In honorem, Scriitorul DUMITRU HURUBĂ, cetățean de onoare al comunei Subcetate

Text publicat în cartea

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, 

vol. 1, 2013, 

Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU 

  Doina Dobreanu: Domnule Dumitru Hurubă, aş vrea să începem discuţia noastră cu câteva chestiuni autobiografice...
    Dumitru Hurubă: –Autobiografie ?!? Vai de mine, da’ e total depăşit termenul! În zilele noastre, dacă nu ai asupra ta „curriculum vitae” („sivi-ul”) chiar şi în cele mai intime locuri, rişti să rămâi fără identitate…
Aşadar: am venit pe lume într-o dimineaţă de toamnă, probabil mohorâtă, probabil neprimitoare pentru un nou locuitor al unui sătuc de munte – Călnaci, cătunul Şăştina, din comuna Subcetate-Mureş, judeţul Harghita... Era în dimineaţa zilei de 26 octombrie 1944, ningea, ploua, bătea vântul – aşa mi s-a spus, dar nu cu reproş –, iar apariţia, imediat după războiul aducător de ruşi, a unei guri în plus pe lângă celelalte 8 existente nu era nicio fericire... Timpul urât, pus la cale de spiritus-ul rector al Universului cu ocazia venirii mele pe lume, a fost un avertisment serios împotriva... Viaţa, mai apoi, a demonstrat că împotrivirea a avut o anumită logică... Noroc că mama m-a iubit cu mult mai mult decât meritam. Am reuşit să-i întorc dragostea şi binele doar într-un procent aproape minuscul, dar întreb: avem noi cum să ne răsplătim părinţii pentru tot ce au făcut ei pentru noi? Răspund tot eu: NU. Vreau să spun că, fără această imensă dăruire şi dragoste din partea mamei mele, Ana, existenţa mea ar fi avut parte de multe evenimente, datorită cărora viaţa însăşi ar fi fost o înşiruire de neîmpliniri, în frunte cu cea literară. Deci, Dumnezeu s-o odihnească în pace, făcându-i loc în loja de onoare a sufletelor luminate de bunătate!
Din fericire, din punct de vedere al ambientului natural, pot spune că am avut parte de o copilărie extraordinară, contrabalansând faptul că, altfel, am fost „victima” celei mai obişnuite copilării: exasperant de plicticoasă din moment ce am declanşat până la urmă războiul dintre mine şi orătăniile vecinilor în care aruncam cu pietre, fiind un ochitor foarte bun, după cum mi se reproşa cu ameninţări de ruperea urechilor... Din nefericire, cu trecerea anilor, mi-am pierdut această utilă dexteritate, mai ales când a fost vorba despre femei (dar şi în general): totdeauna le-am ochit pe cele faine, este adevărat, abia mai târziu dându-mi seama că luneta mi-o dereglase destinul şi nimeream de fiecare dată unde nu trebuia – cu o precizie uimitoare... Vreau să mai spun doar că „războiul cu pietre” a ajustat bine de tot înviorarea atmosferei şi în casă şi între ai mei şi vecinii scandalizaţi. Mă rog...
    Doina Dobreanu: Întrucât rădăcinile noastre, ale unor străvechi neamuri din Subcetate, se împletesc aici, pe cursul superior al Mureşului, în satul de Sub Cetate, ne adună mereu şi mereu, în ciuda distanţelor spaţiale, într-o comuniune de gânduri, idei, fapte, amintiri, nostalgii, de acolo, de departe, unde trăiţi, mă încurajaţi şi, nu în ultimul rând, apreciaţi abnegaţia cu care eu, care am ales să trăiesc în satul natal, mă străduiesc să fac cunoscută frumuseţea acestuia, exprimată în vorbă, credinţă, manifestare comportamentală sau artistică – cântec, joc, poezie, cusătură, ţesătură… Ce sentimente vă animă atunci când vă amintiţi de satul copilăriei, de casa părintească, de mama, de primul învăţător, de prietenii din copilărie? Cine sau ce vă mai cheamă din când în când la Subcetate?
    Dumitru Hurubă: Întrebarea „Ce vă mai cheamă?” e bună. Pentru că, în urmă cu nişte ani, puteam răspunde şi la întrebarea „Cine mă cheamă…?”. Asta înseamnă – Doamne! – că acel cineva nu mai există sau nu mai contează decât în vreo nostalgică aducere-aminte. Poate că şi din acest motiv, doar din când în când mai merg la Subcetate şi, din păcate, foarte rar la Călnaci. De Şăştină, ce să mai zic?! Dar motivele sunt, măcar de-o vreme-ncoace, independente de mine, între altele şi fiindcă, vorba Poetului, „Trecut-au anii…” Cu puţină vreme în urmă, la o vizită acolo, chiar la Călnaci, am trăit un sentiment ciudat, aproape material, al trecerii timpului. Multor vecini, cunoscuţi, prieteni chiar, le luaseră locul consăteni din alte generaţii, pentru care eram un străin, aşa cum sunt şi ei pentru mine. Însăşi Şcoala din Călnaci şi curtea ei năpădită de iarbă – de altfel grasă şi sănătoasă – mi-a creat acel sentiment ciudat al plecării, al dezrădăcinării şi chiar al trădării, dar amestecat şi cu acuta trăire a zicerii „l'éternel retour”, mit în care Eliade a… implicat/ conştientizat lumea. Pentru că, recunoaştem sau nu, spiritual sau virtual, revenim la Obârşii, nu, Doamna Doina? – apropo şi de frumoasa Dvs. carte „Cântecul obârşiei” –, retrăim, regretăm simţind invadându-ne acel plâns interior, mut, izvodit dintr-o nişă a sufletului unde stă ascuns, şi în care loc de taină ne întoarcem uneori pentru a ne regăsi, pentru a „verifica” dacă mai suntem, dacă mai ştim să fim noi înşine. Pentru aceste trăiri, însă, trebuie să dispunem de acea calitate specială care ne-ajută să fim oameni, respectând astfel pascaliana zicere: „Omul este o trestie, cea mai fragilă din întreaga natură, dar este o trestie gânditoare”. Iar dacă e aşa, nu e firesc să aibă această „trestie” şi sentimente, care să o ducă la Subcetate, la Călnaci…? Şi nu e rău, fiindcă aceste vremuri pe care le trăim, ale globalizării, nu sunt, oare, şi ale distrugerii noastre, ca oameni? A, scuze, nu! „Trestia” nu va fi distrusă, sau ÎNCĂ nu, dar cibernetizată şi robotizată, da! Iar CNP-izarea este unul dintre primii paşi. Cât să treacă până când o voce metalică vă va întreba: cum te numeşti? Iar răspunsul, conştiincios, va fi: profesoara Doina Dobreanu. Nu!, veţi fi corectată de vocea dur-metalică, eşti CNP x. Mă rog, chestiunea e complicat-complexă… V-am plictisit?
    Doina Dobreanu: Nici vorbă, dar aţi evitat frumos să vorbiţi despre locul de baştină, locul copilăriei, casa părintească… Odată atmosfera de poveste creată, putem continua…
    Dumitru Hurubă: Sunt fiu de ţărani harghiteni români, născut într-un sat de munte slab roditor, cu oameni harnici şi mari truditori pentru a-şi agonisi pâinea cea de toate zilele. Călnaci – aşa se numeşte satul şi, din păcate pentru mine, nu cunosc obârşia acestui nume, tot aşa cum nu cunosc nici originea numelui Şăştina, cătunul unde m-am născut. DEX-ul defineşte doar varianta şéştină, şeştini, ca fiind un s.f. (reg.) coliba strungii în care se mulg oile. Având în vedere geografia locului, relieful şi una dintre ocupaţiile principale de-a lungul anilor ale locuitorilor – ciobănitul, oieritul – se pare că, de fapt, numele cătunului are o semnificaţie corectă, doar uşor paronimică. Aşadar, acolo mi-am petrecut o parte din viaţă, începând cu copilăria, ducând vitele la păscut pe Dealul Andricanilor sau pe Şăştină – cătunul cu câteva case aparţinând de satul Călnaci, al cărui locuitor am fost până la vârsta de 24 ani.
Şi tot în acel ţinut, pe care îl consider acum edenic, am trăit primele frământări specifice adolescenţei: îndrăgostirea de cine nu trebuia, dar convins că e marea şi unica iubire. Ne-am înşelat amândoi: şi ea şi, mai ales, eu, după cum s-a dovedit mai târziu când acea fătuţă, cu ochi de-un albastru care te înfiora, s-a căsătorit cu un consătean mai bogat, mai puţin visător şi, în orice caz, mai cu picioarele pe pământ decât mine care începusem să mâzgălesc primele poezioare, convins fiind că sunt… geniale. I le dedicam acelei fătuţe care, biata, deloc impresionată, se pare, şi-a văzut de o viaţă practică. Şi bine a făcut! Poate că din acest motiv, poate că şi din altul, tot sentimental (!), dar… cu ochi căprui, după ce această altă „unică iubire” a plecat la Cluj, cu proxima ocazie, am evadat şi eu spre mirifica şi ucigătoarea de puritate lume a oraşului. Astfel am devenit, pentru o vreme, locuitor al municipiului Constanţa, ceva mai târziu stabilindu-mă la Deva, oraş pe care, cred, l-am iubit sincer ani de zile şi în care am trăit bucuria primelor reuşite literare. Aceasta nu înseamnă că…  „mariajul” dintre mine şi Deva a fost întotdeauna ideal – dar aceasta este o altă poveste fără a se pune problema unor eventuale resentimente, nici de-o parte, nici de alta, aşa îmi convine să cred...
    Doina Dobreanu: M-aţi dus cu povestea departe de sat… şi nu mi-aţi vorbit de primii ani de şcoală…
    Dumitru Hurubă: Îmi mai pot aminti de învăţătoarele din clasele primare: Ileana Perghelt, Alexandrina Suciu, frumoasa Dina care, venind de pe Duda, de la Troci, trecea două dealuri ca să ajungă la Şcoala din Călnaci. Şi primăvara, şi toamna, dar şi iarna, şi ce ierni erau pe-atunci în Subcetate! De acea perioadă, eu fiind în clasa a III-a, mă leagă o amintire cu totul specială, care mi-a schimbat viaţa, dar nu e locul potrivit aici pentru asemenea confesiune…
    Ei, sigur că am fost şi îndrăgostit! Sau, altfel spus, prima dragoste am trăit-o chiar pe Şăştină, în casa bunicilor. Pe-atunci, şi probabil încă o vreme bună după aceea, cu ocazia plecării în armată, familia viitorului militar organiza o petrecere, un fel de sindrofie la care erau invitaţi apropiaţii familiei tânărului, prietenii acestuia şi reprezentanţii mai importanţi ai autorităţilor. Când a plecat în armată, aşadar, fratele mamei, Petrea, - singurul frate între şapte surori! -, a fost invitat şi şeful postului de miliţie cu soţia. Atunci o vedeam pentru a doua oară, dar deja mă îndrăgostisem de ea la prima vedere şi chiar îi pusesem gând rău şefului de post, respectiv să-l las văduv – ce rău îmi pare că nu ştiu cum îl chema, pentru a da şi mai multă veridicitate faptelor! Voisem nici mai mult, nici mai puţin să mă însor cu nevasta lui. Dar se pare că ea nu răspunsese cu reciprocitate adecvată sentimentelor mele, astfel că, la acea petrecere, vrând să mă sărute, i-am dat o palmă. Păi, cum? Îşi permisese să se joace cu sentimentele mele? Aveam trei ani, adică vârsta când nu se permite aşa ceva, respectiv o asemenea falsitate în sentimente, nu? După destui ani, când am aflat de la mama că „şefuleasa” era o femeie blondă şi „tare faină”, am regretat gestul meu, jurând ca niciodată să nu mă ating cu brutalitate de vreo femeie. Până acum, sunt în grafic, adică îndrăgostit fără să mai cer mâna. Pentru siguranţă, chiar dacă ştiu că sunt un tip echilibrat…
    Doina Dobreanu: Vedeaţi viaţa cu ochii copilului lipsit de griji, ocrotit şi alintat de toţi cei din jur, fiind cel mai mic…
    Dumitru Hurubă: Abia acum încep să realizez ce efort uriaş făceau şăştinenii-călnăcenii, ca de altfel toţii locuitorii acestei zone, pentru a trăi decent, începând cu aratul primăvara pe dealuri abrupte, pe pământuri pietroase şi sterpe, pe locuri secătuite de vlagă fertilă când, cu disperare, duceam vitele de ştreang pe brazdă. Cu disperare, fiindcă îmi simţeam îngrădit cel mai de preţ dat al omului, chiar dacă eram un copil: libertatea. E de râs acum, dar atunci sufeream sincer şi cumplit când bunicul Todirică al Butnarului venea dimineaţa la patul meu şi-mi zicea: „Hai, scoală, că-i sus soarele, şi tre’ să merem la arat!” Mă minţea aproape de fiecare dată: soarele abia-abia îşi anunţa venirea luminând orizontul cam prin zona Figheşului – oare nu greşesc numele acelei creste de munte? Dar ce dimineţi, ce senin de cer! De regulă, bunicul fluiera ceva în drum spre locul de arat, în timp ce eu mă împleticeam somnoros, mirându-mă că mulţimii de păsărele îi venea să cânte aşa de dimineaţă, ba încă având şi un prim-solist: cucul.
    Apoi, grâul acela cu spicul mic şi porumbul cu boabe aproape minuscule! Da, greu, tare greu!
    Dar câtă frumuseţe şi câtă luminozitate în aceste amintiri pe care, voit sau nu, le port cu mine, fie că mă aflu în faţa unei coli albe, însemnând începutul unui nou efort de a scrie o carte, fie bucurându-mă că am terminat-o, că pot da o raită pe la ale mele dragi locuri natale, sau de obârşie, parcă aşa sună chiar mai bine…
    Doina Dobreanu: Spuneaţi că la Subcetate aţi trăit primii 24 de ani… Nu mi-aţi vorbit nimic despre prietenii acelui timp…
    Dumitru Hurubă: Revenind la Subcetate – înţelegând aici, neapărat, Şăştina şi Călnaciul –, îmi amintesc nostalgic de cofetăria din centrul comunei, unde cofetăreasa Milica, sărmăşeanca aceea frumoasă şi binevoitoare, ne servea cu una-alta: cafea, în nişte ceşcuţe nu totdeauna atrăgătoare din punct de vedere al aspectului, cu câte-un suc cu gust de câine plouat, ori cu câte-o prăjiturică anemică în conţinut, cu nume pompos, dar, adeseori, cu gust cam ciudat. Dar ce conta? Ne aşezam la câte-o masă „înfăţată” cu un material de nailon pânzat, uzat prin zona de la colţurile mesei şi, acompaniaţi de roiul de muşte, discutam aprins despre literatură cu Dumitru Stan, Doru Dobreanu ş.a., dar nu mulţi. Pentru că, probabil ca şi acum, literatura, arta în general, îi interesa cu mult mai puţin pe consumatorii tineri din cofetărie decât nurii Milicăi. Discutam aprins şi ne îmbăţoşam care de care în calitate de iubitori de cultură, pe fondul muzical asigurat de un picup hârşiitor de la care ne mângâiau cântece interpretate de Margareta Pâslaru, Rita Pavonne, Dalida, Paul Anka, Giani Morandi, Dan Spătaru, Salvatore Adamo, formaţia Sincron, sau Savoy, sau Rika Zarai, cu al său minunat „Kazaciok”… Milica adapta programul cofetăriei, adesea, după cum eram noi de prinşi de discuţii, până după miezul nopţii. Încuia uşa, trăgea perdelele şi, în timp ce ea se refugia într-un mic separeu, noi continuam să sporovăim. Acum îmi dau seama că tânjesc tot mai mult şi mai acut după acele inocente şi nu total inutile discuţii care nu au cum să se mai întoarcă vreodată. Aveau romantismul şi ineditul lor, eram privilegiaţii cofetăriei şi mai luam şi câte-un amestec de rom Jamaica, de exemplu, cu lichior de vanilie. Mare sărbătoare, când ne puteam permite!
    Sigur că, între timp, sătenii îşi vedeau de-ale lor, însă pentru noi, pentru mine acest lucru conta mai puţin sau, de multe ori, deloc. Citeam o grămadă de cărţi, lecturi haotice, începând cu cărţi despre agricultură, să zicem, şi terminând cu… Rabindranath Tagore. O, ce roman uluitor mi s-a părut „Gora”! Biblioteca din clădirea Căminului Cultural ne satisfăcea în mare măsură… setea de lectură, poate şi pentru că acolo era o călnăceancă frumoasă – Viorica Suciu, căsătorită apoi Diţu, pe nedrept plecată în lumea umbrelor la o vârstă la care mai spunem liniştiţi şi entuziaşti că viaţa este în faţă. Pentru ea n-a mai fost. Dumnezeu s-o odihnească! Ca şi pe Dumitru Stan, plecat şi el în aceeaşi lume a neîntorşilor, unul dintre cei mai culţi tineri din Subcetate în acei ani.
    Aşadar, „la Milica”, se încingeau spiritele în conversaţii, cu… cărţile pe masă, împrumutate de la Bibliotecă, cu argumente, contraargumente… Pledoarii care, nu o dată, se terminau spre ziuă, după câte-un somn în fân, vara, în podul şurii. Şi nu erau tocmai rare cazurile când îl invidiam pe câte unul dintre noi că rămânea să-i ţină de urât Milicăi. Ehe, păcatele tinereţii N-am avut, personal, niciodată acest privilegiu – noroc (?). Iar acum nici nu sunt sigur dacă regretam sincer sau... Nici nu mai contează.
    Da, era important pentru mine să „merg în sat”, adică în Centrul comunei Subcetate, de pe Călnaci, după câte-o săptămână de cosit sau pologit… Acolo, la Cofetărie, şi de la Cofetărie până la Biblioteca Comunală dintr-o aripă a Căminului Cultural, unde o găseam pe Viorica, bibliotecara, sau trecând apoi, peste drum, la Bufetul lui Vizoli… Făceam parte dintr-o colectivitate în care cam toată lumea se cunoştea, oamenii se bucurau mai totdeauna de reîntâlniri, mai povesteau sau mai consumau câte-o bere, un pahar de vin, ori o tescovină… Iar Vizoli, de după tejgheaua cu faţă… zincată, servea amabil până seara când credea el că era suficient şi atunci anunţa ultimativ: „noa, sara bună, că-nchid”! De regulă, consătenii înţelegeau, dar mai existau şi cazuri când unii, mai înfierbântaţi de băutură, se ocoşeau să nu iasă din Bufet. Aici nu intru în alte amănunte…
    O, dar multe ar mai fi de spus, fără să fie neapărat lucruri inedite! Pe cine să intereseze, să mai intereseze că, adesea, întârziam la poveştile de la Cofetărie şi ajungeam acasă pe Călnaci pe la miezul nopţii sau dormeam la mătuşa Măriţa – Dumnezeu să o odihnească în pace! – cu cei patru veri ai mei: Petrică, Mitru – Dumnezeu să-l ierte, că tânăr s-a mai petrecut şi el! – Ionel şi Nicu… Dar mă culcam, adesea, şi la altă soră a mamei, mătuşa Cheţa, învăţătoarea din prima promoţie de învăţători a Liceului Pedagogic din Reghin – decedată şi ea la o vârstă când mulţi alţii îşi mai fac planuri de viitor…
În rest… Ne-am împrăştiat cu toţii, ne vedem rar, tot mai rar, şi noi, şi cu alţii… Vin alte generaţii după noi, dar sunt altfel, au alte preocupări, alt fel de a gândi şi de a acţiona. Nici Cofetărie, după câte ştiu, nu mai este, iar Milica – ehe!, cine ştie pe unde-o fi şi ea!?
    Doina Dobreanu: Povestiţi-mi câte ceva despre începuturile literare…
    Dumitru Hurubă: Mergeam cu vitele la păscut pe Dealul Andricanilor sau pe Dos, un deal cu pădure de brazi unde mă tot miram că se simţea un miros de usturoi… Era ozonul! În rest, banalităţi. Cred că pe la vreo 12 ani am scris prima poezie, respectând metrica romanţei „S-au scuturat toţi trandafirii”, jignitoare pentru ideea de poezie şi pe care o reneg acum din toate puterile, deşi ea rămâne simpatică şi trebuie să o mai am pe undeva. Tot cam de pe-atunci, am început să citesc, bineînţeles haotic: „Amintiri din copilărie”, „Cireşarii”, „Cartea cu ochi albaştri” şi, ceva mai târziu, prima carte de umor, „Trei într-o barcă”, de Jerome K. Jerome, supraîncărcată de umor tipic englezesc şi de care am rămas îndrăgostit până în ziua de azi, deşi de la prima lectură a ei (au urmat nenumărate relecturări), au trecut aproape 60 de ani... Fiindcă în sătuc nu aveam bibliotecă, odată pe săptămână mergeam la biblioteca din centrul comunei şi-mi aduceam câte-o traistă de cărţi... Aşa că ziua, păstorind vitele, şi seara, până târziu, citeam la lumina unei lămpi nr. 5, care împrăştia în jur o lumină foarte aproximativă, lumină pe care generaţiile de azi n-au cum să şi-o imagineze... Dar era pur şi simplu palpitant să-i înşel pe-ai casei citind ascuns sub pătură, cu lampă cu tot! Au urmat „Martin Eden”, de Jack London, carte care m-a impresionat la fel de mult ca şi „Gora”, de Rabindranath Tagore; apoi, dar să ne înţelegem: nu e vorba de ordine cronologică, ci de ghiveci şi haos în lecturi, două fenomene pe care le-am păstrat cu sfinţenie până azi în tot ceea ce gândesc şi fac, fiind un mare conservator, respectând tradiţia... De pe atunci, când banda minţii înregistra cu fidelitate şi trăinicie, am rămas cu dragoste pentru „Momente şi schiţe”, de I. L. Caragiale, „Străinul”, de Titus Popovici, carte pe care am iubit-o cu sinceritate... Apoi, Sadoveanu, Cezar Petrescu, Cehov, Turgheniev; „Toate pânzele sus!”, de Radu Tudoran, „O pânză în depărtare”, de Valentin Kataev... Arghezi... Au venit apoi, la rând, Balzac, Zola, Haşek, Camil Petrescu; Hemingway, Dante, Goethe, Hugo, Puşkin, Tolstoi, ceva mai târziu Dostoievski şi, Doamne, atâţia alţii!
    Doina Dobreanu: Şi debutul în presa literară s-a întâmplat în aceeaşi vreme!?
    Dumitru Hurubă: În 1977 – moment crucial în viaţa mea –, am debutat în revista „Vatra” din Tg.-Mureş cu proza : „Probleme la blocul X7”. Era o schiţă cât de cât umoristică, dar pătrunsă de realismul socialist şi mustind de acea critică... pozitivă cerută de către cei care avizau apariţia publicaţiei. Evident, câteva nopţi am dormit cu revista sub pernă... Mă trezeam din somn, mai citeam, mai înghiţeam greu un nod care mi se tot urca în gât – probabil mâna Destinului care vroia să mă sufoce pentru a mă elibera de chinurile unui producător de texte satirico-umoristice. Acum cred că regretăm – şi el şi eu – că n-a făcut-o... În 1978 – în nr. 21 al „României literare” – am debutat din nou, fiindcă debutul din provincie nu era luat în considerare de… Bucureşti! – atât! Adevărul e că m-au re-debutat frumos, cu o povestire pe care, recitind-o, mi-am zis cu oarecare tristeţe amestecată cu revoltă: oare, sigur, eu am scris aşa text fain? Este vorba despre povestioara „Ion Hălăucă şi caprele…” Exagerez, dar puţin. Apoi, au început colaborările la „Orizont”, „Ateneu”, „Transilvania”, „Tribuna”, „Luceafărul”... Ceva mai târziu, am colaborat la „Moftul român”, „Urzica”, „Şopârla”, „Observatorul” din Toronto, „Asymetria” din Paris, condusă de Dan Culcer... Evident, între timp, am continuat să colaborez la publicaţiile din judeţul Hunedoara, unde mă stabilisem, respectiv: „Ardealul literar”, condusă de regretatul Valeriu Bârgău, „Provincia corvina”, având ca fondator şi mentor pe poetul Eugen Evu, „Semne”, sub directoratul Paulinei Popa... A, era să uit: în anii 1990/91, am făcut parte din redacţia publicaţiei „Râsu’ lumii”, împreună cu Mircea Bâtcă, Sorin Cornea, Horea Crişan, GAVCO şi Alimpie Sevastian; împreună - şi o spun fără falsă modestie (aşa spun doar demnitarii când ne mint cu seninătate şi neruşinare, că o duc greu...) - am realizat una dintre cele mai complete şi bune reviste de umor din ţară. Păcat că... Dar mă opresc, fiindcă detaliile ar strica imaginea...
    Doina Dobreanu: Nu mi-am imaginat că un ardelean-harghitean poate fi atât de vorbăreţ! Mă bucur că astăzi aveţi bună dispoziţia necesară pentru a povesti… Urmează să-mi vorbiţi şi despre debutul editorial…
    Dumitru Hurubă: Vorbesc, într-adevăr, mult? Nu m-aş fi crezut în stare... O, am debutat cam târziu, dar la cea mai prestigioasă editură din ţară – zisă a Uniunii Scriitorilor – în 1986. Am debutat în antologia de proză intitulată „Debut ’86”, dar cu povestiri „cuminţi”, fiindcă redactorul şef de pe-atunci al Editurii, Cornel Popescu, şi redactorul de carte, stimata, frumoasa şi iubita doamnă Maria Graciov – doi oameni extraordinari! –, nu au fost de acord să propun pentru volum proză satirico-umoristică, fiindcă ar fi „retezat-o” cenzura. Aşa că m-am conformat fără crâcnelile care ar fi însemnat, în traducere liberă, „dat cu piciorul unei şanse”, poate unice în felul ei... A fost una dintre puţinele mele sclipiri de inteligenţă care să-mi aducă frumosul şi binele în suflet, că altfel eram destul de încăpăţânat în privinţa scrisului şi, pentru că începusem să-mi dau seama de valoarea textelor mele, cu mult mai bine realizate decât multe altele pe care le publicau revistele... A, începusem să aştept telefon de la Academia Suedeză pentru Premiul Nobel, fiindcă publicam prin reviste, fiindcă debutasem... Glumesc, dar a fost bine, am primit odată cu volumul – de dimensiunea unei cărămizi (620 de pagini care cuprindeau 34 de autori visând toţi, probabil ca şi mine, la celebritate – „girul” prestigioasei Edituri...

Doina Dobreanu: Şi-apoi ?

Dumitru Hurubă: Tăcere, fiindcă umorul practicat de mine nu intra suficient de bine în rama realismului socialist şi nimeni nu risca pentru un anonim, care eram eu, totuşi... Abia după ’90, am început să intru în... drepturi.

Doina Dobreanu: Cum v-aţi defini, pe scurt, ca scriitor umorist...

Dumitru Hurubă: O, e atât simplu!: sunt – sau cel puţin aşa mă cred – un om aproximativ ca oricare, poate puţin mai altfel, fiindcă cerşesc tot timpul comunicare din partea oamenilor, apropiere sufletească şi chiar dragoste – ciudat, nu? Ca autor umorist, ar trebui, după credinţa multora, să nu-mi pese de nimeni şi de nimic din punct de vedere sentimental, fiindcă umoriştii sunt, prin definiţie, nişte oameni ale căror sentimente cam suferă de atrofie şi sunt şi cam neserioşi. Sună bine? Deşi, nu o dată mi s-a spus că, dimpotrivă, nu par a avea calităţi de o asemenea factură, adică de umorist, mai ales după fizionomia feţei... Eh, paradoxuri existenţiale, pe care le înghit tăvălite în ulei de ricin... Dar sunt de acord, fiindcă privindu-mă în oglindă, adeseori, chiar după ce îmi reuşeşte o pagină bună, ba chiar un textuleţ cât de mic, am impresia că mă priveşte o făptură cu gând să-şi pună capăt zilelor... Glumesc, într-o oarecare măsură...
    Doina Dobreanu: Glumiţi, desigur. Ce şanse îi acordaţi literaturii umoristice româneşti în contextul economiei de piaţă?
    Dumitru Hurubă: Pot să fiu dur? Dacă cei care se cred umorişti, dar nu i-a virusat Dumnezeu cu acest har, vor oferi publicului produse jalnic şi forţat fals-umoristice, şansele sunt..., adică, vă întreb şi eu: mai sunt? Şansa literaturii actual-umoristice româneşti? În toamna lui 2005, am participat, în judeţul Caraş-Severin, la Festivalul de umor „Valentin Silvestru”, organizat excelent de către minunatul Mircea Cavadia, directorul ziarului „Timpul”. Acolo m-am întâlnit cu câţiva umorişti buni şi foarte buni: constănţeanul Ananie Gagniuc, Ştefan Cazimir, Mihai Frunză, Bogdan Ulmu, caricaturiştii Costel Pătrăşcan, Leonte Năstase şi Cristi Vecerdea... Aşadar, pot să-i acord şanse mari umorului românesc, reprezentat de asemenea autori şi alţii de calibrul lor, dar, dacă umorul va ajunge pe mâna unora de felul celor care sunt „jucaţi” pe la „divertismente de televiziune”, la radio, sau în unele piese de teatru şi filme, riscăm să devenim nişte fiinţe care vor râde doar la comanda benzii magnetice, ameninţaţi de ţeava unui Kalaşnikov sau pur şi simplu ca nişte jucării mecanice, cum se mai procedează ca fundal la unele filme anunţate cu mare tam-tam comice şi la care, cu toate hohotele de râs de pe bandă, te scarpini în cap, obsedat de groaza preţurilor, cheltuielilor de întreţinere... Ei, în acest caz, comentariile nu mai au rost...
    Doina Dobreanu: Aţi avut ocazia să întâlniţi oameni apreciaţi din lumea literară?
    Dumitru Hurubă: Da, dar fără cine ştie ce semnificaţii asupra mea, asupra creaţiei mele de fapt – vorbesc de stil, dacă nu sună prea arogant... Nicolae Manolescu şi G.Dimisianu, de la „România literară”, Octavian Paler, Mircea Maliţa, Nicolae Breban, Mihai Sin, Valentin Silvestru, Ştefan Cazimir, Mircea Dinescu, Romulus Guga, George Ţărnea – un poet extraordinar... Ceva mai altfel şi, în orice caz, mai aproape de sufletul meu de umorist, a fost întâlnirea cu Valentin Silvestru – om de-o rară nobleţe sufletească, bun simţ al umorului şi atent cu confraţii. M-a impresionat extrem de plăcut, de fapt, el şi cu soţia sa, Doamna Brânduşa, cu care forma, cred, cea mai reuşită pereche din câte am cunoscut. Apoi, am avut o relaţie cu totul specială cu Vlad Muşatescu, Dumnezeu să-i odihnească sufletul în bine, linişte şi lumină!. Relaţie specială spun, fiindcă nu ne-am văzut niciodată, dar simţeam că ne simpatizam reciproc. Vorbeam deseori la telefon, mi-a acordat un interviu – cred că ultimul înainte de a muri... O vreme am mai vorbit la telefon cu soţia lui, Doamna Pencke, care îmi mângâia auzul cu vocea-i ca de copil. Fantastic! L-am iubit, i-am iubit pe amândoi...
    Doina Dobreanu: Am intrat în zona prieteniilor literare...
    Dumitru Hurubă: Cred că da, însă n-o să mai dau nume, fiindcă nu vreau să supăr pe nimeni. Da, sunt în relaţii bune şi chiar foarte bune cu mulţi scriitori, nu numai din judeţ, ci şi din alte părţi... Vreau să spun, însă, că prieteniile de acest gen sunt tot mai rare şi, nu o dată, dominate, din nefericire, de interese care sufocă creaţia artistică – mare păcat! Sunt adeptul prieteniilor în măsura în care simt reciprocitatea. După părerea mea, prietenia e o... meserie foarte grea şi de-aceea mulţi renunţă...
    Doina Dobreanu: În concluzie?
    Dumitru Hurubă: Prieteniile sincere şi dezinteresate sunt pe cale de dispariţie – atât!
    Doina Dobreanu: Cum vă simţiţi ca scriitor umorist? Trăiţi un sentiment special?
    Dumitru Hurubă: Cred că da. Uneori sunt chiar mândru de ceea ce reuşesc să fac. Cred că mi-am asumat o mare responsabilitate, nu atunci când mi-au reuşit primele fraze, sau primele schiţe – mă rog... – ci atunci când n-am ştiut să mă opresc la timp sau să încerc să scriu proză... cuminte. Poate aş fi reuşit cu mult mai bine, aş fi fost mai mulţumit, pe când aşa... Ştiţi? Am tot timpul sentimentul unei mari şi permanente neîmpliniri... Şi care duc la sentimentul că sunt singur, părăsit sau ignorat. Dacă altfel nu se poate, dau telefon şi, de cele mai multe ori, îmi restabilesc verticalitatea sufletească... Pentru că am fost, sunt şi voi fi mereu o fire sociabilă, doritoare de comunicare şi de afecţiune.
    Doina Dobreanu: Ce înseamnă pentru dumneavoastră viaţa de după publicarea unei cărţi?
    Dumitru Hurubă: Un pustiu imens în care încerc să găsesc o oază de verdeaţă. O vreme îmi spun cu toată convingerea: nu mai scriu nimic, apoi constat că, de fapt, ar mai fi ceva de spus în legătură ba cu una, ba cu alta...
    Doina Dobreanu: În anul 1998, aţi publicat cartea „Bună seara, Domnule Mann…”. Este prima dumneavoastră carte pe care am citit-o; şi am citit-o cu creionul în mână, din copertă în copertă, curioasă să vă descopăr, să vă cunosc în ipostaza de artist al cuvântului. Mi-au plăcut prozele din acest volum şi le-am considerat bucăţi de suflet scrise cu migală şi exigenţă, cu echilibru stilistic şi sobrietate. Am recunoscut adesea în vorbirea unor personaje, purtând şi supranume autentice de la Subcetate - Buşuleţu, Flindăr, Măţălău - cuvinte şi expresii, uneori bolovănoase, dure, dar sugestive, specifice graiului acestor locuri. Multe din localizările în spaţiu ale povestirilor, precum Pădurea Cailor, Părăul Mortoncii, Poiana Dobrenilor, Poiana lui Filip, Troaca Paşcului, Ioguri, aparţin de asemenea satului nostru de la poalele Muntelui Bătrâna din Carpaţii Răsăriteni.
Am constatat la vremea aceea, prezentându-vă cartea, că modalitatea principală de exprimare este confesiunea, ceea ce aţi confirmat şi dumneavoastră…
    V-am invitat, la scurtă vreme, la Subcetate, pentru a prezenta consătenilor noştri acea carte, ca şi cele publicate anterior. Ce sentimente aţi trăit atunci, întorcându-vă acasă cu prinosul muncii Dv. de scriitor?
    Dumitru Hurubă: „Bună seara, domnule Mann…” este un volum de proză scurtă care, trebuie să recunosc sincer, înseamnă foarte mult pentru mine. A fost primul volum de proze… serioase, dar el este cel mai bun liant, literar vorbind, între sufletul meu şi locul natal. Mă întorceam astfel la consătenii mei spunându-le în acest fel, oarecum cu umilinţă şi cu respect: uitaţi-vă, n-am risipit talanţii, ci, atât cât m-a ajutat mintea, i-am valorificat. Iar aici trebuie să spun, şi o fac cu tot dragul: acea prezentare de carte şi organizarea întâlnirii v-o datorez în întregime. Vă mulţumesc. A fost, cred, cea mai frumoasă şi mai adânc trăită lansare de carte din câte am mai făcut la cele peste 20 de volume publicate. Din păcate, şi o spun cu părere de rău şi un pic resentimental, a fost singura mea întâlnire cu cititorii din Subcetate. Dar am colindat judeţul Hunedoara, având lansări sau prezentări de cărţi la Brad, Deva, Simeria, Hunedoara, Orăştie, Haţeg, Petroşani. La Petroşani, am avut bucuria să întâlnesc un autor consătean al nostru, pe domnul prof. Pavel Mureşean…
    Doina Dobreanu: Vă cunosc activitatea literară prodigioasă, concretizată printr-o mulţime de volume publicate, am luat cunoştinţă şi de multele premii şi distincţii care v-au fost conferite, o certă dovadă a recunoaşterii naţionale de care vă bucuraţi.
Multe cărţi, dar şi multe premii! Care din aceste premii v-a surprins şi v-a bucurat în mod deosebit?
    Dumitru Hurubă: M-a surprins premiul de la Tg.-Jiu, cel pentru „Rezervaţia de zăpăciţi” şi premiul acordat de revista „Ateneu”. Important pentru mine este faptul că toate aceste premii, ca şi primirea în Uniunea Sriitorilor din România mi-au consolidat încrederea că scriu bine, că oameni importanţi au încredere în mine şi că mă apreciază.
    Doina Dobreanu: Care carte este cea mai aproape de sufletul dumneavoastră şi care credeţi că vă reprezintă cel mai bine?   
    Dumitru Hurubă: Cel mai corect răspuns ar fi: cartea pe care n-am scris-o, încă! Dar, dintre cele publicate până acum, pe nedrept poate, fiindcă e singurul volum între cele de proză, eseu, interviuri, critică literară…: „Carte de colorat mintea”, o carte de versuri satirico-umoristice – mare parte publicate în „Moftul român”, „Urzica”, „Şopârla” şi „Râsu’ lumii”.
Doina Dobreanu: Ceea ce mă fascinează la dumneavoastră este spiritul jovial, buna dispoziţie, înclinaţia spre umor, satiră, ironie fină, talentul de a sancţiona prin aceste mijloace defecte ale celor din jur sau ale societăţii, în general. Spiritul „ciufelnic” aş zice că este o trăsătură evidentă a varvigenilor şi spun asta gândindu-mă la atâtea cuvinte şi expresii savuroase din graiul lor sau la poreclele atribuite cam fiecărui individ din localitate, unele fiind moştenite de familia întreagă, două-trei generaţii la rând. Am oare dreptul să afirm că legătura dumneavoastră cu satul este întreţinută şi în spirit, prin aceste fire abia perceptibile ale unei anumite spiritualităţi?
    Dumitru Hurubă: Evident, altfel, cum? Oricât aş vrea să mă prefac, am fost şi rămân un… varvigean, legat de oameni şi de locuri cu nenumărate fire.
    Doina Dobreanu: „Ca o fleandură, iubirea” este titlul volumului de proze scurte, publicat în 2011. Este o discrepanţă mare între definiţia iubirii întâlnită la Nichita Stănescu, spre exemplu – „leoaică tânără, iubirea” – şi felul în care dumneavoastră definiţi iubirea, „ca o fleandură”, un cuvânt din registrul peiorativ al graiului din Subcetate. După ce mari poeţi au proslăvit iubirea încă din antichitate, dumneavoastră o priviţi cu desconsiderare? Credeţi că în lumea în care trăim sentimentul acesta nobil, cu toate valenţele sale – iubirea faţă de om, de sine, de pământul natal, de familie, de ţară, de istorie, de limbă etc. – şi-a pierdut sensul? Şi totuşi, „unde iubire nu e, nimic nu e”.
Dumitru Hurubă: N-am niciun interes să vă contrazic, Doamna Doina, aceasta şi pentru că Apostolul Pavel este preferatul meu dintre toţi apostolii creştinismului, el fiind cel mai inteligent, cel mai cult, cel mai bun şi un narator greu sau imposibil de egalat. Zicerea lui, „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, preluată şi de Marin Preda, mi-a călăuzit şi paşii şi reuşitele în viaţă – atâtea câte-au fost. Iar în ceea ce priveşte titlul cărţii mele, el, de fapt, este un simplu semnal de alarmă, în sensul că, în ziua de azi, nu prea mai avem nimic sfânt pe lume. Până şi sentimentul cel mai frumos, iubirea, este terfelit în fel şi chip şi, printr-o reducţionare idioată, îl aruncăm cu un fel de plăcere sadică în derizoriu, parcă temându-ne să mai fim normali în relaţiile interumane şi, mai ales, sentimentale.
    Să privim în jurul nostru şi vom (re)descoperi hulpavul proces de degradare al comunicării; auzim pe stradă sau la televizor felul în care se vorbeşte, în care se adresează iubiţii unul altuia etc., de multe ori fără niciun respect, flendurind limba română… Titlul cărţii mele e un semnal, dacă vreţi o parafrază a sintagmei cărţii „Reportaj cu ştreangul de gât”, a jurnalistului ceh Julius Fučik (1903-1943), carte care se încheie cu atenţionarea: „Oameni, eu v-am iubit – vegheaţi!” E extraordinar, nu?  
    Doina Dobreanu: Asemenea personajului din ultima povestire a cărţii „Bună seara, Domnule Mann…”, aţi plecat departe de sat, tăcut, aproape neobservat, să vă căutaţi împlinirea. Vă simţim mereu aproape prin cărţile dumneavoastră – punţi de legătură între cei plecaţi din sat şi cei rămaşi, dar prezenţa dumneavoastră în Uniunea Scriitorilor Români ne onorează şi pe noi. Ce aţi vrea să mai spuneţi, în afară de ceea ce mi-am permis să vă întreb?
    Dumitru Hurubă: Mi-aş permite să sfătuiesc pe mai tinerii mei confraţi într-ale umorului să-l înveţe pe de rost pe Caragiale, să citească în general multă literatură de gen, să nu se grăbească, fiindcă timpul şi viaţa nu iartă atunci când un lucru nu este făcut la vremea lui. Însăşi celebritatea vine la timpul ei, cu atât mai greu la autorii umorişti cărora criticii literari nu le acordă mai nici o atenţie... scrisă, dar râd omeneşte citindu-i pe ascuns. Apoi, îmi doresc sănătate, putere de muncă şi, eventual, încă vreo carte – dacă-mi va da Dumnezeu imaginaţie, muza, inspiraţie, iar viaţa, puterea de a crea...
    Doina Dobreanu: Eu vi le doresc din tot sufletul, nu înainte de vă mulţumi pentru această convorbire...   (24 ianuarie 2012)

 https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2011/12/dumitru-huruba.html

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2016/08/falos-ca-sunt-varvigean-dumitru-huruba.html

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2021/02/dumitru-huruba-strofe-de-ianuarie.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/04/dumitru-huruba-iubind-o-pe-amalasunda.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2015/02/doina-dobreanu-vasile-dobreanu-la.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2021/02/dumitru-huruba-vizita-opinata-2021.html