VIAŢA la SUBCETATE: ianuarie 2021

Doina Dobreanu: Mă întreb, dacă ne-am mai întâlnit vreodată din momentul în care aţi absolvit liceul din Subcetate.... Dar, înainte de a ne relata ce aţi făcut după plecarea din Subcetate, amintiţi-vă, vă rog, despre copilăria şi adolescenţa petrecute în satul natal.

Maria-Dorina Matiş: M-am născut în 24 ianuarie 1972, la Topliţa, am crescut şi am învăţat la Subcetate. Nu am fost un elev eminent, dar întotdeauna am fost în prima jumătate a plutonului fruntaş, deşi acum ştiu că puteam să fac mult mai mult.

Părinţii erau ocupaţi cu munca, tata călătorea foarte mult şi nu era prea des pe acasă, mama se chinuia atât la serviciu, la Fabrica din Hodoşa, cât şi în atelierul de acasă, bunicii aveau foarte mult pământ care trebuia lucrat şi nu prea erau acasă de primăvara până toamna. Aşa că, de educaţia noastră, a celor mici, se ocupa sora noastră mai mare, Cerasela. E cu doi ani mai mare decât mine, deci când am intrat eu în clasa I, ea era în a III-a, dar era cea care mă ajuta. Apoi noi două ne-am ocupat de Teodora, care e mai mică cu trei ani decât mine, şi în paralel ne-am îngrijit şi de mezinul familiei, Petru-Gavril. Nu aveam foarte multe surse de informaţii, nu ştiam ce e viaţa reală şi nici măcar ce am dori cu adevărat să facem când vom fi mari.

DD: Dar fiecare tânăr îşi creează propriile visuri...

MDM: Aveam visuri multe. Cel puţin ale mele erau inspirate de aventurile lui Jules Verne pe care le citeam cu cea mai mare pasiune, însă cred că am bâjbâit cam mult, nefiind cineva în preajma noastră care să ne arate o direcţie sau să ne expună mai multe opţiuni din care să putem alege. Fiecare are anumite calităţi, dar uneori nu le poate descoperi singur sau le descoperă târziu.

Pe mine m-a ajutat atât instinctul, cât şi ambiţia, dar mai ales teama de a nu-mi rata viaţa.

Tablou de familie

Surorile: Dorina, Cerasela şi Teodora

Aveam anumite calităţi sportive, descoperite de profesorul Horea Dobrean - Urzică, căruia îi spuneam Horiţă. Am câştigat multe concursuri de cros, atletism, schi fond şi de orientare turistică, atât la nivel judeţean, cât şi naţional, ocazie cu care am descoperit că ambiţia mea e foarte puternică. Nu eram la fel de bine antrenată sau de dotată cum erau alţi competitori, dar, dacă strângeam din dinţi şi atacam în momentul oportun, îi băteam pe toţi sau pe majoritatea. Asta m-a făcut să conştientizez faptul că există în mine o forţă fantastică, pe care am exploatat-o la maximum mai târziu. Dar am fost şi norocoasă! Nu am ales calea sportului, deşi am avut o tentativă în primul an după liceu, când am încercat la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport şi nu am reuşit. Acum, cred că nu am ales rău.

Îmi amintesc că în 1990, când am terminat liceul, am descoperit - oarecum cu surprindere, fiindcă nu îmi amintesc ca cineva să îmi fi spus concret până atunci sau poate eu nu am recepţionat mesajul – că, dacă eu nu voi face ceva pentru a mă realiza, nu va face nimeni în locul meu. Cum nu aveam gânduri de măritiş, aşa cum aveau unele dintre colegele mele, am decis să fac ceva, mai ales că varianta de a îmbătrâni în firma tatălui meu, la munca de jos, nu mi s-a părut una viabilă.

DD: Următorul pas?

MDM: Am urmat cursuri postliceale de informatică şi am început să citesc. Am citit foarte mult în acea perioadă. Evident că am început cu lectura obligatorie pe care ar fi trebuit să o parcurg atunci când îi fusese vremea. Ştiam că citisem mai mult decât colegii mei de clasă (şi acesta este meritul verilor mei, Flavius Buzilă şi Dorel-Cristian Suciu, cu care făceam concurs care citeşte mai multe cărţi şi le povesteşte în vacanţa de vară), însă am constatat că am parcurs destul de puţin din lectura obligatorie. Şi m-am gândit că dacă e „obligatorie”, atunci are un anumit scop, nu cunoşteam care e, dar bănuiam că e de bine.

Munceam în atelierul tatălui meu, studiam şi, în acelaşi timp, citeam. Niciodată abonamentele mele de la bibliotecă (de la cea a şcolii şi de la cea comunală) nu au fost atât de intens solicitate ca în acea perioadă. Evident că asta mi-a întârziat startul în viaţă cu vreo trei ani, dar m-am consolat cu gândul că tot e bine că m-am trezit la realitate.

DD: Cum aţi valorificat lectura?

MDM: Am vrut să mă înscriu la Litere, însă din greşeală am bifat Jurnalistica, unde a trebuit să mă prezint la examen. Bibliografia de examen era asemănătoare, aşa că nu a fost o problemă. Aşadar, dintr-o întâmplare, am început să studiez jurnalistica, în octombrie 1993, la Universitatea „Dimitrie Cantemir” din Târgu Mureş.

DD: Se spune că nimic nu este întâmplător. Aşa trebuia să fie. Mâna lui Dumnezeu? Destinul? Dar, pentru că acolo vă era locul, v-aţi descurcat foarte bine.

MDM: Am tras tare de la început, astfel că după primele două luni eram lidera grupei, aveam cele mai multe referate prezentate – ajunsesem să prezint câte un referat la fiecare seminar la Limba Română Contemporană, Teoria Literaturii Române şi Istoria Literaturii -, iar renumiţii profesori Serafim Duicu, Timotei Enăchescu şi Cornel Moraru mă apreciau foarte mult, fapt ce mă încuraja să mă autodepăşesc.

DD: Bucuria că făceaţi ceea ce vă plăcea şi satisfacţia eforturilor erau dovada că eraţi pe drumul cel bun.

MDM: În noiembrie 1993, o colegă de facultate, Laura Bândilă, mi-a spus că, printr-o întâmplare fericită, s-a alăturat unui grup care înfiinţase un ziar local, „24 de Ore Mureşene” şi că acel ziar intenţiona să organizeze un concurs, în luna decembrie, pentru selectarea a trei reporteri. Întrucât au intervenit o serie de probleme în familia noastră, aveam nevoie urgent de un loc de muncă ca să îmi pot plăti studiile, altfel trebuia să mă reîntorc acasă şi nu îmi surâdea deloc ideea.

Deşi nu prea aveam încredere în forţele mele, că voi putea vreodată să scriu la un ziar, m-am prezentat la concurs având un as în mânecă: dacă nu reuşeam ca reporter, puteam opta şi pentru o funcţie de tehnoredactor, dat fiind faptul că în 1991-1992 urmasem cursuri postliceale de informatică, deci aveam o calificare rară, atunci, pe care mulţi nu o aveau. Ne-am prezentat la concurs 24 de persoane, mulţi studenţi la jurnalistică, dar cei mai mulţi erau oameni cu experienţă, absolvenţi de Ştiinţe Economice, Politehnică, Drept. Mi-am spus că nu am nicio şansă dar, dacă tot am venit, să încerc.

În timpul concursului am avut o probă de teren, de realizare a două ştiri. Ni s-au dat câte un aparat foto şi un reportofon cu casetă. Eu m-am întors cu trei ştiri şi toate au fost publicate, considerate subiecte importante, două fiind preluate şi de corespondentul „Evenimentului Zilei”.

Când am ieşit din Hotelul Tineretului, unde era redacţia ziarului, am tras aer în piept şi am privit în jur în speranţa că ceva îmi va atrage atenţia. M-a ajutat enorm ceea ce citisem într-o carte de jurnalistică, care figura în bibliografia de concurs, dar şi ceea ce învăţasem în cele aproape trei luni de facultate.

Am zărit peste drum un om care vindea mături de mesteacăn. Deşi eram convinsă că alţii l-au observat înaintea mea, am mers totuşi la el şi am discutat despre viaţa lui, despre cum confecţionează măturile, despre familie, despre multe. Mi-a spus că nimeni nu l-a mai abordat în acest fel şi mi-a mulţumit pentru empatie. Mi-au dat lacrimile şi am simţit că, dacă aş fi avut bani, i-aş fi cumpărat toată marfa, deşi nu aveam ce să fac cu ea. Mi-am dat seama că şi acesta e un semn clar că nu sunt jurnalist, întrucât am citit că jurnaliştii nu trebuie să se emoţioneze, trebuie să fie duri, intransigenţi.

Apoi, instinctiv, am luat-o spre stânga, în căutarea unui nou subiect, fără să ştiu ce caut. Am ajuns la ceea ce se cheamă acum Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Târgu Mureş. Acolo am găsit o forfotă de nedescris, tărgi pline cu răniţi, medici şi asistente într-o agitaţie continuă. Eram îngrozită, nu mai văzusem aşa ceva! M-am apropiat de un poliţist, i-am spus că sunt reporter în probe şi l-am întrebat ce s-a întâmplat. Politicos, mi-a dat toate datele: fusese un accident de autocar în apropiere de Sovata, cu foarte mulţi răniţi, peste 50. Am făcut ştirea, apoi o poveste cu câţiva răniţi uşor.

Am fost angajaţi pe loc trei reporteri din cei 24 de competitori – eu pe Eveniment, un coleg pe Economic şi unul pe Sport –, iar a doua zi m-am prezentat la muncă. Astfel am devenit ziarist, din data de 13 decembrie 1993, dar greul abia atunci a început.

DD: Greu, dar în folosul evoluţiei dvs., fiindcă aveaţi posibilitatea, rară, de a pune în practică ceea ce învăţaţi teoretic la cursul de jurnalism.

MDM: Am avut norocul să am în preajmă oameni cu experienţă, care apreciau efortul meu şi dorinţa de a învăţa, apreciau că sunt serioasă şi că alerg pe teren cât e necesar, nu mă uitam niciodată la ceas şi nu eram tot timpul pe picior de plecare, cum erau alţii. Uneori mă puneau să rescriu ştirile şi de 4-5 ori, până îmi plăcea şi mie ceea ce citesc. Nu mă deranja pentru că ştiam că trebuia să învăţ.

Din prima lună am obţinut un salariu destul de mare, fiindcă eram în top în privinţa numărului de ştiri, dar acest lucru a atras asupra mea invidia unora dintre cei care preferau să îşi înceapă dimineaţa la o cafea, să o prelungească cu un şpriţ… Cred că instinctul m-a îndepărtat de membrii acelui grup, colegi de-ai mei, ştiind că dacă nu voi munci, nu voi reuşi. Unii m-au insultat, alţii au încercat să mă descurajeze spunându-mi că nu sunt bună de nimic, că sunt o ţărancă şi că ei îmi sunt superiori din start, fiind de câteva generaţii crescuţi pe asfalt, alţii m-au denigrat în fel şi chip, însă am mers mai departe. Aparent, i-am ignorat, nu le-am arătat că îmi pasă, le zâmbeam ironic şi treceam mai departe, deşi simţeam că se rupe inima-n mine de supărare, aşa că am continuat să învăţ şi să muncesc.

Faptul că citesc cu plăcere scrierile lui Seneca m-a făcut să conştientizez anumite lucruri şi să le depăşesc, gândul motivator fiind acela că „răutatea îşi bea singură cea mai mare parte din venin”. Şi s-a dovedit a fi real. Toate aceste lecţii m-au călit, deşi, uneori cred, aş fi preferat să nu le primesc, însă le-am privit ca pe ceva necesar întrucât m-au determinat să nu mai fiu acel copil liniştit, docil şi oarecum temător, care fusesem.

DD: Şi eforturile, tenacitatea şi dorinţa de autodepăşire nu au fost zadarnice...

MDM: Timpul mi-a dovedit că am procedat corect, chiar dacă am făcut şi unele greşeli, iar după 23 de ani de presă sunt printre primii corespondenţi ai Agenţiei Naţionale de Presă AGERPRES: în primul semestru din 2016 am fost prima din ţară, dar din 2003, de când sunt la AGERPRES, m-am situat tot pe podium.

DD: Felicitări sincere pentru reuşitele personale, din partea mea şi a celor care vor citi convorbirea noastră! A fost un mare noroc să găsiţi şi să menţineţi un loc de muncă în gazetărie în acceaşi localitate unde urmaţi şi studiile, în Târgu-Mureş.

MDM: Ar fi fost minunat să fie cum spuneţi. Între timp grupa de jurnalistică de la „Dimitrie Cantemir” s-a desfiinţat, eram în anul II, aşa că m-am reorientat şi am reuşit să obţin licenţa în Filosofie, specializarea Filosofie-Antropologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, în 1999. Pe lângă alte cursuri urmate, în 2008 am absolvit şi Masteratul „Managementul relaţiilor internaţionale şi afacerilor comunitare” la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca.

Evident că pe parcursul facultăţii am combinat naveta la Cluj cu serviciul, de care am ţinut cu dinţii în tot acest timp. Lucram în turele de sâmbătă şi duminică numai pentru a putea participa la cursurile şi seminariile importante de la facultate. Deşi am avut doar două săptămâni de concediu pentru susţinerea examenului de licenţă, am reuşit să obţin media 9,00. Uitându-mă înapoi, dacă o luam pe o cale ceva mai uşoară, cred că aş fi putut să obţin media 10,00, dar nu sunt eu omul care să obţină ceva fără efort, aşa că sunt mândră de ceea ce am realizat.

DD: Care a fost calea parcursă de la „24 de Ore Mureşene” la Agerpres?

MDM: Pe lângă „24 de Ore Mureşene”, care a fost o adevărată şcoală şi a format numeroşi jurnalişti – mulţi dinte cei care am fost acolo am fost nominalizaţi la Premiile Clubului Român de Presă şi am obţinut numeroase premii şi distincţii pentru jurnalism – am mai activat, anumite perioade de timp, la „Cotidianul”, „Transilvania Jurnal”, „Independent”, „Antena 1”, iar din 2003 sunt corespondent (acum sunt corespondent special) al Agenţiei Naţionale de Presă AGERPRES.

DD: Reuşita profesională este de cele mai multe ori în corelaţie cu cea familială.

MDM: Da, satisfacţiile profesionale se regăsesc şi în viaţa personală. E adevărat că muncind să îmi fac o carieră şi să îmi asigur stabilitatea materială m-am căsătorit destul de târziu, la 34 de ani, dar acum am o familie frumoasă, un soţ minunat, împreună am reuşit să clădim o casă şi să îmbinăm cariera cu familia într-un mod fericit.

DD: Cum vă explicaţi puterea de muncă, tenacitatea, hărnicia şi ambiţia de care aţi dat şi daţi dovadă?

MDM: Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că puterea de care am dat dovadă în toţi aceşti peste 20 de ani de când am plecat de acasă, de la Subcetate, s-ar putea să fie o trăsătură a locului în care am crescut, de care nu m-am putut desprinde definitiv niciodată (evident că nici nu am dorit şi nici nu mi-am propus asta vreodată).

Mi-e foarte dor de satul copilăriei, în care am venit destul de puţin în aceşti ani, mai mult în vizită la mama - o adevărată eroină după cât i-a fost dat să îndure - şi mai puţin în locurile prin care alergam, schiam, mergeam la fân, la sapă, la joacă.

Mi-e dor de bunicii mei, în special de bunicul Mitru, cum îi spuneau apropiaţii, cel care a fost primar în Subcetate şi care a ştiut să mobilizeze oamenii să îl urmeze. Întotdeauna am admirat calitatea sa de lider, întotdeauna mi-a plăcut să stau în preajma lui şi să îl ascult povestind despre cum s-a construit podul peste Mureş şi Liceul din Subcetate, dar şi despre ceea ce a trăit în război, la Cotul Donului. Când s-a stins el, în 1994, parcă a dispărut totul, inclusiv unitatea familiei.

Mi-e dor de locurile natale, mi-e dor de colega mea, pe care o consideram o soră, Emilia Dobrean, căreia îi spuneam Mia, cu care am stat în bancă de la grădiniţă până când am terminat liceul, dar pe care am pierdut-o din cauza unei boli necruţătoare.

Cred că la fel de mult mi-e dor şi de ceea ce ar fi trebuit să fie şi nu a fost.

DD: Emilia... O fată blondă, frumoasă, sensibilă. Nu am participat la înmormântarea ei. Voiam să o păstrez în minte aşa cum era la banchetul de terminare a liceului: fericită, zâmbitoare şi visătoare, de o eleganţă sclipitoare.

MDM: Înmormântarea Emiliei m-a făcut să realizez cu tristeţe că încep să devin o străină în sat. Parcă nu mai cunoşteam pe nimeni. Dacă nu ar fi mama acolo, mă întreb la cine aş mai merge. Asta mă face să-mi fie teamă că va veni o clipă când acolo, în locul natal, voi orbecăi în întuneric... Încet-încet, toate luminile din jurul meu se vor stinge, fiindcă nu mai sunt prea multe.

La priveghi, la Mia, am realizat, totuşi, că mulţi dintre oamenii din sat nu m-au uitat, chiar dacă nu am fost prea des în zonă, mă strângeau în braţe, mă felicitau pentru ceea ce am realizat, îmi arătau cât sunt de mândri de mine când mă văd la televizor. Erau încântaţi că nu m-am schimbat şi că sunt la fel de drăguţă cu ei, aşa cum eram în copilărie, când îi salutam pe toţi şi le zâmbeam.

Zâmbetul meu era de astă dată amar, dureros din cauza pierderii prietenei mele şi ochii îmi erau înceţoşaţi de lacrimi.

DD: Şi uite-aşa, realizaţi cum satul de azi nu mai e satul copilăriei şi lumea vă spune „dumneata”. S-au schimbat multe...

MDM: Faptul că m-am îndepărtat oarecum de sat este doar vina mea, întrucât am fost mult prea ocupată cu găsirea şi consolidarea drumului în viaţă. Este cât se poate de evident că am luat-o pe un drum bun, dar destul de greu. Jurnalistica e o muncă solicitantă, de cel puţin 12 ore pe zi, şapte zile din şapte, care implică multe călătorii şi sacrificii şi e dificil să le împaci pe toate. Undeva tot pierzi.

Teoretic, în afară de mama nu ar mai fi nimic care să mă atragă la Subcetate, surorile şi fratele s-au realizat, muncind la fel de mult ca şi mine, pe alte meleaguri decât cel natal, bunicii nu mai trăiesc, alte rude foarte apropiate nu mai avem în zonă.

Practic, am impresia că nu am plecat niciodată de acolo, totul îmi pare familiar, doar oamenii îi văd marcaţi de trecerea timpului şi casele parcă mai mici.

DD: Ce vă amintiţi din perioada anilor de şcoală?

MDM: De câte ori trec pe lângă liceu îmi amintesc cu drag mirosul de motorină care ne întâmpina în primele zile de după vacanţa mare, de buna mea învăţătoare, doamna Dina Suciu, care era şocată de caligrafia mea, un scris mare, cu mult peste liniile caietului. Nu m-am dezbărat nici acum de acest obicei, scriu la fel de mare şi de urât, noroc că s-au inventat calculatoarele şi laptopurile.

Îmi amintesc cu drag de profesorii Sofia şi Ian Cutlac. Domnul mă intimida foarte tare, la fel ca domnul Ştefan Popa, în faţa căruia uitam pe loc şi ceea ce ştiam; doamna Cutlac era, în acelaşi timp, blândă şi fermă.

De dumneavoastră îmi amintesc că mă apostrofaţi când nu învăţam, iar când învăţam îmi spuneaţi Cerasela, pe numele surorii mai mari.

Îmi amintesc de toţi profesorii mei cu acelaşi drag, chiar dacă uneori mă simţeam îngrozită, mai ales la matematică şi chimie. Dar ce mă amuză cel mai tare, de câte ori mă gândesc la şcoală, este momentul în care mi-am văzut poza (nu şi numele, evident!) pe Panoul de onoare, printre premiaţi, deşi acolo era locul surorii mele Cerasela.

Văzând acum care e nivelul şcolilor de la ţară, îmi dau seama că generaţiile de elevi care au absolvit la Subcetate, inclusiv a mea, au fost extrem de norocoase, având profesori deosebiţi, dedicaţi şi extrem de bine pregătiţi. Am realizat acest lucru încă din 1993, când am ajuns la facultate la Târgu Mureş, iar mai apoi la Cluj, întrucât mi-am dat seama că puteam concura, la cultura generală, cu oricare absolvent de „Papiu” sau „Unirea” din Târgu Mureş şi m-am simţit mândră. Poate de aceea, niciodată nu m-am ferit să spun că am absolvit liceul la Subcetate.

Nu m-am ferit să spun că ştiu să fac multe lucruri: să bat cuie, să strâng şuruburi, chiar să le fac (că doar am învăţat în liceul industrial!), să prăşesc, să mulg vaca, deşi mulţi chiar nu mă cred şi se amuză copios când le spun asta, pentru că nu-şi pot imagina cum aş arăta într-o asemenea ipostază.

DD: Dintre tradiţiile satului, care v-au rămas vii în memorie?

MDM: Întotdeauna mă încearcă emoţii puternice (uneori depun eforturi uriaşe să îmi înghit lacrimile) când aud melodii populare de la noi. Parcă mă mănâncă tălpile când aud un Ştraier, însă nimeni de pe aici nu ştie să îl joace. Dar ceea ce mă impresionează cel mai mult e Roata Stelelor - „Jocul varvigenilor”, pe care nu am văzut-o nicăieri în altă parte şi care nu înseamnă altceva decât încredere, încredere pusă în mâinile celui de lângă tine.

DD: Păcat că tot mai rar se joacă şi ştraierele, şi Roata Stelelor, şi celelalte jocuri populare! Doar în spectacole. Încet – încet, ne uităm jocurile, cântecele, obiceiurile, portul... Ne pierdem identitatea?

MDM: Acum, de câte ori vin acasă, am o strângere de inimă când văd curţile unor case în paragină, deşi odată erau înfloritoare, terenul de fotbal de pe Faţă nu mai e demult, pădurea de pe Mortonca a dispărut, iar adăpătorile de pe pârâul Călnaciului s-au transformat în nişte ziduri inestetice de beton. Nu mă opun evoluţiei şi ştiu că acele ziduri au rolul de a proteja oamenii de inundaţii – fiindcă tăierile necontrolate de pădure se răzbună –, însă cred că se puteau găsi soluţii durabile în locul unor ziduri inestetice şi periculos de abrupte. Acel pârâu, Călnaci, cândva mărginit de verdeaţă şi de sălcii, în care făceam răstoace în copilărie şi ne scăldam cât era vara de lungă, arată ca un şanţ casetat, la care nu mai poţi avea acces.

Deşi călătoresc foarte mult şi am văzut o mulţime de lucruri minunate – am fost ca jurnalist în Rusia, Ungaria, Belgia, Franţa, Austria, Republica Cehă, Germania, Polonia, Olanda etc. –, mă întorc întotdeauna cu drag în satul natal şi realizez că prefer verdeaţa simplă de acasă în locul zidurilor roşii ale Kremlinului, liniştea bisericii din Subcetate în locul gălăgioasei Catedrale Notre-Dame din Strasbourg şi casa din sat în locul oricărui palat european. Vizitez cu interes şi cu o plăcere deosebită toate aceste obiective, dar cu drag doar acasă revin.

DD: Frumoasă mărturisire a iubirii pe care o aveţi faţă de locul natal! Ca fiu al satului, ce aţi recomanda celor de „acasă”?

MDM: Nu pot să închei fără să dau un sfat părinţilor din satul meu: ajutaţi-vă copiii să îşi găsească calea de mici, scoateţi-le calităţile la lumină, vorbiţi cu ei şi îndrumaţi-i. Vremea trece foarte repede, nu-i lăsaţi doar pe ei să-şi caute calea pentru că, fie vor pierde timp preţios căutând-o, fie nu o vor găsi niciodată. Eu am fost extrem de norocoasă, deşi mi-a luat vreo trei ani să văd clar direcţia în care mă îndrept.

De asemenea, elevilor nu pot decât să le cer, aşa cum am făcut-o şi la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului, căci la cea de 20 de ani nu am ajuns din cauza serviciului, să pună mâna pe carte, să nu piardă timpul, căci pentru ceea ce consolidează acum nu vor mai fi nevoiţi să depună un efort în plus peste ani.

DD: Din cele povestite, nu ar fi greu să-mi dau seama de crezul care vă călăuzeşte în viaţă... cutezanţă, tenacitate, perseverenţă...

MDM: Din ceea ce am spus până acum ar putea părea că sunt la capăt de drum, că mi-am atins obiectivul, că nu aş mai avea nimic de făcut, însă nu este nici pe departe aşa. E doar o etapă în care mi-am creat şi consolidat o carieră, aşa că doresc că continui pe acest drum fiindcă mai am multe de învăţat şi de făcut. Dar mai ştiu că pe baza experienţei acumulate aş putea să o iau de la capăt oricând şi în orice condiţii şi nu aş eşua.

Eu am învăţat multe din experienţa mea, însă am învăţat şi din experienţele altora şi nu mi-a prins deloc rău. Toată această experienţă acumulată m-a determinat să nu îi las singuri pe cei care au nevoie de ajutor, fac bine de câte ori am ocazia, chiar dacă unii sunt nerecunoscători, fiindcă bucuria provocată de o persoană recunoscătoare şterge definitiv toată nerecunoştinţa manifestată de alţii.