Text publicat în cartea
LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE,
vol. 2, 2014, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș,
Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU
Doina Dobreanu: Doamna Leontina Mărginean, ne-am reîntâlnit recent, cu prilejul unei
reuniuni a familiei dumneavoastră la casa părintească din Subcetate, o
întâlnire a celor trei frați Bordea - Leontina, Sabin și Rodica - și a
familiilor dvs. cu rude și vecini din Subcetate, pentru a comemora împreună pe
ce dragi ai dvs. plecați în eternitate. Emoționant, nostalgic, reverberant!
Cine au fost părinții dumneavoastră, cum îi păstrați în
amintire?
Leontina Mărginean: Părinții au în inima și
sufletul meu un loc de icoane sfinte și sunt cu adevărat nemuritori. Am în minte
imaginea lor de oameni frumoși, harnici, buni, care, cu dăruire și sacrificiu,
au vrut ca toți copiii lor să ajungă mai mult decât ei.
Aș începe cu TATA, născut
pe 26 februarie 1919 într-o familie cu opt copii. Bunica mea paternă era Ioana Dobrean
de pe Față, o fată cu avere (pe vremea aceea), iar bunicul, Dumitru Bordea, era
bărbat frumos și avea fiacar (trăsură cu cai). Și-a deschis o prăvălie de carne
și mezeluri, casa bunicilor păstrând și în prezent ușile cu bara transversală. În
prăvălie și carmangerie au lucrat, pe rând, toți băieții familiei, învățând
meseria de măcelar și mezelar.
Tata, Ștefan a Bordi,
a învățat bine la școală, reușind pe vremea aceea să urmeze liceul la
Gheorgheni. Vorbea ușor și alte limbi: ungurește, se descurca bine și-n săsește
și ce ne mai distra când încerca sa vorbească și țigănește, cunoscând mai multe
expresii…
A făcut o armată
lungă (3-4 ani) și grea la vânători de munte; ne povestea cum mergea pe schiuri
zile și nopți întregi, cărând greutăți în spate. Trebuia să reziști sau să mori.
Poate și această rezistență nativă l-a ajutat în anii grei ai războiului, dar
și-n munca lui deloc ușoară din gospodărie. El a lucrat până la pensionare ca
funcționar la Cooperativa de consum din Subcetate, dar și ca țăran ce-și lucra
exemplar pământul și creștea animale, împreună cu mama. Era o plăcere pentru mine să lucrez cu el la fân. Avea ritmul lui susținut,
disciplinat și își respecta programul zilnic: efort, relaxare, efort. Era ca un
ceasornic, organizat și neîntrerupt.
Mi-l aduc aminte ca și
cum ar fi fost ieri: înalt, frumos, cu ochii albaștri, puternic și mai ales blând.
Tata nu mi-a dat niciodată o palmă, era un sentimental, lăcrima
dacă eram bolnavă sau dacă mai primeam câte o atenționare cu urzica de la mama.
Îl văd cum mă aștepta în recreație pe coridorul liceului din Toplița, având
întotdeauna cu el geanta cu acte (venea des la Banca raională), dar și o trăistuță
cu mâncare trimisă de mama și doi covrigi calzi cumpărați de la brutărie…
Era un om demn și curajos, tata! A avut curajul de a purta costumul național
românesc la horă pe vremea dictatului, asumându-și cu demnitate „vina”. Era un
hâtru plin de glume și ironii la adresa celor delăsători, necinstiți, mincinoși…
Părinții mei s-au iubit mult și de aceea, după moartea mamei, tata a suferit
enorm..., dar a avut norocul să fie mângâiat de nepoata Anca, de sora mea
Rodica și de cumnatul Ionică, cărora le mulțumesc și pe această cale de grija și
atenția cu care l-au înconjurat.
Pentru MAMA, o femeie venerabilă, frumoasă cu ochii verzi, harnică peste măsură,
am o adâncă plecăciune. S-a născut în anul 1924, în satul vecin Hodoșa, într-o
familie cu cinci copii (două fete și trei băieți).
Bunicul matern, Simion Suciu, a făcut ambele războaie, pe front în bătaia
puștilor, și s-a întors acasă cu un glonț în plămâni (neoperabil atunci), cu
care a mai trăit câțiva ani, așa că am avut ocazia să-l cunosc și mi-l amintesc
cum îl așteptam duminica nerăbdătoare lângă fereastră, știind că-mi aduce zahăr
cubic (singurele dulciuri în anii de după război), procurat cu greu.
Cu bunica maternă, Ioana, o femeie puternică, cred ca semăn. Și-a așteptat
mereu soțul să sosească de pe fronturi, ducând greul gospodăriei și ocupându-se
de creșterea copiilor. Era tenace, curajoasă și foarte credincioasă. Port în
suflet povestioarele și pildele biblice istorisite de bunica. Îmi povestea cum în
timpul celui de al doilea război, când rușii le-au ocupat casa, făcându-și
acolo comandamentul de război, ea și copiii s-au refugiat în pădure, trecând
prin multe și grele suferințe, apoi, când au plecat rușii și au putut reveni
acasă, au găsit prăpăd…
Mama s-a îmbolnăvit de tifos și numai rugăciunile bunicii și leacurile
naturiste au salvat-o (se cunosc puține supraviețuiri din această boală pe
vremea războiului)… Așa a vrut D-zeu, să scape, să trăiască și să aducă pe lume
trei copii…
Era atât de grijulie cu noi, era un exemplu de hărnicie eficientă, curățenie,
sensibilitate, dar și exigență, de aceea acum, când scriu aceste rânduri, îmi
vin în minte cuvintele înțelepte care i se potrivesc perfect: „O mamă bună prețuiește
cât o sută de profesori”. Nu suporta pierderea de timp, flecăreala ieftină, bârfa…
„Să nu osândești pe aproapele tău” și multe alte pilde morale creștinești erau în
comportarea și sfaturile ce ni le da, pentru a nu cădea în capcana celor răi. Mama, ca multe femei din sat, torcea, țesea stofe din care ne făcea haine, covoare,
lenjerii de pat etc. Câtă admirație și recunoștință pot avea față de mâinile ei
harnice și de inima sa atât de iubitoare ca să nu ducem lipsuri, să ne descurcăm…
Câte regrete avem după ce ne părăsesc părinții! Unul dintre ele ar fi că nu am apucat s-o duc pe mama la mare… S-a stins
prea devreme, exact când toți copiii ei își terminaseră școlile și erau pe
picioarele lor. Misiune îndeplinită….Toată recunoștința mea lui Ionică și Rodicăi,
care au vegheat-o și au îngrijit-o până la capăt.
Doina Dobreanu: Viața la țară nu este și nu a fost nicicând ușoară,
oricât s-ar părea că aici domnește o atmosferă idilică. Ați crescut într-o
familie tradițională care asigura copiilor, după primul ciclu de viață,
certificatul de absolvire a „celor șapte ani de acasă”. În satul tradițional,
educația se întemeia după tipare ancestrale, implicând prioritar respectul,
responsabilitatea, munca și conștientizarea acestora prin exersare permanentă.
Desigur, nu a lipsit nici îndemnul de a învăța carte, din moment ce toți frații
ați urmat studii universitare…
Ce lucruri fundamentale ați învățat de la părinți?
Leontina Mărginean: Într-adevăr, Doina,
cei șapte ani sunt hotărâtori și am răspuns parțial la întrebarea aceasta când
am vorbit despre părinți, pentru că mi-e greu să despart figura lor nemuritoare
de tot ce mi-au transmis prin personalitatea lor, dar pot să adaug că mi-au rămas
întipărite în educația mea, prin exemplul lor de muncă și dăruire, că faptele
conving oamenii, nu vorbele, de aceea m-am bucurat de-a lungul vieții de
apreciere. Desigur, nu toți te apreciază corect în viață, dar asta e problema
lor, nu a ta. De asemenea, am învățat că nu trebuie să aștepti nimic de la
nimeni, că, indiferent de circumstanțe, trebuie sa ai curaj, să muncești și să învingi.
Fiind cea mai mare în familie, am învățat iubirea generoasă, să împart totul în
mod egal, să-i respect pe ceilalți, fără să mă ofensez. De fapt, sentimentul de
siguranță pe care mi-l dădea familia mă ajuta; părinții noștri erau de mare bun
simț, își lămureau problemele dificile apărute pe parcursul vieții, fără
participarea sau în fața noastră… De multe ori m-am gândit cum, Doamne, de reușeau!?
Noi ne înțelegeam din priviri, nu era nevoie să se ridice tonul și cred că
această atmosferă ne-a legat pentru toată viața, ne-a făcut să ne simțim ca frați
foarte atașați, deși n-am avut locații apropiate după plecarea noastră din sat,
noi ne iubim mult și participăm afectiv și fizic la toate aspectele vieții
fiecăruia dintre noi. În familia originară am învățat că „cinstea te scutește
de neplăceri”, că oricum adevărul iese la lumină și te rușinează dacă ai fost
nedrept… În mod cert, frica de Dumnezeu și rușinea le înveți în familia în care
ai crescut.
Toate aceste valori morale sădite de părinți în sufletul
meu mi-au marcat definitiv personalitatea, neacceptând compromisul sau
negocierea cu principiile morale, chiar dacă pe moment, să spunem, aș fi
pierdut, realitatea următoare mi-a adus din această atitudine corectă, as spune
eu, numai beneficiile. Am dus aceste valori morale mai departe, în lume și le-am
împărtășit cu grație elevilor mei.
Doina Dobreanu: Ați
parcurs etapele firești ale vieții trăind în medii și locuri diferite –
Subcetate, Toplița, București, Deva, Târgu-Mureș -, fiecare schimbare însemnând
o provocare, experiențe și prieteni noi... Pentru a accepta schimbarea este
nevoie de curaj, de disponibilitate, de tărie de caracter, de încredere în
sine…
Care sunt amintirile cele mai frumoase legate de fiecare
loc?
Leontina Mărginean: Da, perfect adevărat,
fiecare schimbare face apel la ce ai tu mai adevărat și mai puternic în
personalitatea ta, dar mie mi-a fost la îndemână, pentru că am recurs, fără să-mi
dau prea mult seama de asta atunci, la ce aveam în zestrea mea ereditară și
robustețea educației primite.
Participarea mamei
mele la examenul deschis cu părinții la absolvirea clasei a IV-a mi-a creat
mari emoții, dar și satisfacția că pot s-o bucur, ca și o încredere în mine
pentru viitor. A urmat apoi școala generală, cu profesori care se străduiau
mult și cărora le port recunoștința mea.
Elevă de liceu
La sfârșitul școlii generale, am dat examen de admitere la liceul proaspăt înființat
din Toplița. Toplița era un raion ce cuprindea mai multe sate. Cei mai buni
elevi din raion rămâneau în urma acestui examen de admitere la liceu, iar
ceilalți, care nu intrau în cele două clase paralele de la secția română, mergeau
la școli profesionale.
Învățătura a fost viața mea. Am admirat și urmat
exemplul profesorilor mei de la liceul din Toplița. Am locuit la Internat, apoi
un an în gazdă. Și azi mă întreb uneori cum rezistam iarna, fără să ne îmbolnăvim,
în camere în care sobele erau mereu defecte…
Doar tinerețea și fizicul nostru călit ne ajuta să depășim aceste lipsuri pe
care atunci nici nu le prea luam în serios. Amintiri frumoase: concurența la învățătura
cu colegul meu Petrică, d-na profesoară de biologie care a reprezentat modelul
meu de dascăl, bucuria lui tata de pe coridorul școlii când se întâlnea cu d-na
dirigintă…
După examenul de maturitate, m-am orientat spre biologie, pentru care
nutream o mare curiozitate și pasiune încă din fragedă copilărie. Am urmat
cursurile Facultății de Biologie a Universității din București, toate etapele
perfecționării, atât în domeniul pedagogiei, cât și al cercetării de laborator.
Studiul vieții este nu numai frumos și fascinant, dar și tainic, te uimește pe
măsură ce studiezi mai mult și nu poți să nu exclami, dacă ești sincer cu tine și
cu ceilalți: Doamne, minunată este creația Ta!
La repartiția obligatorie, care era pe atunci, am luat un post bun de navetă
zilnică din București: Ogrezeni. Acolo, am întâlnit niște
elevi minunați, o seră și o microfermă ce-mi permiteau să fac niște ore de
biologie memorabile. De acolo, am amintiri profesionale
deosebite, ca de exemplu directorul de școală, un dascăl de excepție, Petre
Dumitru, „tata Mitu”, cum îi ziceam noi, fost inspector în minister, un pedagog
exemplar de la care aveai ce să înveți întotdeauna. După o restrângere de
activitate, timp în care am fost și director adjunct, am primit o completare de
catedră la Liceul „T. Vladimirescu” din București, aproape de cartierul Drumul
Taberei, unde locuiam cu soțul și cu dragul meu copil, Claudiu.
Bucureștiul acelor timpuri era o metropolă culturală, mult mai liniștită
decât acum, care mi-a permis să-mi completez setea de cultură, să mă perfecționez
profesional și să–i pot oferi copilului, în anii cei mai importanți pentru
formare, o bună educație.
Deva, a fost o opțiune personală, imediat după cutremurul din 1977, promisiunea
unui post bun, care s-a transformat într-o provocare deosebit de interesantă.
Sigur că mi-am folosit curajul din dotare și dorința de a învăța ceva nou, astfel
că, având un post la Centrala Minieră Deva, cu multe competențe la serviciul de
Protecție a mediului, a trebuit să mă perfecționez și în informatică. Centrala
Minieră Deva era o firmă respectată, cu intelectuali din toate domeniile, ingineri
de toate specialitățile, geologi, economiști, biologi, juriști etc. Și avea un
mare potențial financiar, astfel că ne-a suportat frecventarea cursurilor Facultății
de Cibernetică economică de la Sibiu, cu scoatere în trei zile pe săptămână de
la servici. Astfel, am avut norocul de a obține și o diplomă de analist
programator în domeniul informaticii.
Dar dragostea mea dintâi, profesoratul, m-a făcut ca, imediat după
evenimentele din 1989, să dau concurs pentru ocuparea unui post în învățământ,
pentru profesor titular. Am obținut postul de profesor la unul din cele mai
bune licee din oraș, Liceul Pedagogic, unde, cu adevărat, m-am simțit în
elementul meu și unde am lucrat până la pensionare. Multe satisfacții
profesionale am avut la acest liceu, alături de colegi adevărați, „monștri
sacri ai pedagogiei”!
La Deva, am trăit 35 de ani, o viață. Deva este un spațiu plin de istorie,
cu locuri unde s-a format limba și poporul nostru, cu oameni ce își respectă
istoria și trecutul, poate mai mult ca oricare alții de la noi. Mi-a plăcut
mult asta. Ținutul hunedorean plin de istorie a fost și locul unde s-a născut, a
învățat și s-a nevoit marele duhovnic și „Sfânt al Ardealului”, părintele
Arsenie Boca, înmormântat la mănăstirea Prislop, loc de închinare și pelerinaj,
ce mi-a bucurat și mie deseori sufletul.
Multe licee bune erau în Deva. La cel mai performant, Liceul „Decebal” a învățat
și fiul meu, azi medic, doctor în medicină, cadru universitar la Facultatea de Medicină
din Târgu Mureș. Desigur, el este mândria mea.
Doina Dobreanu: Ați lăsat în urmă o frumoasă și rodnică carieră
didactică, profesiunea de dascăl însemnând pentru dvs. rigoare, exigență și
autoexigență, pasiune, profesionalism, trăsături pe care le-ați transmis și
fiului Dvs., Dr. în medicină Claudiu Mărginean. Sincere felicitări! Vorbiți-ne
despre alte pasiuni ale dumneavoastră care vă bucură sufletul.
Leontina Mărginean: La Deva am activat și
la o fundație creștină, unde am avut ocazia să-mi adaug trepte în desăvârșirea
mea spirituală, pentru care am avut întotdeauna chemare. Am făcut multe
excursii și vizite în străinătate, în diferite țări ca: Spania, Germania, Franța,
Italia, Grecia, Suedia, Danemarca, Norvegia (țara care mi-a rămas în suflet
pentru civilizația și atitudinea oamenilor educați față de mediu) etc., dar
cele mai importante trăiri spirituale le-am avut în pelerinajele din Grecia: la
moaștele Sfântului Nectarie din insula Eghina, la Sfântul Ioan Rusu, Sfântul
David, Sfântul Dimitrie, la biserica „Sf. Andrei” etc. Te convingi cum explicațiile
științifice rămân neputincioase în fața minunilor săvârșite mereu și astăzi
pentru oamenii din toate părțile lumii care vin și se roagă cu credință.
Anul acesta, de Paști,
am primit cel mai frumos cadou din viața mea: să ajung în Israel, pe urmele Mântuitorului,
să văd cu ochii mei cum coboară Lumina pe mormântul lui Isus numai la paștele
ortodox, să calc pe urmele Lui pe Drumul Crucii, să mă închin ieslei în care
s-a născut, să urc pe muntele Tabor, al Măslinilor, să văd Grădina Ghetsimani
etc., toate păstrate și conservate așa cum erau în timpul vieții lui pământene.
Este incredibil! O experiență uriașă care te marchează și te schimbă pentru
toate zilele ce le mai ai de dus aici pe pământ...
Doina Dobreanu: Ați
trăit puțini ani la Subcetate, dar care sunt cele mai frumoase amintiri legate
de locul obârșiei, printre multele cele care vă încălzesc sufletul?
Leontina Mărginean: Amintiri dragi sufletului
meu sunt multe. Pe unele le-am relatat anterior, dar m-aș referi și la niște
obiceiuri, care nu știu dacă se mai păstrează azi, între care „luatul miresii”.
Alaiul de nuntași apropiați mirilor mergea cu căruțele trase de boi sau cai, frumos
împodobite cu crengi de brad, ștergare, flori, covoare, să aducă zestrea miresei
la casa mirelui. Era un adevărat eveniment, cu muzică și chiuituri. Când
alaiul trecea prin fața casei noastre, eu priveam cu interes de după poartă. Atunci
se păstra un obicei sănătos, aș zice eu: băiatul nu se putea însura dacă nu
avea casa lui, iar fata trebuia să aibă obligatoriu zestre: mobilă, covoare,
lenjerii etc.
Alt obicei era maielișul,
sărbătoare a Primăverii, ce se ținea în Poiană, pe Filpea, pe dealul Hodoșii
etc. Părinții mei erau atunci personaje principale: tata, fiind un iscusit
preparator de fleici și mici, încingea cu jar un grătar mare, pe care tot învârtea
grătarele, mama le distribuia împreună cu alte femei, paharnicul aproviziona cu
bere, muzica cânta. Îmi aduc aminte de frații Morar de pe Filpea, unul dintre
ei, Ioan, studiind la Conservatorul din Cluj și devenind violonist la Opera
Română din acel oraș, ce frumos cântau la vioară sau la instrumente simple,
populare ca fluier, muzicuță! Erau puținele distracții ce și le permiteau sătenii
în lupta lor cu o viața destul de aspră, dar au rămas în mintea mea tocmai de
aceea.
Apoi aș mai adăuga,
de ce nu și prima iubire ce înnobilează tinerețea, ca și frumoasele vacanțe în
care mă întorceam cu mare drag să le petrec împreună cu ai mei și să mă bucur
de bunătatea și dragostea lor.
Doina Dobreanu: Figura luminoasă a cărui dascăl din Subcetate a fost
primul model pentru profesiunea aleasă?
Leontina Mărginean: Model de dăruire și
seriozitate pot spune că a fost învățătoarea mea, Laura Urzică, pe care am
respectat-o mult. Aș aminti apoi pe profesorul de biologie, Andrei Cotfas, care
s-a luptat cu adevărat pentru școală; umbla prin comună să lămurească sătenii să-și
dea copiii la învățătură, explicându-le că aceasta este singura alternativă pentru
a avea o viață mai bună. Se îngrijea nu numai de atragerea elevilor la școală,
dar și de asigurarea instituției de învățământ cu material didactic și alte
resurse necesare bunei funcționări a acesteia.
L-aș aminti și pe profesorul Alexandru
Conțiu, mai întâi director al Liceului din Subcetate, mutat la Toplița, unde
l-am avut ca profesor. Era un uriaș cu suflet bun ce ni se adresa mereu la început
de an școlar cu „Dragi copilași”, deși noi eram deja adolescenți.
La Liceul din Toplița,
un rol important în alegerea profesiei mele l-a avut profesoara de biologie, E.
Moraru, o profesoară bine pregătită, o doamnă sensibilă și apropiată de elevi.
Nu pot să n-o
amintesc pe diriginta mea, profesoară de limba română, d-na Laura Varodi, mereu
cu zâmbetul pe buze, optimistă, indiferent de problemele personale, o adevărată
avocată în apărarea elevilor, a colegilor mei ce mai greșeau…
Doina Dobreanu: Laura Varodi! Ați fost o norocoasă având șansa să vă
formați în preajma unui om precum profesoara Laura Varodi. O profesoară de
limba și literatura română de excepție, pe care am cunoscut-o și eu, cu ocazia
activităților metodice din zona Topliței. Era o sărbătoare întâlnind-o,
deoarece mă învăluia mereu cu căldura din privire, cu zâmbetul prietenesc, cu o
bunătate maternă, ocrotitoare, mă bucurau vorbele ei blânde, încurajatoare, mă
fermecau elanul ei tineresc și optimist. Fiecare întâlnire îmi insufla putere,
curaj, speranță, încredere. Avea pentru fiecare coleg o vorbă bună. Eu eram la
începutul carierei didactice, domnia sa în preajma pensionării. A fost un model
de profesor desăvârșit pentru mine. Lecțiile cu elevii, în prezența profesorilor
din zonă, lecții de compunere și literatură, au rămas un reper. Am învățat,
privind-o și urmărindu-i demersul didactic, ce important este ca profesorul să
fie în clasă senin, degajat, blând, zâmbitor, binevoitor, răbdător, „un homme
de bonnne humeur”...
Leontina Mărginean: Au fost mulți
dascăli adevărați, cu vocație, ce au contribuit la formarea mea și a generației
mele, cărora le păstrez un gând pios și o adâncă plecăciune.
Doina Dobreanu: Umorul este un dar. Un dar pe care l-am întâlnit la
foarte mulți consăteni ai noștri. Tatăl meu a rămas pentru mine exemplul cel
mai elocvent. Și când muncea tata crea o atmosferă plăcută, încât munca părea
relaxantă.
Scriitorul Dumitru Hurubă, originar din Subcetate,
prietenul nostru comun, surprinde prin nota de umor - una din coordonatele
esențiale ale scrisului său. Umorul este calea prin care el înfățișează viața
în autenticul ei.
Să fie, oare, vreo legătură între umorul lui Dumitru
Hurubă și cel al varvizenilor înclinați în a face haz de necaz, umor născut la
aceștia dintr-un instinct de supraviețuire?
Leontina Mărginean: O, da! Umorul este o trăsătură genetică a poporului nostru, face parte din
ființa noastră biologică, spirituală și psihică. Un mare ierarh spunea că
umorul ne apropie de Dumnezeu; se spune că atunci când râzi ești mai bun, fiind
mai aproape de divinitate. Desigur, se referea la umorul cald, uman, cu scop
nobil, nu la grosolănie, cum de altfel se întâlnește frecvent în zilele
noastre.
Doina Dobreanu: A nu se confunda umorul cu bășcălia…
Leontina Mărginean: Simțul umorului îl
avea și tatăl meu, mai ales pentru a ironiza lenea, minciuna, neglijența în
gospodărie… Parcă îl aud și acum: „Cumetre, vezi că trecând peste pământul tău,
m-am împiedicat de brazdele calde!”, voind să-i spună că nu-și împrăștiase iarba
la timp și aceasta, încă în brazde, începuse să se încingă. Acest fel de umor
ajută, am zice noi, profesorii, la o pedagogie socială, îndemnând cu finețe la
normalitate, fiind o frână pentru lene, nepăsare.
Dar, de multe ori, și
eu, ca și ceilalți români, folosim umorul ca formă de rezistență, uneori de
revoltă… Prin umor am dăinuit, el este instinctul vital care de multe ori m-a
ajutat și pe mine să trec peste neplăceri. Și acum, de câte ori mă întâlnesc la
Subcetate cu Rodica, vorbim cu mult umor despre întâmplări din copilărie și din
viață. Este proverbială „baia noastră de râs» care ne face să ne simțim bine!
Proverbul românesc Privește înapoi cu
umor, nu cu mânie este, cred, cea mai bună dovadă de inteligență a semenilor
noștri și sunt sigură că mulți țin seama de acest sfat.
O detașare, dar cu
luciditate și cu mult har, îl ajută și pe consăteanul și prietenul nostru,
scriitorul Dumitru Hurubă, să-și exprime demnitatea în lumea în care trăim. El
folosește umorul și ca un vaccin împotriva prostiei (vezi de exemplu cartea „Scorpionisme”),
ajutându-l să aibă o stare de spirit optimistă și să exprime superioritatea
omului față de tot ce se întâmplă; o face cu mult talent, răsplătit, de altfel,
cu multe aprecieri ale oamenilor inteligenți, profesioniști, scriitori umoriști.
Doina Dobreanu: Ce înseamnă fiecare întoarcere la obârșie, întoarcerea în
satul natal și la casa părintească? Mai înseamnă Subcetate „acasă”?
Leontina Mărginean: Despre Subcetate, mi-e tare drag să–mi aduc aminte! Aș zice că nu este întâmplător locul unde ne naștem. Acolo ne formăm ca
oameni, având mai apoi de îndeplinit o anumită misiune în viață, ceea ce ne dăm
seama numai o dată cu trecerea anilor…
De când am rămas
singură, am ales să-mi duc viața de pensionară în Târgu-Mureș. Acolo mă simt
acum „acasă”, locuind foarte aproape de familia fiului meu și trăind în deplină
dragoste și armonie.
Îți mulțumesc, Doina,
că mi-ai oferit prilejul minunat să vorbesc despre locurile atât de dragi mie și
trebuie să-ți spun ca am o adâncă considerație și deosebit respect pentru tot
ce faci tu, deși știu că nu-ți este deloc ușor. Aduci în actualitate dăinuirea
noastră pe aceste meleaguri, omagiezi strămoșii noștri vorbind despre obiceiurile
și tradițiile lor, care i-au ajutat să supraviețuiască cu demnitate și curaj
de-a lungul a multor generații. Doresc din inimă ca tu să fii binecuvântată,
iar noi să mai apreciem mult timp de acum încolo toate eforturile tale. Sănătate
și mult succes!
Doina Dobreanu: Mulțumesc mult.
POZE DIN VACANȚE:
Veneția
Wurtzburg
Strâmtoarea Gibraltar
Portul din Barcelona
Casa Julietei - Italia
Cu nepotii, în parc
Acasă, la Târgu-Mureș
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu