miercuri, 30 octombrie 2019

De vorbă cu doamna învățătoare AURELIA DEAC



(Născută în 1963, Urzică; învăţătoare la Subcetate)

Doina Dobreanu: Povestea vieţii se scrie zilnic, cu momente frumoase şi urâte, cu momente bune şi rele. Zilele frumoase ne dăruiesc fericirea, dar învăţăm din experienţa fiecărei zile.
Doamna învăţătoare Aurelia Deac, vă mulţumesc pentru bunăvoinţa de a citi împreună pagini din povestea vieţii dumneavoastră. Mă bucur că aţi acceptat, mai ales ştiind că faceţi parte dintre acei oameni cărăra nu le palce să vorbească despre sine, convinşi că tot ceea ce fac este în limitele firescului, ale datoriei şi ale bunului simţ.
V-aţi născut în Subcetate, din părinţi ţărani, vrednici de stimă şi respect, care au ştiut ce înseamnă iubirea, munca, responsabilitatea. Oameni adevăraţi, şi-au dus crucea vieţii cu demnitate şi jetfelnicie, cu implicare sufletească, cu onoare şi cu smerenie.
Păstrăm în minte şi în suflet, fiecare, icoana părinţilor noştri. În ce ipostaze vi-i amintiţi? Ce rol au avut în formarea dvs.?
Aurelia Deac: Am avut niste părinti deosebiţi. Nu doar pentru că erau parinţii mei, ci şi pentru că au făcut tot ce a fost posibil ca să ne ofere nouă o copilarie fericită şi să avem tot ce ne trebuie, ceea ce ei poate nu au avut, indeosebi tata, care a fost crescut de niste rude, pentru că rămăsese la varsta de 3 ani orfan de mamă.
Ne-au purtat la şcoală şi îmi amintesc că, în momentul în care am intrat la Liceul Pedagogic din Odorheiu Secuiesc, s-au hotărât ca tata să se angajeze, până atunci lucrând în gospodăria personală, ca agricultori, pentru a avea posibilitatea de a mă susţine financiar.
Deşi au fost nişte oameni simpli, au ştiut să sădeasca în formarea noastră cinstea, corectitudinea, respectul, curajul şi încrederea în sine.
DD: Cum era cătunul de Peste Mureş în vremea copilăriei dvs.? Cum este acum? Ce amintiri v-au marcat copilăria?
AD: Cătunul Peste – Mureş era o aşezare mică, cu doar 20 de gospodării, dar avea o comunitate foarte unită, cu oameni inimoşi şi de foarte mare ajutor. Dacă cineva avea ceva important de lucru, mergea toată vecinatatea să-l ajute, făcând, cum se spunea, o „clacă”.
Îmi aduc aminte cu mult drag cum, de Craciun, porneau la colindat cu mic cu mare şi mergeau împreună, pe rând, la fiecare casă, de la prima până la ultima, până dimineaţa în zori, când se împrăştiau pe la casele lor, să îşi rezolve treburile gospodăreşti, respectiv să-şi îngrijească animalele.
Nu pot să uit serile în care toţi copiii din vecini, şi chiar din sat, ne adunam să ne jucăm „De-a ascunsa”. Părinţii mei erau foarte îngăduitori şi ne permiteau să ne ascunde pe unde voiam.
Acum, cu regrete spun, oamenii de odinioară au plecat aproape toti la cele veşnice, au venit vecini noi şi parcă te simţi un stăin.
DD: Într-o familie tradiţională de ţărani, ca cea a părinţilor dvs., fiecare membru avea de îndeplinit anumite sarcini, după vârstă şi după puterile sale. În felul acesta erau educaţi copiii în spiritul muncii şi al responsabilităţii. Ce sarcini vă reveneau dvs.?
AD:Da . De mici am fost învăţaţi cu munca, bineînţeles fiecare primea sarcini după puterile sale, şi chiar ne făcea plăcere să contribuim cu ceva la bunul mers al gospodăriei şi ne bucuram să vedem că suntem utili.
Ne ajutam părinţii în gospodarie în toate anotimpurile: primăvara la „pus în pământ”, vara la prăşit şi la fân, dar ocupatia de bază ne era umblatul cu vacile la păscut pe dealurile din apropiere; iarna, cum stativele nu lipseau din casă, o ajutam pe mama la ţesut, când ţesea covoare „pe rost” sau cu „iţuci”.
DD: Care au fost şcolile prin care aţi trecut, ce rol au avut familia şi şcoala în formarea dvs. şi în alegerea profesiunii? Vorbiţi-ne despre învăţătorul/ profesorul care v-a fost reper în acest moment hotărâtor, la finele clasei a VIII-a.
AD: Am urmat clasele I-VIII la şcoala de la Subcetate, unde am avut–o ca învăţătoare pe d-na Alexandrina Suciu, o persoană deosebită, prietenoasă, calmă, cu o voce caldă şi blândă, cu mult tact pedagogic. Am admirat-o mult şi acest lucru m-a determinat în primul rând să-mi aleg această meserie. Apoi, am o stimă deosebită pentru doamnele profesoare Elena Cotfas şi Rodica Rizea, care, prin felul în care ne-au predat, m-au determinat să îndrăgesc materiile respective şi mi-au întărit hotărârea de a alege nobila misiune de dascăl.
DD: Mi-amintesc despre performanţele dvs. sportive din anii de gimnaziu. Cu toate că iernile erau atunci lungi şi geroase, cu multă zăpadă, copiii petreceau mult timp în aer liber. Parcă văd elevii, însoţiţi de profesorul Horia Dobrean, uneori chiar în timpul orei de educaţie fizică, purtându-şi schiurile pe umeri, mergând să pregătească pârtia pentru schi şi sanie pe Dos. Sporturile de iarnă erau în topul preferinţelor lor.
AD: Înrtr-adevar, am îndrăgit sportul şi am participat la unele competiţii sportive, reprezentând şcoala la tetratlon, la sanie, unde am avut şi performanţe. Am câştigat locul întîi în anii 1976 şi1978 la Faza naţională de sanie. Aceste izbânde s-au datorat d-lui profesor de educaţie fizică Horia Dobrean-Urzică, care a fost consecvent în pregătirea mea şi a celorlalţi elevi. Sania mea de concurs s-a creat în atelierele de mecanică ale liceului nostru, cu profil industrial atunci, de către pricepuţii maiştri Aurel Mândru şi Trifan Tompea, adevăraţi maeştri în meseria lor, la cererea şi după desenele profesorului de sport. Am învăţat cum trebuie condusă sania de concurs, timp de două săptămâni, la Harghita-Băi, sub îndrumarea şi supravegherea domnului profesor.Participând la faza pe ţară de sanie, am câştigat locul intai.
DD: Succesul, care s-a datorat unei armonizări între talentul şi munca dvs. şi măiestria dascălilor – profesorul de sport şi maiştrii instructori - a fost impresionant, mai ales că aţi concurat cu o sanie artizanală concepută şi realizată la Subcetate.
După Liceul Pedagogic, v-aţi întors în comuna natală, unde de foarte mulţi ani vă îndepliniţi misiunea de dascăl cu multă dăruire şi pasiune.
Ce v-a determinat să vă întoarceţi la obârşie? Ce v-a legat şi vă leagă de Subcetate?
AD: La absolvirea liceului, am refuzat postul de la Bălan, pentru că voiam să fiu mai aproape de casă. Am fost repartizată la Gălăuţaş. După 7 ani, în 1989, ivindu-se o oportunitate, m-am transferat la Subcetate, pentru că aici aveam familia şi pentru că locul natal nu poate fi înlocuit cu nimic.
Formarea mea a început la Subcetate şi cred că am datoria, la rândul meu, de a face acelaşi lucru pentru copiii consătenilor mei, dacă tot mi-am am ales această meserie.
DD: Până de curând aţi profesat la şcoala primară din satul Călnaci, o şcoală care funcţionează de peste 90 de ani. Aţi acumulat destulă experienţă în predarea simultană la patru clase, parcurgând zilnic câţiva kilometri, de cele mai multe ori pe jos. Nu a fost uşor, dar nu v-aţi lamentat niciodată. Vorbiţi-ne acum despre această activitate dificilă desfăşurată în condiţii nu prea favorabile, despre zbaterea permanentă între aspiraţie şi împlinire. V-au sprijinit părinţii copiilor în demersurile educative proiectate?


AD: Am profesat la Şcoala Primara din Călnaci un sfert de secol. Am avut o deosebita plăcere să lucrez la această şcoală, cu nişte elevi minunaţi, cu mult bun simţ.
La început nu ştiam prea multe despre cum se lucrează la simultan şi chiar cu 4 clase. Mă gândeam cum poti să faci patru obiecte de studiu într-o singură oră, dar în scurt timp mi s-au risipit toate temerile. Important era să-mi pregătesc materialele necesare şi totul decurgea foarte bine.
Mergeam la şcoală în fiecare zi cu drag, deşi parcurgeam câţiva kilometri pe jos, înfruntând capriciile vremii. Ştiam că mă asteaptă nişte copii care au nevoie de ajutorul meu, că încearcă fiecare, după capacitatea sa, să facă faţă cerinţelor.
Părinţii elevilor erau extrem de receptivi la orice solicitare şi încercau, fiecare după posibilităţi, ca elevii să aibă tot ce le trebuie. Participau atât la activităţile educative din cadrul parteneriatului şcoală–familie, cât şi la cele administrative.
DD: Învăţătorul îi ajută pe copii să se împrietenească cu cartea, să o iubească, pentru ca mai târziu să înţeleagă binefacerile ei. Cartea vindecă de singurătate, de complexe, îmblânzeşte fiara din om. Cartea este cea care deschide orizonturile şi dezvoltă caracterul. Învăţându-l pe altul, îl faci mai bogat, fără ca tu să devii mai sărac.
Mai reuşiţi acum, în epoca computerului, să păstraţi vie arta scrisului de mână?
AD: Pentru a se împrieteni cu cartea, am iniţiat o activitate de 10 minute la începutul fiecarei ore de limba română, „Povestitorul clasei”. Elevii vin cu un text citit acasă şi îl povesteşte celorlalţi. Învaţă să se exprime mai uşor şi să-şi îmbogăţească vocabularul. Se pare că le place. Este un mic început.
DD: Vă felicit pentru activitatea pe care o desfăşuraţi la catedră, pentru preocuparea de a vă modela metodele de lucru în funcţie de realităţile din învăţământ, dăruindu-vă cu iubire şi responsabilitate.
Nu v-am întrebat despre familia dvs., despre celelalte ipostaze ale dvs.: de mamă şi bunică.
AD: Ce poate fi mai frumos şi mai bun în viaţă decât o familie unită? De o astfel de familie am şi eu parte, ceea ce mă bucură enorm.
Dumnezeu ne-a înzestrat cu doi copii, Anamaria şi Gabriel. Ei şi ginerele Daniel sunt sprijinul nostru. Comorile familiei sunt cei doi nepoţei adorabili, mlădiţele fiicei.
Într-adevar, sunt mai multe ipostaze în care mă aflu simultan, dar sunt fericită atunci când pot să mă dăruiesc tuturor şi astfel viaţa capată sens.
DD: Este o performanţă să te împlineşti, în egală măsură, familial şi profesional. Consider că dvs. aţi reuşit şi vă felicit.






marți, 10 septembrie 2019

Subcetate, 9 septembrie 2019 La sărbătoarea Sfinților Ioachim și Ana, în cătunul de Peste-Mureș



„Credinţele de Acasă ne învaţă că viaţa adevărată se întemeiază şi pe alte valori decât a avea sau a gândi fără Dumnezeu. Numai de aici se putea naşte dorul de acasă, neatins de mărginirea cu existentul. Niciodată din raţionalitatea pură! Dar dorul de acasă este intim fiecărei fiinţe umane şi depinde de modul în care se produce procesul de interiorizare a reperelor identitare. Câtă deosebire între dorul de acasă şi dorul de bine autosuficient, golit de spirit: ubi bene, ibi patria (Marcus Pacuvius). Dorul de acasă e mistuit de absolut, niciodată suficient sieşi - dorul de bine este existenţial, calculat până la cinism, eminamente raţional.
Acasă, la Subcetate, omul este de trei ori binecuvântat: o dată prin originile sale sfinte, o dată prin legătura organică cu apele mari şi a treia oară prin legăturile cu formele ancestrale de cultură... Aici, înţelepciunea, truda, arta cusăturii, ţesutul, cântecul dumnezeieşte de frumos îngânat pruncilor seara au rămas rosturile omului.
De la primul său volum, Doina Dobreanu (iar în studiul de faţă, în colaborare cu Zorel Suciu) a intuit această filiaţie subtilă şi s-a priceput ca nimeni altul să o pună de acord cu resorturile noastre spirituale. Într-o lume golită de sensuri, întoarcerea la noi înşine ne face mai liberi, mai fericiţi şi mai buni. Ne apropie atât mult de Dumnezeu!”
 (Conf. Univ. Dr. Doina Butiurcă, Fragment din Cuvânt înainte  la volumul Acasă, la Subcetate… În cătunul de Peste Mureș,  de Doina Dobreanu și Zorel Suciu, 2012.)



De treci Mureșul și îți îndrepți pașii spre pâlcul de case oarecum izolate de vatra satului Subcetate, o troiță închinată Sfintei Ana te întâmpună la intrarea în cătun, pe partea stângă, înălțată de Vasile Moldovan, în fața gospodăriei sale, în urmă cu șapte ani, în memoria părinților Dumitru și Ana Moldovan.
Vasile Moldovan mărturisea în 2012:
Părinţii noştri, Ana şi Dumitru Moldovan, au fost ţărani harnici şi vrednici. Au locuit la începutul căsniciei lor pe Părău, apoi s-au mutat Peste Mureş. Din truda şi munca lor au construit patru case, pentru ei şi pentru cei trei feciori; au cumpărat şi pământ.
Tata era şi dulgher şi tâmplar. Împreună cu Petru Urzică (Bâzu) şi cu Alexandru Urzică, vecinul nostru, au construit biserica din lemn de la Zaul de Câmpie.
Mama îşi petrecea fiecare iarnă la războiul de ţesut; ne-a pregătit zestre ca la fete. Vara o petrecea pe câmp. Eram mici şi nu puteam merge atâta cale pe jos; pe mine mă lua în braţe, pe Valer „biserică”, pe umeri; avea de cărat şi traista cu mâncare şi canderul cu zeamă. A îngrijit 18 ani şi bătrânii care îl înfiaseră pe Valer…
Părinţii m-au ajutat
M-au crescut, m-au îndrumat,
Dar nu prea i-am ascultat
Prin spitale am umblat…
Din Cer tata m-a chemat,
Dar mama nu m-a lăsat,
Lui Dumnezeu m-a-ncredinţat
Şi aşa mi-a cuvântat:
 - Plec eu! Cu el, eu m-am cununat,
 Tu rămâi, că eşti bărbat,
 Să grijeşti ce ţi-am lăsat,
 Averea s-o preţuieşti,
 Pe noi să ne pomeneşti.
Dumnezeu să-i odihnească în pace după omenia, buneţea şi vrednicia lor!

 Icoana Sfintei Ana veghează gospodăria lui Vasile Moldovan și întreagă așezarea, și îl binecuvântează pe orice trecător. Troița ridicată de Vasile, fiul, este străjuită de o semeață poartă tradițională din lemn construită de Dumitru Moldovan, tatăl și reparată, chituită şi revopsită de urmaşul său, conștienți amândoi, parcă, de simbolistica acesteia :
Poarta joacă în viaţa poporului român, ca şi a altor popoare, roluri care pot surprinde câte simboluri vreţi, fără să le arătaţi totuşi cu degetul. Ea e o făptură magică, un stăpân cu puteri nevăzute, care veghează la toate actele capitale din viaţa insului. Prima trecere pe sub poartă înseamnă o intrare în viaţă, în viaţa reală de afară. Poarta veghează la căsătorie şi pe sub poartă mortul este dus, solemn, spre lăcaşul de veci. E, atunci, o reîntoarcere la lumea dintâi; ciclul e închis, şi poarta rămâne mai departe, cu un om mai puţin, să vegheze alte naşteri, alte căsătorii, alte morţi.(Mircea Eliade) [1]
Prin ctitoriile lor, tată și fiu sunt astăzi și mereu împreună…




Pentru a șaptea oară, preotul paroh Marius-Traian Ciubucă și credincioșii din cătun, cu familiile și prietenii lor, s-au întâlnit astăzi la troiță, pentru a fi în comuniune de rugăciune. Rugăciunile adresate Mântuitorului, Fecioarei Maria și Sfinților Ioachim și Ana sunt spre pomenirea celor adormiți în Domnul și pentru sănătatea celor vii.



Anul acesta praznicul a fost oferit de familia Baroi, la împlinirea a zece ani de la trecerea în neființă a celui care a fost Emil Urzică – soț, tată, bunic, frate, unchi, văr, vecin, prieten.




 Emilia-Liliana Baroi, fiica lui, a rămas atașată de familie, de casa părintească și de meleagul natal. Iată-i sincera declarație de iubire exprimată în versuri ( în volumul „Acasă, la Subcetate…”, 2012):

În comuna Subcetate,
Satul meu e mai aparte,
E sat mic şi condensat,
C-un peisaj minunat.
Casele, bine-ngrijite,
Au grădinile-nflorite
Şi poarta descuiată…
Casa, mereu aranjată,
Orice om bun îl primeşte
Şi-l tratează omeneşte.

Nu doar locu-i minunat,
Ci şi oamnenii din acest sat.
Sunt demni de admirat,
Bun exemplu de urmat:
La distracţie, la durere
Se unesc, sunt o putere.
Un om e ca un pom,
Dacă-i rădăcina bună
Şi are destulă lumină.
Pomul, bine îngrijit,
Şi omul bine instruit
Cresc drept şi frumos,
Tuturor li-s de folos.
Pământul e important
Unde pomul e plantat.
Şi omul se deosebeşte
După locul unde creşte

 Satul unde-am copilărit
 E un loc tare iubit,
Este mic, dar şi bogat,
Cu tradiţie încărcat.
Țăranii harnici, cinstiţi
Au copiii împliniţi,
Bătrânii sunt respectaţi
Cei mici, bine educaţi,
Învăţaţi ca să muncească,
Prin muncă să izbândească:
„Pământul e un tezaur,
Munca, brăţară de aur.”

Copil când eram
La oraş eu mă visam,
Iar acuma eu tânjesc
Să mă întorc şi să muncesc,
Să văd plantele cum cresc,
Florile cum înfloresc.
Cu pământul strămoşesc,
Mereu o să mă mândresc.
Tot ce este-n el plantat
Rodeşte bine şi bogat.

Îmi aduc cu drag aminte
De momente fericite
Din copilăria mea,
De locul unde m-am născut,
De casa-n care am crescut,
De părinţii mei iubiţi,
Mereu de muncă istoviţi,
De fratele meu iubit
De toată lumea-ndrăgit,
De bunica – căpitan
Şi de unchiul meu, Traian…
Am crescut foarte uniţi
Şi am trăit ani fericiţi.

Tot ce e frumos şi bun
Sunt strânse-n acest cătun,
Ca şi copilăria mea,
Cu tot ce-i mai bun în ea.
Rădăcina mea-i aici,
În pământul din Varvigi.

Timpul petrecut astăzi Peste Mureș a fost unul de grație: de rugăciune de pomenire și rememorare, de bucurie și de speranță.













[1] Mircea Eliade, Folclor şi literatură, în Meşterul Manole, Editura Junimea, Iaşi, 1992, pp. 330-333

duminică, 25 august 2019

ÎNTÂLNIREA FIILOR SATULUI, GENERAȚIA 1959

1. ÎNTÂLNIREA DE 60 DE ANI, în 2019, 25 august






















2 ÎNTÂLNIREA DE 50 DE ANI, în 2009, 31 mai
















3. ABSOLVENȚI AI CLASEI A X-A, în 1976