duminică, 7 august 2016

FĂLOS CĂ SUNT VARVIGEAN…, Dumitru Hurubă



N-am negat niciodată, nu neg şi nu voi renunţa la originea mea de varvigean. Dimpotrivă, sunt fălos că Subcetate-Mureş a rezistat bine şi frumos intemperiilor istorico-habsburgice fără a se lăsa întinată de apucături lipsite de rădăcini etnografice, locale sau zonale. Şi au fost destule perioade de-a lungul istoriei în care viaţa românilor varvigeni s-a putut traduce corect prin lupta pentru supravieţuire. Astfel, se cunosc destule cazuri care atestă fără dubii că în vremea lui Horty Miklós, agresaţi de situaţia specială din al doilea război mondial, românii au fost agresaţi şi supuşi unui proces de maghiarizare fără precedent. Dar aceasta e altă poveste, lungă, complicată şi, sperăm, rămasă ca o pată neagră în istoria localităţii.
Pentru aceasta şi pentru alte cele, la care nu mă pricep, îmi recunosc vinovăţia, însă am curaj să repet: port în mine făloşenia că sunt varvigean, iar în biografia mea apare, obsedant, zic unii, treimea Şăştina-Călnaci-Subcetate-Mureş, inclusiv în Dicţionarul editat de Academia Română, ca şi în datele mele personale din evidenţa membrilor Uniunii Scriitorilor din România. Mai în glumă, mai în serios, n-am spus şi nu-mi voi exprima vreodată regretul că nu m-am născut la Paris, Tokio sau Londra, ci îmi voi afişa ori de câte ori va fi nevoie, mândria că fac parte dintre varvigeni.  
Ştiu, poate nu tocmai corect, că Subcetatea noastră nu a avut o vocaţie culturală clar-individualizată, latură a istoriei locale în care aş îndrăzni să mă implic din punct de vedere al originii, fie şi referindu-mă doar la partea de existenţă social-culturală, doar, existenţa unei instituţii şcolare punctată în evoluţia prin timp cu şcoală primară, şcoală generală, liceu, colegiu şi, în fine, grup şcolar, vorbeşte de la sine. Iar înfiinţarea acum 60 de ani (în 1956) a instituţiei şcolare la nivel de liceu, mă scuteşte de alte comentarii. Nu ştiu amănunte, însă a avea continuitate la acest nivel de şcolarizare ţinând de nişte condiţii nu totdeauna prielnice, mi se pare un act de temeritate pentru care eminentul şi regretatul dascăl Andrei Cotfas – primul director al primului liceu teoretic din localitatea mea natală, Subcetate Mureş – merită cele mai respectuoase şi pioase aduceri aminte.
Aşadar, am una dintre cele mai sănătoase origini, adică sunt fiu de ţărani varvigeni, născut într-un sat de munte cu pământ slab roditor, dar cu oameni harnici şi mari truditori pentru a-şi agonisi pâinea cea de toate zilele. De-abia acum îmi dau seama că, de exemplu, aratul pe coaste, pe dealuri, în orice caz în locuri de multe ori abrupte şi greu accesibile, cu plugul tras de două vite, pentru mulţi varvigeni era un adevărat act de temeritate.
Călnaciul, satul despre a cărui obârşie, din nefericire, nu cunosc mare lucru, tot aşa cum nu cunosc nici originea cătunului Şăştina, unde m-am născut. DEX-ul defineşte doar varianta şéştină, şeştini, ca fiind un s.f. (reg.) coliba strungii în care se mulg oile. Având în vedere geografia locului, relieful şi una dintre ocupaţiile principale de-a lungul anilor ale locuitorilor – ciobănitul, oieritul – se pare că, de fapt, numele cătunului are o semnificaţie corectă, doar uşor paronimică. Aşadar, acolo, pe Şăştină, sau/şi pe Călnaci, mi-am petrecut o parte din viaţă, începând cu copilăria şi o parte din adolescenţă, ducând vitele la păscut pe Dealul Andricanilor sau pe Dosul Şăştinii coborâtor spre pârâul Călnaci. Oho, cătunul cu cu vedere, noaptea, spre luminile oraşului Gheorghieni, cu cele câteva case, vreo 13, aparţinând de satul Călnaci, al cărui locuitor am fost şi sunt şi acum printr-o virtualitate şi o deplină nostalgie. Minunatul Cătun Şăştina deasupra căruia se afla cea mai limpede boltă cerească din câte am văzut, cele mai strălucitoare stele şi cei mai desăvârşiţi cântători de noapte – greierii! Şi tot în acel ţinut pe care îl consider acum locul de unde s-a inspirat Dumnezeu când a stabilit ca reşedinţă supremă şi finală a omului cuminte – vorbesc despre Rai – am trăit primele frământări specifice adolescenţei, între care îndrăgostirea normală de cine nu trebuia convins fiind că e marea şi unica iubire. Ne-am înşelat amândoi: şi ea şi, mai ales, eu, după cum s-a dovedit mai târziu când acea fătuţă cu ochi de-un albastru care înfiora orice fecioraş, s-a măritat cu un consătean mai bogat, mai puţin visător şi, în orice caz, mai cu picioarele mai pe pământ decât mine, care începusem să mâzgălesc primele poezele crezându-le… geniale. I le dedicam acelei fătuţe care, biata, deloc impresionată, se pare, şi-a văzut de o viaţă practică. Şi bine a făcut! Poate că din acest motiv, poate că şi din altul, tot sentimental(!), dar… cu ochi căprui, după ce această altă „unică iubire” a plecat la Cluj, iar cu proxima ocazie, am evadat şi eu spre mirifica şi ucigătoarea de puritate lume a oraşului. Astfel am devenit, pentru o vreme, locuitor al municipiului Constanţa, ceva mai târziu stabilindu-mă la Deva după o raită prin Mangalia, Arad, Bucureşti, Slobozia şi altele, inclusiv Cluj şi Târgu-Mureş. Într-un târziu, am ajuns la Deva, deci, oraş pe care, cred, l-am iubit sincer ani de zile şi în care am trăit bucuria primelor reuşite literare, alte mari iubiri, pentru care, sentimental din fire fiind, am suferit destul... Aceasta nu înseamnă că… „mariajul” dintre mine şi Deva a fost întotdeauna ideal, sau batăr  normal – dar aceasta este o altă poveste fără a se pune problema unor eventuale resentimente, nici de-o parte nici de alta, aşa îmi convine să cred...
Dar, revenind la Varvigi, la Subcetate – înţelegând aici, neapărat, Şăştina şi Călnaciul – deci, la localitatea al cărui fiu am fost o perioadă bună din viaţă, îmi amintesc, nostalgic, de cofetăria din centru unde Milica, sărmăşeanca aceea frumoasă şi binevoitoare, cofetăreasa, ne servea cu una-alta: cafea, în nişte ceşcuţe nu totdeauna atrăgătoare din punct de vedere al aspectului, cu câte-un suc cu gust de câine plouat, ori cu câte-o prăjiturică având nume pompos, dar, adeseori, cu gust cam ciudat. Dar ce conta? Ne aşezam la câte-o masă „înfăţată” cu un material de nailon pânzat, uzat prin zona de la colţurile mesei şi, acompaniaţi de roiul de muşte – zburătoare iscusite, enervante şi mari iubitoare de suc, de cafea şi de nechezol – pseudocafeaua aceea cu gust de orice în afară de cafea. Acolo discutam aprins despre literatură cu regretatul Dumitru Stan, cu Doru Dobreanu ş.a., dar nu mulţi, mai degrabă puţini. Pentru că, probabil ca şi acum, literatura, arta în general, interesa cu mult mai puţin pe consumatorii tineri din cofetărie decât frumuseţea multor tinere consătence. Pentru că Varvigiul a avut întotdeauna fete şi femei în care Dumnezeu a investit cu dărnicie frumuseţea. Discutam aprins şi ne îmbăţoşam care de care în calitate de iubitori de cultură, pe fondul muzical asigurat de unul dintre cele mai hârşiitoare picup-uri din lume, de la care ne mângâiau cântece interpretate de Margareta Pâslaru, Rita Pavonne, Dalida, Paul Anka, Giani Morandi, Dan Spătaru, Salvatore Adamo, formaţia Sincron sau Savoy, sau, nu rar, Rika Zarai, cu al său minunat „Kazaciok” – ehe! Milica, înţelegătoare, adapta programul cofetăriei, adesea, după cum eram noi de prinşi de discuţii, până după miezul nopţii. Încuia uşa, trăgea perdelele şi, în timp ce ea se refugia într-un mic separeu, noi continuam să facem legea lumii începând de la Socrate şi terminând cu Hegel. Dar eram importasnţi! Acum îmi dau seama că tânjesc tot mai mult şi mai acut după acele inocente şi nu total inutile discuţii care nu au cum să se mai întoarcă vreodată. Aveau romantismul şi ineditul lor, eram privilegiaţii cofetăriei şi mai luam şi câte-un amestec de rom Jamaica, de exemplu, cu lichior de vanilie. Mare sărbătoare, când ne puteam permite o astfel de… destrăbălare.
Sigur că, între timp, varvigenii îşi vedeau de-ale lor, însă pentru noi, pentru mine acest lucru conta mai puţin sau, de multe ori, deloc. Citeam o grămadă de cărţi, lecturi haotice, începând cu cărţi despre agricultură, să zicem şi terminând cu… Rabindranath Tagore. O, ce roman uluitor mi s-a părut „Gora”! Biblioteca din clădirea Căminului cultural îmi satisfăcea  în mare măsură… setea de lectură, poate şi pentru că acolo era o călnăceancă frumoasă – Viorica Suciu, căsătorită apoi Diţu,  pe nedrept plecată în lumea umbrelor la vârstă la care mai spunem că viaţa este în faţă. Pentru ea n-a mai fost. Păcat, mare păcat! Dumnezeu s-o adihnească! Ca şi pe Dumitru Stan, plecat şi el în aceeaşi lume a neîntorşilor, unul dintre cei mai culţi locuitori pe care i-a avut Varvigiul.  Aşadar, „la Milica”, se încingeau spiritele în conversaţii, cu… cărţile pe masă, împrumutate de la Biblioteca din Cămin, cu argumente, contraargumente… Pledoarii care, nu o dată, se terminau spre ziuă, după câte-un somn în fân – vara – în „podu’ şurii”. Şi nu erau tocmai rare cazurile când îl invidiam pe câte unul dintre noi că rămânea să-i ţină de urât Milichii. Ehe, păcatele tinereţii N-am avut, personal, niciodată acest noroc (?). Iar acum nici nu sunt sigur dacă regretam sincer sau... Nici nu mai contează.
…Cu vreo zece ani în urmă am fost pe Şăştină, şi nu trebuia. Dar, plecat de-atâta vreme din Subcetate, am crezut în iluzia că mare lucru nu mă mai leagă de locul unde m-am născut, unde am trăit minunea primului răsărit de soare şi de unde o lume întreagă a dispărut, la propriu. În cătunul Şăştina nu mai există niciuna din cele treisprezece case din vremea copilăriei şi adolescenţei mele. Să-şi fi demonstrat, încă o dată, puterea fatidică cifra treisprezece? Nu e imposibil, dar nu cred, fiindcă nu sunt un ins superstiţios. Categoric, nu acesta a fost motivul, ci implacabila trecere a timpului, guvernată de puterea misterioasei legi a lui Cronos, cu toate consecinţele sale, dublată de o logică pe care nu totdeauna reuşim să o analizăm la adevăratele sale dimensiuni. Pentru mine, însă, explicaţia sună simplu şi uman: dorinţa firească de mai bine a fiecăruia dintre noi. De ce nu le-am acorda şi şăştinenilor  această circumstanţă? Mai ales că, în acel cătun, nu era uşor deloc de trăit. Mai bine, resemnându-ne, să aflăm omeneşte: aşa i-a fost scris respectivei aşezări minuscule – din nefericire, fenomenul nu e singular – să dispară lăsând în urmă un pustiu asemănător celui din sufletul meu, apropiindu-se acestuia. Aşadar, întorcându-mă acolo, exact pe locurile prin care duceam vitele la păscut: pe Dos, ori pe Dealul Andricanilor, am trăit momente înălţător e şi de mare vibraţie sufletească, însă am trăit şi clipe de tristeţe adâncă, aşa cum nu mi-aş fi imaginat. Deci, Şăştina, Dealul Andricanilor înaintând spre Mortonca şi Muntele Bătrâna de unde se rostogoleau vara spre Cătun repezile şi fantasticele ploi de munte însoţite de fulgere şi tunete făcând să zdrăngăne ferestrele cum n-am mai auzit nicăieri în altă parte în umblările mele prin ţară. Acolo, pe locul unde aveam casa bătrânească, mi s-a părut că-mi reverberează pentru câteva clipe în urechi, înfiorându-mă, sunetul clopotului de la Clopotniţa de la Săştiu care, cu adevărat, făcea ca urgiile naturii şi – de ce nu? – mânia lui Dumnezeu, să ocolească zona de furiile naturii dezlănţuite. Aş fi, poate chiar fericit, ştiind că fenomenul semisuperstiţios continuă şi azi în toată splendoarea şi puternicia lui cu nuanţe înfricoşătoare părând a demonstra nimicniciei omeneşti puterea lui Dumnezeu, măreţia şi perenitatea Universului. Încerc să nu devin patetic sau, doamne fereşte, patriotard, văd şi pricep această atitudine a locuitorilor din Călnaci-Săştiu-Şăştina, o semnificaţie clară a continuităţii acestui neam de oameni – consătenii mei… Dar cu ce rezonanţă ciudată şi de-o acuitate aproape dureroasă s-au năpustit din amintiri spre sufletul meu extraordinarele ierni şăştinene cu lună decembrie bântuită de tânguitoarele, dar înfiorătoarele urlete ale haitelor de lupi „comunicând” de pe Dealul Andricanilor cu prin urlete cu cele ale „confraţilor” de pe Coasta Săvinocilor – ce denumiri de neuitat pentru mine! Ca şi nopţile cu lună când, cu inconştienţa şi iresponsabilitatea mea de copil, ieşeam la schiat pe acelaşi Dedal al Andricanilor pe un ger care abia-abia-abia mă lăsa să respir. Pe omătul îngheţat, schiurile alunecau aproape ireal făcându-ne bucuria deplină, mie şi dragului şi nelipsitului prieten, vecin şi coleg la săniuşul de… noapte, regretatul şăştinean Petru Muscă. Avea loc un fenomen căruia nu-i conştientizam unicitatea în existenţa mea, fenomen de-o măreţie şi de-o contopire om-natură care, iată, în subconştientul meu, a rezistat prin timp, putându-l retrăi sufleteşte şi mintal fără eforturi. Ciudat şi, totuşi, atât de normal! Le-am simţit pe toate cu toată fiinţa mea într-o acută tânjire după liniştea acelor vremuri şi locuri pe care n-am mai simţit-o niciunde şi nicicând şi nu voi mai regăsi-o vreodată. Pentru că, evident din varii motive, mulţi dintre noi ne-am îmbulzit spre oraş, spre un cenuşiu care a înlocuit, treptat şi agresiv, puritatea şi, în multe privinţe, cred că ne-a şi dezumanizat. Am realizat intim acest adevăr şi, nu de puţine ori îmi zic: Doamne, câtă diferenţă în relaţiile dintre şăştineni/varvigeni faţă de cele dintre locatarii unui bloc şi chiar a unei scări! Parcă aud cu claritate întrebarea liniştitoare, că un verdict al păcii şi binelui: „-Ce mai faci, cumetre?” Sau „-Fârtate” sau „-Cuscre” sau pur şi simplu „-Mă, Ioane”, „-Mă, Petre”, „-Mă, Gavrile”. E o apropiere dintre oameni în acest apelativ pe care ei nici nu o mai sesizează, darmite să încerce să o explice, tocmai fiindcă ea vine din moşi-strămoşi luând/adoptând frecvent mult mai reprezentativele forme ale numelor diminutivate, la auzul cărora ştiai că eşti printre ai tăi, oameni harnici şi ambiţioşi, dotaţi de Providenţă cu un simţ al trăitului cum rar se află în alte părţi de ţară. Iar acest lucru se petrecea şi se petrece încă în condiţiile de climă şi slaba rodnicie a pământului pe care numai ei le simt, le trăiesc şi – de ce să nu o spun? – le sfidează cu o îndărătnicie deseori supraomenească. Minunat! Pentru fiecare părticică de bine, şăştinenii/varvigenii au fost nevoiţi dintotdeauna să tragă din greu pentru a se ţine în rând cu lumea, cei mai mulţi au reuşit, cu ce sacrificii a fost izbânda lor o ştiu numai ei şi bunul Dumnezeu, părtaş şi ajutor în acele locuri potrivnice aproape în toate cele. Spun aceasta comparându-i pe varvigeni cu oameni de prin alte locuri din ţară pe unde-am umblat, pentru care Dumnezeu a fost cu mult mai darnic, cel puţin cu calitatea pământului, dar nu pot zice că trăiau sau trăiesc mai bine. Este un adevăr pe care trebuie să-l spun chiar dacă voi fi învinuit de patriotism local (de fapt nu e nicio ruşine acest lucru): oamenii din comuna mea natală au ştiut să fie de-a lungul vremii nişte foarte buni gospodari datorită unei sârguinţe şi ambiţii depăşind normalul; aceeaşi oameni care, în zile de sărbătoare, mergeau cuvioşi la impunătoarea biserică din centru, purtând numele meu, adică Sfântul Dumitru, dar şi la baluri sau nunţi, unde se pricepeau extraordinar (sper sincer că o mai fac şi acum!) să-şi petreacă prin „jocurile” tradiţionale însoţite de chiuituri: „De-nvârtit”, „Raţa”, „Lăzasca”, „Banu-Mărăcine”, „De-a Bota”, celebrele 24 de ştraiere, melodii şi jocuri oarecum specifice locului care, în orice caz individualizau „zona Varvigi”…
Apoi, un lucru extrem de important: existenţa şcolilor generale în toate satele comunei şi, mai ales, liceul care a dat personalităţi în mai toate domeniile de activitate, ceea ce nu-i deloc puţin lucru. Este o dovadă indiscutabilă a valorii şcolii varvigene şi a dascălilor care şi-au dovedit nu doar profesionalismul, ci şi dragostea şi ataşamentul faţă de cei care veneau şi vin să completeze cu noi valori spiritualitatea românească. Nu ştiu câţi dintre dascălii actuali sunt băştinaşi, ştiu numai că, pe vremuri, erau destui veniţi şi, oarecum ciudat un timp, rămaşi în Subcetate pentru tot restul vieţii. Iar acest fapt spune mult despre varvigeni, despre ei ca Oameni trăitori pe acele meleaguri; spune că ştiu să preţuiască valorile şi să aibă grijă de ele. Iar dascălii, ca luminători de minţi şi suflete, fac parte dintre acestea. Se cuvine, deci, ca generaţiile de elevi să fie învăţaţi să ştie bine acest lucru, fie şi dacă reducem totul la un simplu patriotism local. Pentru că aceştia suntem noi, varvigenii, aşa cum ne-a lăsat bunul Dumnezeu, dar cu menirea de a fi Oameni în tot ce gândim şi înfăptuim, începând cu… viaţa de elev sub îndrumarea dascălilor.
Cele notate aici nu sunt altceva decât încercarea mea de a mă întoarce cu dragoste prin amintiri şi retrăiri, alături de cei care, într-un fel sau altul, m-au învăţat să trăiesc cu binele şi ne-binele care ne e hărăzit fiecăruia dintre noi. În acest fel, mă simt din nou, măcar pentru un  timp, „varvigean” ajuns să se bucure că poate fi considerat un consătean care s-a străduit cât i-a stat în putere să poarte cu demnitate identitatea unui reprezentant al acestei mirifice zone harghitene numite simplu: Subcetate-Mureş…
Am fost şi sunt un fiu rătăcitor, dar nu risipitor. Rezultnta „rătăcirilor” sunt cărţile pe care le-am scris şi publicat, în care, mai direct sau mai indirect, se pot regăsi oamenii şi locurile dragi sufletului meu. Calitatea mea de membru al Uniunii Scriitorilor din România le-o datorez în mare măsură, undeva aproape de datoria supremă faţă de mama căreia, din păcate, nu voi reuşi vreodată să-i fiu suficient recunoscător pentru ce a făcut pentru mine…
Din nefericire, atât la Subcetate-Mureş (Varvigi), cât şi, mai ales, pe Şăştină ajung din ce în ce mai rar, am început să întâlnesc oameni pe care nu-i cunosc, parcă nici locurile nu mai sunt aceleaşi, de fapt, nimic nu mai e ca în vremea copilăriei mele…
Ba da: rămâne iubirea mea, nostalgiile şi o permanentă chemare spre alte vremuri, alţi ani, altă lume, chemare pe care o onorez tot mai rar – din nefericire…
                                    Dumitru Hurubă

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu