luni, 31 august 2015

CHEMAREA OBÂRȘIEI: Ing. VASILE MUSCĂ



 





Vasile MUSCĂ, inginer
Născut în Subcetate, în 1958; 
domiciliul actual: Ploiești



Doina Dobreanu: Toate drumurile, oriunde vă aflați, duc momentan la Ploiești, unde v-ați stabilit cu familia din motive de serviciu. Orașul Ploiești a devenit de mulți ani „acasă”, dar până mai avem părinți, rădăcinile noastre, legătura cu obârșia se menține.
La Subcetate vă așteaptă cu dor și drag mama și soacra. Ușa casei părintești încă este deschisă…
Numele pe care îl purtați, Muscă, este consemnat în documentele din arhive, care atestă vechimea localității Subcetate.
Cine sunt bunicii și părinții dumneavoastră?
Vasile Muscă: Tatal meu este MUSCĂ Ioan, născut la data de 2 ianuarie 1932 pe Șăstină. A decedat la 26 noiembrie 2012. Părinții tatalui meu au fost MUSCĂ Toader și Ana și au locuit pe Șăștina. Pe bunici nu i-am cunoscut, dar am în memorie spiritul lor, din ce mi-a povestit taticul. Sunt de origine de undeva din Moldova. Strămoșii s-au așezat cândva pe Șaștină, au trăit simplu și au muncit din greu, în gospodaria proprie, la stână și la pădure, la fel ca multi alții din Subcetate.
Tatăl meu îmi povestea că bunicul Toader mergea în fiecare vară la stână ca cioban. Primea opinci noi și haine și se întorcea toamna la fel de sărac cum plecase. Pleca apoi în timpul iernii la tăiat de pădure. I se spunea Surdelu pentru că nu auzea bine. Noi, toti de după el, suntem ai lui Surdelu. Poate dintr-o cauză genetică să nu audă bine bunicul Toader, tăticul meu, Nutu, mătușa Anuță, sau fratele tăticului Petruca. Ceea ce stiu clar este că în casa cu bârne cu pereți exterm de subțiri, nelețuită, lipită cu lut și cu lut pe jos au înghețat de frig în iernile geroase, caracteristice zonei. În schimb, eu și copiii mei auzim foarte bine.
Bunicul a murit imediat după război. Știu că a avut hernie. L-au dus cu căruța la spital la Ghergheni, poate prea târziu, și îngrijit în condițiile precare de după război.
Bunica Ana era o femeie dârză și harnică și a avut grijă de cei trei copii: Ioan (Nutu), Petruca, Anuta (acum Voaideș) și Măricuța (luată ca slugă de Mitru lui Budău; i s-a teminat viața de tanără, din cauza lui).
Bunica a rămas singură cu cei 4 copii și s-a luptat să treacă seceta și foametea din '46. Din păcate, nu a rezistat, a fost dusă la santoriu la Târnăveni, unde a și murit.
Bunicul Toader a fost înmormântat pe Șăștină, sub un prun, alături de neamul lui. Acolo nu mai este nimic decât un cireș cu cireșe galbene, pe care îl știu așa dintotdeauna. Mormântul este la 8 pași spre sud-vest. A mai fost un păr de peste 100 de ani. L-a tăiat tatal meu. Am un butuc mic din el pe care îl țin ca suport sub patul în care dorm acasă, la Ploiești...
În semn de pomenire, tăticu a pus o cruce cu numele bunicului și a bunicii în cimitirul din Subcetate, unde este înmormântat și el, alături de fratele meu Mitică. Preotul de atunci nu a vrut să-l lase se pună crucea, a zis să scrie numele pe monument. Totuși a pus-o, eu sunt dator să-i pomenesc.
Mama mea este MUSCĂ Todora, născută Hanga, pe 6 septembrie 1930, pe Deal. Este cea mai mică din cei 14 frați. Nu i-am cunoscut pe bunicii din partea mamei, Ioan si Ana. Casa de pe deal și toată gospodaria au fost demolate. Materialele le putem gasi în contrucția șurei uncheașului Petre și în casa uncheașului Vasile. A avut doi frați care au murit în război. Le gasim numele pe monumentul din curtea bisercii. Fiecare dintre frați sau surori au întemeiat câte o familie respectabilă: Ioana a fost mama Zămoneștilor; Măriuca din Poiană, care este singura soră în viată a mămicii, este mama lui Nicu, Anuța și Iulia; Petrea a fost tatăl Ioanei (actual Scoruș); Vasile a fost tatăl lui Vasile și Liviu; Cițuca este mama Măricuței, vecina noastră.
În 1956, tatăl meu a rămas fără mamă, la 14 ani, avand 2 frați mai mici (de 11 și 7 ani), pe care trebuia să-i îngrijească. S-a descurcat cum a putut: a fost slugă la Lungu și avea o vacă.
In 1957, având nevoie de femeie în casă, s-a căsătorit cu mămica. I-au cresucut pe Petrea și Anuța ca pe copiii lor și au avut o fată Maria, sora mea mai mare, care a murit la 6 luni. Mămica a trebuit să meargă la fân la Chicibic, a venit o ploaie mare cu gheață și, neavând haine potrivite, s-au adăpost, copilul a făcut pneumonie și i-a murit în brațe în circa două zile.
Au locuit pe Șăstină, în vechea gospodărie. Taticu era slugă în Centru, la Petrea Coaciu, la fierărie. Fiind isteț, a deprins meseria imediat și și-a facut potcovărie pe Șăștină. Potcovea boi, vaci în improvizație totală. Un bou, care era legat pentru potcovit, a rupt șoprul existent. Tăticul nu s-a lasat învins, a facut școală de potcovit nouă. Făcea mangan din lemne de pe dos. Mămica bătea fierul cald cu barosul alături de tăticu. Odată, mamică cosea cu mana floricele pe o camașă din borangic. Tăticul a chemat-o să țină de fierul încălzit, ca să taie vârful unui pilon înroșit. Capătul fierbinte a sărit direct pe cusătură. A fost jale mare. Acum, eu am moștenit cleștile de fierărie cu forme ciudate, dălți, barosul din fierăria lor.
Pe Șăstină nu era apă. Pe cea mai mare zăpadă, cărau apă de baut de la izvorul de la Cionculeni de lângă părău.
Părinții au schimbat teren cu Niculai a Ioanii Anii din Parau, care s-a mutat la Toplița. Locuise unde acum sunt Colcerii. Au construit numai cu mâinile lor toată gospodăria. Mi-amintesc de Nicolaie a Cioncului, tatăl profesorului Petrică Cotfas și bunicul verișoarei mele, Ioana Scoruș. Cu orice pretext o certa pe mama mea, fie că urca pe potecă pe Șăștină, fie că eu, copil fiind, mergeam prin iarbă pe lângă părău.
În casa unde eu m-am născut locuiește acum Lenuța lui Sergentul. Era ceva mirific acolo: părăul, coasta, pădurea și, în deal, Șăștina...
Când eram in clasa a 5-a, ne-am mutat în Centru, unde este casa actuală. Totul s-a realizat cu muncă multă și grea. Eu am cărat pietre din orice gard de piată cu carul tras de vaci, am facut și cărat sus 80% din mortarul pentru casă. Împreună numai cu taticul, am pus cununa, când a fost acoperită casa.
DD: Așa cum i-am cunoscut, părinții dvs. v-au fost modele de verticalitate, hărnicie, demnitate și corectitudine.
Ce amintiri păstrați din vremea copilăriei, despre atmosfera casei părintești, a localității?
VM: Sunt foate multe amintiri. Acum trec imaginar sau real prin Subcetate și merg pe raza comunei de pe Mogoș până la Bătrâna, Duda sau Filpea, pe un teren foarte cunoscut. Știu toate drumurile și văioagele, ca și cum aș fi și azi acolo.
Dintre toate, Șăștina mi se pare mirifică. De pe locul stămoșilor, vezi până la Ditrău și Bătrâna. Merg deseori acolo.
M-am născut pe Călnaci. Viața mea era curtea situată lânga părău, coasta și pădurea. Văd și acum un bolovan mare. Era ca o mașină. Este și acum la locul lui. De Blagoveștenie megeam la pescuit cu undița făcută din jordie, ață de cusut, bold îndoit și dop de plută și mă întorceam acasă cu un borcan plin cu băișteni pe care mămica îi prăjea cu mălai.
Mergeam cu cana la grajdi să beau lapte proaspăt și cald, abia muls. Eram prieten cu copiii lui Petrea lui Biro. În special cu Ionel. O iubeam pe Mărioara, cu doi ani mai mare decât mine. Eram de zece ani și mergeam cu Mărioara în pădure într-un loc cu bungeag, sub formă de groapă, înconjurat de brăduți. Ea fiind la pubertate, ne jucam nevionvați, ea provocandu-mă într-o anumită măsură.
Mămica s-a ocupat de mine să învăț. Ea făcuse 7 clase, 2 dintre ele în limba maghiară. Înainte de școală nu era nici o carte în casă. Am învățat să citesc din ziar. Mai întâi titlurile cu majuscule, apoi articolele complete. Este o femeie dârză și deșteaptă. Când era tânără era foarte frumoasă. Era harnică. Muncea ca orice bărbat. Făceam clăi de fân pe deal și ridica câte un porșor întreg pe căpiță. Acum, la 85 de ani nu mai are forța fizică necesară. Abia se ridică din pat pentru nevoi, să se spele și să mănânce. În plus, nu mai vede deloc. În schimb, are o minte integră. Raționează și vorbește clar, ca întotdeauna. Ar fi interesant să poți să-i iei un interviu. I-am dat o misiune foarte importantă: cât timp este în viață, toată gospodăria trăiește ca altădată. Verișoara Letiția are grijă de ea. Traiesc împreună într-un mediu adevărat, construit pas cu pas de parinții mei. Am pus camere video ca să pot să văd oricând curtea. I-am lăsat pe vecinii mei să țină animalele în grajdi și să folosească locurile. Dacă mergi în curte, totul este funcțional ca întotdeauna. În prezent am 3 oi și 2 miei și sunt înregistrat la Apia, ca fermier.
Tăticu a fost modelul meu pentru meserii. El, de nevoie, a învătat și a practicat toate meseriile posibile în zonă: fierărie, tâmplărie, mobilă, dulgherie, tăiat de pădure etc. Am lucrat cu el în atelier de când eram foarte mic. Dădeam scânduri pe dungă, geluiam primul strat, chituiam, șlefuiam pâna îmi săreau capacele. Îmi plăcea când încleiam un blat de ușă: trebuia strânsă la șurub pâna cand auzeai cum pârâie lemnul de brad. Apoi, cu coarba găuream la îmbinări și bateam cuie de lemn transversale. Am crăpat pietre mari pentru fundația casei din centru. Făceam scobituri conice în piatră cu șpitul și ciocanul. Băgam table laterale, apoi pene din stejar sau fier, după care luam barosul și bateam cu putere în fiecare pană succesiv pâna cand piatra crăpa drept pe linia penelor. Puneam vacile la car și megeam dupa pietre. Întrucât acestea erau foarte mari, puneam bolovani la roțile carului, legam piatra cu lanțul și o trăgeam pe plan înclinat în car. Am facut găuri în piatră pentru șoșii care sunt funcționali și acum.
M-am uitat de foarte multe ori și, mai târziu, l-am ajutat pe tăticul să facă ciubere, budâie și galeți de muls. Tăticul a făcut doar două clase: știa să scrie și sa facă scoteli foarte simple. Avea stilul lui să Înmulțească și să împartă cu zecimale. De asemnea, când trebuia să calculeze cercuri pentru dogărie, nu știa ce este acela număr PI dar nu greșea nicodată calculul circumferinței. Din vasul de dogărie pe care îl facea, nu curgea niciodata apa. A învățat să facă dogărie de la un moș, când lucra la pădure la Buneasa. Tăticul, fiind un om isteț, nu lucra din greu la lemne, l-au pus ca măsurător. Noaptea, când trebuiau să doarmă în colibă cu capul pe raniță și piciorele la focul din centru, ca să-și usuce hainele, îl ajuta pe acel om batrân să facă ciubere. S-a ales cu o meserie nouă, foarte cautată atunci.
Acum, dacă aș avea timp, m-aș ocupa de dogăria tradițională. Oricum, în sat ,cred că tatăl meu a fost ultimul care a făcut-o bine.
Tăticul a lucrat mai multe ierni la pădure. Odată nu a primit banii imediat pe ce a lucrat. Firma era din Vatra Dornei. Nevoia l-a împins să meargă pe jos din Subcetate la Vatra Dornei, să-și ia banii și să se întoarcă înapoi pe același drum. A luat-o peste deal, a ajuns la Toplița, Călimănel, a urcat la Iezer și apoi a coborât pe Șarul Dornei până la Vatra Dornei.
A lucrat mult și în domeniul dulgheriei, la case sau șuri, din Subetate până în Toplița.
Începând cu 1965 a lucrat la binale la Gălăuțaș și apoi la fabrica de scaune de la Hodoșa. A făcut naveta pe jos din Călnaci și cu autobuzul de centru la Gălăuțaș. Ca și tăticu, în clasa a V-a am mers pe jos pe Valea Călnaciului până la școala din centrul comunei. Primăvara și toamna erau niște noroaie care uneori ajungeau până la genunchi. În plus, pa lângă lăduța cu cărți și caiete, duceam și două candere cu lapte la lăptărie. Trebuia să nu uit canderele când mă întorceam acasă.
Tăticul a învătat foarte multe lucruri la fabricile din Gălăuțaș și Hodoșa. Și-a modenizat atelierul propriu de tâmplărie cu motoare, abricht, șefuitoare, găuritoare. Toate instalațiile sunt făcute cu mâna lui. Eu, acum, moștenesc ce a făcut el și toate sculele tradiționale pe care le avea. Intenția mea este să le păstrez ca muzeu sau să lucrez cândva în mod tradițional. Primul pas l-am făcut: am reparat atelierul la stradă, pentru că era cam dărăpănat, și am făcut poze în stadiul în care a fost lăsat de tăticul.
La școala din Călnaci a fost perfect. În clasa I am avut-o ca învațătoare pe Emilia Cotfas. Apoi, pe Mărioara Popa. Ambele au fost două tinere învătătoare foarte bune, prietenoase, cu bun simț, fapt care m-a încurajat foarte mult să învăț. De altfel, întelegeam foarte ușor orice. Eram în competiție cu Aurica Ilisan. Eram cei mai buni din clasă. Făceam școala împreună, în aceeași sală, clasa I cu clasa III și clasa II-a cu clasa a IV-a. Noi îi invațam uneori pe cei mai mari. Eu luam premiul II, iar Aurica premil I. Era mai bună decât mine.
La școală venea caravana cu film. Era ceva deosebit. Aici și atunci am vizionat „Frații Jderi”. Noi nu aveam televizor acasă. Ascultam Radio Romania cu mare interes. Cand s-a lansat Festivalul „Cerbul de Aur”, am mers la școală. Primul televizor a fost la Primărie, în centru. Fiindcă eu nu mergeam până acolo, întrebam curios dacă se vede corect fața unui om.
Eram de vreo 5 ani, când, în sfrârșit, parinții mei au instalat lumină electrică. După instalare rămaseră diferite capete de cabluri și tuburi de tablă cu carton (pvc a fost mai târziu). Am luat ciocanul cu cuie și le-am batut pe fațada bucătăriei. Le-am spus parinților că mă fac electrician. M-a marcat acel moment, deoarece, în timp, am devenit electronist.
Îl aveam vecin pe Traian al lui Petrea Biro, care avea să devină ofițer de pompieri. Eram în clasa a III-a. De la el mi-au rămas două lucruri: mă uitam cât de elegantă era uniforma de elev de școală militară și i-am „furat” o carte intitulată Meșter la toate. O avea aruncată în șură. Am studiat această carte din scoarță în scoarță. Avea montaje practice: rafturi, pantograf, masă, higrometru, instalații electrice, radioreceptoare simple. Pantograful îl am si acum. Era o schemă cu tub electronic numit triodă, de genul celor din televizore sau radiouri foarte vechi, care putea să genereze ton vocal. Tubul trioda mi s-a părut ceva miraculos. Mi-am propus să construiesc unul din materialele disponibile, dar nu am avut succes. Am cercetat acest lucru saptămâni întregi: nu aveam cum să scot aerul din el. Am si acum cartea. E îngăbenită, dar este cartea mea de referință ca inginer.
DD: Ați urmat clasele I-IV la şcoala din satul Călnaci, clasele V-VIII la Subcetate, apoi Liceul Militar „Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, între 1973-1977. Ce amintiri deosebite aveți din anii de școală petrecuți la Subcetate, ce dascăli v-au marcat devenirea? Ce v-a determinat să vă orientați spre Liceul Militar?
VM: Am menționat că la școla din Călnaci, în clasele I-IV, m-au învățat Emilia și Mărioara. Oricând ne întâlnim, ne amintim cu plăcere despre această perioadă.
Toată stima Domnului Emil Dițu, cu care am făcut mate. I-am dovedit imediat că mă pricep la extragerea radăcinii pătrate. El nu prea dădea 10. Eu am luat tot timpul. M-a încurajat foarte mult.
Domnul profesor Gicu Cotfas m-a învățat să fiu sistematic și riguros. L-am învățat și eu pe dumnealui. Am fost la olimpiadă la Miercurea Ciuc și am primit o problemă legată de secționarea unui cub. Prin secționare se pot obtine 3 poligoane regulate: triunghi echilateral, patrat și hexagon. La olimpiadă răspunsul suficient era pentru triunghi și pătrat. Eu am pus și hexagon. Profesorul nu m-a crezut. Am mers în atelier la tatal meu, am facut un cub de lemn și l-am tăiat cu fierastrăul în digonală. Am mers la școala si i-am aratat profesorului hexagonul.
Profesorii Aurel și Ioana Roman m-au învățat chimie. Am ajuns în Liceul Militar și am devenit profesor de chimie pentru colegii mei. De altfel, am fost și profesor de matematică în liceu. Îmi pregăteam colegii la studiu dupa amiaza și ieșeam orcând la tablă să-i salvez. Nu am avut niciodată caiet de teme. La chimie am fost la olimpiadă pe țară.
Am plecat la Liceul Militar pentru că mi s-a părut ceva serios. Ne-am prezentat mai mulți la vizită medicală și la examene. Dintre toți, am ramas doar eu.
În liceu eram bun la materiile reale și eram al II-lea în clasă. În anii de liceu am participat la olimpiada de chimie, faza pe ţară; în 1978 am obţinut Premiul III la concursul de matematică “Traian Lalescu” (Cluj, 1978). Primilor 5% din promoție se permitea să participe la admiterea la Medicină Militară sau Academia Tehnică Militară. Eu am intrat printre primii la Academia Tehnică Militară. Am devenit inginer militar în domeniul radioelectronicii și dirijării rachetelor. Mult mai tarziu mi-am pus întrebarea: de ce nu am mers la medicină. Răspuns: nu aveam în momentul potrivit nici o tradiție sau idee despre medicină. Eu știam despre carte de la mămica și meserie de la tăticul.
DD: Care au fost treptele pe care le-ați urmat în cariera militară?
VM: Am urmat Facultatea de radiolocaţie şi dirijare rachete (Electronică) din cadrul Academiei Militare, între 1977-1982.
Grade militare: 1981: locotenent; 1985: locotenent major; 1989: căpitan; 1993: maior.
Locuri de muncă în armată: şef laborator electronică (1982-1983; U.M. 01866 Ploieşti), lector la Centrul de instrucţie (1983-1985; U.M. 01866, Radiolocaţie), cercetător ştiinţific gradul II (1985-1996). În 1996 am trecut în rezervă la cerere, cu gradul de maior inginer.
Sunt pensionar militar de la 55 ani.
DD: Specializându-vă în calculatoare, în 1996 v-ați angajat la una dintre cele mai mari firme de calculatoare din ţară, Societatea „Sprint” S.R.L Ploieşti, cu activitate în domeniul producţiei de tehnică de calcul, unde ați deținut funcţia de Director cu probleme de calitate (Quality Manager).
În prezent sunteți general manager la OpticNet Serv S.R.L.
Vorbiți-ne despre activitatea și pasiunea dumneavoastră, informatica.
VM: Cea mai frumoasă perioadă profesională a fost în perioada 1985-1992 când făceam cercetare avansată. Am introdus tehnică digitală în rachete și lansatoare de rachete. Visul meu era să fac sisteme de dirijare bazate pe procesarea imaginilor. Chiar am făcut un sistem digital pentru procesarea imaginii montat pe un robot cu 3 axe.
Odată cu căderea industriei de apărare, visele mele s-au spulberat. Știam totul despre armată, nu am vrut să devin ofițer de carieră. Prin urmare, în 1996 mi-am dat demisia, spre durerea unor șefi și colegi.
Am găsit la „Sprint” pe DragoȘ Negoescu, cu care visam să producem în Romania plăci de calculatoare și monitoare. Nu am reușit, dar am creat un sistem de testare a calculatoarelor pe care l-am exportat și în Austria.
În sfrârșit, în 2004 mi-am făcut propria companie în domeniul internetului. Direcția spre internet a fost firească. Mulți ani în urmă, regele tehnologiei era electronica. Acum regele tehnologiei este internetul. Toți electroniștii compleți au combinat electronica cu programarea și rețelele de calculatoare. Am avut posibilitatea să fac la fel.
Unii zic ca m-am trasformat. Din tehnic am devenit antreprenor și manager. Nu m-am schimbat. Mi-am schimbat doar entitățile cu care lucrez. Rezistențele, condensatoarele, circuitele integrate, procesoarele, memoriile au devenit angajați, furnizori, consultanți, clienți, banci, instituții, etc.
Visul meu referitor la cercetare continuă. Ca Antreprenor doresc să am o afacere stabilă care să se adapteze permanent la evoluția pieții. Ca manager aplic lucruri învățate de la părinții mei, din armată (fără să se vadă comportamente autoritare), din inginerie, din cărți și din propria experiență.
Ca inginer – cercetător am un proiect propriu la care lucrez: o aplicație de tip cloud destinată controlului și funcționării întrepriderilor mici. Tot ce veți gasi la www.crm-imm.ro este dezvoltat, programat și menținut de către mine. Aplicația este folosită de mai multe firme din România.
Când lucram în cercetare în armată, înjuram forurile superioare că nu erau în stare să-mi aducă componente electronice performante din America. Intel Corporation era și este liderul mondial al procesoarelor. Imi puneam întrebarea: de ce lucrez în acestă zonă izolată în loc să lucrez la Intel Corporation - USA? Răspunsul l-am aflat cănd fiul meu Costin a terminat IPB – facultatea de calculatoare. În timp ce își făcea masteratul, s-a angajat în domeniul cercetării ca software analist la Intel Corporation.
DD: Felicitări pentru fiul dvs.!
Ce regăsiți doar la Subcetate? Ce sentimente unice retrăiți aici? Ce vă mai leagă de Subcetate, în afară de prezența mamei?
VM: Regăsesc toate lucrurile estențiale. Am aici rădăcinile. Am un model tradițional care este foarte viabil și azi. Lumea modenă este bulversată. Tinde să funcțiuneze fără valori fundamentale.
Am învățat de copil cum să mă comport, cum să gândesc. Eu cred că nu m-am schimbat. Am învățat ce înseamnă omenia, corectitudinea, perseverență, cinstea, tenacitatea, munca, respectul. Eu acum doar le aplic. Pot să aibă dreptate și cei din lumea modernă: îi respect ,dar eu aplic etica însușită la Subcetate.
Mostenesc toată gospodăria și mă străduiesc să o mențin în viață. Am oi, iau branză de la stână.
Aici am colegi, rude, profesori pe care îi cunosc și mă cunosc foarte bine. Sunt persoane valoroase, respectabile.
Aici am mormintele stăbunilor, pe Șăștină, tăticul și fratele meu Mitică sunt în cimitir.
DD: Ați rămas singurul stâlp la bătrânețe al mamei. E dureros, dar doresc să menținem trează amintirea fratelui dvs. Dumitru, a cărui fulgerătoare moarte în anii studenției a pricinuit imensă durere familiei și un regret profund întregii comunități. L-am avut elev pe Mitică, un tânăr cu o inteligență sclipitoare.
Ați putea să-i alcătuiți un succint portret din câteva amintiri comune?
VM: Toată lumea știa că era foarte bun la școală, avea prieteni, socializa. A fost un copil deosebit.
Eu am fost mai mare. Trebuia să am grijă de el. Imi amintesc că eram pe Călnaci, aveam 7 ani, el 2 ani și ceva. Părinții plecau la câmp și noi rămâneam în curte supravegheați de Anuța Petrii Rusului. Ne jucam, eram fericiți.
Odată, coseam pe Șăștină. Eram pe la 14 ani și învățam să cosesc. Am pus coasa în brazdă și alergam după el, jucându-ne. S-a împiedicat de lama coasei și s-a tăiat la picior destul de rău. M-a durut mai tare decât l-a durut pe Mitică.
Eu am plecat la Liceul Militar, apoi în Academie. Și el, mai târziu, a plecat la facultate, la Cluj. Ne întâlneam cu plăcere în vacanțe.
Din păcate, Mitică a dispărut. Eu am rămas singur, fără frate. Este apăsător. Cred că a murit foate tânăr din greșeală. Nu s-a sinucis, pentru ca nu avea niciun motiv să o facă. Să-mi spună cineva din sat că nu e așa. A murit pentru că, în dezordinea din camera de cămin, a băut, din greșeală, dintr-o sticlă de pepsi ce conținea clorură ferică. Această substanță o foloseau în cămin pentru cordarea plăcilor de cablaj imprimat la proiectele de electronică pentru facultate. Nu știu dacă sticla de pepsi cu corură ferică a fost adusă de el sau de un alt coleg. Nu mai contează. Am o părere de rău că oficial nu s-a spus adevarul. Tatăl meu a murit cu acest sentiment, iar mama mea îl plânge în continuare.
DD: Copiii dvs. au petrecut multe vacanțe școlare la bunici la Subcetate, au și ei multe amintiri aici.
„Casa părintească nu se vinde,/ Nu se vinde pragul părintesc./ Dintre-atâtea locuri dragi și sfinte,/ Ochii mamei încă ne privesc…” Sunt versurile poetului basarabean Grigore Vieru. Aveți puterea să vă gândiți că ar fi posibil la un moment dat să înstrăinați casa părintească?

VM: Nu cred că voi înstrăina casa. Deja am în minte un proiect de modernizare. De ce n-ar fi un loc de întoarcere sau de vacanță?
Acum mama are misiunea să trăiască, că să ramână gospodăria în viată. Sper să trăiască mulți ani. Face parte dintr-o familie longevivă. Singura ei soră, Măriuca, are 95 ani și merge pe stradă.
Cât timp mama este în viață totul trebuie să rămână așa cum au făcut părinții mei.
Planul de modernizare este pentru copiii mei, care în prezent sunt în lumea modernă, europeană. Dacă au fost de mici la Subcetate, la un moment dat își vor aminiti de spiritul bunicului și al bunicii.
DD: Sunteți un om împlinit familial. Ce reprezintă familia pentru dvs.?
VM: Nu întâmplător mi-am luat soție din Sucetate. S-a născut în satul Filpea - Pârul Țiganilor și a copilărit alături de veverițe și căprioare. Familia Borș era renumită. Bunicul Borș era învățător. Tatăl, Constantin Borș a fost maistru la presă la Gălăuțaș și citea foarte mult. Din păcate, a murit de tânar, când Eliza avea 12 ani.
Eliza are o esență pură, spre deosebire de femeile moderne care sunt altfel.
Copiii, Mihaela și Costin, în buletine Ana-Mihaela și Constantin sunt cea mai mare realizare a noastră. Numele Ana este în memoria celor două bunice din partea mea, iar numele lui Costin este în memoria bunicului Constantin Borș.
Noi am făcut ce face instinctiv o pasăre: face cuib, face ouă, menține permanent căldura ca să clocească, le cară mâncare în cioc să crească până când sunt în stare să zboare. Noi spunem că am făcut-o bine.
Gibran spunea că ai noștri copii nu sunt ai nostri, ci aparțin lor. Suntem datori, ca la un moment dat, să le dăm întreaga libertate, ca să fie ei înșiși.
Acum eu și Eliza (așa îi spun soției mele) suntem ca Brâncuși: savurăm imaginea a două păsări maiestre care zboară în înaltul cerului. De mic copil, Brâncuși, în satul sau natal, admira zborul păsarilor la înățime. În viață a sculptat zeci de variante de păsări care ar fi trebuit să devină pasărea perfectă - măiastră.
Avem doi copii deosebiți. Au făcut cele mai bune licee și facultăți și și-au găsit cele mai bune joburi. Nu a trebuit să intervin la școală, nu a trebuit ca eu să le caut locuri de muncă.
DD: Copiii vă sunt mari și vă mândriți cu ei… Trăiesc în țară sau în străinătate? Ce profesiuni și-au ales?
VM: Miha are 30 ani, a absolvit ASE – Finanțe Bănci, și-a luat masteratul în domeniul modelării sistemelor economice, a lucrat 9 ani ca manger la sediul central al unei banci din București. Este căsătorită cu un băiat din Constanța, de profesie consultant fiscal. Deocamdată nu au copii. Aștept cu nerăbdare să am nepoți. Miha s-a hotărât să plece la Luxemburg, în calitate de consultant specializat pe bănci, la o companie impotantă de investiții financiare. La fel și soțul ei Dan, este tot în Luxembourg, ca expert fiscal la Comisia Europeană.
Am văzut-o pe Miha aplicând în activitatea managerială lucruri învățate de la bunicul său. Împreună au dormit în colibă la Chicibic și au mutat coșerele. Pleca dimineața la deal singură să ducă ciorbă pentru cosași.
Costin are 25 ani, a absolvit IPB – facultatea de automatizări, secția calculatoare. Și-a luat masteratul în domeniul securității informațiilor în cloud. Lucrează ca dezvoltator software la Intel Corporation, liderul mondial pentru calculatoare, în București.
Știe tot ce se găsește la Subcetate, dar acum are obiective înalte pentru dezvoltarea carierei.
DD: Ce înseamnă viața dvs. în afară de familie și de profesie? Ce vă bucură? Ce vă pasionează? Iubiți călătoriile?
VM: Viața mea este în echilibru între familie și activitatea la firma proprie numită OpticNet, www.opticnet.ro.
În fiecare zi, la prima oră, merg la birou și mucesc ca antreprenor, manager și dezvoltator în domeniul tehnologiei informațiilor. Mă străduiesc să am o firmă stabilă, în continuă dezvoltare, care pe lângă satisfacția proprie să-i multumescă și pe cei 11 angajați.
Mă bucură tot ce generează armonie. Aș vrea ca toți oamenii din sfera mea să fie în regulă. De accea, inclusiv în domeniul mâncării, aș vrea să mănânc mâncare gătită cu suflet și gustată înainte. Am fost la multe restaurante, dar nu am găsit niciodată acest lucru. Așa ceva nu găsesc decât la Eliza și eventual la un numar foarte limitat de prieteni.

Familia Vasile și Elisabeta Muscă

De la Subcetate îmi iau branză, cârlan, carne de porc și vițel. Soacră-mea îmi crește pui în grădină, eu îi cumpăr furaje.
În fiecare an îmi pun la congelator afine și gălbiori.
Îmi place să văd cât mai multe locuri, mai ales din România. Chiar am vizitat multe zone din Romania. Avem o țară mult mai frumoasă decât altele. O fi având ele valori! Noi le avem pe ale noastre și trebuie să credem în ele. Îmi displace să înghit cuvinele altora. Poetul Adrian Păunescu spunea ca „suntem obligați să folosim cuvinte care nu sunt ale noastre”. Mă simt bine între români, în zona noastră tradițională și culturală.
DD: Cred că un om realizat familial și profesional, așa cum sunteți dvs., este fidel unui anume crez. Care este crezul de viață al dvs.?
VM: Să fac lucruri bune, pe termen lung. Să fiu înconjurat de oameni care gândesc la fel.

Notă: Interviul va apărea in viitoarea carte:
 LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, vol. 3, 2015, de Doina și Vasile Dobreanu

Un comentariu: