Profesorul ANDREI LACZKO - COTFAS (1908-1986)

-         In memoriam -

Moto:

„Din pom bun, roadă bună iese” (Grigore Ureche)

  

Din pleiada dascălilor din Subcetate care au sfințit locul, a fost și profesorul Andrei Laczko-Cotfas, Omul „care prin pasiune și credință a dat șansa generațiilor din Subcetate și din împrejurimi de a pleca în lume”. (Dr. Psih. Pavel Mureșan, Toronto, Canada, 1999)

Fiul gospodarului Gheorghe Cotfas din Subcetate – „un agricultor priceput, harnic și prosper, respectat de cetățenii comunei Subcetate care l-au ales în mai multe rânduri consilier comunal și primar, exigent cu el însuși și cu cei apropiați lui” , după cum mărturisește nepotul său, profesorul Gheorghe Laczko Cotfas[1]-, a absolvit Liceul „Sfântul Nicolae” din Gheorgheni, apoi Școala Normală din Blaj, unde a fost primul din cei 85 de candidați la examenul final.

Andrei Cotfas și Gavril Urzică din Subcetate,

elevi la Liceul „Sf. Nicolae” din Gheorgheni

1931: Tânărul învățător Andrei Cotfas participă la Cercul pedagogic al învățătorilor din zona Toplița, la Școala din satul Filpea, înființată în anul 1930

A fost numit la Școala din Subcetate, unde a funcționat până la pensionare, în 1969, exceptând perioada anilor celui de-al Doilea Război Mondial, când în localitate au fost aduși învățători de limbă maghiară.

Activitatea didactică a început-o ca învățător, apoi, urmând studiile superioare, a devenit profesor de științele naturii. A rămas în conștiința numeroaselor generații de elevi, între 1928-1969, ca dascălul care a pretins, cu exigență și rigoare, ordinea și disciplina, îndemnându-i și îndrumându-i permanent spre învățătură. Toți elevii săi îi păstrează învățătorului, profesorului, dirigintelui sau directorului Andrei Cotfas o vie amintire și o sinceră recunoștință.

 Andrei Cotfas , în mijlocul tinerilor din comună,

la activități culturale

„Domnul Andrei Cotfas, profesorul de științe naturale, a încercat să ne insufle prin toate mijloacele posibile dragostea față de natură, învățându-ne să o protejăm și să o respectăm, să o utilizăm în folosul nostru. De asemenea, încerca să trezească elevilor dragostea pentru învățătură, dorința pentru ridicarea nivelului lor de pregătire, fapt materializat și prin înființarea liceului în comună, singurul din zonă în vremea aceea, liceu la care au început să studieze mulți copii din localitate și din împrejuri, între care și eu, în anul școlar 1957-1958. Profesorul ducea o asiduă muncă de convingere și cu părinții copiilor, spre a-i susține în continuarea studiilor. Merită un bust în fața școlii!”(Ing. Ana Dobre, Toronto, Canada).

Faptul că din anul 1955 există la Subcetate o impunătoare construcție școlară în care funcționează, începând din același an, și un liceu, se datorează unor oameni care nu trebuie uitați. Unul dintre corifeii învățământului din localitate este dascălul Andrei Laczko-Cotfas! Despre întemeierea acestei școli, domnul Ioan Sandu, fost profesor și director al școlii în anii 1953-1956, își amintea în urmă cu 20 ani:

„La 20 iulie 1949, în prezența a celor peste 800 de oameni s-a serbat punerea pietrei fundamentale într-un entuziasm de nedescris. Au vorbit Andrei Cotfas, Gavril Urzică – învățător-director -, profesorul Silviu Bot, inspector școlar, primarul comunei, secretarul și arhitectul Udvari Ludovic.

În anul 1954, când eram directorul școlii, am fost din nou la minister cu o parte din dosarul inițial și completat cu fotografii care atestau stadiul actual al lucrărilor, cu memorii, exprimând și dorința noastră de a înființa un liceu în comună. În acel timp existau licee doar la Gheorgheni, Reghin și Târgu-Mureș. Aș vrea să menționez că de construcția școlii, de la început și până la sfârșit, s-a ocupat domnul Andrei Cotfas, care era „diriginte de șantier”, cu cea mai mare responsabilitate, seriozitate și dăruire. Școala a fost inaugurată în 1955.”

Profesorul Andrei Laczko Cotfas și soția sa, învățătoarea Maria-Floarea Laczko-Cotfas în mijlocul absolvenților clasei a VII-a, în anul 1955

În fundal este noul edificiu școlar

Domnul Andrei, legat de satul natal prin toată ființa sa, și-a îndemnat consătenii cu consecvență să-și dea copiii la școală, i-a îndrumat să-și construiască locuințe frumoase, cu o arhitectură modernă, oferindu-le planuri realizate de el însuși, apoi și-a construit una din cele mai confortabile și frumoase case din localitate.

Deși l-am cunoscut în vremea în care regulamentul școlar ne impunea să ne adresăm unui profesor prin tovarășe, în absența lui îi spuneam Domnu’…

Domnul Andrei Cotfas, cu o ținută și educație ireproșabile, aparținea pleiadei de dascăli școliți la Blaj în perioada interbelică. Originar din Subcetate, s-a întors în comuna natală unde și-a întemeiat familia și și-a crescut copiii, străduindu-se să ridice și să fortifice aici, prin exigență și disciplină, nivelul învățământului, investindu-și cunoștințele sale temeinice, energia fizică și preaplinul sufletului său.

L-am cunoscut ca vecin, ca profesor în ultimii 10 ani de activitate didactică ai dumnealui și apoi în ipostaza de pensionar. Domnul Andrei era cel mai vârstnic dintre profesorii mei din anii de gimnaziu, dar își păstra încă bine vioiciunea, ținuta dreaptă și vigoarea, fiind persoana care impunea respectarea cu rigoare a regulamentului de ordine și disciplină în școală. Mi-amintesc cum sunetul clopoțelului ne chema la sfârșitul recreațiilor să ne adunam în careu, în ordinea claselor, în șiruri de câte doi, aliniați la o lungime de braț și atunci vocile noastre amuțeau. Așa ne pretindea Domnul Andrei. Și el nu lipsea niciodată de la careu, fie că era sau nu era de serviciu. În perfectă liniște, sub privirea lui, când aspră, când admirativă, intram cu pas domol, pe rând, în clase, unde ne pregăteam pentru lecție, în așteptarea profesorului.

Mi-a fost diriginte în clasele V-VIII și profesor de agricultură. În vremea aceea, anii 1961-1965, agricultura era o disciplină fundamentală în școlile rurale. Se studiau în gimnaziu toate ramurile ei, câte 5 ore săptămânal. Mi-amintesc că la examenul de absolvire a clasei a VIII-a am avut probă de verificare și din agricultură, alături de examenele de limba română, matematică, istoria și geografia patriei. Eram majoritatea copii de țărani, așa că aveam cunoștințe și deprinderi legate de cultura pământului și creșterea animalelor din familie, agricultura fiind în localitatea noastră de munte o sursă importantă de subzistență. Eram la vârsta curiozităților de tot felul, dar cu orizont cultural limitat, fără posibilități prea multe de a ni-l lărgi. Acasă nu aveam cărți, iar la bibliotecă școlară încăpeau pe câteva rafturi. Primul televizor în comună a fost cel cumpărat pentru școală, în 1964. Așteptam cu mare nerăbdare, curiozitate și dragoste să înceapă școala și să descoperim manualele noi pe care le îngrijeam cu sfințenie. Ne respectam profesorii și îi apreciam, chiar îi divinizam pentru câte lucruri interesante ne spuneau, oferindu-ne zilnic cuminecătura științei. Ei erau aproape singurele noastre canale de informație și deschidere spre lumea civilizată, a științei și a culturii.

Profesorul-diriginte Andrei Cotfas 

cu elevii clasei a VIII-a A - 1965

Domnul Andrei avea darul oratoriei, iar noi, școlarii, dobândiserăm șiretenia de a-l abate de la lecția de agricultură, cerându-i să ne conducă spre alte domenii ale cunoașterii. Făceam tot posibilul să-l dispunem creând atmosfera favorabilă pentru poveste: liniște, disciplină, zâmbete binevoitoare, chipuri senine, vorbe măgulitoare, interes pentru tot ceea ce ne spunea, întrebări care să-i susțină monologul până la sunetul clopoțelului. Atunci ne exprimam regretul că firul relatării fusese întrerupt și astfel obțineam promisiunea să continuăm discuția în lecția următoare.

Ne spunea cu câtă jertfă din partea tuturor locuitorilor comunei s-a construit lăcașul școlar în care învățam noi, între anii 1950-1955. El însuși, ca director de școală, a făcut nenumărate drumuri pentru realizarea documentației și pentru obținerea aprobărilor necesare, unele la București, la Ministerul Învățământului. Locuitorii comunei au prestat nenumărate zile de muncă patriotică cu mâinile sau cu carele și cu animalele lor de tracțiune, transportând de la distanțe de mulți kilometri munți de piatră pentru fundație, apoi au pus la dispoziția cioplitorilor în piatră mâncare și au ajutat la ridicarea zidurilor… În 1955 s-a deschis aici prima școală medie (liceu) din zona Topliței. Neobositul profesor a investit multă energie pentru ca învățământul să câștige și la nivel calitativ în această comună: în primul rând s-a străduit să mărească numărul elevilor, respectiv al claselor, atrăgând elevi din Hodoșa și Sărmaș și, ca urmare, a măririi numărului de norme didactice. În scurtă vreme au fost repartizați la Subcetate profesori tineri, foarte bine pregătiți, pentru toate disciplinele de învățământ, absolvenți ai Universităților din Cluj, Iași, București și ai Institutului Pedagogic din Târgu-Mureș. Umbla cu aceeași osârdie pe la consătenii săi ca să-i convingă să-și dea copii la școală, argumentând că pot învăța de-acasă și numai cu mămăligă și ceapă. Ca diriginte, își vizita elevii acasă, verificându-le programul de studiu individual, condițiile minime de învățare, afișarea orarului…

Școala avea atunci internat, gospodărie anexă și lot școlar. Multe ore de agricultură, în special primăvara, le făceam pe lotul școlar, unde învățam să pregătim straturile pentru semănat, să le plivim de buruieni, să stropim culturile de zarzavaturi, să curățăm pomii… și să îngrijim uneltele. Cu exigența-i bine cunoscută, domnul Andrei ne-a ajutat să ne formăm deprinderi simple, aparent banale. Dimensionarea straturilor cu sfoara sau curățatul uneltelor după folosință au contribuit la educarea gustului nostru estetic, a exigenței pentru lucrul bine făcut, a autoexigenței. Îmi stăruie în minte terasele pe care erau orânduite nenumărate straturi egale, pomii înfloriți și cu tulpinile văruite în alb, covorul verde al ierbii presărat cu flori de păpădie…

Mi-amintesc cât pe plini de noroi ajungeam la școală în perioadele ploioase, în vremea aceea, când drumurile erau prost pietruite! Dar Domnul Andrei era vigilent: nimeni nu intra în școală cu încălțările murdare. Eram așteptați la intrare, ne adunam în ordinea claselor și, la comandă, fiecare își scotea din trăistuță cuțitașul din lemn cu care își curăța papucii. Ca să scăpăm de noroiul din curtea școlii, tot dumnealui a fost cu ideea să o pietruim, așa că fiecare elev a adus câte un pietroi cam de aceeași mărime și am acoperit în felul acesta denivelările rămase în urma șantierului.

Cu nostalgie mi-amintesc de acele vremuri de mult apuse, de oamenii dragi care au plecat între timp, de dascălii mei, icoane vii în mintea și în sufletul meu, de exigențele acestei școli rurale în care am învățat, de buna-cuviință, candoarea, aplecarea spre învățătură a școlarilor, de respectul lor pentru părinți, pentru profesori și școală, dar și pentru legile nescrise ale bunului simț și pentru limbă. Să se fi pierdut, oare, toate acestea?

Scopul principal al activității dascălului Andrei Cotfas a fost prosperitatea culturală a localității și a locuitorilor săi prin școală. Prin tot ceea ce a făcut înspre binele localității sale, Andrei Cotfas a fost un model. Ca semn al respectului și neuitării, strada care pleacă din cea principală în imediata vecinătate a școlii se numește astăzi „Profesor Andrei Cotfas”.

Profesorul Andrei Cotfas,

pe tabloul primei promoții de absolvenți ai Liceului din Subcetate, din 1965

Profesorul Andrei a fost susținut și secondat în activitatea profesională de soția sa, doamna învățătoare Maria – Floarea (1915-1991), slujind în școlile din Subcetate cu pasiune și cu dragoste timp de decenii. 

Doamna învățătoare, fiica preotului Măerușan din Crisbav – Brașov, era o ființă sensibilă și delicată, cu glas duios și cald, o prezență distinsă în comunitatea sătească din acea vreme, prin ținută, prin comportare elegantă, prin vorbire îngrijită, exemplară, prin noblețea caracterului său care impunea respect. A iubit mult copiii și se ocupa de ei cu calm și cu răbdare, cu dragoste și cu căldură maternă. Învățătoarea Maria Cotfas era înzestrată cu harul fără de care modelarea caracterelor în formare este imposibilă. 

Școala Primară de Stat Subcetate, clasa I, 1938

Învățătoare Maria-Floarea Cotfas

Am copilărit în vecinătatea lor și mi-amintesc cu plăcere de serile de lectură pe care distinșii dascăli le inițiau în vremea când nu apăruse televizorul în localitate și radiourile erau puține. Aș spune că participam la un fel de șezătoare culturală: femeile torceau, coseau sau tricotau, iar doamna Maria ne citea noutăți și curiozități din diferite reviste. Darul său pentru povestire era remarcabil.

În atmosfera intelectuală a căminului lor au crescut cei trei copii ai lor: Cornelia, Ortansa și Gheorghe (n. 1942), martori la susținuta activitate desfășurată în comună în anii 1949 -1955 pentru ridicarea actualei construcții școlare, la zbaterea de a înființa liceul din localitate în anul 1955. Mezinul a frecventat primii ani de liceu chiar la Subcetate.

„Printre animatorii realizării școlii din Subcetate era și tatăl meu, care a însuflețit oamenii din comună de a face un mare efort învestit în această lucrare, sprijiniți fiind și de stat.

Odată cu începerea clasei a V-a, în anul 1952, am intrat în noua clădire a școlii care avea doar parterul terminat și, alături de colegi, în pauze și în timpul liber ajutam, pe măsura puterilor, la continuarea construcției clădirii viitorului liceu, cărând sau descărcând cărămizi, cernând nisip, făcând mortar. Este bine ca elevii de azi și cei de mâine să știe că în clădirea liceului nostru din Subcetate, care atunci era un unicat prin mărimea și frumusețea ei în zona Topliței, este zidită o parte din viața, sufletul și speranța bunicilor și părinților lor, care, printr-o muncă foarte grea, au săpat sute de metri cub de pământ pentru fundație, au adus cantități enorme de piatră de construcție din împrejurimi, au adus cu carele lor mici sute de tone de nisip, var și ciment, au ajutat, hrănit și adăpostit gratuit, ani de zile, meșteri străini care lucrau la construcție, făcând acestea cu toată dăruirea și dragostea pentru ca tinerii – chiar și cei cu posibilități materiale foarte mici - să poată urma liceul din sânul familiei, cu cheltuieli infime. Dacă până la înființarea liceului, în 1955, doar câțiva elevi din comuna noastră frecventau la liceele din Gheorgheni sau Reghin, Toplița având numai școli generale, numărul lor a crescut mult după această dată, umplând de bucurie și mândrie inimile și sufletele sătenilor noștri”.

Spusa cronicarului moldovean: „Din pom bun, rod bun iese” se adeverește și pentru această familie de intelectuali. Ca absolvent al Facultății de Matematică a Universității ieșene, la îndemnul părinților, Gheorghe Laczko Cotfas s-a întors acasă, în comuna Subcetate, unde a debutat în cariera didactică în 1962, la numai 20 de ani. Au urmat zeci de ani de activitate efervescentă la clasă, făcută cu pasiune, cu blândețe, cu meticulozitate, cu răbdare, conducându-i pe elevii săi pe căile labirintice ale științelor matematice, cultivându-le, prin propriul exemplu, pasiunea căutării, dorința de cunoaștere și de izbândă, satisfacția împlinirii, convingându-i că nimic nu se obține ușor, ci numai cu efort, cu muncă perseverentă.

Într-o convorbire cu profesorul Gheorghe Laczko-Cotfas, acesta mărturisea în 2014: „Părinților mei le datorez foarte multe: viața, educația religioasă, sfaturile de comportare civilizată acasă, la școală cu profesorii și colegii, în societate. Îmi spuneau: „Cum te vei comporta și vei respecta pe cei din jur, așa se vor comporta și ei cu tine și așa te vor respecta”, „Încearcă să nu le greșești, pentru a nu fi obligat să ceri iertare”, „Dacă cineva îți arată greșeli sau defecte, să îi mulțumești pentru că vrea îndreptarea lor, îți vrea binele”, „ferește-te de cei care te lingușesc, aceștia îți doresc pierzania”.

Săptămânal, tata și mama îmi povesteau întâmplări cu tâlc din viața lor sau a cunoștințelor lor, spunându-mi: „Cel inteligent învață din greșelile altora, cel mediocru învață din greșelile sale și cel necugetat nu învață nici din greșelile sale” sau „Un om prevenit valorează cât doi”.

Părinții mei m-au învățat să iubesc viețuitoarele din curte și să le îngrijesc, să sădesc pomi fructiferi, să-mi iubesc părinții, bunicii, surorile, satul natal cu împrejurimile sale și țara mea.

Mama mi-a cultivat modestia, mila, bunătatea, blândețea, trăsături pe care le întruchipa și dânsa, iar tata, demnitatea, simțul onoarei, respectul pentru oamenii cinstiți, harnici și de cuvânt, buni, exigenți cu ei înșiși și cu cei din jur, care se comportă civilizat, au mult simț, sunt de ajutor la nevoie, oricât de simpli și modești ar fi; tata m-a învățat și să mă feresc de clevetitori, lingușitori și îngâmfați – Prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul! - , intriganți, bețivani, cartofori, desfrânați, fără cuvânt și onoare, mincinoși, invidioși, foarte zgârciți, de cei care folosesc cuvinte triviale; de asemenea, să-i iert pe cei ce mi-au greșit, dar să nu uit și să mă feresc de ei.”[2]

Profesorul Gheorghe Laczko-Cotfas și soția sa, Victoria (n. Carazan) au continuat la Subcetate activitatea didactică a părinților lor, Andrei și Maria-Floarea, o activitate laborioasă de mare exprimare profesională și cetățenească.

Victoria Carazan, absolventă a Facultății de Biologie de la Universitatea „Al.I.Cuza” din Iași, a ajuns prin repartiție guvernamentală profesoară la Liceul din comuna Subcetate, unde a funcționat 7 ani, continuându-și activitatea la Școala Generală din Hodoșa, până la pensionare.

„Cu toate dificultățile inerente acestei profesii, am îndeplinit-o cu multă dragoste și dăruire. Deși nu am predat în Liceul din Subcetate decât șapte ani, am trăit mereu în atmosfera școlii, prin prezența directă în colectivul didactic a soțului meu și prin intermediul celor doi copii ai noștri care au absolvit Liceul din Subcetate. Copiii mei poartă profesorilor care i-au instruit și educat toată stima și respectul cuvenit”.

„Am decis, împreună cu soția și copiii noștri, Antoniu și Artemiza-Iulia, ca ei să urmeze cursurile liceale la Liceul din Subcetate, pentru a prelungi școlarizarea lor în mijlocul familiei și pentru a supraveghea zi de zi pregătirea și educația lor, dar și pentru că am avut încredere în calitatea pregătirii oferite de profesorii colegi. Ca urmare, ei au promovat bine examenul de bacalaureat și au fost admiși la facultățile dorite, pe care le-au absolvit cu bine.

 Cu această ocazie, îmi exprim recunoștința față de profesorii: Ionela Popa, Doinița Dobrean, Vasile Dobrean, Lucian Popa, Ioan Cutlac, Daniela Dobrean, Keresztes Ana-Maria, care au asigurat o pregătire temeinică elevilor lor.”

Întrebat dacă regretă că s-a întors să profeseze în satul natal, răspunsul profesorului Gheorghe Laczko Cotfas a fost: „Categoric, nu. Aici, în satul natal, m-am căsătorit și am decis cu soția mea să locuim, în casa mea părintească cu atâtea amintiri, împreună cu părinții mei; aici ne-am crescut cei doi copii, aici am avut posibilitatea să ne dedicăm cu pasiune profesiei alese, lucrând împreună cu soția mea la aceeași școală. Aici am găsit tot ceea ce era necesar pentru a ne împlini familial și profesional.”[3]

De menționat este faptul că și nepoții profesorului Andrei Laczko-Cotfas au ales să trăiască aproape de casa părintescă, la Toplița: Artemiza-Iulia Rădășanu este inginer software, iar Antoniu Laczko Cotfas este profesot inginer IT la Școala Gimnazială „Andrei Șaguna”.

Întrebată care este crezul său de viață, Artemiza a răspuns: „Crezul meu de viaţă se învârte în jurul părerii că există un echilibru în această lume şi că toate faptele şi acţiunile tale se vor întoarce la tine în acelaşi mod; este o lege universală care spune aşa: trebuie să dăm înainte să primim. Cu cât semănăm mai mult, cu atât culegem mai mult. Şi, dăruind celorlalţi, sigur vom primi înapoi înzecit.”[4]

Eu cred că acesta a fost și a rămas crezul de viață al celor trei generații de urmași ai gospodarului Gheorghe Cotfas din Subcetate: profesorul Andrei și învățătoarea Maria –Floarea, profesorii Gheorghe și Victoria, inginerii Antoniu și Artemiza-Iulia. Înainte să aștepte să primească ceva, au știut să dăruiască și să se dăruiască comunității. Lumina cărții pe care acești dascăli pasionați au dăruit-o în Școala din Subcetate continuă să strălucească, prin discipolii lor și discipolii discipolilor lor, pretutindeni în țară și lume.

În 2002, la pensionare, profesorul Gheorghe Laczko-Cotfas adresa slujitorilor și elevilor școlii din Subcetate următorul îndemn: „Închei cu dorința fierbinte ca, animați de idealul înălțării localității – același care i-a însuflețit și pe înaintașii noștri -, prin muncă plină de abnegație a profesorilor și elevilor liceului din Subcetate, susținuți de părinți, liceul să continue a fi o pepinieră de oameni foarte bine pregătiți care să mențină în viitor numele și renumele școlii noastre”.

Profesorul Gheorghe Laczko-Cotfas,

 la întâlnirea de 40 de ani a primei promoții a liceului din Subcetate, 1965-2005

Profesor D.A. Dobrean

---

[1] Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu, La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate, vol.II, Editura Cezara Codruța Marica, 2014, p. 147

[2] Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu, La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate, vol.II, Editura Cezara Codruța Marica, 2014, p. 147

[3]  Idem, p. 153

[4] Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu, La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate, vol. IV, Editura Cezara Codruța Marica, 2016, p. 209