Text publicat în cartea
LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, vol. 1, 2013,
Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș,
Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU
Doina
Dobrenu: Doamna Ana Dobre, deşi trăiţi de mai
mult timp în Canada, veniţi în România ori de câte ori este posibil şi de
fiecare dată poposiţi şi la Subcetate câteva zile. Ce vă mai atrage aici de
vreme ce părinţii nu mai sunt?
Ana
Dobre: Da, în momentul de faţă trăiesc în Canada,
având dublă cetăţenie: română şi canadiană. Aproape în fiecare an, însă, vin în
ţară. De fiecare dată am fost şi la Subcetate, uneori chiar şi numai pentru o
zi sau două, deoarece pentru mine locul de baştină înseamnă foarte mult: prima
casă, copilăria, adolescenţa, maturitatea, împreună cu visele şi realităţile de
zi cu zi. Cred că sentimentul de apartenenţă la locul natal este valabil pentru
fiecare fiinţă umană.
DD:
„Sus, pe deal, e-o casă…” Este versul unui cântec. Şi acolo sunt amintirile
dumneavoastră legate de Subcetate. În ce ipostaze vă vedeţi urcând acum dealul?
Gospodăria părinților de pe deal
În zare, Călimanii înzăpeziți
AD:
Casa noastră, prima casă de pe Dealul Morii dintr-un număr de opt, câte erau în
vremea copilăriei mele, a rămas singura casă locuită în momentul de faţă. Aş da
oricât să rămână pe veci, ca mărturie a posibilităţii continuităţii vieţii în
aceste locuri.
În
amintirile mele mă văd coborând sau urcând dealul la vârste diferite. La şapte
ani, când am început clasa I la şcoala din centrul comunei, făceam zilnic acest
drum. În vremea aceea învăţam în clădirea Primăriei, în săli prost încălzite
iarna, cu sobe fumegânde. Deseori ne întorceam cu hainele şi încăţămintea ude
deoarece în timpul pauzelor ne săniam în dosul Primăriei, pe pantele care sfârşeau
la pârâul Călnaci. În drum spre casă, ne îndemnam să continuăm săniatul pe gheaţa
de pe Mureş, în zona podului Muscanilor. Eram împreună cu vecinii mei, astăzi
morţi toţi: fraţii Victor şi Gavril Ciubucă şi Aurelia Buca. De se întâmpla să
se rupă gheaţa şi să alunecăm în apă sau ca ninsoarea proaspătă să acopere
cărarea, ghetele noastre ude nu se uscau complet până a doua zi dimineaţa; le
încălţam aşa cum erau, deoarece nu aveam decât o singură pereche.
Îmi
amintesc cum în iarna anului 1953-54, când zăpada era foarte mare, ca să pot
coborî dealul, venea tata cu mine pentru a-mi face cărare.
Mă
văd coborând Dealul Filpii pe cărarea ce ducea spre calea ferată, purtând un
sac de porumb sau de grâu, de 10-15 kg, spre moara lui Csiki, lângă Mureş; mă
văd apoi urcând dealul, pe aceeaşi cărare, spre casă, cu sacul de făină pe
spate. Consideram atunci că era o datorie morală faţă de părinţă; acum mă
gândesc că era şi o bravură de copil.
Mă
văd pretutindeni pe Deluţ, un copil fără griji, cu vitele la păscut.
DD:
Cum a fost copilăria dumneavoastră aici, viaţa în general?
AD:
Am fost unicul copil al Iuliei şi al lui Alexandru Cotfas, din capul Filpii,
oameni gospodari cum rar găseşti; cel puţin aceasta a fost şi este percepţia
mea despre părinţii mei. Ca orice copil de ţăran, născut într-o perioadă în
care simţul proprietăţii, al moralităţii şi al apartenenţei la o comunitate
erau pregnante, crescând în acea atmosferă, le port în firea mea. Mi-am
petrecut copilăria şi adolescenţa împreună cu părinţii, muncind cot la cot cu
ei, fiind obişnuită de mică să execut cu responsabilitate toate muncile din
gospodărie. Când mă întorceam de la şcoală, ajutam în gospodărie, mai ales
toamna, la vremea culesului porumbului şi a cartofilor. Bucurie mare era când,
seara, se adunau vecinii la clăci de depănuşat porumbul.
Iarna,
lumea satului se aduna „acasă” şi se ocupa doar cu treburile din gospodărie.
Tata se ocupa de îngrijirea animalelor cu multă dragoste ca şi când acestea ar
fi făcut parte din familie; avea, cred, cele mai frumoase animale din sat: vaci
cu lapte, boi, juncani. Era tare mândru de ele! Mama se ocupa de treburile
casnice, între care torsul, ţesutul, la care ajutam şi eu. Munca era religia
părinţilor mei.
De
primăvara până toamna, începând de la cinci ani, mergeam cu mieii la păscut pe
Deluţ, în vreme ce un băiat mai mare se ocupa atunci de păzitul vitelor. Când
am împlinit şapte ani, mi-a revenit mie sarcina să păzesc vara, pe Deluţ, în
aproprierea casei, nu doar mieii, ci şi vitele. Nu era deloc uşor. Păzeam, de
fapt, holdele, mălăiştile şi culturile de cartofi să nu fie călcate şi păscute
de animale. Păstoritul a fost ocupaţia mea în vacanţele de vară până la vârsta
de 14 ani. Îmi aduc aminte cu plăcere de vremea aceea. Am avut o copilărie
grea, incomparabilă cu cea a copiilor de astăzi, dar am dobândit aptitudini,
obiceiuri, deprinderi de muncă şi o moralitate bazată pe cinste, respect şi
omenie, care au constituit un fundament solid pentru o viaţă sănătoasă.
Nunta părinților Iulia și Alexandru Cotfas , în 1939
DD:
Cum i-aţi carcteriza succint pe părinţii dumneavoastră?
AD:
Oameni modeşti, cinstiţi şi harnici, cu credinţă în Dumnezeu, cu
o conduită exemplară, săritori să dea o mână de ajutor oricui la nevoie. Am
crescut în armonie familială, valoare care mi-a fost impregnată în fiinţa şi
spiritul meu. Au unit în faţa lui Dumnezeu nu mai puţin de 24 de tinere familii,
botezându-le apoi pruncii.
Tata
era om vesel, cu darul de a povesti frumos şi de a se bucura dansând jocurile
strămoşeşti. Multă vreme a fost conducătorul echipei de dansatori din satul
Filpea. Mama, o fiinţă scundă şi firavă, blândă şi bună, s-a stins la numai 60
de ani.
Stima
de care s-au bucurat în sat s-a văzut în vara anului 1953, când tatăl meu a
fost concentrat pentru muncă, împreună cu mulţi alţii din sat, pentru a
construi viaductul spre Borsecul de Sus, pe care urma să se monteze lina ferată
necesară pentru transportul apei minerale îmbuteliate spre Topliţa.
Rămasă fără
sprijin, mama a fost ajutată de oamenii din satul Filpea la tot felul de munci şi
în felul acesta am reuşit să adunăm recoltele de pe câmp pentru iarnă. După
fiecare etapă de muncă - prăşit, cosit, secerat, treierat -, a urmat o seară de
petrecere, cu muzică şi joc, aşa cum se obişnuia la clăci.
Iulia Cotfas - 1943
Ana, Alexandru și Iulia Cotfas -1962
Mama cinstind nașii , la o nuntă, cu găina
DD:
Deşi eraţi singurul copil, deci stâlpul bătrâneţilor lor, nu au
ezitat o clipă să vă dea la învăţătură… Care sunt treptele şcolare pe care le-aţi
parcurs?
AD:
Am urmat şcoala de şapte clase în comuna Subcetate. Mi-amintesc că am început
clasa a III-a în şcoala nouă, la construcţia căreia şi-a adus contribuţia
aproape fiecare cetăţean al comunei; şi tatăl meu a transportat cu boii zeci de
care de nisip şi piatră pentru fundaţia clădirii. Am terminat clasa a VII-a în
1957 şi părinţii au hotărât să mă lase să dau examen de admitere la liceu,
având în vedere rezultatele mele bune la învăţătură, faptul că în comuna
Subcetate fiinţa un liceu încă în 1955 şi că vremurile erau din ce în ce mai
grele pentru ţărani, cu muncă şi cote împovărătoare de produse. Când am
terminat primul an de liceu, clasele liceale au fost mutate la Topliţa.
La
absolvirea liceului, în 1961, visam să devin arheolog, ţinând seama de
obiectele predilecte: matematica, istoria şi geografia. Fiind informată că la
terminarea facultăţii de istorie nu se asigurau posturi în domeniul
arheologiei, m-am decis să mă orientez spre chimie industrială. Întrucât
Regiunea Mureş Autonomă Maghiară, de care aparţinem, nu avea repartizată bursă
pentru această specialitate, eu având note pentru bursă, am optat pentru
Instalaţii în Construcţii.
Am
frecventat în perioada 1961-1967, la Bucureşti, Facultatea de Instalaţii pentru
Construcţii din cadrul Institutul de Construcţii. Mi-am luat diploma de inginer
instalator pentru alimentarea cu apă şi evacuare de ape uzate, instalaţii de
ventilaţii, încălzire şi gaze pentru clădiri civile şi industriale.
DD:
Aţi ajuns inginer şi v-aţi stabilit în Bucureşti, împlinindu-vă aici, familial
şi profesional… În ce împrejurări aţi ajuns la Toronto?
AD:
În anul 1965 m-am căsătorit cu colegul meu de an, Constantin Dobre, din Bucureşti.
Am fost repartizată să lucrez în Bucureşti, la Institutul pentru Proiectări Laminoare.
Între timp am născut primul copil, o fetiţă, Carmen, în iulie 1967. M-am
transferat apoi la atelierul de proiectare al Fabricii de Bere Rahova, unde se
executau proiecte pentru amenajarea şi modernizarea fabricilor de bere, spirt şi
amidon. A fost o perioadă foarte prolifică şi plină de acumulări teoretice şi
practice în domeniul meseriei mele.
Fiindcă
a apărut şi al doilea copil, Daniel, în anul 1969, şi fiindcă era necesar să
stau mai mult cu copiii, ne-am hotărât ca eu să intru în învăţământul profesional
şi tehnic. Între 1972-1977, am funcţionat ca profesor de specialitate – instalaţii,
construcţii şi desen tehnic – la o şcoală profesională şi de maiştri, apoi la
un liceu industrial de profil.
În
1977, copiii fiind deja mai mari, am dat concurs pentru a intra din nou în
proiectare. Am funcţionat din 1977 şi până la pensionare, în 1996, ca inginer
proiectant la Institutul de Studii, Proiectare şi Cercetare pentru Agricultură şi
Industria Alimentară.
Cum
am ajuns în Canada? În anul 1993, fiica mea, Carmen, inginer automatist, şi
Răzvan, soţul ei, cibernetician, au emigrat în Canada, stabilindu-se în
Toronto. În vara anului 1996 s-a născut primul şi unicul lor copil. Îmediat
după pensionare, în octombrie 1996 am plecat în Canada, ca vizitator, cu viză
pentru un an, pentru a mă ocupa de îngrijirea nepotului meu. Carmen şi Răzvan
au întocmit formalităţile în vederea emigrării noastre în Canada, a părinţilor şi
a bunicii, dar cum bunica a renunţat, soţul meu a fost obligat să renunţe şi
el, să o îngrijească. Eu am devenit cetăţean canadian în 2002, în urma unui
test de cetăţenie.
DD: Vorbiţi-ne
despre această experienţă canadiană.
AD:
La început a fost destul de greu, fiindcă eu nu cunoşteam deloc engleza. În
plus, configuraţia străzilor, arhitectura caselor sunt complet diferite. O
singură casă văzusem în stil european. Eram foarte plăcut impresionată de
politeţea oamenilor, de curăţenia oraşelor, a mijloacelor de transport în
comun. O atenţie deosebită, lucru nevăzut la noi, în România, era şi este atenţia
dată pensionarilor (seniorilor) şi persoanelor cu handicap. Fiind pensionară şi
trăind în afara tumultuoasei activităţi profesionale, spun că este foarte bine
de trăit, dar cei ce muncesc zi de zi spun că viaţa este grea.
Imigranţii
abia sosiţi în Canada trebuie să-şi echivaleze mai întâi studiile, apoi să
treacă printr-o perioadă de voluntariat pentru a dobândi experienţă canadiană,
fără de care nu se pot angaja în sistem.
Există
şomaj, oameni săraci, dar nu muritori de foame, deoarece comunitatea îi ajută
pe cei cu posibilităţi materiale reduse, prin donaţii de bani şi alimente.
Cum
a crescut numărul de tineri români imigranţi în Canada, a crescut şi numărul de
bunici, a crescut şi numărul de parohii creştine ortodoxe româneşti, ceea ce
face ca posibilitatea de întâlnire şi stabilire de legături de prietenie să
crească permanent. Participăm împreună la excursii, la sărbătorirea zilelor
onomastice, la spectacole.
DD:
Vă împărţiţi între Canada şi România, iar când sunteţi în România între
Bucureşti şi Subcetate, pentru a petrece câteva zile în casa părintească. Casa
părintească nu se vinde…
AD:
Vrând-nevrând, gândul meu zboară aproape mereu la Subcetate, implicit pe
Filpea, iar visele mele, destul de des, au ca loc de desfăşurare zona natală.
Din punctul meu de vedere, asta înseamnă că perioada mea de formare este adânc
ancorată în aceste locuri, spiritul meu a luat puternic amprenta locului şi nu
îmi pare rău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu