La mulți ani, doamna profesoară MARIA VUC - DOBREAN!

    Născută în 1950, la Subcetate

„Oriunde m-aș afla, nu pot uita satul în care m-am născut și am crescut. Voi aparține acestor locuri atâta timp cât sufletul meu va tresări.” 

Interviu publicat în volumul II al seriei de carte LA OBÂRȘIE , LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, 2014, autori: Doina și Vasile Dobreanu, pp. 278-282.

 Doina Dobreanu: Doamna profesoară, v-ați desprins de familie, de satul natal, ca urmare a căsătoriei, dar, deși au trecut niște zeci de ani de atunci, nu v-ați putut rupe definitiv. Dragostea pentru părinți, frați și rude, amintirile copilăriei, ale adolescenței, respectiv ale anilor de liceu v-au chemat și vă cheamă mereu aici… la Subcetate, unde a început povestea dvs. Viața fiecăruia este o poveste…

E grea desprinderea de locul natal! Rădăcinile, dorul de „acasă” ne cheamă mereu. Vă întoarceți la Subcetate ori de câte ori este posibil. Cine sunt părinții dumneavoastră? Cum îi păstrați în amintire?

Maria Vuc: M-am născut în ziua de 2 septembrie a anului 1950, după ce mama își petrecuse ziua precedentă legând sacii cu grâu la batoză. La Primărie m-au înregistrat pe data de 1 septembrie, ceea ce pe mine m-a bucurat mai târziu, fiindcă la Subcetate era și este în prima zi de septembrie marele târg de toamnă, un fel de sărbătoare.

Primii patru copii ai părinților mei erau băieți: Ioan, Petru, Augustin și Aurel, eu fiind a doua fetiță, după Lucreția, dar nu și mezina, cel mai mic fiind Dumitru.

Cred și eu că cea mai frumoasă perioadă din viața unui om este copilăria, vârsta la care grijile importante le duc părinții. Eram copil, dar le simțeam strădania de a face față vremurilor grele pe care le traversam după război, părinții mei fiind țărani cu o familie numeroasă, oameni harnici, minunați. Singura resursă existențială era munca în gospodăria individuală, unde era mereu de lucru pentru fiecare, de la mare la mic, după puteri. Toți banii casei proveneau din eventuale vânzări de animale și erau puțini.

Pentru că părinții mei – Bunii mei părinți, Dumnezeu să-i odihnească în pace! – proveneau din localități diferite, respectiv mama din cătunul Jolotca, comuna Sărmaș, iar tata din Subcetate, aproape toată copilăria și adolescența le-am petrecut între cele două localități. În Jolotca, unde mama primise pământ ca zestre de la bunici, ne petreceam aproape toată vara. Nu-mi plăcea acolo, deși o aveam încă pe bunica, de care nu am reușit să mă atașez prea mult.

Mi-amintesc că într-o primăvară, în aprilie, mă luase tata de la școală o săptămână, să fiu pogănici la arat. Am plâns toată săptămâna pe Jolotca, iar tata îmi spunea din când în când că Lucreția, sora mea, a fost mai cuminte și mai ascultătoare cu un an înainte.

Copilăria petrecută împreună cu părinții, frații și sora mea, cu prietenele mele din vecini, Rodica Bordea și Tina Marcu, mi-a rămas vie în memorie și reprezintă partea cea mai luminoasă a vieții mele.

DD: A vorbi despre casa părintească și despre satul natal… în ce măsură vă hrănește sufletul?

MV: Odată cu trecerea anilor, dorul de casa părintească, de locul în care am crescut și care ne cunoaște tainele adolescenței, amintirile legate de familie se acutizează, mă cercetează tot mai des, îmi încețoșează ochii. Oriunde ne-am duce, orice am face, casa părintească cu cele mai senine amintiri o purtăm cu noi în suflet.

DD: Cât de important este rolul părinților, al familiei, al școlii în demersul de a ne construi propria persoană? Care au fost darurile primite de la părinți - zestrea ereditară și educația fundamentală - și cum le-ați dezvoltat și valorificat?

MV: Foarte important! Părinții noștri, prin omenia și hărnicia lor, prin simțul datoriei, prin iubirea și sacrificiul pentru copii au fost pentru noi modele de viață. Au luptat pentru noi toți și niciodată nu au abandonat lucrurile la jumătate.

Deși tata era un om mai sever, l-am iubit foarte mult. Trăise pe front încercările grele ale războiului mondial, în timp ce mama rămăsese acasă să îngrijească cei trei băieți mici și soacra bolnavă.

DD: Considerați că Liceul din Subcetate v-a oferit pregătirea necesară, încrederea în forțele proprii și imboldul de a urma o școală superioară, ca și modele pentru viitoarea profesie? Cui datorați pasiunea pentru chimie și fizică?

MV: La școala primară din Subcetate, alături de bune elemente precum Doina și Eleonora, pe care le apreciam foarte mult și doream să fiu ca ele, am avut învățătoare pe doamna Laura Urzică, exigentă, metodică, severă, care m-a pus pe linia cea bună.

https://revistalyceum.blogspot.com/2016/03/pioasa-recunostinta-doamnei-invatatoare.html

Am urmat Liceul din Subcetate, cu dascăli tineri absolvenți veniti din diverse centre universitare, bine pregătiți și exigenți. Nu a fost deloc ușor. Mulți dintre colegii mei de clasă au abandonat școala din cauza matematicii. Eu m-am descurcat, dar nu foarte ușor, fiind apreciată și încurajată de profesorii de chimie Aurel Roman și Maria Urzică. În anii de liceu și în scurta perioadă în care am lucrat ca profesor suplinitor de matematică la Subcetate, s-a născut în mine dorința să devin profesoară de chimie și, imediat după aceea, am urmat Facultatea de Chimie de la Institutul Pedagogic din Oradea.

DD: În anii studenției, l-ați cunoscut pe soțul dvs., Eugen Vuc. Acolo și atunci ați decis să vă căsătoriți. Plecarea la facultate a însemnat și desprinderea de Subcetate, definitiv…

MV: Eram fericită că am fost admisă la facultate, gândindu-mă la tot ce mi se povestise despre studenție, la câte petreceri urmau… dar nu a fost chiar așa, ci multă muncă, multe emoții la examene, multe lipsuri. În anul doi l-am cunoscut pe Eugen, serios și foarte muncitor, cu care m-am căsătorit în anul următor. A urmat repartiția guvernamentală, pe care o doream în județul Huneodoara, județul de domiciliu al soțului meu și al familiei sale. Singurul post oferit era în Valea Jiului. Orice început este greu, dar mie mi-a fost foarte greu în primul an de învățământ deoarece Eugen rămânea pentru încă un an student la Oradea, în vreme ce eu mă aflam singură în Valea Jiului, așteptând un copil…

DD: Era într-o vreme în care mineritul era în floare, iar Valea Jiului era intens populată, cu școlile pline de copii… Vorbiți-ne despre această perioadă petrecută în Valea Jiului, deloc ușoară, cu multă muncă și cu dorul de copiii crescuți de bunicii de la Baia de Criș.

MV: Nu știam prea multe despre Valea Jiului… Sub aspect geografic, este o vale între munți pe care îi simțeai uneori amenințători, că se prăvălesc peste tine. Încet, încet, am început să mă acomodez. Lucram într-o școală mare, cu multe clase paralele și cu un corp profesoral gigant, cuprinzând peste 70 de cadre. Erau anii aceia de mare sărăcie pentru România constrânsă de Ceaușescu   să-și plătească datoriile externe, dar în Valea Jiului viața nu am simțit-o grea. Valea era bine aprovizionată cu alimente și se găseau de toate.

Copiii mei, Eugen și Iulian, și-au făcut mulți prieteni acolo și în anul 1990, când am plecat, au regretat foarte mult. Pentru familia mea, părinți și copii, era un nou început: noi instituții, noi colegi…

Ne-am transferat în zona Brad, aproape de socri, unde soțul meu avea o proprietate.

Fiii Eugen și Iulian Vuc

DD: După „stagiul” făcut în Valea Jiului, ca urmare a repartiției guvernamentale, familia dvs. s-a stabilit în Țara Moților.

Cum v-ați integrat într-o familie și într-o comunitate de moți? Cum sunt moții? Vă întreb la scurtă vreme după tragedia aviatică din Munții Apuseni din 20 ian. 2014, impresionată de spiritul de solidaritate, de atitudinea și de omenia moților, trăsături pe care le au, cred, în programarea lor genetică…

MV: Am fost profesoară în localitatea Ribița, satul lui Crișan, timp de 20 de ani, până la pensionare. Am găsit și aici oameni minunați, copii inteligenți și cuminți.

Nu poți trăi în Țara Moților fără să fi atins de spiritul acestui loc sacru. Spiritul tribunului este viu în Țara Moților, întreținut prin educația primită de copii în familie și în școală…

DD: Mi-amintesc momentele emoționante în care ascultam, la Subcetate, în vacanțe, poeziile recitate de copiii dvs. despre Horia și Avram Iancu…

Vorbiți-ne despre bucuriile pe care le-ați trăit în școală, despre satisfacțiile profesionale și despre crezul dvs. de dascăl. Sunt convinsă că succesul în carieră este susținut în bună parte de reușita familială. În ce măsură v-ați sprijinit reciproc, ca profesori de aceeași specialitate?

MV: Am început activitatea mea didactică în Valea Jiului cu rezultate bune la concursurile școlare, iar în 1981 am făcut parte din Comisia Guvernamentală la Olimpiada de chimie care s-a ținut la Deva. Într-un an, la acest concurs, primii șapte elevi la clasa a VIII-a din județul Hunedoara au fost elevii mei. Părinții elevilor, mineri fiind, se implicau foarte mult în problemele școlare și erau interesați de progresul copiilor lor.

În scurt timp am obținut toate gradele didactice.

Având aceeași profesie, predând în școală aceeași disciplină, chimia, eu și soțul meu Eugen ne-am susținut, ne-am sprijinit, ne-am încurajat reciproc mereu. Am fost deopotrivă soți iubitori, buni colegi și sinceri prieteni. Am reușit în familie și profesional, fiind călăuziți de același crez: iubire, seriozitate, respect, încredere, corectitudine, dăruire, asumarea unor responsabilități și îndeplinirea lor.

DD: Dacă până nu de mult gândurile dvs. erau împărțite între „acasă” la Baia de Criș și „acasă” la Subcetate, de la o vreme dorul vă poartă la Cluj, unde se află Eugen, fiul cel mare, sau trece Atlanticul, în America, unde fiul cel mic, Iulian, și-a întemeiat familia.

MV: Ne-am stabilit la Baia de Criș, să fim aproape de părinții lui Eugen. Viața trece, cu bune, cu rele… mult prea repede. Părinții s-au mutat pe rând Dincolo, s-au îndepărat încet-încet copiii, mai întâi la liceu, apoi la facultate… Trăim cu dorul lor și al nepotului nostru din America. E bine că ne revedem și vorbim zilnic prin internet.

Oriunde m-aș afla – la Baia de Criș, la Cluj, în America – nu pot uita satul în care m-am născut și am crescut. În minte îmi stăruie dangătul clopotelor de la biserica din sat chemându-i pe locuitori la slujbă în zilele de sărbătoare. Niciunde nu se aude la fel de frumos! 

Voi aparține acestor locuri atâta timp cât sufletul meu va tresări.

Părinții Dumitru și Maria Dobrean, la nunta de aur, 

înconjurați de familie

La mulți ani, doamna doctor ELEONORA - IOANA MOLDOVAN!

 

Doina Dobreanu: Doamna Eleonora Moldovan, sunteţi o prezenţă indispensabilă în comuna Subcetate, deservind ca medic această comunitate de mai bine de treizeci de ani. Ceea ce ne impresionează este faptul că, deşi domiciliul vă este în Târgu-Mureş, petreceţi în Subcetate o bună parte din timpul liber şi că soţul dumneavoastră, domnul avocat Nicolae Moldovan, vine cu plăcere aici. Care au fost motivele care v-au determinat să vă întoarceţi „acasă”, să profesaţi aici?

Eleonora Moldovan (n. Rusu, în 1950, Subcetate): În anul în care am terminat facultatea şi se făcea repartiţia absolvenţilor, Subcetate, localitatea mea natală, era printre cele mai bune posturi din ţară. Cu un an înainte, a ales-o şeful de promoţie de la UMF Târgu Mureş. Colegii mei de facultate erau miraţi când îi elogiam pe consătenii mei şi le vorbeam mereu foarte frumos de acest loc mirific, făcându-i să creadă că nu există o altă localitate mai minunată. Se pare că am avut dreptate deoarece şi soţul meu a îndrăgit aceste locuri, unde îşi petrece cu mare plăcere timpul liber. Practic, la sfârşit de săptămână nu plec la Târgu-Mureş decât foarte rar, de 2-3 ori pe an.

În 1986, influenţată de familia soţului meu, m-am înscris la un concurs de transfer în judeţul Mureş. Din 24 de posturi, doar 4 se aflau în apropiere de Târgu-Mureş, cu posibilitate de navetă zilnică. Am obţinut unul din aceste patru posturi, dar am fost şocată de schimbare: era o comună de câmpie, fără munţii şi pădurile de brazi din preajmă. Omul de la munte nu poate concepe să locuiască la câmpie. Cu toate că se aprobase transferul, am mers la Ministerul Sănătăţii spre a solicita să rămân la Subcetate.

DD: Aţi absolvit liceul din Subcetate, la fel ca şi fratele dumneavoasră, Stelian Rusu, apoi amândoi v-aţi îndreptat spre medicină. Ce v-a determinat?

EM: Despre liceul din Subcetate din anii mei de şcoală am numai cuvinte de laudă, deoarece am avut profesori excepţionali, care ne insuflau dragoste de carte, ca şi colegi de clasă foarte ambiţioşi, cu sete de învăţătură. Profesorii, care ne-au captivat atenţia cu prioritate la începutul clasei a IX-a, au fost cei de la materiile umane: română, limbi, ştiinţele naturale şi istorie. De aceea am optat cei mai mulţi pentru secţia umană. Am urmat medicina deoarece am considerat-o una dintre cele mai umane meserii, care cere multă dragoste faţă de semeni, multă dăruire şi satisfacţii personale.

Opţiunea pentru medicină a fratelui meu a fost o surpriză deoarece el avea aplecare spre materiile reale: matematică, fizică, chimie, dar se pare că eu i-am trezit interesul pentru această profesie prin discuţiile pe care le purtam despre importanţa medicinei.

DD: Având în vedere că există mai multe persoane în familia tatălui dumneavoastră, Ionaş Rusu, care au lucrat în sănătate, mă întreb dacă poate fi vorba de un har, de un impuls interior.

EM: Cred că medicina în familia tatălui meu a fost o chemare lăuntrică. Bunica se implica în tratarea unor boli ale consătenilor ei cu leacuri naturiste: ceaiuri şi cataplasme cu plante cu efecte tămăduitoare, precursoare ale tratamentelor alternative de astăzi. Şi bunicul meu fusese saniatar pe frontul Primului Război Mondial.

Două surori ale tatălui meu, Anuţa şi Ioana, ca şi fratele Dumitru au profesat în sectorul medical. Mătuşa Ioana Cruceanu a fost asistentă medicală, mulţi ani în serviciul Crucii Roşii, cu o dăruire pentru semeni de apreciat. A participat în 1952 la Războiul din Coreea de Nord, ca voluntar al Crucii Roşii.

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2014/09/convorbiri-la-subcetate-cu-ioana.html

Eu şi fratele meu am reuşit să aplicăm medicina la un grad superior, urmând cursurile facultăţii de medicină.

DD: Aţi ales o profesiune care cere, parcă mai mult decât oricare alta, profesionalism şi competenţă, implicare consecventă, permanentă perfecţionare. Ca să fii medic bun, e nevoie nu doar de cunoştinţe, ci şi de har, de un caracter potrivit. Ce calităţi credeţi că trebuie să aibă un tânăr care aspiră să ajungă medic?

EM: Ca să ajungi bun medic, pe lângă cunoştinţe medicale trebuie mult har, fler medical, cum se spune. În facultate, ne spuneau profesorii, se învaţă despre boli, dar în profesie ne întâlnim cu bolnavi. Fiecare bolnav poate reacţiona diferit la agresiunea morbidă; medicul, care trebuie să fie şi un bun psiholog, trebuie să vadă nu numai afecţiunea organică, ci şi felul în care reacţionează psihicul bolnavului care se confruntă cu afecţiunea respectivă. Un tânăr care aspiră să ajungă medic, pe lângă inteligenţa nativă, trebuie să fie studios, deoarece medicina presupune studiu medical permanent, trebuie să fie altruist, să arate compasiune pentru semeni, să fie dispus la sacrificii personale.

DD: În părinţii dumneavoastră, caractere puternice şi echilibrate, aţi avut primele modele. Prin ce vă simţiţi legată de fiecare în parte?

EM: Pot spune că am avut părinţi minunaţi care ne-au susţinut moral şi financiar pentru a urma studii superioare, şansă pe care ei nu au avut-o. Tatăl meu a absolvit Liceul „Sfântul Nicolae” din Gheorgheni la vârsta de 25 de ani. Tatăl meu, de care mi-este foarte dor deoarece ne-a părăsit în urmă cu 26 de ani, a fost un om deosebit: s-a luptat să asigure un viitor copiilor, i-a mobilizat pe fraţi să urmeze studii de calificare, pentru a avea o meserie care să le asigure un trai decent. Dotat cu inteligenţă nativă şi foarte ambiţios, a reuşit să ocupe funcţii de mare responsabilitate în fabrica în care era angajat, funcţii pe care le onora cu multă conştiinciozitate. Avea şi multă omenie. Persoanele care au lucrat sub conducerea lui îl vorbesc şi astăzi de bine.

Mama mea a fost casnică până când noi am terminat studiile liceale, consoderând că este foarte important să fie alături de copii în permanenţă. A fost mereu serioasă, corectă, ordonată şi destul de severă şi exigentă faţă de copiii ei, neacceptând abateri de la moralitate. Consider că părinţii mei au avut un rol important în modelarea, în formarea mea.

DD: V-ar fi plăcut ca fiul dumneavoastră să fie medic, respectiv avocat?

EM: Fiul meu, care avea în 1989 doar nouă ani, şi-a trăit adolescenţa şi s-a maturizat în contextul politic şi economic al perioadei actuale. Aplecarea lui spre studiul materiilor reale l-a influenţat în luarea deciziei de a urma studii economice, o profesiune de mare căutare.

De mic avea o personalitate puternică, astfel că nu cred că am fi reuşit să-l influenţăm în alegerea meseriei. Credem că alegerea lui este una potrivită deoarece a fost angajat şi promovat în sistemul privat. Prin meritele personale a obţinut o bursă de studii în SUA pentru 1 an. Nu s-a orientat spre medicină, probabil, şi pentru faptul că a fost deseori frustrat în copilărie de prezenţa mamei–medic, solicitată chiar şi în timpul liber. Medicina cere şi mulţi ani de studiu, la care se adaugă anii de rezidenţiat, ceea ce presupune o realizare materială târzie. Se pare că tinerii din ziua de astăzi nu au răbdarea pe care au avut-o cei din generaţia mea.

Nici soţul meu nu a încercat să-l influenţeze pentru a urma studii juridice. În concluzie, noi suntem mulţumiţi de alegerea profesiunii pe care fiul nostru a făcut-o.

DD: Casa părintească nu se vinde… Nu numai că nu aţi înstrăinat-o, dar aţi consolidat-o şi aţi pregătit-o pentru anii ce urmează. Aveţi de gând să rămâneţi în sat? Vă veţi simţi legată de sat şi după ce veţi înceta să profesaţi?

EM: Casa părintească nu se vinde! Este adevărat. În anul 1998, am reuşit să o conving pe mama, care dorea să o vândă şi să plece la Sibiu, la fratele meu, să renunţe sau să accepte să o cumpăr eu. Casa, destul de spaţioasă, necesita lucrări de reabilitare pentru a-i îmbunătăţi confortul termic, având în vedere că ne aflăm la „polul frigului” din România. Ne simţim foarte bine în această locuinţă şi vreau să cred că nu o voi părăsi nici când nu voi mai profesa şi am putea să ne stabilim definitiv la Târgu-Mureş.

DD: Aţi rămas legată de comuna natală, dar vacanţele le-aţi petrecut adesea în străinătate. Ce locuri frumoase aţi vizitat?

EM: La îndemnul unei bune prietene din copilărie, în anul 1979 am făcut prima călătorie în străinătate, în ţări occidentale. A fost o adevărată aventură: cu cortul, cu aragaz şi mâncare de acasă, am reuşit să vedem Parisul. Am fost fascinată să văd ceea ce am învăţat la şcoală despre acest oraş al minunilor. În timpul acestei călătorii maraton am văzut 10 state europene: Ungaria, Austria, R.F. Germană, Luxemburg, Olanda, Belgia, Franţa, Elveţia, Cehoslovacia, Nordul Italiei. Nu se poate povesti în câteva cuvinte despre locurile minunate pe care le-am văzut. Ani de zile am trăit cu amintirea acestei excursii şi mi se părea că nimeni din anturajul meu nu putea să înţeleagă cum te îmbogoţeşte sufleteşte o astfel de evadare din acea lume a întunericului în care trăiam aici.

În anul 1981, am făcut a doua excursie în Occident, în aceleaşi condiţii, reuşind să ajungem până în Spania, ce-i drept numai până la Barcelona, din lipsă pecuniară, dar drumul de întoarcere l-am făcut pe riviera franceză, pentru a doua oară. Până în 1989, nu am mai făcut excursii în Occident, dar în 1988 am fost într-o excursie organizată în URSS, excursie pe care nu o regret fiindcă oraşele vizitate erau minunate: Chişinău, Kiev, Leningrad/ Sankt Petersburg şi Moscova. Aş numi Petersburgul „un muzeu sub cerul liber”. După 1990, am făcut scurte ieşiri în Ungaria şi Turcia. În 2001, am fost din nou la Paris, dar drumul l-am făcut mai pe ocolite, să vedem şi Veneţia, oraşul de pe ape.

La invitaţia unor prieteni, în 2008 am fost în Israel, într-o staţiune la Marea Roşie, profitând şi de o excursie organizată pentru a vizita oraşul sfânt, Ierusalem. Am beneficiat apoi de o croazieră pe Marea Mediterană, o mare splendidă, care ne-a permis şi vizitarea unor oraşe unde acosta vasul: Marsilia, Genoa, Napoli, Palermo, Tunis, Palma de Maiorca, Barcelona, oraşul în care ne-am îmbarcat.

Anul acesta, 2012, am petrecut alături de familia mea nouă zile în Italia. La Roma, unde am stat patru zile, am făcut un adevărat maraton pentru a vizita tot ceea ce era posibil, fiind fascinată de Vatican, Basilica San Pietro, Muzeele, Capela Sixtină, Columna lui Traian. Apoi ne-am odihnit într-o staţiune la marea Tireniană înspre Salerno, ceea ce ne-a permis să vizităm şi vestigiile oraşului Pompei.

DD: Sunteţi acum la pensie, dar continuaţi să lucraţi cu aceeaşi râvnă… Care a fost crezul pe care l-aţi urmat toată viaţa?

EM: Faptul că m-am pensionat nu mă împiedică să lucrez în continuare, doarece medicii tinerii nu se mai îmbulzesc să lucreze în sistemul nostru sanitar şi mai ales în mediul rural.

Chiar dacă şi noi, medicii mai în vârstă, suntem dezamăgiţi de sistemul sanitar, nu putem dazamăgi la rândul nostru pupulaţia care ne-a acordat încredere. Încerc să lucrez până în momentul în care va veni un nou medic căruia să-i predau ştafeta.

Am fost învăţată să fiu alături de omul în suferinţă şi consider că nu voi părăsi acest loc de muncă până nu voi putea oferi o alternativă.

  2012 – Cu familia, în excursie la ROMA

 Interviul a fost publicat în cartea LA OBÂRȘIE, LA IZVOR… CONVORBIRI LA SUBCETATE, vol. 1, 2013, pp. 128-133, autori: Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu

PRIVELIȘTI DIN SUBCETATE - Foto MARIAN TOMA