Doina
Dobreanu: Se pare că drumurile dumneavoastră,
domnule Aurel Urzică, sunt mai dese în Germania, unde s-au stabilit cei doi
fii, decât la Subcetate…
Aurel
Urzică: Da, asa este, dar nu pot uita, chiar la bătrâneţe, anii copilăriei
petrecuţi în satul natal, Filpea. Era un cătun cu câteva zeci de gospodării aşezate
pe dealuri uşoare,în lunci de pârâuri, secate de-a lungul timpului, dar o aşezare
de munte din Ardeal dintre cele mai frumoase.
În
mijlocul satului Filpea, într-un loc de peste tot vizibil, se ridicase încă din
anii 1930, sau chiar mai devreme, şcoala, cu trei săli de clasă, cu două
încăperi în care puteau locui învăţătorii şi cu un teren agricol aferent. Casa
noastră era faţă în faţă cu şcoala, la o aruncătură de băţ. Când ne-am trezit
la viaţă, aveam în faţă clădirea impresionantă a şcolii cu geamuri mari,
arcuite în partea de sus, cu acoperiş din ţiglă roşie, cu o curte mare şi, de
jur împrejur, un gard frumos din scândură de brad.
Nu departe era o clopotniţă,
unde la anumite sărbători preotul din centrul comunei Subcetate săvârşea slujba
şi binecuvânta credincioşii din sat.
Centrul comunei era, însă, pentru mine, un adevărat miraj.
Duminica şi la alte sărbători aşteptate cu nerăbdare mergeam la biserică cu toţii:
trei surori, şase fraţi şi părinţii noştri fără pereche. Timpul a trecut repede
şi atunci, ca şi acum, poate nu chiar în acelaşi ritm. Am început a ne risipi
prin ţară, încercând a ne găsi un rost în viaţă. În prezent, în comuna natală,
au mai rămas sora Mariţa şi fratele Ionel, care şi-au făcut rostul lor în sat.
DD: Ati plecat, totuşi,
devreme din sat. Unde, cum?
AU: Aveam 15 ani când, în
toamna lui 1948, am plecat la cules de zmeură undeva, la poalele Ceahlăului. Era acolo un centru de colectare, unde aduceau zmeura mulţi
culegători de prin zonă şi din localităţi mai îndepărtate. Eu, cu fratele meu
Nicolae, plecat prea devreme în lumea celor drepti, adunam zilnic 3-4 galeţi de
zmeură pe care o predam la acest centru de colectare şi pentru care primeam
banii pe loc. Timp de o săptămână am muncit aşa, de dimineaţa până seara. Când
premânda, adică brânza, slănina şi pâinea primite de acasă s-au terminat, am
coborât din munte. Cu banii câştigaţi de amândoi am putut cumpăra un singur
bilet de tren Subcetate-Braşov, numai dus. Aşa, eu, Aurel Urzică, fiul lui Ion Jbăncanu de pe
Filpea, dus am fost ! Braşovul, botezat Oraşul Stalin de noua administraţie,
arăta în toamna lui 1948 ca un stup de albine supraaglomerat şi sufocat de
lume. După anii de secetă în Moldova, şi nu numai, speranţa multor oameni, mai
ales din această parte de ţară, era Braşovul. Aici m-am bucurat de grija
părintească a fratelui meu, Petre, care era de doi ani la Braşov şi care avea
să devină unul din primii piloţi din România, instruind tineri pe avioane cu
reacţie supersonică.
Am fost găzduit temporar într-un cămin de ucenici, fapt
cu totul extraordinar în acele vremuri când sute şi sute de oameni veniţi în căutarea
unui loc de muncă dormeau prin pieţe, gări ori prin parcurile de la marginea
oraşului. Uzinele Braşovului – Astra, I.A.R.-ul, Metromul,
cele de industrie textilă, de chimie etc. – îşi schimbau profilul de război în
acela de pace. Au apărut primele tractoare I.A.R., primele camioane Steagul
Roşu, semănători şi alte utilaje pentru viaţa civilă. În anul 1948 s-a
reformat învăţământul tehnic. Tata, care dorea mult ca eu să urmez o şcoală de
arte şi meserii, şi-a văzut visul îmlinit. Am dat examen şi am reuşit la Şcoala
profesională de pe lângă Uzina mecanică din oraş. Aici m-am calificat strungar în fier, una din cele mai
frumoase meserii din industria metalurgică şi prelucrătoare de metal. În cei
trei ani de şcoală am urmat şi cursurile teoretice şi practice ale Şcolii de
Aviaţie Civică, în programul căreia am executat mai multe salturi cu paraşuta
de la înălţimi de peste 1000 metri, iar la sfârşit am fost calificat şi
brevetat paraşutist sportiv. Am fost angajat apoi la Fabrica de avioane
Braşov, unde strunjeam pistoane de avion.
DD: Nu a fost uşor să
începeţi viaţa pe cont propriu atât de tânăr !
AU: Anii 1951-1954 au fost
ani grei din toate punctele de vedere: cu cartele de pâine, de lemne, de haine şi
încălţăminte, cu bani foarte puţini. În căutarea de mai bine, am ajuns la
Sibiu, apoi la Tg.Mureş, mai aproape de casă. Aici am urmat Şcoala de Maiştri Mecanici şi mi-am
finalizat studiile liceale. În urma unui concurs de texte pentru presă şi
radio, am obţinut o recomandare pentru a mă înscrie la Facultatea de Ziaristică
din Bucureşti, absolvită în anul 1961, când m-am angajat la un ziar cotidian
din Târgu-Mureş. După doi ani de muncă şi
trudă cu creionul, am fost solicitat să lucrez, în calitate de Corespondent al
Agenţiei Nationale de Presă AGERPRES, devenită apoi ROMPRES. Aria
mea de activitate ca ziarist s-a dezvoltat mult, incluzând judeţele Mureş,
Harghita şi Bistriţa-Nasaud.
DD: Aţi ajuns, aşadar,
ziarist la cea mai prestigioasă instituţie de presă oficială din ţară: AGERPRES.
Îmi amintesc de relatările dumneavoastră la radio, de prin anii 1970, de
sprijinul pe care l-aţi acordat bunicului meu, Vasile Dobreanu, mereu în
căutare de documente care să ateste vechimea localităţii Subcetate, de a ajunge
la Arhivele Statului din Târgu-Mureş. Îndrăznesc să vă întreb dacă vă mai
amintiţi de dumnealui…
Aşezată la poalele unui deal - Dealul Muscanilor –, în
vârful căruia fusese o veche cetate, comuna noastră a primit numele de Sub
Cetate, apoi cele două cuvinte s-au unit şi au format numele de azi al comunei,
adică Subcetate. A fost întotdeauna o localitate frumoasă şi atractivă pentru
năvălirile barbare. Mulţi cetăţeni îşi părăseau vetrele, rătăcindu-se în munţii
din apropiere. Aşa se pare că s-au format satele din jur, dinspre munte, cum
sunt: Călnaci, Saştiu, Şăştina, Filpea, Duda, precum şi alte mici comunităţi
care au ramas după tăvălugul istoriei. Legat de Cetatea din Dealul Muscanilor,
o fortăreaţă, poate preromană, ar fi fost inclusă prin anii 1900 în programul
de cercetări arheologice iniţiat de cunoscutul istoric şi arheolog Vasile
Pârvan în cadrul cercetărilor privind istoria Daciei.
DD: Este impresionant ce
ne spuneţi...
Plecat din Subcetate, fiul lui Ion a Jbăncanului ajunge în cele din urmă ziarist de Agenţie de
Presă. E
grea munca de ziarist cu grad diplomatic?
AU: Munca de ziarist a fost frumoasă, trepidantă, cu nopţi albe petrecute în faţa
hârtiei şi a maşinii de scris, şi, când puteam contura o faptă bună şi demnă
pentru prezent şi pentru viitor, eram fericit şi o luam de la început… Hotărât
lucru, am avut în această institutie, unde am lucrat până la ieşirea la pensie,
în 1993, cele mai mari satisfacţii ca ziarist profesionist. Paralel cu munca de
zi cu zi am urmat şi Facultatea de Drept din Cluj-Napoca, pe care am absolvit-o
cu o lucrare din Dreptul Internaţional. Ulterior, am urmat şi Cursurile Postuniversitare la Academia de Ştiinţe
Politice din Bucureşti, specialitatea ziaristică.
DD: V-aţi
împărţit activitatea mult timp între Bucureşti şi Budapesta, ceea ce presupunea
să cunoaşteţi foarte bine şi limba maghiară.
AU: Pentru
a fi angajat la Agerpres, era obligatorie cunoaşterea unei limbi străine. Eu am
ales limba maghiară. După cum se ştie, din august 1940 şi până în septembrie
1944, Ardealul de Nord a fost cedat, prin Pactul de la Viena, Ungariei. Şi
astfel, în şcoala noastră din satul Filpea, ca în toate şcolile din comună, s-a
învăţat obligatoriu şi în totalitate în limba maghiară. Timp de patru ani,
respectiv primele patru clase, le-am făcut, aşadar, în limba maghiară, alături
de toţi copiii din sat. Şcoala era foarte riguroasă, cu multe inspecţii venite
de la centru, în faţa cărora noi, copiii, trebuia să citim în limba
mghiară. Apoi, în activitatea de ziarist, în judeţele Mureş, Harghita şi Bistriţa-Năsăud,
utilizam des această limbă.
DD:
Reuşitele profesionale sunt adesea susţinute şi de cele în plan
familial.
AU: În
toată activitatea mea am fost încurajat şi sprijinit mereu cu multă imaginaţie
pozitivă de soţia mea care gândea la vremuri mai bune. Soţia mea, Maria, şi-a
tocit şi ea coatele în lumea mirifică şi zguduită de istorie, tot în
mass-media. A lucrat mai întâi la
AGERPRES Bucureşti, apoi la prestigioasa revistă de cultură „Vatra” din Tg.Mureş.
La Timişoara, şi-a continuat activitatea la Studioul Timişoara al Televiziunii
Române.
Avem doi baieţi: Aurelian şi Horia. Ambii şi-au ales să
trăiască în Germania. Au studii superioare şi specializări în IT. Fiecare
dintre ei are câte o fetiţă: Oana şi, respectiv, Anastasia. Ambele sunt pentru
noi sursa de alimentare cu energie şi tinereţe, necesare pentru a contribui şi
noi, cât de cât, la creşterea şi educarea lor, evident, alături de părinţii
lor.
DD: Sunt dezvăluiri emoţionante,
mărturisiri parcă rupte dintr-o istorie îndepărtată şi totuşi actuală. Dar să
ne întoarcem la profesiunea de ziarist. Cum aţi ajuns la Timişoara, unde, cu
siguranţa aţi prins şi evenimentele memorabile din 1989?
AU: La Timişoara am ajuns cu
6 luni înainte de evenimentele din decembrie 1989, în urma locului vacant rămas
la AGERPRES prin pensionarea bunului meu coleg de serviciu. Ce
să vă spun? Zilele de 17, 18, 19 şi 20 decembrie au fost zile de foc, zile de
război curat. Nu puteai distinge combatanţii unii de alţii. Aici, în acest oraş
martir, au murit peste 100 de oameni, mai ales tineri, în toate zonele oraşului.
În hotelul Continental erau prezenţi,
încă din 17 decembrie, mulţi ziarişti străini, mai ales occidentali. Parcă
prevedeau evenimentele. Mi-am pus întrebarea, ca şi alţi colegi, cum şi de unde
a aflat presa străină că în curând va începe Revoluţia la Timişoara. Răspunsul
nu s-a găsit nici până azi! Aşadar, revoluţia a început. O iarnă blăndă a
favorizat adunarea manifestanţilor în Piaţa Operei din Timişoara. S-au adunat
zeci de mii de oameni care au rămas acolo zile şi nopţi la rând, în vreme ce la
balconul Operei se citeau declaraţii, proteste, încurajări, dar şi lozinci
împotriva regimului Ceauşescu. S-a dat citire Proclamaţiei de la Timişoara, un
vast program de schimbare a regimului şi de trecere la o viaţă democratică
normală. Au fost zile de mari încleştări între forţele de ordine şi
protestatari, între armată şi civili, soldate, aşa cum am spus, cu zeci şi zeci
de victime. Din toate fibrele oraşului Timişoara, rămas ca după cutremur,
răzbătea o adiere primăvăratică cu majuscule: LIBERTATE.
Vreau
să vă spun că am fost primul ziarist care a anunţat prin depeşă Agerpres că din
morga Spitalului Judeţean Timişoara au fost scoase în strict secret 42 de
cadavre, care au fost transportate la Bucureşti şi încinerate. Niciuna din
aceste persoane nu a fost reclamată de aparţinători. Cine să fi fost aceştia?
Cei 22 de ani care au trecut nu au devenit cei visaţi
atunci de oameni. Viaţa a devenit mai grea,
mai împovărată şi bisturiul care a sfâşiat inimile oamenilor a fost:
neîncrederea. Şi această neîncredere în viitor a adunat din nou oameni,
protestatari, de diverse categorii sociale, care au strigat în Piaţa Operei Ultima
soluţie: încă o revoluţie. Dar hai, să ne întoarcem la meseria de ziarist,
aşa cum îmi sugeraţi. Paralel cu gazetăria, am lucrat şi ca translator de limba
maghiară, ca însoţitor de ziarişti din ţara vecină, oaspeţi ai Agenţiei noastre
de Presă. Am făcut parte din numeroase delegaţii de ziarişti români trimişi
pentru documentare în Ungaria. În urma multor asemenea deplasări în Ungaria, am
devenit aproape permanent corespondent special Agerpres la Budapesta.
Astfel, între anii 1970-1988, am scris multe corespondenţe pentru Agerpres,
care furnizau material de presă ziarelor din România şi unor Agenţii de presă
străine. Tot de acolo am transmis relatări pentru radio şi televiziunea română.
DD: Ca ziarist, probabil
că aţi avut şi opinii proprii asupra unor evenimente. Cum au fost ele primite
în lumea politică de atunci?
AU: Conduita mea fundamentală
în toată activitatea şi viaţa mea a fost profesionalismul. Născut în zodia peştilor,
am reuşit să mă strecor prin mrejele politicii. Sigur, am avut şi satisfacţii şi
unele decepţii sau nedumeriri. Îmi amintesc că înainte de 1989 eram la
Budapesta de Ziua Naţională a Ungariei. Însoţeam o delegaţie oficială din
România. La asemenea sărbători se depun coroane de flori la monumentele şi
cimitirele eroilor. La Budapesta erau monumente ale eroilor din SUA, Anglia,
Franţa, Germania, România şi din alte ţări. Cimitirul şi monumentul eroilor
români se afla într-un sector populat, Rakoslyget, monument ce amintea de
jertfa celor peste 10.000 de ostaşi români ucişi în al doilea Război Mondial
pentru eliberarea Budapestei. Curios, de data aceasta ceremonia de depunere a
coroanelor din partea delegaţiei române nu s-a mai desfăşurat la cunoscutul
monument al eroilor români din Rakoslyget, ci la un cimitir în care erau câteva
morminte ale ostaşilor români din localitatea Hajduboszormeny, aflată nu
departe de Oradea. Şi de atunci, an de an, aici se desfăşoară aceste ceremonii,
dar la un grad şi nivel mult mai scăzut, ceremonii organizate de autorităţile
locale. Oare să însemne această mutare a cimitirului eroilor români mai aproape
de graniţa cu România o ştergere lentă a memoriei şi jertfei ostaşilor români?
Ca o dorinţă pentru viitor: în comuna Subcetate sunt mulţi intelectuali şi
poate mulţi viitori intelectuali care ar putea studia cu bursă la Budapesta din
fabuloasa avere lăsată în capitala Ungariei, cu gură de moarte, de eminentul
jurist şi om politic transilvănean Emanoil Gojdu...
DD: Vă mulţumim, domnule
Aurel Urzică, pentru bunăvoinţa de a ne permite să vă insoţim în această scurtă
călătorie printre amintirile dumneavoastră şi vă dorim multă sănătate pentru
toată familia dumneavoastră, din România şi din Germania!
REUNIUNE DE FAMILIE, în 1962
Părinții Urzica Ioan (1997-1973) si Ioana (1905-1998) cu
copiii: Maria (n. 1925), Ileana (n. 1929), Petru (n, 1931), Aurel (n. 1933),
Nicolae (n. 1936), Vasile (n. 1939), Dumitru (n. 1941), Ioan (n. 1944) şi Ioana
(n. 1951)(de
la dreapta la stânga)
Text publicat în cartea LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, autori Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu, Editura Cezara Codruța Marica, Târgu-Mureș, 2013
Sicriul tatălui purtat pe umeri de cei șase feciori
REUNIUNE DE FAMILIE în 2013
