joi, 11 decembrie 2014

Viața la Subcetate, nr.1 (3), 2014


An II, nr. 1, 2014 

    CUPRINS:

 

   1. La ceas aniversar: 1 Decembrie 2014, prof. Ionela Ramona Moldovan
   2. Din activitatea de stare civilă la Primăria din comuna Subcetate, secretar Mariana Sbanca
   3. Din viața școlii, prof. Ioan Cutlac - director adjunct
   4. Cărți noi: Doina și Vasile Dobreanu, La obârșie, la izvor... Convorbiri la Subcetate -2, 2014 
   5. Reconsiderarea tradițiilor. De vorbă cu înv. Iulia  Dumitru (Hanga)
   6. Legenda viței de vie, Ștefan Enache
   7. Întâmpinarea Crăciunului cu colinde
   8. Amintirile Crăciunului Copilăriei, Gheorghe Trifan 
   9. Comemorarea eroului martir MARINEL COTFAS, militar împușcat în 1989 
 


1. La ceas aniversar:1 Decembrie 2014


„A vorbi despre limba română este ca o duminică...” (N. Stănescu)
«Capul plecat sabia nu-l taie, dar…nici soarele nu-l vede» spune un vechi proverb care pare să reverbereze în continuu în sufetul neamului românesc, sfâşiat în lupta dintre resemnarea ciobănaşului mioritic în faţa destinului implacabil, pe de o parte, şi jertfa supremă a creatorului renăscând în opera sa întru lumină, pe de altă parte.
ult decât oricând, trebuie să ne gândim la strămoşi ca la nişte pietre de temelie ce susţin verticalitatea propriei fiinţe, ca la nişte rădăcini viguroase de care ne leagă, asemeni unor fire nevăzute, limba română.
Strămoşii şi limba română sunt cuvintele – nucleu ale acestui 1 Decembrie 2014, noi fiind mesagerii strămoşilor noştri: Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Ienăchiţă Văcărescu şi mulţi alţii.
Geniu lingvistic fără tăgadă, Nichita Stănescu ne propunea într-una din glosele sale:
Ca să poţi să te fii, stai locului şi sfinţeşte-l, iar în călătorie trimite-ţi numai ochiul. Vai de cel ce se odihneşte la umbra copacului sădit de strămoşul altuia! Lasă-te ars de soare, dacă n-ai moştenit vreo umbră de arbore! Sădeşte-te tu însuţi dacă nu s-a sădit pentru tine!
Fii strămoş, dacă n-ai avut norocul să fii strănepot!”
(Nichita Stănescu, Glose, Respirări)
Cred că nu e niciodată prea târziu să „ştergi colbul de pe cronice bătrâne” pentru a reînvia principii etice universale după care să-ţi ghidezi viaţa în acest prea grăbit secol XXI, aşadar vă invităm să meditaţi asupra celui mai frumos testament al literaturii române, adresat nouă tuturor:
Urmaşilor mei Văcăreşti
Las vouă moştenire
Creşterea limbei româneşti
Ş-a patriei cinstire
Astfel rostea cu secole în urmă Ienăchiţă Văcărescu evidenţiind două valori fără de care orice individ al acestui popor va fi condamnat la întuneric: PATRIA şi LIMBA ROMÂNĂ.
Este cu atât mai importantă reiterarea acestor valori, fără teama de a cădea în desuetudine, cu cât „fractura” între generaţii se produce la un interval din ce în ce mai scurt, iar cuvinte ca naţional, istorie, patriotism, tind să devină anacronice. Astfel că rolul nostru de dascăli şi/sau cel de părinţi este acela de a ţine vie legătura dintre strămoş şi strănepot.
        Prof. Ionela Ramona Moldovan

2. Din activitatea de stare civilă la Primăria din comuna Subcetate
  
Înregistrarea căsătoriei

 Declaraţia de căsătorie, se face personal, de către viitorii soţi, în scris, la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria locului de domiciliu ori de reşedinţă al unuia dintre ei şi se publică în ziua în care a fost primită, prin afişare, în extras, în condiţiile legii.
În cazul în care unul dintre viitorii soţi nu se află în unitatea administrativ-teritorială unde urmează a se încheia căsătoria, el poate face declaraţia de căsătorie la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria din cadrul unităţii administrativ-teritoriale pe raza căreia se află, care o va transmite, în termen de 48 de ore, la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria din cadrul unităţii administrativ-teritoriale unde urmează a se încheia căsătoria.
Persoanele arestate sau condamnate, în baza unor mandate de arestare ori de executare a pedepsei privative de libertate, pe timpul măsurii arestării şi executării pedepsei pot depune declaraţia de căsătorie la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria în a cărei rază administrativ-teritorială se găseşte sediul arestului/penitenciarului, care va fi şi competentă să o încheie, cu respectarea prevederilor alin. (1), indiferent de domiciliul sau reşedinţa viitorilor soţi.
Odată cu declaraţia de căsătorie viitorii soţi prezintă următoarele acte:
    a) documentul cu care se face dovada identităţii, în original şi în copie;
    b) certificatul de naştere, în original şi în copie;
    c) certificatul medical privind starea sănătăţii, întocmit pe formular-tip, care trebuie să poarte numărul de înregistrare, data certă, sigiliul/ştampila unităţii sanitare, semnătura şi parafa medicului; certificatele medicale sunt valabile 14 zile de la data emiterii şi trebuie să cuprindă menţiunea expresă că persoana se poate sau nu se poate căsători; certificatele medicale emise de instituţii medicale în străinătate pentru uzul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale României trebuie să conţină toate rubricile şi să fie însoţite de traducerea în limba română legalizată, cu apostilă sau supralegalizare, după caz;
    d) documente, în original şi în copii, traduse şi legalizate ori certificate de ofiţerul de stare civilă, din care să rezulte desfacerea căsătoriei anterioare, dacă este cazul.
Căsătoria se încheie la expirarea termenului de 10 zile, în care se cuprind atât ziua când a fost făcută declaraţia de căsătorie, cât şi ziua în care se oficiază căsătoria.

Înregistrarea decesului

Actul de deces se întocmeşte la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a produs decesul ori s-a găsit cadavrul.
Declaraţia de deces, pentru situaţia în care cauza decesului este naturală, se face în termen de 3 zile de la data încetării din viaţă a persoanei, de către persoanele prevăzute de lege; în acest termen se cuprinde atât ziua în care s-a produs decesul, cât şi ziua în care se face declaraţia.
Odată cu declaraţia de deces, declarantul depune următoarele acte:
    a) certificatul medical constatator al decesului, întocmit pe formular-tip, care va trebui să poarte număr de înregistrare, dată certă, semnătura şi parafa medicului care a făcut constatarea, sigiliul/ştampila unităţii sanitare, în care trebuie consemnată cauza decesului, fără prescurtări, înscrisă cu majuscule;
    b) certificatul de naştere şi de căsătorie, după caz;
    c) actul de identitate al decedatului;
    d) livretul militar sau, după caz, adeverinţa de recrutare a celui decedat;
    e) fotocopia actului de identitate al declarantului.
    În cazurile în care declarantul nu poate prezenta certificatele de stare civilă şi/sau actul de identitate al persoanei decedate, acesta declară, în scris, motivul neprezentării acestora, precum şi datele de stare civilă ale decedatului.
Ofiţerul de stare civilă este obligat să reţină actul de identitate al celui decedat şi să-l anuleze. Cartea de identitate se anulează prin tăierea colţului în care se află înscrisă perioada de valabilitate, iar în cazul buletinului de identitate şi al cărţii de identitate provizorii se aplică, pe prima pagină, respectiv pe verso-ul documentului, ştampila cu următorul conţinut: "DECEDAT, Act nr. .........../anul ......, luna ..........., ziua ........., înregistrat la Primăria .............., judeţul ...........".
Am expus pe scurt unele din activităţile de stare civilă desfăşurate de ofiţerul de stare civilă din cadrul instituţiei.    Mariana Sbanca

3. Din viața școlii
 Alocuțiunea Directorului Adj. Ioan Cutlac cu prilejul deschiderii Noului An Școlar 2014-2015
   
      La Liceul din Subcetate și-au găsit loc, de-a lungul a celor aproape șase decenii și jumătate, foarte mulți elevi, unii mai înclinați spre teorie, alții, mai ales spre activități practice. Noi i-am tratat pe fiecare cu responsabilitate și cu respect, i-am îndrumat și ajutat să se remarce în domeniul pentru care manifestau înclinații, interes și pasiune. Mulți au devenit specialiști renumiți. Unii profesează la companii, firme sau instituții de pe alte meleaguri. Cei mai mulți s-au realizat însă aici, în țară sau în Europa. Sunt cercetători, medici, profesori universitari, preoți, economiști, ingineri, arhitecți, farmaciști, profesori, juriști, militari, polițiști, tehnicieni, muncitori cu înaltă calificare.
      Ne mândrim, de asemenea, cu foștii noștri elevi care-și împlinesc destinul în industrie, transporturi, apărarea persoanelor și a bunurilor, în construcții, ne mândrim cu cei care ocrotesc pădurea, cresc animale, cultivă pământul. Ei contribuie la bunăstarea și prosperitatea materială a societății noastre. Faptul că sunt căutați, solicitați,  apreciați dovedește că, inițial la școala noastră, apoi în școlile pe care le-au urmat au primit o pregătire deosebită.
       Unii spun că școala e peste tot la fel… Adevărul e că eticheta o dau rezultatele obținute de colectivele de elevi și de dascăli. Noi observăm că elevii noștri au calități suplimentare: dorință de formare, de perfecționare, de realizare plenară, dorință de afirmare, de integrare, de împlinire. Aceste calități care-i duc spre succes, spre reușită, le-au fost insuflate în instituția noastră, în acest spirit au fost educați de către dascălii din Subcetate. Cinste unui asemenea colectiv care muncește cu atâta abnegație, cu atâta dăruire cu elevii! (Aplauze!)
Stimați invitați, elevii noștri obțin an de an rezultate meritorii la olimpiade, la concursuri pe discipline de învățământ, la cele sportive, la evaluările naționale, la examenul de bacalaureat. În această vară promovabilitatea la bacalaureat a crescut simțitor, mai ales datorită efortului colegilor de matematică. Îi felicităm pentru rezultatele obținute și le mulțumim pentru efort.
Le felicităm, de asemenea, pe doamnele învățătoare de la clasele a II-a și a IV-a, pe doamnele profesoare de limbă română și matematică de la clasa a VI-a pentru rezultatele obținute la evaluările naționale. Îi felicităm pe dascălii ai căror absolvenți din această vară sunt deja studenți și le dorim sănătate și putere de muncă și cu generațiile următoare.
Stimați părinți, stimați colegi, pentru perioada imediată în fața Consiliului de administrație stau următoarele obiective:
- O atitudine managerială flexibilă și corectă din partea echipei de conducere;
-  Implicarea plenară a întregului personal în actul educațional, inclusiv prin voluntariat;
-  Promovarea inovației și a creativității la nivelul tuturor ariilor curriculare;
-   Viziune și activism din partea fiecărui cadru didactic;
-   Implicarea în actul de educație internaționalizată;
-   Performarea comunicării la toate nivelele.
În atingerea acestor obiective ne propunem următoarele ținte strategice:
-  Implicarea în cel puțin trei proiecte educaționale cu impact demonstrat la nivel local;
- Participarea colegilor la proiecte de formare a cadrelor didactice cu impact asupra dimensiunii pedagogice și a dezvoltării capacității instituționale;
-  Implicarea, în viitorul imediat, în cel puțin un proiect european;
- Implementarea a cel puțin unui proiect educațional inovativ la nivelul fiecărei catedre;
- Implementarea unei strategii superioare de comunicare cu elevii și cu părinții;
-  Pregătirea unei investiții semnificative în baza tehnologică a unității: IT, respectiv atelierele școlare, prioritar cel mecanic;
Am subliniat câteva din preocupările, din frământările noastre actuale, să vă convingem că merită  să vă trimiteți copiii la Școala din Subcetate, că merită să sprijiniți toate demersurile pentru reușita elevilor noștri.
Mulțumim tuturor partenerilor  pentru colaborare, pentru ajutor și sperăm ca această colaborare să fie și mai rodnică pe viitor. Mulțumim Comitetelor de părinți pe clase și pe școală, Inspectoratului școlar, Primăriei Subcetate, Centrului de Plasament, Parohiei Subcetate, doamnelor de la Dispensarul Uman, domnilor de la Postul de Poliție, tuturor colaboratorilor și îi asigurăm de toată considerația noastră.



Despre Deschiderea anului școlar 2014-2015, vezi: http://revistalyceum.blogspot.ro/

4. Cărți noi: 
Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu, La obârșie,la izvor… Convorbiri la Subcetate, Prefață: Valentin Marica și Doina Butiurcă, Editura „Cezara Codruța Marica, 2014

Prefață,
 de Conf. Univ. Dr., Universitatea Petru Maior din Târgu-Mureş 

Întoarcerea la „obârşie, la izvor” nu este o simplă metaforă filozofică. Este un mod al fiinţării noastre - ca neam, al permanenţei noastre - ca istorie, este o metafizică a lui „a fi acasă”.
Ne-o demonstrează cel de al doilea volum semnat de Doina Dobreanu şi Vasile Dobreanu. Tema istoriei locale, a istoriei de familie este rememorată prin dialoguri-confesiune emoţionante, memorabile, pline de un sentiment netrucat al identităţii fiinţei, indiferent de timp şi spaţiu, indiferent de vârstă. O amprentă a spiritului-matrice care a definit dintotdeauna mentalitatea oamenilor din Subcetate conferă coeziune memoriilor, punând în evidenţă valorile autentice ale unei mentalităţi inconfundabile, născută din iubirea aproapelui şi din pioşenie etc. Din perspectiva acestui mod de a fiinţa sunt evocaţi părinţi, dacăli, oameni ai locului.  Părinţii înseamnă „viața, educația religioasă, sfaturile de comportare civilizată acasă, la școală cu profesorii și colegii, în societate” (Laczko-CotfasGheorghe). Modelează personalitatea tânărului pentru a reuşi în viață, pentru a merge „mai departe decât ei” (Cotfas Dan Tudor); părinţii sunt „icoane sfinte și sunt cu adevarat nemuritori” (Leontina Mărginean), lor „le datorăm formarea noastră ca oameni” (Lucreţia Checec), aplecarea spre tainele lumii, spre cunoaşterea profundă a lucrurilor. Părinţii satului patriarhal sunt evocaţi prin „marea sete de cunoaştere, aviditatea cu care citeau, urmăreau ştirile, citeau ziarele, ascultau radioul, cu care urmăreau învăţatul nostru”; mama poartă „ceva misterios în fiinţa ei, ceva supranatural, ceva divin (Trifan Dan-Lazar), este „cea care ne adună în jurul ei” (Rusu Alexandru Manole) etc.
„Acasă, la izvor” înseamnă misterul irepetabil al „relaţiei” dintre părinţi şi copii, comuniunea în a cunoaşte (Învăţau cu noi. Noi învăţam de la ei, ei învăţau ce învăţam noi”, Trifan Dan-Lazar), comuniunea cu fraţii şi surorile (Domnea în casa noastră o atmosferă de liniște și pace deoarece relația dintre părinții noștri era de armonie și înțelegere”, Nicolae Hurubă; „cel mai bine mă simt acasă, la Subcetate, cu mama şi sora mea. Acasă este locul care îmi oferă linişte, energie şi îmi dă mereu o stare de bine”,Mândru Todora) etc. „Acasă” este matricea unei vieţi: „cei șapte ani de acasă nu pot fi supliniți de nicio facultate absolvită mai târziu... Pe scurt: iubire, respect, bună-cuviință, omenie, măsură.” (Doina Dobrean), este spaţiul unde tânărul îşi înnoblilează trăirea cu preaplinul sufletesc al părinţilor, pe care nu uită să îl poarte aievea, în lume („Atât tata, cât și mama, erau niște oameni foarte sufletiști. Erau în stare să-și lase treaba lor și să-și ajute vecinii și prietenii, la nevoie”, Ţifrea Ioan).
Ce înseamnă casa părintească în spaţiul patriarhal? Este unul dintre subiectele pline de substanţă ale volumului, prin reprezentările multiple ale generaţiilor. Reprezentările de ordin arhitectural („este o casă veche, construită în anul 1930, după arhitectura acelor vremuri, fără filigorie, dar cu târnaţ. Într-adevăr, este printre puţinele case din lemn cu arhitectură traditională din Subcetate care nu a fost modificată în timp”, Maria Minerva Adam), sublimul alchimiei dintre casa părintească şi farmecul sărbătorilor de rit creştin, „alinarea dorului de părinţi”, „rigoarea gospodăriei” tradiţionale (Iulia Dumitru), meditaţiile asupra relaţiei dintre valorile patriarhale şi mercantilismul vremurilor („Casa părintească, iată, a ajuns doar un subiect lacrimogen în infernala maşină de făcut bani, un reper abstract, o piedică în calea celor care sunt obligaţi să se îndepărteze!”, Zorel Suciu) etc sunt aspecte ale uni tablou-document, monumental, emoţionant al vietii patrirhale, din satele comunei Subcetate. Casa părintească este eternitatea unde spaţiul pare să-şi fi pietrificat dimensiunile concrete, devenind spaţiu-document: Casa părintească de pe Dos”, „Aici, Între Pâraie,”, „pe Şăştină”, „în Poiană”, „în Centru”; lemnul casei „este coborât din muntele Bătrâna” etc. Într-un timp patriarhal, clipa se dilată în formele pure ale percepţiei noastre (Acasă o zi poate însemna uneori mai mult decât un an întreg”, Mandru Teodora). Timpul este retrăit ca succesiune ciclică de stări, sărbători, activităţi, etape ale vieţii particulare, peste care se cerne eternitatea.
Rememorarea lui „acasă” înseamnă rememorarea timpului trăit în spaţiul privilegiat al copilăriei, al formării noastre morale, civice, intelectuale.
Confesiunea pendulează între trecut şi prezent. De la Şcoala lui „acasă” au plecat să îşi reprezinte în lume, cu nobleţe şi inteligenţă, moşii şi părinţii, dar mai ales neamul românesc, intelectuali de elită: Ioan Ţifrea (profesor universitar la Universitatea din Cluj), Minerva Adam (inginer la Craiova), Lucreţia Checec (matematician şi cercetător consacrat, în domeniul ştiinţelor „tari”), Aurel Dobrean, Iulia Dobrean, Leontina Mărginean, Livia Panciuc, Maria Vuc (profesori de aleasă vocaţie), Mihail-Mircea Urzică (medic veterinar), Zorel Suciu (artist plastic, etnograf), intelegenţe native (despre Nicolae Hurubă revista „Aripile patriei” scria în 1957: „Cine nu-l cunoaște la noi, în unitate, pe sergentul Nicolae Hurubă, maistru mecanic de avioane? Sunt doar câteva zeci de luni de când a montat primul avion, aproape tot atâtea luni de când a schimbat primul motor de avion reactiv!...”), jurnalişti (Mîndru Teodora), oameni de talent (înv. Dumitru Iulia promovează în Germania Nunta tradiţională din Rupea).
Spirite plurivalente au tăiat orizonturile spre noi deschideri intelectuale, promovând cu dreaptă măsură cultura locală şi valorile universale: Dan-Lazar Trifan (matematician, consultant internaţional senior în sisteme informatice la Quebec, muzician), Emanuela Dobrin, expert în impozitare internaţională la IBM, Dr. Daniel-Tudor Cotfas, Dr. Petru-Adrian Cotfas, cadre universitare, cercetători în domeniul energiilor regenerabile, au pus Universitatea „Transilvania” din Braşov „mai sus decât alte universităţi şi pe picior de egalitate cu CERN, Vestas sau alte mari organizaţii”, prin premiile câştigate la concursul National Instruments România, la concursul mondial de la Austin, Texas.
Există alături de faţeta emergentă a lui „acasă”, necesara imergenţă a inteligenţei umane, a vocaţiei predestinată, parcă, să creeze, să promoveze adevăratele valori, în mediul care a consacrat-o. Profesorul Laczko-Cotfas Gheorghe a dus pe culmile desăvârşirii cunoaşterii în domeniul matematicii numeroase generaţii, dintre care cercetători, profesori universitari etc. Doina Dobreanu şi-a făcut stagiul de „mucenicie” deschizând drumuri solide spre cunoaşterea literaturii române şi universale, folclor, teatru şi jurnalism, dar mai ales, spre promovarea valorilor autentice ale saturlui românesc etc. Parafrazându-l pe Constantin Noica, a pornit de „acasă” cu „vrednicia proprie” de a înţelege miracolul lumii şi a ajuns să reactualizeze prin cercetările domniei sale – istoria locului, valorile, tradiţia, oamenii atâtor timpuri trecute şi actuale.
Volumul de faţă este unul dintre documentele solide ale unicităţii noastre (istorice, culturale, intelectuale, morale) în multiplicitatea culturală a lumii.

Cugetări

 

5. Reconsiderarea tradițiilor

De vorbă cu învățătoarea Dumitru Iulia, născută Hanga, în 1942, la Subcetate

 


Doina Dobreanu: Doamna Iulia, v-ați statornicit de foarte mulți ani la Rupea, totuși, reveniți cât puteți de des în satul natal, spre a-i reîntâlni pe cei dragi din familie. În anul 2011, când a avut loc la Subcetate întâlnirea fiilor satului din cătunul de Peste Mureș, am avut surpriza și bucuria să vă ascultăm în biserica din Subcetate interpretând o priceasnă. Ne încântați cu glasul dvs. ori de câte ori participați la liturghia tinută la biserica din Subcetate. Acum ați venit să faceți o bucurie de Paște familiei dvs, în primul rând mamei… Ce ne puteți spune despre dvs.?
Iulia Dumitru: Bătrâne sat, nu te-am uitat oricât aș fi de departe!
Sunt Iulia Dumitru, născută din părinții Maria și Petru Hanga din Subcetate. Mi-am petrecut copilăria în casa părintească din Poiană, împreună cu părinții, sora mea Anuța și fratele Nicu, în iubire, respect și armonie deplină. Am urmat școala din Subcetate, inclusiv primele trei clase de liceu…
DD: Trebuie să menționăm faptul că la Subcetate s-a înființat prima oară liceul în anul 1955 și că dvs. ați făcut parte din prima clasă de liceeni aici, la Subcetate.
ID: Așa este, doar că liceul, elevi și profesori, a fost mutat la Toplița, unde am urmat ultimul an de liceu, 1958-1959. Am făcut parte din prima generație de absolvenți de liceu cu 11 clase. Bacalaureatul l-am susținut în Gheorgheni cu profesori necunoscuți.
Mi-am dorit să fiu învățătoare, așa că am urmat Institutul Pedagogic de Învățători din Cluj. După absolvire, am activat la Ideciul de Sus (jud. Mureș), de unde, în 1962, m-am transferat la Rupea. Din această zonă era soțul meu, pe care îl cunoscusem la Institutul pedagogic din Cluj. La Rupea, am construit fiecare o carieră didactică frumoasă, o familie, un destin. La Rupea este casa noastră, familia noastră…
DD: La Rupea s-au adunat cele mai multe amintiri care s-au așternut încetul cu încetul peste cele ale copilăriei petrecute la Subcetate. Ce vă amintiți din anii copilăriei și ai adolescenței?
ID: Mi-aduc aminte de rigoarea cu care era organizată activitatea în gospodăria părinților mei, de faptul că și noi, copiii, aveam diverse responsabilități, mai ales atunci când părinții erau plecați la munca câmpului; mi-amintesc de jocurile frumoase de sărbători, de vecinii mei cu care ne dădeam pe scrânciovul instalat în Poiană, la Paște, de duminicile când ne întâlneam la Căminul Cultural, de slujba de la biserică oficiată de preotul Suciu. Ne bucuram de vioara lui Nuțu Marcu, deoarece el interpreta, ca nimeni altul, ștraiere și învârtite, tangouri și valsuri, pe care noi, tinerii, le jucam fericiți la petreceri și la baluri, sub privirile admirative ale părinților, în special ale mamelor.
DD: De la cine ați deprins bucuria de a cânta?
ID: Îmi amintesc cu drag de bunicul Nicolae care ne aduna seara și ne povestea întâmplări din război. Uneori ne cânta din fluier, mă lua pe genunchi și eu fredonam după dânsul.
DD: Vă amintiți cu nostalgie de vremea aceea?
ID: Desigur, și mi-e tot mai dor. Anii s-au adunat și ne deplasăm tot mai rar și tot mai greu. În tinerețe veneam mai des la Subcetate, fiindcă sărbătoream împreună zilele de Sfântul Petru, ziua tatălui, și Sfânta Maria, ziua mamei. Ne-am întâlnit cu toții când mama a împlinit 90 de ani… Mi-e tot mai dor să ne întâlnim acasă ca pe vremuri! Din nefericire, este imposibil: unii lipsesc…
DD: Din fericire, dorul de cei dragi de la Subcetate l-ați îmblânzit prin bucuriile de a avea mereu în preajmă oameni iubitori și prietenoși. Mă refer la familia Dumitru care v-a primit cu toată dragostea, la colectivul didactic, la colectivul artiștilor amatori de la Casa de Cultură din Rupea.
ID: Am trăit bucurii plenare, atât în familie și la școală, cât și în cadrul ansamblului folcloric în care am activat împreună cu soțul meu chiar din momentul în care am descins în Rupea. Am activat și în grup, și ca solistă a Casei de Cultură. Pentru mine, profesorul de muzică Constantin Catrina a compus cântecul „Colind țara loc cu loc”.
DD: Sunteți pensionară, dar activați încă în Ansamblul folcloric „Junii Cetății” al Casei de Cultură din Rupea…
ID: Cu tot dragul. Suntem deja o familie alcătuită în prezent de 42 de membri. Petrecem împreună momente magice. Fiecare întâlnire, fie că este vorba de repetiții, fie de deplasări în țară și în străinătate, este prilej de mari bucurii. În zilele de 17-18 august 2013 am sărbătorit 50 de ani de când ființează acest ansamblu.
Junii Cetății la Putna

DD: Și tot atâția ani în care familia Dumitru a reprezentat „Junii Cetății”, mereu juni.
ID: „50 de ani de cântec/ Pe scenă de-i aduni/ Poți contrazice DEX-ul:/ Am fost și fi-vom juni!” Este moto-ul DVD-ului editat cu prilejul acestui jubileu.
DD: Felicitări sincere! Dar cu ce se prezintă în fața spectatorilor „Junii Cetății”?
ID: Specatcolele noastre readuc în atenție vechi obiceiuri și tradiții legate de muncile agricole din timpul anului (aratul, seceratul), de sărbătorile de iarnă, de ritualul nunții din Rupea.
DD: Răsfoiesc cu interes cartea-album „Nunta tradițională din Rupea”[1], o carte ce „se vrea o contribuție la stimularea interesului pentru folclor a tinerilor care, din păcate, în această epocă a globalizării, nu mai vibrează la ceea ce este autentic, nu se mai raportează la esențele neamului românesc.”[2] Găsesc în această carte și istoricul celor mai importante spectacole de nuntă din Rupea. Este vorba de reprezentații date la Muzeul Satului din București (1974, 2005, 2007), la „Festivalul Cetăților” (Rupea 1983), la Festivalul Internațional „Cerbul de Aur” (Brașov, 2005), la Seminarul Internațional „Culturile Francofoniei și Noua Europa” (Sinaia, 2006), la Sompozionul „Dow AgroSience S.A. (Hotel Aro Palace Brașov, 2010), la Muzeul ASTRA din Sibiu (2011), în Germania, în cadrul proiectului cultural finanțat de Agenția de Dezvoltare Durabilă a județului Brașov (2008), la Cluj, în spectacolul „Flori de mai” (2010), prilejuit de aniversarea maestrului Dumitru Fărcaș…
ID: Aș menționa și filmările făcute de câteva posturi de televiziune: TVR1, pentru emisiunea „O dată-n viață” (2009), Favorit TV, pentru emisiunea „La izvorul dorului” (2009), TVS Brașov (2007), ca și filmările pentru documentarul Casei de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca, realizat de Laurențiu Hodorog (2009).
Dusul miresei, la Rupea (cu Iulia Dumitru)

DD: Ați dus, așadar, faima nunții tradiționale din Rupea și dincolo de hotarele țării, în Germania…
ID: Am prezentat cu succes diferite obiceiuri românești: în Germania, de două ori, în Belgia, Ungaria, invitați fiind de tineri din Rupea care trăiesc în aceste țări, dar și în Republica Moldova. Spectacolele le-am prezentat în biserici sau case de bătrâni.
DD: Sunt mulți care au ales să trăiască în străinătate, fie sași, fie români, fie unguri, dar care se simt încă legați spiritual și afectiv de locul natal. Dorul este cel care i-a îndemnat să vă invite acolo, pe cheltuiala lor.
Când am vorbit ultima oară la telefon, îmi spuneați că pregătiți Balul portului popular. Din câte știu, există localități și în Bucovina, în care se organizează asemenea baluri ale portului. Mi-ar plăcea să organizăm și în Subcetate un asemenea eveniment de amploare, prilej de a-i aduna acasă și pe cei plecați, de a le trezi dorința de a se îmbrăca în portul tradițional, de a nu-l uita și de a trăi bucurii neînchipuite. Când și cum se organizează la Rupea acest bal al portului popular?
ID: Cu balul portului popular se încheie Sărbătorile de iarnă; după 24 Ianuarie. Balul este organizat de ceata de flăcăi care la Sărbătorile de iarnă, îmbrăcați în straiele tradiționale, colindă tot orașul, vizând în special casele unde există și fete. Sunt primiți în curte, unde colindă și dansează. Fata este invitată mai întâi la joc, apoi la Balul portului popular. În seara respectivă fetele se prezintă la petrecere cu mamele lor care aduc coșuri cu mâncare, fiindcă la miezul nopții se întinde o masă mare. Când se termină masa, mamele pleacă acasă, dar petrecerea continuă. La ultimul bal au participat 450 de persoane, toți fiind îmbrăcați în port tradițional.
DD: Cum își procură tinerii costumele pentru bal? Caută prin lăzile de zestre ale bunicilor?
ID: E o rușine ca fetele să intre în joc fără haine noi. Nu primesc feciorii la colindat fără să aibă ceva nou.
DD: Se mai țese, se mai coase la Rupea?
ID: Sunt femei care se ocupă cu așa ceva: fac costume populare noi. Și, uite-așa, se transmite dragostea și interesul pentru obiceiurile și pentru portul popular.
DD: Profesiunea, folclorul și albinăritul au fost pasiuni fundamentale pentru familia Dumitru, pasiuni care v-au ținut mereu aproape. Ați fost împreună nu doar acasă, ci și la școală, la activități culturale, în stupină. Cum ați descoperit plăcerea de a îngriji albine?
ID: Era prin 1975. Aveam niște bani adunați și nu știam în ce să-i investim. Prietenul nostru, sasul Smith, care era apicultor, ne-a sugerat să cumpărăm trei familii de albine. Zis și făcut. Cu cei trei stupi, am plecat, împreună cu el, în pastoral la Hârșova, pentru o lună. Caișii erau în floare – o minunăție! Ajutându-l pe domnul Smith, am învățat foarte multe din tainele acestei îndeletniciri frumoase. Fiecare stup al nostru a roit, apoi am cumpărat și alții. Albinăritul a devenit pentru noi o pasiune foarte frumoasă, captivantă. Plecam în fiecare an câte o lună de zile în pastoral, de obicei la Hârșova sau la Slobozia. Trăiam în mijlocul naturii într-o liniște adâncă, ca într-o biserică. Vârsta, boala soțului ne-au determinat în 2013 să renunțăm la această îndeletnicire frumoasă, cu regret. Nu am reușit să transmitem fiului nostru această pasiune, deși ne-a însoțit de mic în pastoral.
DD: Vă mulțumesc, doamnă Iulia, pentru bucuria pe care am trăit-o ascultând crâmpeie din povestea dumneavoastră. Vă dorim multă sănătate, să mai puteți veni la Subcetate, de ce nu și la o întâlnire cu fiii satului sau la un Bal al portului popular?
(Fragment din cartea La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate, de Doina și Vasile Dobreanu, vol. 2, 2014, pp. 117-122)

De-ale vieții…




6. Legenda viței-de-vie


Legenda vitei-de-vie este una dintre cele mai fascinante creatii ale folclorului românesc, alãturi de basmul ,,Tinerețe fãrã bãtrânete si viatã fãrã de moarte“. Legenda a fost culeasã de Sandu Popa, din comuna Nicoresti, comunã situatã într-o importantã zonã viticolã a Moldovei, si publicatã de Vasile Lovinescu („Interpretarea ezotericã a unor basme si balade populare românesti“, Editura „Cartea Româneascã“, 1993 ). Ceea ce este interesant în studiul lui Vasile Lovinescu este conceptia, perspectiva asupra folclorului din care analizeazã „Legenda vitei-de-vie“. În aceastã conceptie, elaboratã de René Guénon, textul folcloric nu este perceput ca o creatie spontanã a masei poporului, ci ca o învãtãturã ezotericã a unui grup de initiati despre fiinte supraumane, pe care, în momentul stingerii, a pierderii credibilitãtii sensului, reprezentantii ei pot s-o încredinteze memoriei colective. Importanta creatiei populare constã, dupã R. Guénon, tocmai în conservarea acestei învãtãturi care si-a pãstrat pânã azi multe dintre sensurile ei ascunse. Valoarea acestei legende, ca si a basmului ,,Tinerete fãrã bãtrânete si viatã fãrã de moarte“ derivã din informatiile pe care le conservã cu privire la sensul existentei omului în lume, specific unei religii atipice în Europa, asa cum a fost religia lui Zalmoxis în Dacia, religie despre care istoria nu a pãstrat documente scrise, fiind disipatã într-o multime de fragmente ale folclorului românesc precum ,,Legenda vitei-de-vie“, „Tinerete fãrã bãtrânete si viatã fãrã de moarte“ sau ,,Povestea gãinusii de aur“ etc.
Esenta studiului lui V. Lovinescu constã în punerea în relatie a eroilor legendei cu religia lui Zalmoxis, mitul primordial al potopului si traditiile populare românesti. Pustnicul de la Mânãstirea Albã detinea secretul bolii lui Dumitru. Meritã retinutã metoda de analizã pe text a autorului, metodã în care diverse fragmente ale legendei sunt relationate cu scenariul idealului de nemurire promovat de Zalmoxis în religia geto-dacilor consemnat în scrierile anticilor. Am retinut modelul de analizã al autorului pentru cã el poate fi continuat. Rezumatã, legenda descrie viata tânãrului Dumitru, care era bolnav de mâhnire: ,,Nu-i plãcea nici sã munceascã, nici sã petreacã, nici sã meargã pe la nunti si cumetrii, nici sã stea de vorbã cu oamenii, ba se gândea si la moarte“.
Vasile Lovinescu explicã mâhnirea ca o necesitate sau conditie esentialã a unei realizãri spirituale. Aceastã mâhnire are însã rãdãcini profunde si poate fi pusã în relatie cu conceptia geto-dacilor cu privire la existenta pãmânteanã, care era consideratã un chin. Plângeau când se nãsteau si râdeau când mureau. Dumitru a auzit într-o zi cã undeva în Muntii Tãrii de Sus este o mânãstire unde trãieste un pustnic care stie toate buruienile, toate leacurile si cunoaste sufletul omului. Comentariile autorului la acest fragment sunt generale. Pustnicul aminteste de acea categorie de slujitori ai sacrului ale cãror locuinte au fost descoperite în Muntii Orãstiei, în care s-au descoperit numeroase fragmente ceramice în care se pãstrau lichide. Pustnicul reproduce modelul lui Zalmoxis, trateazã si corpul si sufletul, dupã cum scria cu admiratie filosoful grec Platon. Ajuns la mânãstire, Dumitru aflã cã pustnicul trãieste pe vârful muntelui, într-o pesterã. Coboarã la nouã ani, binecuvânteazã si pleacã. Va trebui sã mai astepte trei ani pânã când va coborî Sfântul la mânãstire. La timpul cuvenit, bolnavul de mâhnire aflã de la pustnic cã numai Dumnezeu îl poate ajuta. Aici, la mânãstire, a fost un izvor care se numea „Izvorul Tãmãduirii“ si un urcior numit „Urciorul Bucuriei“. Izvorul era pãzit de un urs. La acest izvor nu avea acces orice muritor. Urciorul era umplut cu apã de pustnic si din el beau oamenii ca sã se tãmãduiascã. Dar atât izvorul, cât si urciorul au fost ridicate la cer de Dumnezeu din cauza pãcatelor oamenilor. Singura cale de a scãpa de boalã care îi rãmânea lui Dumitru era sã urce la cer, ceea ce va si face. Dar mai întâi va trebui, dupã sfatul pustnicului, sã gãseascã „Arborele Vietii“.
De trei ori în trei etape de câte nouã ani, în total 27 de ani, a umblat Dumitru prin lume, sate, orase, drumuri bãtute de cãlãtori pentru a afla „Arborele Vietii“. Întors acasã, la bordeiul lui, s-a izbit de „Pomul Lumii“. Nu se vedea, dar îl simtea. S-a apucat de o creangã, a sãrit în sus si dintr-o datã i s-au deschis ochii. Arborele avea rãdãcinile în cer si vârful pe pãmânt.
Dumitru începe sã urce pe „Arborele Vietii“. Pustnicul îi spusese sã numere crengile pe care le urca, în serii de câte unsprezece. Acesta este numãrul de recunoastere în vechile traditii initiatice. Dupã unsprezece crengi verzi au urmat frunzele de aramã strãlucitoare, apoi de argint si de aur. Ultimele crengi erau cu nestemate, iar în mijlocul lor era „Urciorul Bucuriei“, din care se rãspândeau raze. Acesta era soarele. Tot aici curgea si „Izvorul Bucuriei“. Dumitru devenise cât un vârf de ac. N-a avut curajul sã treacã mai departe de crengile cu nestemate si a început sã coboare. Dacã ar fi avut curajul sã meargã mai departe, Dumitru ar fi adus pe pãmânt „Urciorul Bucuriei“ si „Izvorul Vietii“ sã fie date oamenilor. Altcineva va face lucrul acesta. Dumitru va aduce pe pãmânt leacul contra mâhnirii. Coborârea s-a fãcut destul de repede. Corpul a devenit din ce în ce mai greu. I-a venit foame. A mâncat din traista cu care urcase, dar nu avea apã. Pe crengile Pomului miraculos a vãzut niste curpeni pe care atârnau niste fructe nemaivãzute, fãcute din boabe strãvezii si dulci. A mâncat si si-a potolit setea. La coborâre, la vârful Pomului, pe pãmânt era o întindere de apã. A adormit. Apa va dispãrea a doua zi. Ca si în basmul „Tinerete fãrã bãtrânete si viatã fãrã de moarte“, Dumitru a constatat cã satul lui nu mai era, iar oamenii vorbeau o altã limbã, cu totul necunoscutã. S-a asezat într-un sat si si-a fãcut un bordei. A îngropat în pãmânt curpenul pe care îl adusese din „Pomul Lumii“. Oamenii din sat au plantat si ei curpeni de vie. Din struguri au fãcut vin. Au bãut si au vãzut cã se simt mai bine si uitã de amãrãciune si de necazuri. Le turna în suflet bucurie si dragoste de viatã. Mâhnirea, oricât de grea ar fi fost, se tãmãduia. Dumitru a învãtat limba sãtenilor. Din vorba lor a aflat cã tara în care trãiau se numea Moldova, care era si tara lui înainte de rãtãcirile sale în lume. Cãlãtorind într-o varã cãtre miazã-noapte, Dumitru a aflat cã Mânãstirea Alba dispãruse ca urmare a unui potop, doar muntii mai rãmãseserã. Peste tot oamenii vorbeau o limbã nouã. Dupã moarte, oamenii l-au socotit sfânt si l-au trecut în calendar la 26 octombrie, când se sãrbãtoreste ziua lui si în toate butoaiele fierbe vinul.
La finalul legendei, Vasile Lovinescu face urmãtoarele observatii:
• în traditia popularã româneascã, Sf. Dumitru este Izvorâtorul de mir, iar vinul si mirul sunt soare lichid;
• bãtrânii alchimisti numeau elixirul de viatã lungã „un ulei superesential“;
• via si vinul sunt în relatie cu jocul, cu toate sãrbãtorile de peste an în care se aprind focuri, la Sf. Dumitru (Focul lui Sâmedru), la lãsatul secului de brânzã, primãvara, la Pãresimi, Mucenici, Sf. Toader, Blagovestenie, Joia Mare, Sâmbãta Pastelui, Sf. Gheorghe, 1 mai, 24 iunie, 23 si 24 decembrie, Sf. Vasile.
Ovidiu Bîrlea noteazã în „Dictionarul folcloric“: „Sf. Dumitru este fiul Sf. Duminici, iar Sf. Duminicã este una dintre cele trei zâne. În credintele populare, focul este fata lui Dumnezeu, focul tine cerul“. Din rãspunsurile la chestionarul lui Hasdeu aflãm cã îi zice vie pentru cã în toti anii îi taie capul si tot vie este. Când se toarnã în poloboc cea dintâi cofã trebuie sã se chiue. Chiuitul îl gãsim la toate sãrbãtorile si petrecerile. Este strigãtul de bucurie al întoarcerii la viatã. Informatiile oferite de „Legenda vitei-de-vie“, ca si multe alte legende si obiceiuri din folclorul românesc reprezintã elementele unei arhitecturi spirituale pe care o identificãm în sistemul religios din Dacia preromanã si postcrestinã. Pentru ca aceste creatii si informatiile pe care le contin sã capete sens si statut de document spiritual care sã reflecte o conceptie despre lume într-o anumitã epocã este nevoie de un model de analizã care sã integreze totalitatea documentelor si informatiilor, tinându-se seama de structura lor categorialã, de natura genurilor creatiei culturii traditionale.
Analiza din perspectiva acestui model a creatiilor de tip traditional din Europa ar permite identificarea elementelor comune si diferentelor, a continuitãtii si discontinuitãtii unor elemente specifice antichitãtii în sistemul religios crestin. Una dintre temele fundamentale ale creatiei culturale traditionale universale este sensul existentei omului în lume, alãturi de tema producerii si reproducerii surselor existentei si a manierei de acces la aceasta. „Legenda vitei-de-vie“ este exemplarã din acest punct de vedere, ca si basmul „Tinerete fãrã bãtrânete si viatã fãrã de moarte“. Aceste creatii sunt emblematice pentru conceptia lui Zalmoxis si a geto-dacilor cu privire la sensul vietii de pe pãmânt si pentru maniera în care finalul textelor a fost adaptat noii perspective crestine asupra lumii. Ele reprezintã douã dintre cele trei niveluri sau categorii sociale (a sacerdotilor si a rãzboinicilor), ale unei structuri sociale si religioase care au acelasi ideal, dar care urmeazã alt scenariu, potrivit functiei din societatea tripartitã de tip indoeuropean analizatã si descrisã de G. Dumézil în studiile sale. În aceastã conceptie, structura socialã si ideologicã era organizatã pe trei niveluri: preoti sau sacerdoti, rãzboinici si producãtori (agricultori si pãstori).
Viata de pe pãmânt, atât pentru Dumitru, cât si pentru eroul din „Tinerete fãrã bãtrânete si viatã fãrã de moarte“ nu este un ideal. Acumularea de bogãtii pe pãmânt nu constituia un scop în viatã, asa cum îl întâlnim în mitologia greacã în mitul „Lânii de aur“. Aceste idealuri diferite de existentã a celor douã popoare au orientat diferit creatia culturalã si civilizatia de-a lungul istoriei. Grecii au colonizat o parte a Europei si Asiei, au întemeiat colonii si au creat o civilizatie de tip urban în Europa care se continuã si azi. Au purtat rãzboaie pentru strângerea de bogãtii, venind chiar si în Dacia. Sunt cunoscute episodul confruntãrii dintre Dromihete si Lisimah si scena ospãtului, relatate de scriitorii antici. Spre deosebire de creatorii mitului „Lânii de aur“, geto-dacii n-au creat o civilizatie urbanã, asa cum au fãcut-o grecii. Satul a fost tipul de asezare principal, iar cetãtile descoperite de arheologi aveau functie militarã preponderentã.
Revenind la eroii nostri, am constatat din texte cã Dumitru este bolnav de mâhnire, iar scenariul vindecãrii implicã si urcarea în cer. De asemenea, viteazul din „Tinerete fãrã bãtrânete si viatã fãrã de moarte“ nu s-a nãscut decât atunci când i s-a promis tinerete fãrã bãtrânete si viatã fãrã de moarte, desi i se oferiserã împãrãtii, bogãtii si o printesã frumoasã. Eroul nostru este un viteaz, ajunge în acel spatiu în care viata este fãrã de moarte, se cãsãtoreste cu una dintre cele trei zâne, dar încãlcarea interdictiei de a vâna în Valea Plângerii i-a trezit dorul de pãrinti si se întoarce pe pãmânt, adicã devine muritor. Valea Plângerii era consideratã în doctrina orfo-pitagoreicã viata de pe pãmânt. Iepurele, în traditia popularã româneascã, este simbolul prolificitãtii, al bogãtiei. Iepurele este prezent ca simbol si în arta geto-dacilor în inventarul simbolic de pe coifurile printilor rãzboinici. Dumitru din „Legenda vitei-de-vie“ poate fi considerat un slujitor al sacrului, un sfânt de tip precrestin. El n-a avut curajul sã pãseascã dincolo de crengile cu diamante, ca si eroul din „Tinerete fãrã bãtrânete si viatã fãrã de moarte“, care n-a putut sã-si stãpâneascã dorinta de a vâna în Valea Plângerii, ceea ce echivala cu un alt ideal, identic cu cel din mitul „Lânii de aur“. Ambii rateazã accesul la nemurire. Pustnicul se profileazã ca singurul muritor care a reusit saltul în nemurire. El coboarã la nouã ani printre oameni pentru a le oferi apã din „Izvorul Tãmãduirii“ cu „Urciorul Bucuriei“. Pustnicul urmeazã scenariul nemuririi elaborat de Zalmoxis. Acesta, dupã cum spun anticii, a fost om, a cãlãtorit în Egipt, urmând un scenariu initiat de Orfeu si continuat de Deceneu, Oroles si alti printi geto-daci, a devenit mare preot, rege si zeu. A fost un zeu terapeut care, prin statutul sãu divin, poseda anumite atribute comune cu viitorul Nou-Nãscut care va salva oamenii de la moarte.
Existã o contradictie în finalul acestor legende, si anume ratarea accesului la nemurire. Pustnicul a urmat acelasi scenariu si a reusit. Dumitru a esuat. Nimic nu motiveazã retinerea lui în continuarea ascensiunii dincolo de crengile cu diamante, ca si încãlcarea interdictiei de a vâna în Valea Plângerii de cãtre Fãt-Frumos. Esecul accesului la nemurire al celor doi eroi poate fi considerat ca un argument al esecului religiei lui Zalmoxis, motivând adoptarea religiei crestine, care le propune oamenilor o altã întelegere a vietii de pe pãmânt si o altã cale de urmat. Nici un document si nici o informatie nu consemneazã crestinarea daco-romanilor. Aceastã convertire la crestinism s-a fãcut, credem, de acea categorie de sacerdoti de tipul pustnicului din „Legenda vitei-de-vie, care cutreierau lumea, dupã modelul lui Orfeu si Zalmoxis, prilej cu care au cunoscut doctrina si filosofia crestinã, si care, întorsi la bordeiul de unde plecaserã, coborând din „Pomul Vietii“ pe pãmânt, au adus leacul contra mâhnirii si motivatia vietuirii pe pãmânt. Este interesantã reproducerea dialogului dintre Pustnic si Dumitru, din finalul legendei:
- Dacã ai fi avut îndrãzneala sã mergi pânã la capãt, tu ai fi fost omul care ar fi adus pe pãmânt „Urciorul Bucuriei“ si „Izvorul Vietii“, ca sã fie date oamenilor. Altcineva va face lucrul acesta. Dar nici n-ai sã te întorci cu mâna goalã. Tu vei duce pe pãmânt leacul contra mâhnirii.
- Dar unde-i, Preasfinte?
- Nu-i treaba ta. Coboarã!
Acel altcineva care va rupe contractul cu Nefârtatul si va salva oamenii de la moarte va fi un Nou-Nãscut din mirosul unei flori de crin, Iisus Hristos.
Ștefan Enache
„Satul Natal”, revistă trimestrială, anul III, nr. 9, 2003

7. Întâmpinarea Crăciunului cu colinde

S-ar zice că prin COLINDA DE CRĂCIUN s-a inaugurat CASA DE CULTURĂ - aripa nouă! - din Subcetate! Doamne ajută, să ne întalnim ACOLO la cât mai multe activități recreative, să reînvățăm să ne bucurăm să FIM ÎMPREUNĂ!




8. Amintirile Crăciunului Copilăriei

Doamne, frumos mai era Crăciunul în copilăria noastră! Trăiam parcă într-o lume de magie și basm, sub oblăduirea părinților ce-și dăruiau viața și munca copiilor lor.
Cu o zi - două, înainte de Crăciun, tata pleca de dimineață cu securea pe braț, îmbrăcat gros, cu cizme de piele, să poată străbate zăpezile spre munte. Pe cand ne trezeam noi, afară, tolănit în zăpadă, lângă roata de moară pusă capac la fântână, un brad bine ales, mare tocmai cât trebuie ca vârful său să atingă tavanul din camera mare. Când au facut casa, mama ceruse cu insistență tatei ca toate camerele din casă să fie înalte, să aibă multă lumină și să fie pline de soare; era nevoia debușeul față de casuța mică și joasă, cu geamuri mici și puține, așezată pe malul unui părău, casă în care crescuse alaturi de bunica ei. În acele dimineți, ne îmbrăcam în grabă și, sub conducerea surorii noastre și a fraților mai mari, ne agitam și ne disputam împodobirea bradului. Suportul de brad era o piesă de la batoza de treierat ce fusese cândva un suport de lagăr a axului de la vânturatoarea de pleavă. Era și el adus în casă de tata. Sora și frații mai mari aduceau bradul în casă, în agitația și sfaturile noastre, celor mai mici. Se ținea seama și de cerințele noastre cu zâmbete și cu multe glume. Se așeza bradul în suport, pe masa din camera mare, și, sub îndrumarea sorei, se începea împodobirea. Eu avem în cutia cu podoabe de Crăciun o colivie în miniatură, cu barele galbene ca aurul și cu colțurile împodobite cu mărgele sclipitoare. Era munca mea să-i aleg locul în brad. Fratele cel mic avea sarcina ca, luat pe umerii fraților mai mari, să așeze steaua chiar în vârful bradului, muncă grea pentru el, sub joaca fratelui ce-l ținea pe umeri și se prefăcea mereu că-l scapă. Curajos, în cele din urmă reușea.
Meseriașul casei concepuse o instalație de iluminat cu 7 sau 8 lamele din bimetal, pe care infășurase fir de nichelina alimentat la 12V, cu transformator. Aceste bimetale făceu contacte aleatorii, aprinzand beculețele de 12 volti tot așa de aleatoriu, ceea ce seara și noaptea dădeau o frenezie optică de multă lume admirată la acea vreme.
Erau și acele bomboane de pom învelite în staniol, cu două codițe, la vazul cărora, noi, cei mici, ne agitam ca pisica lângă ligheanul cu pești. După Crăciun, furam boboanele și umflam staniolul la loc, suflând prin codița de jos, să nu se vadă, asta sub permanenta vânătoare a mamei, care mereu ne prindea la brad, și mereu cu nuielușa de răchită în mână. Se juca cu noi, se facea că ne ceartă; așa-și rânduia ea amintirile.
Tata, după ce noi ne angajam la împodobirea bradului, își făcea de lucru la bancul de tâmplărie… Ne pregătea pentru Anul Nou plugușorul, spre disperarea mamei, care nu avea crăpate lemnele pentru cuptorul de cozonaci. Era o cutie dreptunghiulară, cu fața acoperită de podoabe, cu steluțe făcute din staniol colorat de sora noastră. Plugușorul avea două mânere laterale, și înăuntru două rafturi de care se prindeau câte trei clopoței. Tata avea grijă să regleze lungimea limbii fiecărui clopoțel, pentru ca fiecare să aibă un sunet distinct.
Plugușorul era ținut la vedere în camera mare până în seara Anului Nou. În seara de Crăciun, tata ne aduna pe cei mici și repetam colindul cu care sa umblam prin sat. Tot așa și de Anul Nou. Până nu învățam colindul nu ne lăsa să ieșim din curte. Apoi, la plecarea echipei, ne spunea cum să ne comportăm și cum să salutăm.
Alaturi de plugușor, tata ne făcea și biciul și buhaiul. Biciul era o împletitură pornită cu fir gros de cânepă toarsă de mama, împletitură în opt, care, după mai bine de o treime, se facea în patru. Împletitura în patru contiuna pe ultima parte a biciului cu fir de cânepă tot mai subțire până la așa numita pleaznă. La pleaznă tata era mare specialist. Folosea și fire de păr din coadă de cal, iar pocnitura acesteia era așa de teribilă încât și câinii mari și răi ai sătenilor se ascundeau în cușca lor de spaimă.
Tot tata ne făcea și buhaiul. Era făcut dintr-o bărbânță (butoiaș în care se păstra brânza peste iarnă), pe gura careia se lega întins o piele uscata de oaie. În centrul membranei, se lega, cu nod pe dinauntru, o șuviță groasă din păr de coadă de cal. Trebuia să scuipi în palmă și să tragi cu frecare de acea șuviță de par ca sa obții un sunet profund de "hang", cum i se spunea. Mama striga mereu după mine să nu-i pierd butoiașul pentru branză.
Repede se clădea echipa, apoi hălăduiam noi prin zăpadă ore întregi, colindand mereu în grabă să nu ne prindă frigul pre tare.
Așa era pe atunci, în copilăria noastră…
Sărbători fericite pentru toți, sănătate multă, succes pentru noul an și fie ca fiecare dintre voi să-și poată construi cele mai frumoase și mai plăcute amintiri!
             Ing. Gheorghe Trifan

 9. Comemorarea eroului martir MARINEL COTFAS, militar împușcat în 1989 






[1] Radu, Gheorghe, Nistor, Eugenia, Nistor, Sorin, Nunta tradițională din Rupea, Editura Capolavoro, Brașov, 2011
[2] Prof. Codruța Lancea, Argument, în op. Cit., p. 6

3 comentarii:

  1. EVA KASTAL: Viata lunga revistei si autorilor ! Frumos!!!

    FRANȚ DUMEA: Felicitari tuturor !

    LUCREȚIA CHECEC:
    M-a impresionat frumoasa poveste "Amintirile Craciunului Copilariei" scrisa de fostul meu coleg de clasa Gheorghe Trifan. "Doamne frumos mai era Craciunul in copilaria noastra " asa incepe Ghita povestea...poate va urma o carte,ar fi frumos !
    Doinita Dobreanu vine cu cea mai frumoasa colinda de Craciun,aparitia cartii "La obârsie,la izvor..." Convorbiri la Subcetate vol. 2 . Sa ne traiesti Doinita ! Multe lucruri frumoase se întâmpla pentru ca tu esti acolo,la noi acasa
    Sarbatori binecuvântate pline de lumina si bucurii !

    RăspundețiȘtergere
  2. Felicitări!
    ION N. OPREA:
    Dacă în fiecare comună ar exista o asemenea revistă, satul românesc s-ar simţi în mâini bune.
    Iarăşi felicitări, dvs. și primarului, şi nu numai!
    La mulţi ani!

    RăspundețiȘtergere
  3. R. URZICĂ:
    Doamna Doina, Va multumesc pentru vestile de la Subcetate pe care ati avut bunatatea sa mi le trimiteti. Le-am citit cu mare placere; m-au impresionat in mod deosebit fotografiile. Pe Filpea , copil fiind, am fost de nenumarate ori la o matusa a mea,care era casatorita acolo. Va felicit pentru eforturile Dumnneavoastra de a face cat mai cunoscuta - si in spatiul virtual, cum se spune acum - imaginea de ieri si de astazi a comunei noastre .Va reinnoiessc urarile mele de un An Nou cu bucurii. La Multi Ani!

    RăspundețiȘtergere