-
In memoriam -
Moto:
„Din pom bun, roadă bună iese” (Grigore
Ureche)
Din pleiada dascălilor din Subcetate care au
sfințit locul, a fost și profesorul Andrei Laczko-Cotfas, Omul „care prin pasiune și credință a dat șansa
generațiilor din Subcetate și din împrejurimi de a pleca în lume”. (Dr. Psih. Pavel
Mureșan, Toronto, Canada, 1999)
Fiul
gospodarului Gheorghe Cotfas din Subcetate – „un agricultor priceput, harnic și prosper, respectat de cetățenii
comunei Subcetate care l-au ales în mai multe rânduri consilier comunal și
primar, exigent cu el însuși și cu cei apropiați lui” , după cum
mărturisește nepotul său, profesorul Gheorghe Laczko Cotfas-, a absolvit Liceul „Sfântul
Nicolae” din Gheorgheni, apoi Școala
Normală din Blaj, unde a fost primul din cei 85 de candidați la examenul final.
Andrei Cotfas și
Gavril Urzică din Subcetate,
elevi la Liceul
„Sf. Nicolae” din Gheorgheni
1931: Tânărul învățător Andrei Cotfas
participă la Cercul pedagogic al învățătorilor din zona Toplița, la Școala din
satul Filpea, înființată în anul 1930
A fost
numit la Școala din Subcetate, unde a funcționat până la pensionare, în 1969, exceptând
perioada anilor celui de-al Doilea Război Mondial, când în localitate au fost
aduși învățători de limbă maghiară.
Activitatea
didactică a început-o ca învățător, apoi, urmând studiile superioare, a devenit
profesor de științele naturii. A rămas în conștiința numeroaselor generații de
elevi, între 1928-1969, ca dascălul care a pretins, cu exigență și rigoare, ordinea
și disciplina, îndemnându-i și îndrumându-i permanent spre învățătură. Toți
elevii săi îi păstrează învățătorului, profesorului, dirigintelui sau
directorului Andrei Cotfas o vie amintire și o sinceră recunoștință.
Andrei Cotfas , în
mijlocul tinerilor din comună,
la activități
culturale
„Domnul
Andrei Cotfas, profesorul de științe naturale, a încercat
să ne insufle prin toate mijloacele posibile dragostea față de natură,
învățându-ne să o protejăm și să o respectăm, să o utilizăm în folosul nostru.
De asemenea, încerca să trezească elevilor dragostea pentru învățătură, dorința
pentru ridicarea nivelului lor de pregătire, fapt materializat și prin
înființarea liceului în comună, singurul din zonă în vremea aceea, liceu la
care au început să studieze mulți copii din localitate și din împrejuri, între
care și eu, în anul școlar 1957-1958. Profesorul ducea o asiduă muncă de
convingere și cu părinții copiilor, spre a-i susține în continuarea studiilor. Merită un bust în fața școlii!”(Ing. Ana Dobre, Toronto, Canada).
Faptul că din anul 1955 există la Subcetate o
impunătoare construcție școlară în care funcționează, începând din același an,
și un liceu, se datorează unor oameni care nu trebuie uitați. Unul dintre
corifeii învățământului din localitate este dascălul Andrei Laczko-Cotfas!
Despre întemeierea acestei școli, domnul Ioan Sandu, fost profesor și director
al școlii în anii 1953-1956, își amintea în urmă cu 20 ani:
„La 20 iulie 1949, în prezența a celor peste 800 de oameni s-a serbat punerea pietrei fundamentale
într-un entuziasm de nedescris. Au vorbit Andrei Cotfas, Gavril Urzică –
învățător-director -, profesorul Silviu Bot, inspector școlar, primarul
comunei, secretarul și arhitectul Udvari Ludovic.
În anul 1954, când eram
directorul școlii, am fost din nou la minister cu o parte din dosarul inițial
și completat cu fotografii care atestau stadiul actual al lucrărilor, cu
memorii, exprimând și dorința noastră de a înființa un liceu în comună. În acel
timp existau licee doar la Gheorgheni, Reghin și Târgu-Mureș. Aș vrea să
menționez că de construcția școlii, de
la început și până la sfârșit, s-a ocupat domnul Andrei Cotfas, care era
„diriginte de șantier”, cu cea mai mare responsabilitate, seriozitate și
dăruire. Școala a fost inaugurată
în 1955.”
Profesorul Andrei Laczko Cotfas și soția sa, învățătoarea Maria-Floarea Laczko-Cotfas în mijlocul
absolvenților clasei a VII-a, în anul 1955
În fundal este noul edificiu școlar
Domnul Andrei, legat de satul natal prin toată ființa sa, și-a îndemnat
consătenii cu consecvență să-și dea copiii la școală, i-a îndrumat să-și
construiască locuințe frumoase, cu o arhitectură modernă, oferindu-le planuri
realizate de el însuși, apoi și-a construit una din cele mai confortabile și
frumoase case din localitate.
Deși l-am
cunoscut în vremea în care regulamentul școlar ne impunea să ne adresăm unui
profesor prin tovarășe, în absența
lui îi spuneam Domnu’…
Domnul
Andrei Cotfas, cu o ținută și educație ireproșabile, aparținea pleiadei de dascăli
școliți la Blaj
în perioada interbelică. Originar din Subcetate, s-a întors în comuna natală
unde și-a întemeiat familia și și-a crescut copiii, străduindu-se să ridice și
să fortifice aici, prin exigență și disciplină, nivelul învățământului, investindu-și
cunoștințele sale temeinice, energia fizică și preaplinul sufletului său.
L-am
cunoscut ca vecin, ca profesor în ultimii 10 ani de activitate didactică ai
dumnealui și apoi în ipostaza de pensionar. Domnul Andrei era cel mai vârstnic
dintre profesorii mei din anii de gimnaziu, dar își păstra încă bine
vioiciunea, ținuta dreaptă și vigoarea, fiind persoana care impunea respectarea
cu rigoare a regulamentului de ordine și disciplină în școală. Mi-amintesc cum
sunetul clopoțelului ne chema la sfârșitul recreațiilor să ne adunam în careu,
în ordinea claselor, în șiruri de câte doi, aliniați la o lungime de braț și
atunci vocile noastre amuțeau. Așa ne pretindea Domnul Andrei. Și el nu lipsea
niciodată de la careu, fie că era sau nu era de serviciu. În perfectă liniște,
sub privirea lui, când aspră, când admirativă, intram cu pas domol, pe rând, în
clase, unde ne pregăteam pentru lecție, în așteptarea profesorului.
Mi-a fost
diriginte în clasele V-VIII și profesor de agricultură. În vremea aceea, anii
1961-1965, agricultura era o disciplină fundamentală în școlile rurale. Se
studiau în gimnaziu toate ramurile ei, câte 5 ore săptămânal. Mi-amintesc că la
examenul de absolvire a clasei a VIII-a am avut probă de verificare și din
agricultură, alături de examenele de limba română, matematică, istoria și
geografia patriei. Eram majoritatea copii de țărani, așa că aveam cunoștințe și
deprinderi legate de cultura pământului și creșterea animalelor din familie,
agricultura fiind în localitatea noastră de munte o sursă importantă de
subzistență. Eram la vârsta curiozităților de tot felul, dar cu orizont
cultural limitat, fără posibilități prea multe de a ni-l lărgi. Acasă nu aveam
cărți, iar la bibliotecă școlară încăpeau pe câteva rafturi. Primul televizor
în comună a fost cel cumpărat pentru școală, în 1964. Așteptam cu mare
nerăbdare, curiozitate și dragoste să înceapă școala și să descoperim manualele
noi pe care le îngrijeam cu sfințenie. Ne respectam profesorii și îi apreciam,
chiar îi divinizam pentru câte lucruri interesante ne spuneau, oferindu-ne
zilnic cuminecătura științei. Ei erau
aproape singurele noastre canale de informație și deschidere spre lumea
civilizată, a științei și a culturii.
Profesorul-diriginte Andrei Cotfas
cu elevii clasei a VIII-a A - 1965
Domnul
Andrei avea darul oratoriei, iar noi, școlarii, dobândiserăm șiretenia de a-l
abate de la lecția de agricultură, cerându-i să ne conducă spre alte domenii
ale cunoașterii. Făceam tot posibilul să-l dispunem creând atmosfera favorabilă
pentru poveste: liniște, disciplină, zâmbete binevoitoare, chipuri senine,
vorbe măgulitoare, interes pentru tot ceea ce ne spunea, întrebări care să-i
susțină monologul până la sunetul clopoțelului. Atunci ne exprimam regretul că
firul relatării fusese întrerupt și astfel obțineam promisiunea să continuăm
discuția în lecția următoare.
Ne spunea
cu câtă jertfă din partea tuturor locuitorilor comunei s-a construit lăcașul școlar
în care învățam noi, între anii 1950-1955. El însuși, ca director de școală, a
făcut nenumărate drumuri pentru realizarea documentației și pentru obținerea
aprobărilor necesare, unele la București, la Ministerul Învățământului.
Locuitorii comunei au prestat nenumărate zile de muncă patriotică cu mâinile
sau cu carele și cu animalele lor de tracțiune, transportând de la distanțe de
mulți kilometri munți de piatră pentru fundație, apoi au pus la dispoziția
cioplitorilor în piatră mâncare și au ajutat la ridicarea zidurilor… În 1955
s-a deschis aici prima școală medie (liceu) din zona Topliței. Neobositul
profesor a investit multă energie pentru ca învățământul să câștige și la nivel
calitativ în această comună: în primul rând s-a străduit să mărească numărul
elevilor, respectiv al claselor, atrăgând elevi din Hodoșa și Sărmaș și, ca
urmare, a măririi numărului de norme didactice. În scurtă vreme au fost
repartizați la Subcetate
profesori tineri, foarte bine pregătiți, pentru toate disciplinele de învățământ,
absolvenți ai Universităților din Cluj, Iași, București și ai Institutului
Pedagogic din Târgu-Mureș. Umbla cu aceeași osârdie pe la consătenii săi ca
să-i convingă să-și dea copii la școală, argumentând că pot învăța de-acasă și
numai cu mămăligă și ceapă. Ca
diriginte, își vizita elevii acasă, verificându-le programul de studiu
individual, condițiile minime de învățare, afișarea orarului…
Școala avea
atunci internat, gospodărie anexă și lot școlar. Multe ore de agricultură, în
special primăvara, le făceam pe lotul școlar, unde învățam să pregătim
straturile pentru semănat, să le plivim de buruieni, să stropim culturile de
zarzavaturi, să curățăm pomii… și să îngrijim uneltele. Cu exigența-i bine cunoscută,
domnul Andrei ne-a ajutat să ne formăm deprinderi simple, aparent banale.
Dimensionarea straturilor cu sfoara sau curățatul uneltelor după folosință au
contribuit la educarea gustului nostru estetic, a exigenței pentru lucrul bine
făcut, a autoexigenței. Îmi stăruie în minte terasele pe care erau orânduite
nenumărate straturi egale, pomii înfloriți și cu tulpinile văruite în alb,
covorul verde al ierbii presărat cu flori de păpădie…
Mi-amintesc
cât pe plini de noroi ajungeam la școală în perioadele ploioase, în vremea
aceea, când drumurile erau prost pietruite! Dar Domnul Andrei era vigilent:
nimeni nu intra în școală cu încălțările murdare. Eram așteptați la intrare, ne
adunam în ordinea claselor și, la comandă, fiecare își scotea din trăistuță cuțitașul
din lemn cu care își curăța papucii. Ca să scăpăm de noroiul din curtea școlii,
tot dumnealui a fost cu ideea să o pietruim, așa că fiecare elev a adus câte un
pietroi cam de aceeași mărime și am acoperit în felul acesta denivelările
rămase în urma șantierului.
Cu
nostalgie mi-amintesc de acele vremuri de mult apuse, de oamenii dragi care au
plecat între timp, de dascălii mei, icoane vii în mintea și în sufletul meu, de
exigențele acestei școli rurale în care am învățat, de buna-cuviință,
candoarea, aplecarea spre învățătură a școlarilor, de respectul lor pentru
părinți, pentru profesori și școală, dar și pentru legile nescrise ale bunului
simț și pentru limbă. Să se fi pierdut, oare, toate acestea?
Scopul principal al activității dascălului Andrei Cotfas a fost prosperitatea
culturală a localității și a locuitorilor săi prin școală. Prin tot ceea ce a
făcut înspre binele localității sale, Andrei Cotfas a fost un model. Ca semn al
respectului și neuitării, strada care pleacă din cea principală în imediata
vecinătate a școlii se numește astăzi „Profesor Andrei Cotfas”.
Profesorul Andrei Cotfas,
pe tabloul primei promoții de absolvenți ai Liceului din Subcetate, din 1965
Profesorul
Andrei a fost susținut și secondat în activitatea profesională de soția sa,
doamna învățătoare Maria – Floarea (1915-1991), slujind în școlile din
Subcetate cu pasiune și cu dragoste timp de decenii.
Doamna învățătoare, fiica
preotului Măerușan din Crisbav – Brașov, era o ființă sensibilă și delicată, cu
glas duios și cald, o prezență distinsă în comunitatea sătească din acea vreme,
prin ținută, prin comportare elegantă, prin vorbire îngrijită, exemplară, prin
noblețea caracterului său care impunea respect. A iubit mult copiii și se ocupa
de ei cu calm și cu răbdare, cu dragoste și cu căldură maternă. Învățătoarea Maria Cotfas era înzestrată cu harul fără de care modelarea
caracterelor în formare este imposibilă.
Școala Primară de Stat Subcetate, clasa I,
1938
Învățătoare Maria-Floarea Cotfas
Am copilărit în vecinătatea lor și mi-amintesc
cu plăcere de serile de lectură pe care distinșii dascăli le inițiau în vremea
când nu apăruse televizorul în localitate și radiourile erau puține. Aș spune
că participam la un fel de șezătoare culturală: femeile torceau, coseau sau
tricotau, iar doamna Maria ne citea noutăți și curiozități din diferite
reviste. Darul său pentru povestire era remarcabil.
În
atmosfera intelectuală a căminului lor au crescut cei trei copii ai lor:
Cornelia, Ortansa și Gheorghe (n. 1942), martori la susținuta activitate desfășurată
în comună în anii 1949 -1955 pentru ridicarea actualei construcții școlare, la
zbaterea de a înființa liceul din localitate în anul 1955. Mezinul a frecventat
primii ani de liceu chiar la Subcetate.
„Printre
animatorii realizării școlii din Subcetate era și tatăl meu, care a însuflețit
oamenii din comună de a face un mare efort învestit în această lucrare,
sprijiniți fiind și de stat.
Odată cu
începerea clasei a V-a, în anul 1952, am intrat în noua clădire a școlii care
avea doar parterul terminat și, alături de colegi, în pauze și în timpul liber
ajutam, pe măsura puterilor, la continuarea construcției clădirii viitorului
liceu, cărând sau descărcând cărămizi, cernând nisip, făcând mortar. Este bine
ca elevii de azi și cei de mâine să știe că în clădirea liceului nostru din
Subcetate, care atunci era un unicat prin mărimea și frumusețea ei în zona
Topliței, este zidită o parte din viața, sufletul și speranța bunicilor și
părinților lor, care, printr-o muncă foarte grea, au săpat sute de metri cub de
pământ pentru fundație, au adus cantități enorme de piatră de construcție din
împrejurimi, au adus cu carele lor mici sute de tone de nisip, var și ciment,
au ajutat, hrănit și adăpostit gratuit, ani de zile, meșteri străini care
lucrau la construcție, făcând acestea cu toată dăruirea și dragostea pentru ca
tinerii – chiar și cei cu posibilități materiale foarte mici - să poată urma
liceul din sânul familiei, cu cheltuieli infime. Dacă până la înființarea
liceului, în 1955, doar câțiva elevi din comuna noastră frecventau la liceele
din Gheorgheni sau Reghin, Toplița având numai școli generale, numărul lor a
crescut mult după această dată, umplând de bucurie și mândrie inimile și
sufletele sătenilor noștri”.
Spusa cronicarului moldovean: „Din pom bun, rod bun iese” se adeverește
și pentru această familie de intelectuali. Ca absolvent al
Facultății de Matematică a Universității ieșene, la îndemnul părinților, Gheorghe
Laczko Cotfas s-a întors acasă, în comuna Subcetate, unde a debutat în cariera
didactică în 1962, la numai 20 de ani. Au urmat zeci de ani de activitate
efervescentă la clasă, făcută cu pasiune, cu blândețe, cu meticulozitate, cu
răbdare, conducându-i pe elevii săi pe căile labirintice ale științelor
matematice, cultivându-le, prin propriul exemplu, pasiunea căutării, dorința de
cunoaștere și de izbândă, satisfacția împlinirii, convingându-i că nimic nu se
obține ușor, ci numai cu efort, cu muncă perseverentă.
Într-o convorbire
cu profesorul Gheorghe Laczko-Cotfas, acesta mărturisea în 2014: „Părinților mei le datorez foarte multe: viața, educația religioasă, sfaturile de
comportare civilizată acasă, la școală cu profesorii și colegii, în societate.
Îmi spuneau: „Cum te vei comporta și vei respecta pe cei din jur, așa se vor
comporta și ei cu tine și așa te vor respecta”, „Încearcă să nu le greșești,
pentru a nu fi obligat să ceri iertare”, „Dacă cineva îți arată greșeli sau
defecte, să îi mulțumești pentru că vrea îndreptarea lor, îți vrea binele”,
„ferește-te de cei care te lingușesc, aceștia îți doresc pierzania”.
Săptămânal, tata și mama îmi povesteau
întâmplări cu tâlc din viața lor sau a cunoștințelor lor, spunându-mi: „Cel
inteligent învață din greșelile altora, cel mediocru învață din greșelile sale
și cel necugetat nu învață nici din greșelile sale” sau „Un om prevenit
valorează cât doi”.
Părinții mei m-au învățat să iubesc
viețuitoarele din curte și să le îngrijesc, să sădesc pomi fructiferi, să-mi
iubesc părinții, bunicii, surorile, satul natal cu împrejurimile sale și țara
mea.
Mama mi-a cultivat modestia, mila,
bunătatea, blândețea, trăsături pe care le întruchipa și dânsa, iar tata,
demnitatea, simțul onoarei, respectul pentru oamenii cinstiți, harnici și de
cuvânt, buni, exigenți cu ei înșiși și cu cei din jur, care se comportă
civilizat, au mult simț, sunt de ajutor la nevoie, oricât de simpli și modești ar
fi; tata m-a învățat și să mă feresc de clevetitori, lingușitori și îngâmfați –
Prostul nu e prost destul dacă nu e
și fudul! - , intriganți, bețivani, cartofori, desfrânați, fără cuvânt și
onoare, mincinoși, invidioși, foarte zgârciți, de cei care folosesc cuvinte
triviale; de asemenea, să-i iert pe cei ce mi-au greșit, dar să nu uit și să mă
feresc de ei.”
Profesorul Gheorghe Laczko-Cotfas și soția sa, Victoria (n. Carazan) au
continuat la Subcetate activitatea didactică a părinților lor, Andrei și Maria-Floarea,
o activitate laborioasă de mare exprimare profesională și cetățenească.
Victoria Carazan, absolventă a Facultății de Biologie de la
Universitatea „Al.I.Cuza” din Iași, a ajuns prin repartiție guvernamentală
profesoară la Liceul din comuna Subcetate, unde a funcționat 7 ani, continuându-și
activitatea la Școala Generală din Hodoșa, până la pensionare.
„Cu toate dificultățile inerente acestei
profesii, am îndeplinit-o cu multă dragoste și dăruire. Deși nu am predat în
Liceul din Subcetate decât șapte ani, am trăit mereu în atmosfera școlii, prin
prezența directă în colectivul didactic a soțului meu și prin intermediul celor
doi copii ai noștri care au absolvit Liceul din Subcetate. Copiii mei poartă
profesorilor care i-au instruit și educat toată stima și respectul cuvenit”.
„Am decis, împreună cu soția și copiii
noștri, Antoniu și Artemiza-Iulia, ca
ei să urmeze cursurile liceale la Liceul din Subcetate, pentru a prelungi
școlarizarea lor în mijlocul familiei și pentru a supraveghea zi de zi
pregătirea și educația lor, dar și pentru că am avut încredere în calitatea
pregătirii oferite de profesorii colegi. Ca urmare, ei au promovat bine
examenul de bacalaureat și au fost admiși la facultățile dorite, pe care le-au
absolvit cu bine.
Cu această ocazie, îmi exprim recunoștința
față de profesorii: Ionela Popa, Doinița Dobrean, Vasile Dobrean, Lucian Popa,
Ioan Cutlac, Daniela Dobrean, Keresztes Ana-Maria, care au asigurat o pregătire
temeinică elevilor lor.”
Întrebat dacă
regretă că s-a întors să profeseze în satul natal, răspunsul profesorului
Gheorghe Laczko Cotfas a fost: „Categoric,
nu. Aici, în satul natal, m-am căsătorit și am decis cu soția mea să locuim, în
casa mea părintească cu atâtea amintiri, împreună cu părinții mei; aici ne-am
crescut cei doi copii, aici am avut posibilitatea să ne dedicăm cu pasiune
profesiei alese, lucrând împreună cu soția mea la aceeași școală. Aici am găsit
tot ceea ce era necesar pentru a ne împlini familial și profesional.”
De menționat este
faptul că și nepoții profesorului Andrei Laczko-Cotfas au ales să trăiască
aproape de casa părintescă, la Toplița: Artemiza-Iulia Rădășanu este inginer
software, iar Antoniu Laczko Cotfas este profesot inginer IT la Școala
Gimnazială „Andrei Șaguna”.
Întrebată care este
crezul său de viață, Artemiza a răspuns: „Crezul meu de viaţă se
învârte în jurul părerii că există un echilibru în această lume şi că toate
faptele şi acţiunile tale se vor întoarce la tine în acelaşi mod; este o lege
universală care spune aşa: trebuie
să dăm înainte să primim. Cu cât semănăm mai mult, cu atât
culegem mai mult. Şi, dăruind celorlalţi, sigur vom primi înapoi înzecit.”
Eu cred că acesta a fost și a rămas crezul de viață al celor trei generații
de urmași ai gospodarului Gheorghe Cotfas din Subcetate: profesorul Andrei și
învățătoarea Maria –Floarea, profesorii Gheorghe și Victoria, inginerii Antoniu
și Artemiza-Iulia. Înainte să aștepte să primească ceva, au știut să dăruiască
și să se dăruiască comunității. Lumina cărții pe care acești dascăli pasionați
au dăruit-o în Școala din Subcetate continuă să strălucească, prin discipolii
lor și discipolii discipolilor lor, pretutindeni în țară și lume.
În 2002, la pensionare, profesorul Gheorghe Laczko-Cotfas adresa
slujitorilor și elevilor școlii din Subcetate următorul îndemn: „Închei
cu dorința fierbinte ca, animați de idealul înălțării localității – același
care i-a însuflețit și pe înaintașii noștri -, prin muncă plină de abnegație a
profesorilor și elevilor liceului din Subcetate, susținuți de părinți, liceul
să continue a fi o pepinieră de oameni foarte bine pregătiți care să mențină în
viitor numele și renumele școlii noastre”.
Profesorul Gheorghe Laczko-Cotfas,
la întâlnirea de 40 de ani a
primei promoții a liceului din Subcetate, 1965-2005
