joi, 7 mai 2015

SUBCETATE, TRECUT ȘI PREZENT. REPORTER: DAVID BORDEA



II.
Reporter: Bordea David

Intervievat: Pătrașcu Cristina

Bordea David: Pentru început, v-aș ruga să vă descrieți în câteva cuvinte.
Pătrașcu Cristina: Sunt o persoană credincioasă, modestă și de nădejde.
BD: Din ce cauză v-ați mutat de la Subcetate, în capitala țării?
PC:  Am plecat din Subcetate când am intrat la facultate. Mi-am găsit un loc de muncă încă din anul trei de facultate, iar când am absolvit facultatea m-am căsătorit. A venit în noua familie primul copil, așa încât, fără să îmi dau seama prea bine, deja îmi creșteau rădăcini  în orașul care mă adoptase.
BD: Ce v-a făcut să credeți că într-un oraș e mai bine decât la sat?
PC: La oraș există, desigur, mai multe oportunități, atât în ceea ce privește cariera, cât și  modul de viață. Nu știu dacă e neapărat mai bine la oraș, deoarece aglomerația mă obosește câteodată. Cred că depinde de ceea ce îți dorești cel mai mult și de cum vrei să îți trăiești viața.
BD: Dacă ar fi să îmi descrieți satul natal în trei cuvinte, care ar fii acelea? De ce le-ați ales?
PC: Liniște, frumos, sănătate.
Liniște- pentru că acolo îmi voi găsi mereu liniștea interioară, echilibrul interior.
Frumos- pentru că este o zonă incredibil de frumoasă, cu pajiști și cu păduri minunate.
Sănătate- deoarece încă este o zonă a țării nepoluată. Dar nu știu cât timp va mai fi așa.
BD: Știu că aveți trei fii, lor le place la bunici, la țară?
PC: Desigur! Sunt foarte încântați să meargă acolo!
BD: Sunteți mândră de satul dumneavoastră și de realizările acestuia?
PC: Sigur că da! Indiferent pe unde mă vor purta pașii, Subcetate rămâne minunatul sat natal pe car nu îl voi putea uita niciodată!
BD: Este posibil să știți că localitatea dumneavoastră este cunoscută la nivel național ca “localitatea cu cel mai mare număr de locuitori cu numele de Dumitru”. Mă întreb dacă ați avut în familie astfel de nume și ce sentimente aveați față de cei care purtau acest nume.
PC:  Mărturisesc că în urmă cu aproximativ doi ani, cred, am auzit despre acest lucru. Am avut în familie mai multe rude care au purtat numele de Dumitru, cel mai apropiat fiind fratele tatei, care s-a stins din viață în urmă cu mai mulți ani.
BD: Cât de des veniți acasă?
PC:  Din nefericire, oricât de mult mi-aș dori, în ultimii ani ajung aproximativ de două ori pe an. Mărturisesc că îmi lipsește aerul și iarba verde, dar așa stau lucrurile acum.
BD: Ce activități făceați când erați mică?
PC: Păi, nici nu știu de unde să încep: în gospodărie făceam curățenie, spălam, călcam și tot ce mai era nevoie. Îmi plăcea să îmi ajut părinții! Participam, de asemenea, la toate activitățile agricole: arat, semănat, cules, fân, cartofi, secerat, atât în gospodăria proprie, cât și la bunici. Bine-nțeles că nu neglijam lecțiile niciodată, dar îmi rămânea timp suficient și pentru joacă. Vara ne jucam fotbal în toată poiana și în târg , mergeam la scăldat la Mureș, iar iarna, cu sania. Prin fața casei noastre era un derdeluș nemaipomenit. De abia ne convingeau părinții să intrăm în casă. Iar când nu eram pe derdeluș, coseam sau tricotam. Îmi plăcea de asemenea să citesc și să rezolv probleme la matematică. Verile erau cele mai frumoase, deoarece le petreceam împreună cu fratele și cu verișorii.
BD: Multor  profesori care v-au predat nu le mai este auzită astăzi vocea prin școală. Care este profesorl care v-a marcat/impresionat sau cel pe care l-ați îndrăgit?
PC: Majoritatea profesorilor pe care i-am avut au lăsat ceva în conștiința mea și m-au ajutat să mă formez. Cred că pot spune că am avut parte de un colectiv de cadre didactice minunat: doamna educatoare Lolica, doamna învățătoare Stan Lucreția, donmul diriginte Stoica Carol, doamna dirigintă Cotfas Elena, domnul Popa Ștefan, domnul și doamna Cutlac Ioan și Sofia, doamna Dobrean Doina, domnul Vasile Dobrean, doamna Rizea Rodica. Profesorul care m-a impresionat și m-a marcat este domnul Dinu Marian.
BD: Dacă ați putea aduce cinci lucruri din Subcetate la București, care ar fi acelea?
PC: Nu știu dacă aș dori să aduc ceva la București, deoarece și-ar pierde valoarea. Ar fi ca și cum ai tăia o floare dragă ție și chiar dacă ai pune-o în cea mmai frumoasă vază, ea tot se va ofili.
BD: Tradițiile încep să nu mai fie respectate și astfel , se pierd. Care erau tradițiile care se respectau cu sfințenie de sărbători, când erați dumneavoastră copil?
PC: De Crăciun nu lipseau colindele, de Paști ouăle roșii și ceva ce cred că acum nu se mai pracitică deloc sunt obiceiurile de nuntă. Deja, nunțile s-au modernizat. Ne-am uitat la prea  multe filme! Parcă tinerilor le este rușine să mai păstreze acele obiciuri frumoase.
BD: Care era atitudinea copiilor de atunci vis-a-vis de școală?
PC: Cred că atunci școala era în primul rând respectată. Exista respect față de profesori și cred că 90% din copiii de atunci își alegeau ceea ce voiau să facă în viață  destul de repede.
Faptul că aveau de susținut examenele de treaptă/capacitate ( I în clasa a-VIII-a și al-II-lea în clasa a XI-a) era în avantjul copiilor, aceștia putând lua decizii mult mai devreme. Nu luai treapta I, mai aveai o șansă la treapta a-II-a sau te puteai reprofila. Iar când terminai liceul, fie mergeai la o facultate, fie urmai o meserie.
BD: Dacă ați putea transmite un mesaj Subcetății și locuitorilor ei, care ar fi acela?
PC: Le doresc sănătate, împliniri și bunul Dumnezeu să îi ocrotească!
BD: Vă mulțumesc că ați acceptat cererea mea de a vă intervieva!
PC: Și eu îți mulțumesc pentru că mi-ai oferit această ocazie minunată!

NB: REPORTAJ PUBLICAT de David Bordea pe:

I.
Reporter: Bordea David

Intervievat: Prof. Doinița-Ana-Dobrean

Bordea David: Sunt foarte onorat să vă intervievez, doamna profesoară, aici, în Muzeul Școlii. Am pregătit câteva întrebări pe care aș dori să vi le adresez cu această ocazie. Pentru început, v-aș ruga să vă descrieți în câteva cuvinte.
Prof. Doina Dobrean: Sunt onorată să fiu astăzi la școală, școala fiind a doua familie a mea. M-am născut în 1950 la Subcetate, într-o familie de țărani, o familie minunată. Aș putea să vă povestesc în minutele pe care le avem la dispoziție numai despre familia mea, sau numai despre școală, sau numai despre cărți, sau despre activitatea mea, dar în acest timp scurt este foarte greu să cuprind o activitate de patruzeci de ani. Să vorbesc despre satul meu pe care îl cunosc de cel puțin o sută de ani este de asemenea dificil.
BD: Aș dori să-mi povestiți despre satul natal, Subcetate, sau să mi-l descrieți în câteva cuvinte.
DD: Subcetate este un sat modest, este un sătuc acum, dar pentru mine este foarte, foarte bogat. Părintele Oană spunea că din 1974 și până în prezent a înmormântat două mii de persoane. Acei două mii de oameni eu i-am cunoscut pe fiecare în parte, pentru ei m-am întors acasă; pentru oameni dragi: din familia mea, rude cu mine, prieteni, vecini, care, din păcate, au plecat în Lumea celor Drepți. Dar pentru mine există, există în amintirile pe care le am, în sufletul meu. Poate tocmai de aceea mai târziu m-am apucat să scriu niște cărți, pentru ca tot ceea ce ei mi-au povestit, ce știam despre ei, despre viața lor, despre felul cum au trecut peste cele două războaie mondiale, cum au traversat perioada comunismului, să rămână undeva scrise. Din păcate, astăzi oamenii nu mai au timp de poveste. Mulțumesc părinților mei, lui Dumnezeu, că sunt așa cum sunt, că de la familia mea am învățat foarte multe lucruri. Deoarece am fost primul nepot al bunicilor, m-au crescut cu multă iubire, și bunicii și părinții, învățând astfel ce este iubirea, apoi exersând-o în familie. Bunicul era un om deosebit. În anii ’70 era invitat la școală, la întâlniri cu elevii, să le vorbească cum a întâmpinat el majoratul: pe front în Galiția, în timpul Primului Război Mondial. Iată-mă acum, în aceeași postură!
BD: Sunt foarte curios care erau activitățile pe care le făceați dumneavoastră când erați copil?
DD: O mare parte din educație mi-a fost acordată acasă. Înainte de a învăța să socotesc, să scriu, să citesc, am învățat să cos, să torc, să pun pe rășchitor firele, să fac țevi pentru mama care țesea, formându-mi astfel niște deprinderi practice. Să știți că faptul că am acum o colecție de lucruri de mână din Subcetate se datorează mediului familial în care am trăit.
BD: Cum ați ajuns la ideea de a colecționa aceste minunății varvigene?
DD: Cum am ajuns la această colecție, la ideea de a colecționa? Văzând că lucrurile dispar, că femeile tinere nu mai cos, nu mai țes, și că, din păcate, ceea ce au moștenit de la bunici le dau foc sau le aruncă cine știe pe unde... Când am fost într-un pelerinaj în Franța, în 1999, pe atunci aveam 49 de ani, am fost cazată  la o familie de medici. Partea de sus a locuinței, mansarda, era dedicată colecției. Iată că și francezii, și nu numai ei, se tem de “tăvălugul” acesta al omogenizării, al globalizării, al uniformizării. Și am văzut ce lucruri minunate avea franțuzoaica, din familie, foarte vechi, de o sută de ani. Avea și lucruri românești, fiindcă fusese în România și cumpărase ce a găsit, ținând mult la arta și tradiția românească. Atunci am avut o revelație și mi-am spus: ce face franțuzoaica în Franța, trebuie să fac și eu acasă. Și așa a și fost! Mă bucur că nimeni nu a mai venit de ceva timp să-mi doneze obiecte pentru colecție, ceea ce înseamnă că  au învățat în sfârșit să prețuiască și să aprecieze zestrea familiei.
BD: Mi-ați spus la început că ați adus câteva cămăși din colecția dumneavoastră. V-aș ruga să ni le prezentați!
DD: Am adus câteva cămăși foarte vechi, aproximativ de nouăzeci-o sută de ani, păstrate în lăzile de zestre ale bunicilor, într-o stare ireproșabilă. Toate au o ornamentație diferită, uneori și croială diferită, deoarece noi trăim aici într-o zonă de interferență. Din punct de vedere lingvistic, etnografic și folcloric, suntem la porțile dintre Transilvania și Moldova. Suntem la poale de Călimani; dincolo de acești munți este Bucovina. Se zice că, în vechime, pe vărfurile Călimanilor, se întâlneau ardelenii și bucovinenii la tot felul de sărbători ciobănești, nedei. Cămașa din zona noastră are și influențe transilvănene, și bucovinene, și din Moldova. 
  Prima cămașă pe care am adus-o este de tip transilvănean, deoarece are mâneca foarte largă cu fodor încrețit și adunat într-un luceț. 
  Cea de-a doua cămașă este din jurul anului 1918. Ne dăm seama de acest lucru privind gulerul, cromatica. Modelul este urzit în negru, iar culorile fundamentale sunt cele ale tricolorului românesc. 
 Aceste culori le regăsim și pe următoarea cămașă. Este o cămașă frumoasă, bogat împodobită cu mărgele, cusute pe fir. Este poate de prin anii 1930, de la Corbu, cămașă de mireasă. Pe mânecă se „desfășoară” un joc de tricolor românesc, prin motivul repetat al spicului de grâu, des întâlnit în zona noastră.
 Următoarea cămașă este una dintre preferatele mele deoarece are un croi aparte, specific Câmpulungului Moldovenesc. Este o cămașă de tip carpatin, spun eu, având altița adăugită
  Să trecem la următoarea cămașă. Aceasta îmi aduce aminte de cămașa zonei Bistrița-Năsăud, dar în fotografiile vechi am văzut că acest tip de cămașă se purta la noi în urmă cu o sută de ani, cămașa cu pene peste cot.
  O cămașă la fel de elegantă, prin distribuirea armonioasă a câmpurilor ornamentale și prin cromatică (mărgele aurii și albastre) este și aceasta, datând tot din perioada interbelică, cu mâneca bogat ornamentată cu altiță și șire, adunată, în partea inferioară, într-un volan (fodor), cu lunceț cusut pe încrețitură.
   „Pe mânecile sale s-au păstrat, în formă de ornamente, pictogramele celei mai vechi scrieri din lume. Femeile traco-dace scriau pe altiţă formule magice, care îndepărtau duhurile rele de la persoana ce o purta.
BD: Știu că ați scris, împreună cu fratele dumneavoastră, sau singură, câteva cărți despre satul natal, despre liceu sau despre tradiții. Văd că le-ați adus cu dumneavoastră. Ați putea să le descrieți în puținele minute care ne-au rămas?
DD: Bineînțeles! Dacă tot am început cu cămășile, vă voi povesti despre cartea mea cu cusături. După ce am adunat o serie de cămăși și m-am informat privind evoluția ornamenticii pe ia tradițională românească, respectiv din zonă, m-am apucat să scriu o carte pe această temă Cusături artistice din Subcetate. Aici am vorbit despre cusăturile pe care le întâlnim în ornamentarea locuinței țărănești: fețe de masă, perdele, ornamentații la cearceafuri, dar am vorbit mai ales despre ie. Această lucrare a fost urmată de cea intitulată Țesături românești din zona Mureșului Superior
   Bunicul meu era un mare povestitor. V-am mai spus că știa aproape tot ce se întâmplase în secolul al XX-lea în Subcetatea integrată într-un cadru național. Îi plăcea să citească gazeta , revista de istorie și cărți. A îndrăznit, cu toate că el nu prea avea îndemânare la scris,  să culeagă materiale pentru monografia satului. 
Făcea lucrul acesta când eu eram studentă la Filologia clujeană și, urmându-i exemplul, am realizat Monografia graiului din Subcetate, care s-a transformat în lucrarea mea de licență. Se pare că m-am maturizat destul de târziu, deoarece lucrarea Subcetate. File de Monografie a apărut când aveam vârsta de 49 de ani. Lui, bunicului, îi datorez, aș zice, toate cărțile acestea...
În 2002 aveam să sărbătorim 40 de ani de la înființarea liceului și 100 de ani de la ctitorirea bisericii mari, din piatră. Am realizat atunci Monografia Liceului din Subcetate. Alte cărți ale mele sunt dedicate tot școlii, acestea numindu-se Liceul din Subcetate la 50 de ani și Din viața școlii noastre. Am adunat în albumul Subcetate-Un secol de Istorie în imagini fotografii care oglindesc viața din satul nostru. Bucuria lecturii cuprinde eseuri, recenzii, prezentări de cărți, fișe de lectură pe care le-am adunat în decursul anilor. 
   O carte foarte importamtă pentru mine este Surâsul amintirilor. Este o carte autobiografică, în care mi-am depănat amintirile frumoase, uneori și cele triste. M-am prezentat în raport cu familia, cu școala, cu satul, cu țara.         
   Ultimele cărți editate se leagă de obârșia mea, de Subcetate. Acestea se intitulează : Cântecul obârșiei, Acasă la Subcetate și La obârșie, la izvor..., vol. I și II. Acum lucrez la al treilea volum al ultimei cărți enumerate.
BD: Vă mulțumim, eu și doamnișoara profesoară Camelia Ciobotă, cea care m-a îndrumat și m-a ajutat să realizez acest reportaj!
DD: Și eu vă mulțumesc că mi-ați oferit prilejul de a reveni la școală!

NB: REPORTAJ PUBLICAT pe:
http://revistalyceum.blogspot.ro/2015/03/meleagurile-copilariei-francofonie-201.html



 










 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu