Text publicat în cartea
LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, vol. 2, 2014,
Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș,
Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU
Doina Dobreanu: Domnule
doctor Mihail Urzică, nu este o surpriză să vă reîntâlnesc la Subcetate.
Tainicul glas al pământului, al rădăcinilor, vă cheamă din când în când aici…
Doamne, ce v-a putut povesti tatăl dumneavoastră, învățătorul Gavril Urzică,
originar în satul Filpea, despre locul acesta și despre oamenii lui? Cu câtă
nostalgie o fi făcut-o de fiecare dată! Cred că dragostea față de familie și
față de locurile copilăriei, ca și căldura și vibrația din glasul lui au
înfiripat propriilor săi copii ideea de apartenență la acest loc. Cu timpul,
legătura dumneavoastră cu satul de obârșie al tatălui s-a consolidat, petrecând
vacanțe aici, la mătușile Ileana și Todorica, împreună cu verii dumneavoastră.
Mihail Urzică: Povestea tatălui meu despre locurile
natale este aparte. Deși a funcționat ca învățător, începând din anul 1938, în
comuna Șăulia, județul Mureș, a rămas legat sufletește toată viața de locul
unde s-a născut: satul Filpea din comuna Subcetate (județul Harghita), Varviz,
cum îi spunea el. Ne-a transmis și nouă, celor doi copii, Olimpia și Milu,
dragostea și atașamentul față de aceste meleaguri. Cu toate greutățile din
tinerețea sa - climă aspră, drumuri greu accesibile, deplasări dificile la
Târgu-Mureș în vremea în care urma acolo Școala Normală, călătoria în Ungaria
din timpul Primului Război Mondial… - povestea cu nostalgie despre aceste
locuri, despre vremurile de odinioară și despre oamenii de aici. Încă din 1974,
când am început să lucrez ca medic veterinar la Șăulia și veneam tot mai rar la
Subcetate, îmi spunea mereu să nu fac să nu merg, ori de câte ori voi putea, în
satul Filpea, unde își au odihna veșnică bunicii și străbunicii…
Legătura mea cu satul de obârșie al
tatălui meu s-a consolidat în perioada anilor 1963-1974, când îmi petrecem o
bună parte din vacanțele școlare, în special de vară, în această zonă: la
Subcetate, Gălăuțaș și Toplița. Excursiile făcute pe jos de pe Filpea în
Subcetate, Hăldani, Coastă, Zăpode, Mărinești, Plopiș, Toplița, Valea Topliței
etc. erau de o frumusețe rară în vremea aceea. Două mi s-au părut epuizante: cea
de la Vârful Bătrâna, din Mulții Gurghiului, la cules de afine, și cea de la
Hurdugaș-Paltin, la cules de zmeură.
Doina Dobreanu: Imaginați-vă povestind
copiilor sau nepoților dumneavoastră despre vacanțele petrecute pe Filpea,
despre felul în care luați parte la activitățile cotidiene, despre muncile și
petrecerile din zilele de sărbătoare, despre rudele din Subcetate.
Mihail Urzică: O, câte ar fi de povestit despre vacanțele petrecute pe
Filpea! Câte peripeții! Câte năzdrăvănii! Câte amintiri minunate! Dar cei
tineri nu mai au răbdare să asculte astfel de povești…
Îmi dădeam seama, copil fiind, că în
zona de munte, de altfel foarte frumoasă, oamenii locului, „muntenii” cum îi
numea tata, duceau o viață mai grea decât pe Câmpie, deși munceau mai mult,
pământul fiind mai puțin rodior și clima mai aspră.
Doina Dobreanu: Poate și pentru a
vă deprinde cu munca și cu asprimea vieții vă trimitea tata la rudele de la
munte…
Mihail Urzică: Cred că și pentru acest scop, dar mai ales pentru a
menține prin noi, copiii, legătura cu locul său natal, cu familia lui de aici.
Vedeam pe fața lui bucuria și nerăbdarea de a-i povesti la întoarcere ce am
făcut, ce fac rudele, cunoștințele. Reprezentam liantul său cu satul natal. La
plecare mă atenționa de fiecare dată, părintește, să mă port omenește, să dau o
mână de ajutor și să nu aibă rușine după mine.
Așteptam cu nerăbdare să vină vara, să
iau drumul muntelui, și pentru că aici aveam libertate cât îmi doream. Peste
tot mă simțeam ca acasă, dar la mătușa Todorica și la unchiul Grigore Buzilă,
în Gălăuțaș, dacă mă gândesc bine acum, beneficiam de o libertate absolută: să
fac ce vreau, să merg unde vreau, să lucrez cât vreau. Împreună cu verii mei
Aurel, Valer, Aurica, Lenuța, Victorița, Floarea, Mărioara cutreieram pădurile,
luncile, locurile unde mergeam la cosit și la strânsul fânului. Îmi plăcea la
cosit mai mult prin poiene, în apropierea casei, decât prin locurile
îndepărtate, pline cu jnepeni, pietre și cu iarba țepoasă numită părul porcului
pe care nu o tăia coasa; aluneca coasa peste ea ca la săniuș. Când lucram în
Poiana Mureșului din preajma cătunului Plopiș, aproape de casa mătușii, nu prea
se vedea seara ce lucrasem ziua. Dacă mergeam acasă să mai mâncăm, uitam să ne
întoarcem la lucru; ne jucam de-a ascunsul, ascultam muzică. Mergeam apoi,
osteniți, să ne răcorim în apa Mureșului, prindeam raci cu mâna de sub pietre, ne
întindeam oleacă pe iarbă la soare… Numai semnele unei furtuni de vară ne mai
aminteau de fân și atunci fugeam repede să salvăm situația.
Nu la fel de bine am reușit, în
vara lui 1971, atunci când mă aflam pentru câteva zile la verișorii Miluța și
Vasile Dobrean din Subcetate, să salvăm de ploaie fânul deja uscat. La amiază,
terminând de cosit în Poiana Mureșului, am plecat cu Vasile acasă, pentru un
scurt răgaz. Ispita ne-a îndemnat să ne oprim și la cârciumă, să ne răcorim cu
o bere rece. Obosiți, acasă ne-am culcat. Miluța plecase singură să adune fânul
în Podirei, convinsă fiind că ne vom descurca noi cu cel din Poiană. Când ne-am
sculat, ploaia trecuse… Ne-am prezentat și noi la lucru, într-un târziu, ca
„musca la arat”.
S-a întâmplat însă și să rămân singur
la adunat de fân, într-o zi călduroasă de vară, când mătușa Ileana și unchiul
Niculiță au plecat la o înmormântare în cătunul de pe Dealul Armeanului. Lucram
ascultând muzică de la un mic aparat de radio legat la gât. Ce bucurie le-am
făcut! Când ei s-au întors, cu puțin timp înainte ca ploaia să înceapă, eu
aproape adunasem tot fânul, încurajat de tunetele amenințătoare care se auzeau
dinspre Călimani.
Îmi plăcea, dintre muncile agricole,
să particip la strânsul fânului și, ca urmare, mi-au rămas întipărite în minte
numele locurilor unde aveam de lucru: la Barșon, la Dăscălița, la Ciungi, la
Bogdan.
Eram o dată la munca câmpului,
împreună cu vărul meu Milucu, fiul mătușii Ileana și al unchiului Niculiță
Țăran de pe Filpea. În apropiere muncea un om bătrân, poreclit Plăcintă. Ne-am
amuzat toată ziua, făcând mereu aluzie la supranumele său: „Ce-aș mânca niște
plăcinte!”, „Oare mătușa nu ne aduce niște plăcinte?”, „Hai la plăcinte, măi!”…
Bătrânul nu a zis nimic, dar când a apărut unchiul Niculiță, spre seară, și-a
vărsat toată supărarea, povestindu-i cum l-am ciufulit ziua întreagă. Ajungând
acasă, am luat iute găleata să aduc apă de la trocuță, în vreme ce vărul meu
s-a ales cu o corecție.
Fiind tineri și sprinteni, unchiul ne
urca pe căpițele de fân pentru a le clădi. Cocoțați în vârf, ce ne mai distram
să șuierăm după fete, și nu numai! Norocul nostru era că unchiul nu băga în
seamă, prins cu treaba și neauzind prea bine…
Ileana și Niculiță Țăran, în 2007
Mi-amintesc o întâmplare tulburătoare,
înfricoșătoare, petrecută într-o vară la Ciungi, la o distanță de 5-6 km față
de casă. Ziua coseam și uscam fânul, iar noaptea dormeam într-o colibă
improvizată de noi din porșori de fân drept pereți, acoperișul din fân fiind
susținut de greble, furci și crengi. Ne culcam pe un pat de fân acoperit cu o
bucată de prelată militară care ne ferea de contactul cu părul porcului, iarba țepoasă
care pătrundea prin haine până la piele. Totul a fost minunat până când, într-o
dimineață, am descoperit în apropiere, la 60-80 metri de colibă, excremente de
sălbăticiuni, de urs, după spusele unchiului Niculiță. Când la amiază a apărut
și mătușa Ileana cu mâncarea, i-am ieșit în cale și i-am spus hotărât că pe
mine nu mai apucă seara acolo. N-o să aflu niciodată dacă erau urme de urs sau
numai a vrut unchiul să se amuze pe seama noastră…
De multe ori mă gândesc ce eforturi
supraomenești făcea unchiul Niculiță și ca el câți alți țărani din această
zonă! Mergea în zori de pe Filpea câțiva km buni până la Combinatul C.P.L. din
Gălățaș, muncea acolo opt ore, apoi venea tot pe jos, cale de alți câțiva
kilometri buni, direct la munca câmpului, unde trudea până seara. Era bine dacă
reușea noaptea să se odihnească câteva ore și în zori o lua de la capăt.
Memorabile sunt și peripețiile legate
de transportul fânului acasă de pe câmp. Eu și unchiul Niculiță aduceam fânul
cu carul tras de vite, în timp ce vărul Milucu și cumnatul său Vasile, cu caii.
Lucram de zor. Într-o zi, în timp ce descărcam noi carul în fânar, nu știu cum
s-a întâmplat, dar caii și carul au trecut efectiv peste Milucu și Vasile… Au
avut norocul să scape cu lovituri minore și o sperietură bună. De acea
„cumpănă” avea să-și amintească unchiul Niculiță mereu.
u pot uita nici episodul acela când
am răsturnat carul cu fân imediat după ce-l terminasem de încărcat… Pe mine m-a
amuzat întratât pățania încât am izbucnit într-un râs nebunesc. Supărat,
unchiul Niculiță mi-a spus să nu mai râd și mi-a cerut un chibrit să dea foc
fânului. „Dă-mi o diufă („chibrit”),
să-i dau foc!” era singura frază pe care o repeta mânios. Acesta a fost și
răspunsul la întrebarea mătușii de ce am întârziat așa de mult, căci până am
reîncărcat carul și am ajuns acasă aproape se făcuse seară.
Mă antrenasem bine la cosit. Lucram
alături de unchiul meu, dar, fiind stângaci, nu reușisem să învăț a bate coasa.
Ca medic veterinar, orice operație cu bisturiul am făcut-o tot cu stânga. Doar
la scris folosesc dreapta, fiindcă nu mi-a permis tata, învățătorul meu, să
scriu cu mâna stângă. Unchiul era un om care, atunci când avea de lucru nu știa
de odihnă. Ca să nu pierdem vremea, când unchiul se apuca să-mi bată coasa, îmi
zicea să dau cu a lui… să nu-mi ies din ritm.
Doina Dobreanu: Erați fiu de învățător,
student și nu vă era rușine să trageți la coasă, să încărcați căruța cu fân…
Mihail Urzică: Nicidecum. Toată lumea muncea atunci și nu era o rușine.
În anii studenției mele am cunoscut la Subcetate peste 12 studenți localnici.
La sfârșit de săptămână ne întâlneam la baluri, la nunți, la petreceri, dar în
cursul săptămânii toți munceau la câmp alături de părinți, bunici, rude. Lumea
s-a schimbat mult în ultimii 40-50 de ani…
Când mă întorceam la Șăulia, tata nu
prididea cu întrebările. Îi citeam pe față nerăbdarea și bucuria de a afla cât
mai multe vești de „acasă”, vorbindu-i de persoane pe care le-am întâlnit, din
familiile Urzică, Ciubucă, Țăran, Bordea, Dobrean, Marcu, Pop, Țifrea, Baciu,
Buzilă, Roman…
Doina Dobreanu: Cum decurgeau atunci zilele
de sărbătoare, la Subcetate?
Mihail Urzică: Când eram mai
mici, de obicei ne îmbrăcam toți cu straiele de sărbătoare strămoșești și
mergeam la biserica din Subcetate. Uneori, la fel ne îmbrăcam și când mergeam
în vizită la rudele din Gălăuțaș și Toplița. Mărturii sunt pozele făcute în vremea
aceea împreună cu sora mea Olimpia, cu vărul nostru Milucu și cu verișoara
Miluța. Mătușa avea dulapul și coastănul pline de cămăși de tot felul, ca și de
celelalte piese ale portului popular. Le confecționa singură, cunoscând toate
îndeletnicirile tradiționale casnice: torsul, țesutul, cusutul, broderia.
Verișorii Milucu, Piuța, Milu și Miluța
Mi-amintesc cu plăcere de călătoria de
la Toplița la Borsec cu Mocănița. Era prin anul 1958, cred. Atunci se
transporta cu Mocănița apa minerală până la stația CFR Toplița, de unde se
transporta mai departe, în țară, în trenurile de marfă.
Petrecerile, distracțiile erau mai
limitate, dar curate, plăcute și frumoase. Mi-amintesc cu mare drag de clăcile
de cosit organizate sâmbăta, urmate, seara, de o petrecere la casa
gospodarului, cu mâncare și joc la lumina lămpii cu petrol.
Doina Dobreanu: Iaca-așa ați deprins și jocurile strămoșești din zona noastră!
Mihail Urzică: M-am străduit să le învăț, cât de cât, fără să ating
performanțele vărului Milucu. Atmosfera te invita la joc, nu puteai să te
mulțumești uitându-te, ori învârtita și ștraierul erau piese de bază în
repertoriul ceterașilor și al jucătorilor.
Doina Dobreanu: Cele mai frumoase
amintiri, totuși, de aici, de la munte?
Mihail Urzică: Cele mai plăcute, cele mai frumoase și mai de neuitat au
rămas cele din vara anilor 1971 și 1972, când eram student, fără griji și fără
boabe pe toamnă.
Doina Dobreanu: În concluzie?
Mihail Urzică: În concluzie, totul a fost frumos la Varviz, ca să-l parafrazez pe Ioan Chirilă,
care spunea în cartea sa, „Șepcile roșii”, că totul a fost frumos la „U” Cluj…
Doina Dobreanu: Tatăl dumneavoastră, fiu
de țărani din satul Filpea, a fost dat la învățătură. Cum apreciați decizia
bunicilor, oameni simpli dintr-un cătun izolat al comunei Subcetate, de a-și
trimite băiatul să învețe carte? O astfel de decizie implica în acea vreme
responsabilitate, cutezanță, muncă, tenacitate, dorință de luminare, respect
pentru școală. Credeți?
Mihail Urzică: Decizia bunicilor Petru și Ana Maria Urzică, oameni
simpli din satul Filpea, de a-l trimite pe tata departe de sat, să învețe carte,
o găsesc firească, deși posibilitățile lor materiale erau reduse. Tata, Gavril
Urzică, a urmat Școala Normală la Târgu-Mureș și a devenit învățător, împlinind
dorința părinților de a-și vedea fiul un luminător al minților copiilor de la
țară.
În acea vreme, un absolvent al școlii
normale știa să cânte la un instrument muzical. Și ce frumos cânta tata la
vioară! Își amintea cu mare plăcere de perioada ultimilor ani de școală când
deja cânta la diverse festivități școlare și, ocazional, în Subcetate, la
petreceri, la clăci și chiar la nunți, împreună cu muzicanții locali. Se amuza
povestindu-ne cum unii petrecăreți îl ironizau când mai dădea greș: „Gavriluț,
ori cânți ca lumea, ori mai lași din bani…”
Mama Ana Maria Urzică
Tata Petru Urzică
Doina Dobreanu: E de înțeles că știa interpreta
întreg repertoriul de jocuri românești specifice zonei natale: ștraiere,
învârtite…
Mihail Urzică: O, da, desigur! Și ce plăcere îi făcea să le cânte! Se
întorcea în felul acesta în timp, în satul său de obârșie.
Doina Dobreanu: Copiii și i-a învățat să
cânte la vioară?
Mihail Urzică: De mici am început să cântăm la vioară și la acordeon, și
eu și sora mea Olimpia. Participam chiar și la concursuri interșcolare. Rău îmi
pare acum că nu am urmat sfatul tatei și că nu am perseverat. Regret, de
asemenea, că nu se mai păstrează caseta cu înregistrările pe care i le făcusem
tatei, cântând vocal și instrumental…
Doina Dobreanu: Vorbiți-ne despre perioada de formare
a tatălui dumneavoastră și cea de apostolat, fiindcă adevărat apostol a fost în
satul Șăulia de Câmpie vreme de câteva decenii.
Mihail Urzică: Tata a terminat Școala Normală din Târgu-Mureș al doilea din cei 38 de absolvenți; a debutat în învățământ în satul său natal, la școla din Subcetate – Filpea, fiind aici învățător în anul școlar 1934-1935.
Școala din satul Filpea
A
satisfăcut apoi serviciul militar, urmând școala de ofițeri din Bacău. S-a
întors în învățământ, fiind un an la școala din Călușeri, jud. Mureș
(1936-1937), un alt an la Toplița (1937-1938) și, în cele din urmă, ca învățător
titular la Școala din Șăulia – Leorința, școală de 4 ani, începând din 1938 și
până la pensionare. O scurtă perioadă, între 1948-1952, a fost încadrat la
ciclul al doilea la școala din Șăulia.
Gavril și Carolina Urzică
În comuna Șăulia, unde a trăit 70 de
ani, din care căsătorit 62, tata a fost un adevărat apostol.
În satul Leorința, nu exista școală
când a venit tata. Școala a funcționat la început într-o casă particulară
nelocuită a lui Iacob Moldovan, ce avea să devină bunicul meu. Condițiile de
învățare erau necorespunzătoare: lumină obscură, încălzire precară…, dar tata
își amintea mereu de livada mare din preajma casei, cu pomi fructiferi din cele
mai alese soiuri, puieții fiind aduși de bunicul dintr-o pepinieră din Turda.
La inițiativa sa și cu participarea
voluntară a sătenilor mobilizați de tata, în Leorința s-a construit o școală,
din pământ, pe terenul donat de Ioan Turcu. Fiecare a contribuit la ridicarea
școlii după puterile sale, cu animalele la cărat pământ sau cu muncă fizică.
Imediat după război, a umblat din casă
în casă spre a convinge familiile să dea copiii la școală, apoi a organizat și
a contribuit la activitatea de alfabetizare a adulților, a organizat activități
cultural-artistice cu copiii și cu tinerii din Leorința, a fost președintele
Comisiei de împăciuire la nivel de comună.
Gradul didactic II l-a obținut cu
lucrarea „Predarea la clasele simultane”. I-a fost apreciată strădania sa prin
atribuirea distincției de „Învățător fruntaș”.
Tata a fost apreciat și respectat la
superlativ de întreaga comunitate pentru ținuta, corectitudinea și
punctualitatea sa exemplare, pentru demnitatea și profesionalismul său.
Doina Dobreanu: Ați putea evoca
personalitatea părintelui dumneavoastră? Cum a fost în ipostazele de tată, soț
și învățător?
Mihail Urzică: Mi-am văzut părinții mereu cu alți ochi, în funcție de
puterea de înțelegere pe care am avut-o la vârste diferite: cu ochii copilului,
ai adolescentului, ai omului matur devenit părinte. era înalt, subțire, drept ca
brazii copilăriei sale, cu ochii blânzi, responsabil de viitorul odraslelor
sale și al copiilor nevoiași pe care îi ajuta cu cele necesare, din puținul lui
câștig, să vină la școală, să îi învețe carte, iubirea față de limbă, neam,
țară și Dumnezeu, ca și respectul față de sine și față de cei din jur.
Era preocupat de liniștea familiei,
fiind cel care căuta împăcare în orice împrejurare. Mama era mai aspră, mai
intransigentă, poate și pentru că rămăsese orfană de mamă de la vârsta de șapte
ani, dar în familia noastră domnea buna înțelegere, respectul și iubirea. „Să-l
ascultați pe tatăl vostru și să vă rugați la Domnul!”, ne spunea mereu mama.
Este interesant că rar era când tata o
contrazicea pe mama și, atunci când o făcea, era blând la vorbă. Când observam
că, totuși, mama nu are dreptate, nu uitam nedumeriți la tata și-l întrebam. El
răspundea ironic: „Așa-i cum zice ea!”, apoi, zâmbind, adăuga: „Nici nu se
poate altfel…”
Doina Dobreanu: Ce trăsături ați
moștenit de la tatăl Dvs.?
Olimpia și Mihail-Mircea Urzică
Mihail Urzică: Desigur, am moștenit ceva din codul genetic al lui tata,
dar el a fost mult prea aparte, printr-o serie de virtuți dobândite, cred,
precum corectitudine, abnegație, hărnicie, cumpătare, modestie, și
punctualitate.
Cu toate că tata era un om atât de
deosebit, nu am înțeles multă vreme de ce bunica vitregă - mătușa Carolina, cum
îi ziceam noi -, supărată foc pe mine, și nu fără motov, m-a apostrofat
zicându-mi: „Fugi, că-n cap te toc, hoț de munte și tâlhar!”, făcând aluzie la
obârșia mea și a tatălui meu.
L-am apreciat și l-am avut mereu ca
reper, dar tata a fost mereu mai ordonat, mai conștiincios, cu simțul datoriei
mai ascuțit, mai patriot. Uneori, când făceam lucrurile mai de mântuială, îmi
reproșa nemulțumit: „Fiule, tu ești ca una din bunicile mele care se mulțumea întotdeauna
spunând: Bine-i oricum, dragă!” Cu curajul
pe care l-a avut tata nu ne putem lăuda niciunul din copiii lui.
Poate i-am moștenit compasiunea față de
bolnavi, bătrâni și nevoiași; poate și ceva din umorul său. Să fi fost
ascendenții lui tata plini de umor, de ciuf, de ironie? Cu jenă îmi amintesc
acum că verișoarele mele din partea mamei, când se interesau ce-mi fac
părinții, mă întrebau de Febronia și Zarone, nume cu care îi poreclisem chiar
eu. Mama, fiind exigentă, categorică și mai neînduplecată, se alesese cu acest
supranume pe care îl împrumutasem de la maica Febronia, de a cărei educație
beneficiase la Blaj, în Institutul Recunoștinței. Tata s-a ales cu numele
amintit de la glumele pe care le spunea cu Zarone și Petru Groza…
Doina Dobreanu: Umorul este un dar. Am
remarcat înclinația varvizenilor de a
face haz de necaz, umorul nostru fiind născut dintr-un instinct de
supraviețuire, cred. În comuna noastră nu există om fără poreclă. Identificarea
unei persoane se face mai degrabă după supranume decât după numele oficial...
Cum
l-au văzut cei din familie pe Gavriluț Urzică?
Mihail Urzică: Tata a fost apreciat, respectat și stimat de familia mamei
mele. Relația dintre tata și socrul său, bazată pe bună înțelegere și răbdare,
pe bunătate și îngăduință manifestate reciproc, rar se poate întâlni.
Mă amuzam auzindu-le pe surorile lui tata,
adresându-i-se respectuos cu „bade” și cu „dumneata”, el fiind mai mare și cu
școală. Când tata fusese învățător pe Filpea, în anul 1934-1935, o învăța și pe
mătușa Ileana.
Doina Dobreanu: Și mama își amintește de
anul în care învățătorul Gavril Urzică a predat limba română la școala din
Subcetate – Centru, ca și de una din problemele pe care a pus–o școlarilor, de
a analiza cuvântul „vie” din textul: „Maică-sa, de-i vie, spune-i ca să vie
pân’ la noi în vie.”
Cum
l-au văzut în Șăulia consătenii, respectiv colegii de școală pe învățătorul
Gavril Urzică?
Mihail Urzică: Repartizat în Șăulia, tata a venit cu trenul din
Târgu-Mureș până în Band, unde l-a întâlnit la târg pe însuși primarul comunei
Șăulia, Ioan Turcu. Acesta l-a luat cu el acasă și la el a rămas până în anul
1946, când tata s-a căsătorit.
Tata a fost întotdeauna respectat de
cetățeni și de toate cadrele didactice din Șăulia. El a fost învățătorul care a
venit aici și nu a mai plecat.
Învățătorul Gavril Urzică și elevii săi
Învățătoarea Viorica Mureșan își
amintește cu drag de tata: „În 1965, la deschiderea anului școlar, ne-am
întâlnit în curtea școlii din centru, debutând ca învățătoare suplinitoare.
Cunoșteam familia Urzică deoarece fusesem colegă cu Olimpia și aveam un respect
deosebit pentru „domnul”, cum i se spunea în sat. Ne-am întâlnit ulterior la
ședințe și la activități cultural-educative, la care domnul era mereu prezent
și se comporta ca un adevărat părinte pentru toți. Cu toată seriozitatea și
severitatea pe care o prezenta alura sa de om trecut prin multe încercări, mai
ales în timpul celui de-al doilea război mondial, găsea și momente de glumă.
Multe am învățat de la domnul învățător în practica pedagogică, am învățat că modelarea
elevului se face cu răbdare, cu bunătate și cu dragoste, cu sufletul deschis,
dar și cu puțină severitate.”
Unul din foștii elevi ai tatălui meu, care
i-a devenit mai târziu coleg de școală în comună, profesorul de educație fizică
Ioan-Emil Turc, îl evoca pe tata astfel: „Există în viață oameni de care te
legi dincolo de cuvinte, oameni care văd în tine mai mult decât vezi tu însuți,
oameni care parcă sunt făcuți pentru sufletul tău. Un astfel de om a fost pentru
mine învățătorul Gavril Urzică. El a fost și a rămas părintele meu spiritual și
cel mai de nădejde prieten. Nu-l voi uita pe învățătorul care mi-a pus prima
oară tocul cu peniță în mână pentru a scrie primele litere, care m-a învățat
cititul și socotitul, care mi-a cizelat limbajul, care m-a învățat să prețuiesc
natura, locurile natale și strămoșii. Nu întâmplător am revenit în comuna natală
Șăulia în calitate de profesor, ci pentru a educa cu același devotament elevii
de aici. Reîntâlnindu-ne la școală, după ani de zile, domnia sa era mândru că
i-am fost elev, iar eu că l-am avut dascăl. Pentru noi, elevii, domnul
învățător era ca o carte deschisă, era un model de urmat. Ne-a învățat să
apreciem valoarea lucrurilor prin semnificația lor, ne-a învățat să ne
respectăm și să ne păstrăm demnitatea; ne-a învățat că un om trebuie să se uite
de sus la altul doar atunci când ar trebui să-l ajute să se ridice.
Cu cât trece timpul de la despărțirea
de primul meu dascăl, Gavril Urzică, cu atât amintirea pe care i-o port devine
mai frumoasă, mai prețioasă. Mă gândesc la domnia sa la fiecare început de an
școlar, mă gândesc că poate undeva, în depărtările celeste, sufletul lui
vibrează atunci când zărește pâlcurile de copii ce se îndreaptă voioși spre
școală.”
Îi mulțumesc domnului profesor pentru
dragostea și respectul păstrate pentru tata, dar și pentru că i-a îndeplinit
ultima dorință, împreună cu profesorul Nicolae Cioca, de a-i duce sicriul la
groapă în ziua de 16 septembrie 2008.
Model de dascăl a fost tata și pentru profesoara Costina Tămaș care, „în semn de venerație și amintire” pentru mentorul său, spunea: „E important să ai șansa să întâlnești la momentul potrivit pe cineva care să-ți fie far de înțelepciune în realizarea visurilor tale. Absolventă a unei prestigioase școli din vechea cetate și ctitorie a Basarabilor, Câmpulung Muscel, am ajuns într-o zi frumoasă de toamnă a anului 1960, cum numai în Câmpia Transilvaniei poți vedea, în Șăulia, punctul de plecare în cariera mea de dascăl. Domnul Gavril Urzică, învățător și director la școala din Leorința Șăuliei aștepta cu nerăbdare să-i vină un cadru didactic tânăr, care să-l ajute în activitatea de învățare și educare a celor peste 60 de elevi. N-am să uit niciodată cum am fost primită și prezentată elevilor.
Un domn uscățiv, cu vorbă blândă, cu
privirea ageră și pătrunzătoare, cu darul de la Dumnezeu de a cunoaște sufletul
omului; așa l-am cunoscut pe domnul învățător Gavril Urzică și așa a rămas. Era
familist convins, își iubea și respecta soția, se dedica celor doi copii care
au devenit oameni de cinste și vrednici urmași ai părinților. Asemenea domnului
Trandafir, învățătorul nostru slujea școala fără a se gândi la câștig, iar în
timpul liber se ocupa de frumoasa lor gospodărie.
Îmi amintesc de darul său de orator,
pe care îl punea în valoare cu ocazia sărbătorilor din localitate, evocând
întâmplări din timpul războiului sau din istoria neamului românesc.
Îmi dădea sfaturi utile într-un spirit
șugubăț și cu fine ironii. La îndemnul domniei sale, am devenit profesoară de
istorie și geografie. Am slujit cu drag 45 de ani școala din Șăulia, căutând să
duc mai departe flacăra culturii sădite în sufletul meu și mintea mea de cel mai
respectat dascăl al acestei comune, mentor care a știut să-și facă discipoli
ce-l vor venera și își vor aminti de dânsul cu respect și pioșenie.
Avem nevoie de astfel de modele. Să
dea Dumnezeu să revenim la respectul față de înaintași spre binele societății
în care trăim și a celei următoare!”
Gavril Urzică la întâlnirea de 50 de ani
de la absolvirea Școlii Normale din Târgu-Mureș
Doina Dobreanu: Învățătorul Gavril
Urzică a participat la cel de-al Doilea Război Mondial. Ce vă amintiți din ceea
ce vă povestea tata?
Mihail Urzică: Tata s-a născut în anul în care a început Primul Război
Mondial, în 1914. Bunicul meu, Petru Urzică, fusese mobilizat pe frontul din
Ungaria. În 1916, când locuitorii din Subcetate au fost obligați să plece din
această zonă de frontieră, bunica Ana-Maria și străbunica Irina, împreună cu
tata, de numai doi ani, au plecat în refugiu. Au ajuns și ei în Ungaria, unde refugiații
au lucrat la câmp. La întoarcere, au fost nevoiți să treacă pe jos munții
Gurghiului pentru a ajunge pe Filpea. Epuizat de drum, copilul de 3-4 ani nu a
mai putut merge și, pe rând, femeile l-au luat în brațe, ajutate fiind și de un
soldat care se întorcea din război.
Copilul Gavril Urzică
A plecat din nou pe front, cu
batalionul 22 vânători de munte, în Crimeea, unde, în timpul luptelor, pentru
cunoașterea artei militare, pentru curaj și pentru capacitatea de mobilizare și
organizare a subordonaților, locotenentul Gavril Urzică a fost apreciat și
decorat cu ordine și medalii militare, cum ar fi: Ordinul Coroana României
clasa a V-a cu spade și panglică, Virtutea Militară în grad de cavaler și
Frunze de Stejar (24 I 1944). Fiind rănit la 23 februarie 1944, a fost adus în
țară, la spitalul din Turda. Aici se afla în vremea aceea și viitorul său
socru, astfel că mama, tânăra Carolina Moldovan îi vizita la spital pe amândoi.
A fost transferat la Spitalul Militar German din Sibiu, unde un medic german
i-a făcut o intervenție chirurgicală, suspendându-i o porțiune din pulmonul
care nu se mai vindeca. Tot timpul până la sfârșitul războiului tata l-a
petrecut în spitalul militar. „Să te miri, să te cutremuri/ De ce-a fost
pe-acele vremuri…”, recita el adesea dintr-o poezie.
Doina Dobreanu: Un intelectual nu poate
concepe să nu-și dea copiii la învățătură. Dorința de cunoaștere, de
învățătură, a dumneavoastră și a surorii Olimpia, a fost nu doar una lăuntrică,
ci și cultivată cu răbdare de părinți? În ce măsură părinții v-au fost model de
viață?
Mihail Urzică: Dorința de a învăța carte ne-a fost insuflată de ambii
părinți, cu calm și cu răbdare, de tata; mai aspru și categoric, de mama. Tata
nu concepea ca noi, copiii, să nu ne depășim părinții. Când dădeam de greu și
eram pe cale de a abandona școala, tata ne încuraja să mergem mai departe,
călăuzindu-ne ca un adevărat părinte și pedagog, ambii părinți fiindu-ne modele
de cutezanță, tenacitate, perseverență, dorință de autodepășire.
Și nu regret, deoarece cea mai
frumoasă perioadă a vieții mele a fost studenția, când am vrut să fac și să văd
totul, fiind prezent la filme, spectacole de teatru și operă, la meciuri, la
seri dansante, la expoziții, desigur, fără a neglija specializarea. Nu prea
rămânea timp pentru alt fel de lecturi, dar, conștienți de importanța
cititului, ne ironizam când treceam pe lângă anticariat, îndemnându-ne să
cumpărăm de acolo cărți, gata citite.
Doina Dobreanu: Prin dumneavoastră,
copiii, și prin nepoți, părinții dumneavoastră au trăit, cred, bucuria
împlinirii, reușitei. Este o mare realizare să-și vadă amândoi copiii doctori:
doctor de familie Olimpia Baciu, căsătorită cu inginerul Nicolae Baciu din
Subcetate – Filpea și doctor veterinar Mihail Urzică, căsătorit cu profesoara
Mariana – Sanda – Doina din Orăștie.
Mihail Urzică: Părinții au fost, într-adevăr, mulțumiți de noi, copiii,
și de realizările noastre: eu – medic veterinar în Șăulia, Piuța (Olimpia) –
medic uman în zona Toplița. Nu întâmplător, cred, și copiii mei sunt medici: Septimiu-Horațiu
este medic veterinar igienist în Deva și Bianca-Raluca este în anul III de
rezidențiat la Universitatea de Medicină „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca.
Mariana-Sanda-Doina Urzică cu copiii
Septimiu-Horațiu
și Bianca-Raluca
Tata a apreciat întotdeauna oamenii
aflați într-o permanentă competiție cu sinele. Era încântat de realizările
prietenilor mei din liceu, precum prof. Iulian Dămăuș și prof. Dr Valentin
Marica, senior editor la Radio Târgu-Mureș; ca și de realizările prietenului
meu din studenție Dr. Octavian Negrea, Prof. Univ. la Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca.
Ce fericit și mândru a fost când a
primit acasă, de la facultate, o scrisoare de mulțumire și de felicitare pentru
rezultatele mele la sfârșitul anului I.
Ultimul cuvânt rostit de tata, cu
gândul la nepoții săi, ca un mesaj de adio, a fost „Succes!”
Doina Dobreanu: Afecțiunea cu care
v-au crescut părinții v-a legat definitiv de localitatea Șăulia de Câmpie, unde
ați profesat până la pensionare. Privind în urmă, cum apreciați legătura cu
obârșia?
Mihail Urzică: La absolvirea facultății, în 1974, aflând că am primit
post la Band, în comuna vecină, tata m-a îmbrățișat fericit, cu ochii
înlăcrimați, iar mama, cu o undă de regret, a exclamat: „Vai, ce bine! Ce bine
ar fi fost să fie și Piuța mai aproape, măcar la Papiu Ilarian, peste deal!” Așa
ar vrea părinții, să-și știe copiii lângă ei!
 |
Astăzi, după o viață petrecută la
Band, la Sărmașu și Șăulia, nu știu dacă în altă parte ar fi fost mai bine…
Sincer vorbind, eu am fost și sunt mai
mult legat de Subcetate, de Filpea, și din punct de vedere genetic, prin ambii
bunici paterni, și afectiv, petrecând în copilărie și tinerețe multe vacanțe
școlare la rudele mele de aici. Pe linie paternă cunosc numele a câtorva
generații de ascendenți: tata era Gavril al lui Petru, al lui Nicolae, al lui
Vasile, al lui Simion Urzică …
Familia Gavril și Carolina Urzică cu copiii Olimpia și Mihail-Mircea, în fața Monumentului Eroilor din Șăulia
Gavril Urzică, la 90 de ani
În schimb, copiii meu, care au crescut
la bunicii lor din Orăștie, au pierdut legătura cu Filpea. L-am dus pe fiul meu
o dată pe Filpea, când era destul de mic. Eram însoțiți în acea drumeție de
regretatul meu cumnat, ing. Nicolae Baciu-Urzică. El se născuse și copilărise
în acel cătun… Amintirile copilăriei rămân vii în suflet și ele sunt legate de
un anume loc. În vreme ce amintirile noastre, ale celor mari, însuflețeau acel
loc rămas pustiu, fiul meu a întrebat nedumerit: „Cine ne aduse pe noi aici, la
niște case goale?”
Mi-amintesc de ultimul drum al tatălui
meu pe Filpea și de părerea de rău pe care i-am citit-o pe chip la plecare. Era
înaintat în vârstă, dar se ținea destul de bine fiindcă distanța de câțiva
kilometri am parcurs-o pe jos. De mai multe ori și-a întors privirea spre locul
obârșiei sale, cu atâtea amintiri și cu mormintele părinților și strămoșilor
săi, făcând gesturi cu mâna de „Rămas bun!” , de „Adio!” În timp ce coboram
tăcuți spre trocuță îmi zise: „Fiule, nu
cred că voi mai ajunge vreodată pe-aici…”
Doina Dobreanu: Crezul
dumneavoastră de viață are ceva în comun cu cel al tatălui dumneavoastră?
Mihail Urzică: Da, dacă l-aș exprima succint: credință, iubire,
datorie…
Cred că tata nu a uitat niciodată
moto-ul de pe tabloul promoției lor de absolvenți de la Școala Normală din
Târgu-Mureș, cuvinte care i-au fost călăuză în toți anii petrecuți la catedră:
„Învățătorule,
tu ai un nume
Ce l-a avut Mântuitorul.
Pe urma lui pășești tu azi,
Să
luminezi întreg poporul.
Precum făcea Mântuitorul,
Pe cei rămași în
întuneric,
Ce au nevoie de lumină,
Învățătorule, îndreaptă-i
Pe calea vieții
cea senină
Către dreptate și lumină!”
Acesta a fost crezul de viață al
tatălui meu!
Doina Dobreanu: Și acesta ar trebui să
fie crezul de viață al fiecărui dascăl, mereu! Vă mulțumesc mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu