VIAŢA la SUBCETATE: Profesorul IOAN DOBREANU (1937, Gălăuțaș -2017, Roman)

Text publicat în cartea

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE,

vol. 1, 2013,

Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș,

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

Doina Dobreanu: Purtăm acelaşi nume, facem parte din aceeaşi familie, a Dobrenilor din Subcetate, şi, totuşi, nu ne cunoaştem de multă vreme. Mă bucur să vă cunosc personal, dar şi prin intermediul cărţilor dumneavoastră. Pentru cei care nu vă cunosc şi nici nu au avut bucuria de a vă citi cartea de memorialistică, „Pur şi simplu memorii”, finalizată la sfârşitul anului 2009, v-aş ruga să ne spuneţi ce vânt vă aduce din când în când la Subcetate, având în vedere că v-aţi născut în comuna Gălăuţaş, respectiv în cătunul Preluca, unde aţi petrecut şi primii ani ai copilăriei.

Ioan Dobreanu: M-am stabilit de multă vreme la Roman, dar o chemare tainică mă aduce din când în când la locul naşterii mele, aici, unde, sub cruci de piatră, odihnesc străbunii.

Preluca, cătunul unde acum mai sunt doar câteva case în care locuiesc ultimii şase prelucani, mă cheamă la începutul fiecărei veri. Imaginea satului, deşi majoritatea caselor sunt pustii, mi-a rămas în memorie aşa cum a fost în vremea copilăriei mele. Văd casele cu ogrăzile pline de orătănii, văd vitele întorcându-se de la păşune seara, unchieşii şi mătuşile preocupaţi de grijile gospodăriei, mieii zburdând prin ţarcuri şi păsăretul ogrăzii agitat de incursiunile de pradă ale ulilor.

Văd drumul plin de colb din zilele călduroase, dar şi omătul în troiene cât gardul, când tata făcea cărare până la grajd pentru a da de mâncare vitelor. Mă văd căţărat în cireşi pentru a-mi astâmpăra setea, ori alergând după cârlanii din ogradă.

Şi mai văd prietenii de pe Piciorul Plaiului, mulţi din ei plecaţi în lumea umbrelor, fata pe care am sărutat-o întâi, flăcăii şi fetele jucând pe la clăci, aud doba şi cetera după care jucam învârtita şi ştraierul de sărea colbul şi câte altele mai văd, de parcă acum se petrec sub ochii noştri.

Acolo, sus, în Padină, cum numiţi voi, varvigenii, aceste locuri, aerul e mai curat, izvoarele sunt mai limpezi, iar sălbăticiunile trăiesc în relaţii de bună vecinătate cu oamenii locului, se cunosc şi se respectă. Oamenii de acolo sunt obligaţi să străbată cu piciorul distanţe mari, coaste abrupte şi desişuri pe unde ursul se plimbă în voie. Având în preajmă duritatea stâncii şi verticalitatea brazilor, şi-au format caracterele puternice. Şipotul izvoarelor şi simfonia codrului în nopţile de iunie i-au făcut receptivi la frumos. De acolo, din Prelucă, orizontul care li se deschide privirilor cuprinde un spaţiu imens, mărginit de coamele ondulate ale munţilor. Acest orizont i-a făcut mai temerari şi le-a trezit, din copilărie, curiozitatea de a vedea ce este dincolo.

Da, era mirifică acea lume a satului şi de multe ori mi se pare că o văd cu ochii copilului şi ai adolescentului de atunci. În astfel de cătune, pe atunci clocotea viaţa!...

DD: Adevărat este că fiecare ins poartă în suflet locul şi amintirile copilăriei… Preluca şi Zăpode, unde v-aţi petreut anii sturlubatici şi nevinovaţi ai copilăriei, le-aţi purtat cu dumneavoastră pretutindeni în minte şi în suflet, dar ce anume vă cheamă şi vă aduce la Subcetate?

ID: Vin aici în amintirea tatălui meu, a bunicilor mei din Subcetate, a fratelui meu, primul copil născut al părinţilor mei, înmormântat undeva în grădina bunicilor, pe Faţă…

Mama, născută în Prelucă, era al şaptelea copil şi mezin din familia lui Dumitru Ţăran şi Elena Muscă. În sat i se spunea Paraschiva lui Mitru lui Simion al Diacului. Străbunicului ei i se spunea Diacul deoarece fusese diacon la biserica din Subcetate. Se pare că de acolo venise diacul, în condiţii misterioase, aici, în Padină, unde a primit o mare suprafaţă de pământ, pentru păşunat şi pădure. Din cei şapte copii ai bunicilor din Padină, unul a murit în Primul Război Mondial, doi s-au căsătorit în Gălăuţaş, Anuţa în Topliţa, iar trei – Nuţu, mama şi Maria, la Subcetate. Mama îl cunoscuse pe tata la o horă la Subcetate. Se pare că s-au plăcut de la prima vedere, tata fiind un flăcău înalt cât un brad şi cu ochii albaştri. Avea vorba dulce şi blândă, iar mersul îi era legănat. Firea sa calmă şi visătoare avea să fie complementară cu cea a mamei, femeie aprigă şi răzbătătoare.

S-au căsătorit prin luna mai a anului 1930, cununia oficiindu-se la Biserica Greco-Catolică din Subcetate. Nu aveau să rămână aici decât un an. Firi total diferite, ca temperament şi mod de a înţelege rostul lucrurilor, mama şi soacra n-aveau cum să trăiască sub acelaşi acoperiş. După ce şi-au îngropat primul prunc aici, doar la câteva săptămîni, mama şi-a luat bărbatul şi zestrea de la părinţi şi s-au mutat în Padină, unde şi-au durat gospodăria lor, alături de cea a bunicilor.

DD: Aveţi, probabil, neamuri la Subcetate, verişori şi nepoţi…

ID: Când eram mic, să fi avut vreo şapte ani, tata m-a luat cu el în Varviz (Subcetate) şi mi-a arătat locul unde şi-a petrecut copilăria şi tinereţea până la 25 de ani, apoi m-a prezentat neamurilor de acolo şi prietenilor săi din copilărie. Se întâmpla aceasta imediat după război… Dacă ar fi trăit mai mult, aş fi cunoscut acum mai bine pe toţi cei care descind din stirpea Dobrenilor…

Pe bunicul dinspre tată nu l-am cunoscut; ştiu doar că îl chema Petru şi îi ziceau Petru al Popii. Pe bunica am cunoscut-o şi mi-o amintesc bine, fiindcă a iernat odată la noi, în Prelucă, atunci când tata era concentrat, în vremea războiului. O mai ajuta pe mama la treburile casei. La scurtă vreme după ce s-a întors la Subcetate a murit. De la ea moştenea tata ochii albaştri, trupul înalt, mersul legănat şi blândeţea!

Tata avea doi fraţi şi două surori. Surorile lui au rămas văduve de tinere; doar Paraschiva avea un băiat de o seamă cu mine. Fraţii tatei, mai în vârstă decât el, Ionuţ şi Petruca, au fost bărbaţi vrednici. Ionuţ era invalid din Primul Război Mondial. Purta tot timpul o mănuşă pe mâna dreaptă fiindcă îi fusese arsă pielea. În sat, oamenii îi spuneau Mănuşă. Făcuse carte românească bună. Mi-a dat odată o gramatică latinească şi un dicţionar latin-român. Ştia o grămadă de maxime latineşti şi ode din Horaţiu. Spunea că le ştia de la bunicul său care fusese preot greco-catolic. Unchieşul Ionuţ a supravieţuit tuturor fraţilor şi surorilor, atingând vârsta de 90 de ani.

Celălalt frate al tatei, Petruca, a plecat în 1940 spre Banat, cu soţia şi cei patru copii, din care doi ai soţiei din prima căsătorie. Unchiul Petruca şi soţia sa, Mariţa lui Gafton, femeie aprigă, s-au stabilit în cele din urmă în comuna Periam, nu departe de graniţa cu Serbia. Acolo se odihnesc amândoi…

DD: Aţi vrea să-mi descrieţi imaginea casei părinteşti din Prelucă, casa copilăriei dumneavoastră? Sunt imagini care nu se şterg niciodată din memorie…

ID: Casa în care veneam pe lume era ca mai toate casele din satele de munte din vremea aceea. Făcută din bârne, fiindcă lemnul era la îndemână atunci, avea două odăi, prispă şi pivniţă. Odaia mai mare era cea în care îşi petrecea familia mai tot timpul. Cealaltă odaie, mai mică, era „de mândrit”. Aici îşi ţinea mama zestrea aşezată sub câte o cuvertură pe cele două paturi şi într-o ladă căreia îi ziceam coastăn. Pe pereţi, de jur-împrejur, atârnau covoare, mândria gospodinelor. Noi, copiii, nu prea aveam ce căuta în această odaie. Doar când mama intra acolo mă furişam şi eu să privesc covoarele şi să mai trag cu ochiul în ladă unde, într-un sertar, erau aşezate acte şi zapise de pământ.

Cu toţii dormeam în odaia cea mare, copiii într-un pat şi părinţii în celălalt. Ne înveleam cu ţoluri groase din lână, foarte călduroase, făcute la vâltoare pe Măgheruş. În afară de cele două paturi, mai erau un canapeu în care ţinea mama făina, masa şi soba, pe perete atârnând un blidar în care erau înşirate blidele de lut şi câteva cratiţe. Pe cele două ferestre din faţă priveam spre Fundacul Ierugii, iar pe cea situată pe peretele dinspre nord ne uitam să vedem când vine mama de la Topliţa, ca să punem la foc ceaunul de mămăligă.

Hainele de îmbrăcat erau la îndemână, într-un cuier după uşă. Hainele „de mândrit” – cămăşile ţesute din bumbac şi cusute cu altiţe, prigitorile, brineţele, iţarii şi laiberele cele bune - erau păstrate în coastăn.

În podul casei se ţineau lăzile cu cereale şi porumb. Tot acolo, înşirate pe sfoară, erau bucăţile de slănină şi carnea de porc afumate.

În streaşina casei îşi făceau cuiburi, în fiecare an, rândunelele. Când veneau pe la sfârşitul lui aprilie, ne bucuram fiindcă ştiam că nu va mai ninge.

DD: Parcă aţi fi vorbit de casa bunicilor mei de pe Faţă, în care m-am născut eu! Aceeaşi orânduială a gospodăriei ţărăneşti!

ID: Pe atunci, casele nu aveau mai mult de două odăi, iar în faţă era prispa, acea punte spre exterior, spre natură. De pe prispă, ţăranii îşi priveau ograda, cu păsăretul, cu cârlanii şi scroafele cu purcei. De pe prispa casei ascultau la începutul verii cântecul cucului despre care spuneau că e bine să-l auzi cântând prima oară în faţă, ca să nu te vorbească duşmanii prin spate. De pe prispă priveau răsăritul soarelui vara, pentru a şti dacă ziua va fi senină ori nu. Tot pe prispă ieşeau uneori în nopţile de iarnă şi ascultau urletul lupilor prin Fundacul Ierugii, fără a fi cuprinşi de fiori.

Târnaţul, construit în faţă şi lateral mai târziu, a luat locul prispei; în mijloc era filigorea, care se numeşte acum terasă…

În ograda cea mică dimprejurul casei era cuptorul, în care mama cocea săptămânal pâinea. Pe cărarea ce ducea spre cuptor, de o parte şi de alta erau vara flori, scânteuţe şi bujori. Bujorilor le ziceam ruji şi înfloreau totdeauna la Rusalii.

Grajdul cu şură era în ograda cea mare unde stăteau vara porcii, păsările şi cârlanii. Oile stăteau în zilele de iarnă într-un ocol în dosul şurii; noaptea, le băgam în grajd, fiindcă dădeau lupii la ele. Vara, oile erau la stână, în Călimani. Mergeau mama şi Mariţa la ele doar când le tundeau şi aduceau acasă brânza din care puneam în bărbânţe şi pentru iarnă.

Cam aşa era orânduită mica noastră gospodărie din Padină! O înjghebaseră părinţii de primăvara până toamna, în anul în care veniseră de la Subcetate.

DD: Copilăria dumneavoastră corespunde în parte cu anii de război. La fiecare vârstă, războiul este perceput altfel… Cum a trăit copilul care eraţi, de 3-7 ani, acei ani cumpliţi de război?

ID: Înainte de a împlini eu patru ani, tata a fost luat la concentrare, un fel de muncă silnică. O vreme fusese dus la Budapesta, apoi într-o localitate din judeţul Cluj, la Negărleşti. Aici lucrau la o cale ferată. Mai greu i-a fost când a lucrat la pădure, într-o localitate numită Cibiciadra, prin secuime. Aici, spunea tata, au dus-o cel mai greu. Lucrau iarna, pe ger, în condiţii inumane: erau puşi uneori să tragă lemne prin zăpada de un metru, în locul animalelor de tracţiune. Atunci s-a ales cu un reumatism care avea să-l ducă de tânăr în mormânt. Cât timp a fost plecat tata, biata mama trebuia să ducă tot greul gospodăriei. Timp pentru a ne mângâia nu prea avea…

Iarna, când mama ţesea, eu trebuia să îngrijesc focul şi să fac ţevi la sucală. M-a învăţat apoi să dau prin spată, s-o ajut la nividit, dându-i firele prin iţe, şi slobozeam teara la stative. Surorile mele mai mari, Mariţa şi Lucreţia, erau deja la şcoală. Prin toamna lui 1942, pe la sfârşitul lui noiembrie, familia se sporea cu sora mai mică, Valeria.

Timpul trecea, noi creşteam, tata se întorsese de la concentrare. Era mulţumit că nu fusese luat pe front. Lucra la Fabrica din Gălăuţaş. Frontul din Ardeal încă nu ajunsese la noi, dar nu mai avea mult…

DD: Vă amintiţi atmosfera aceea de nelinişte, de aşteptare care domnea în cătunul dumneavoastră, ca în toate satele acestea din vecinătatea graniţei, în vremea când frontul a trecut pe aici ?

ID: Era prin 1944. Primul semn că frontul se apropia erau bubuiturile tunurilor, care cred că se auzeau de mai sus de Gheorgheni, dinspre Ghimeş sau dinspre Bicaz. Era prin luna septembrie. Toţi copiii eram cu vitele pe Piciorul Plaiului. Am văzut cum deodată s-a luminat puternic cerul la Ditrău, Subcetate, Gălăuţaş şi Topliţa. A fost un spectacol al înserării de pomină: la asfinţit, se mai vedea geana roşie deasupra brazilor de pe Bătrâna, iar la răsărit şi miazănoapte flăcările se înălţau luminând cerul. Nemţii, în retragere, au dat foc fabricilor din aceste localităţi, ceea ce aveam să aflăm după aceea. În depărtare, bubuiturile tunurilor se înteţeau…

În aceeaşi seară au venit la noi, într-un car tras de boi, unchieşul George de pe Valea Topliţei, cu mătuşa Anuţa şi cu fetele, Valeria şi Todorica. S-au refugiat aici, la munte, din calea ruşilor, punând în car şi câţiva saci de făină, să avem de pâine…

Nenorocirea a fost că la Sălard, cam la vreo 15 km în aval de Topliţa, unde defileul Mureşului era cel mai îngust, nemţii şi ungurii au făcut cazemate puternice, blocând înaintarea ruşilor. Zădărnicirea înaintării ruşilor a durat nu mai puţin de şase săptămâni. Până ruşii au găsit o cale să meargă prin dosul Bătrânii şi să-i atace prin învăluire pe nemţi şi pe unguri, satele din spatele frontului, între care şi Gălăuţaşul, erau expuse unor zilnice expediţii de jaf făcute de către „ glorioasa armată eliberatoare”. În incursiunile lor de pradă, aceştia luau tot ce găseau: oi, vite, porci, cai, făină, găini.

În toată această perioadă, recoltele au rămas pe câmp neculese, de frică să nu fie luate de ruşi. Noi, copiii, eram toată ziua cu vitele la păscut, duşi cât mai departe de casă, prin luminişuri de pădure. Luam tălăngile de pe vaci şi de la oi, ori le înfudam cu şumuioace de iarbă, ca să nu fim auziţi… Ne ascundeam unde era pădurea mai deasă, împreună cu animalele, acolo, unde ruşii nu intrau, de teama partizanilor.

Atunci i-am cunoscut în toată sălbăticia lor pe ostaşii ruşi şi pe cazaci, care căutau pe tinerele fecioare ca iarba de leac. Mai târziu, când la şcoală ni se spuse cât de civilizat era acest popor sovietic, doar zâmbeam. Ceea ce a urmat după ce am fost eliberaţi se ştie…

DD: Am citit în cartea dumneavoastră noianul de amintiri pe care le păstraţi din această perioadă zbuciumată, trăită intens, cu frică şi nesiguranţă…

ID: Frânturi din aducerile-aminte! Cred că doar copilul trăieşte în prezent cu adevărat. Mai apoi, adolescent fiind, el îşi proiectează visurile de fericire în viitor. Senectutea îşi alimenteză visurile din trecut.

Cei care am avut norocul să ne naştem în satele de munte şi nu numai, ducem în suflet imaginea satului până la mormânt. Întreaga viaţă rămânem tot ţărani, în adâncul fiinţei noastre. Orizontul spaţial în care trăim copilăria ne modelează sufletele şi ne cultivă imaginaţia. Dacă fiecare copil, care zburdă la vârsta aceea a inocenţei prin maidanele sordide ale târgurilor, ori e strivit de aglomeraţia din marile metropole, ar petrece măcar o vreme înconjurat de zariştea satului, altfel i-ar fi modelat sufletul, ar fi mai bun şi ar avea o mai mare disponibilitate afectivă.

Cât mă priveşte, paginile pe care le-am scris sunt mărturii despre o viaţă trăită cu bune şi rele, sunt o mărturie despre oameni, locuri şi fapte. Cel care le va citi să nu uite cuvintele cronicarului. „omul e sub vremuri”.

DD: Sunteţi stabilit de mulţi ani în oraşul Roman… Aveţi în urmă o carieră frumoasă de profesor de limba şi literatura română. Surorile dumneavoastră au fost învăţătoare. Nu a fost simplu deloc să ajungeţi dascăli, copii de plugari fiind, dar în acea vreme profesiunea de dascăl, care implică destule calităţi, era una respectabilă. Visaţi să ajungeţi profesor sau învăţător când eraţi copil?

ID: Când suntem copii, nu suntem destul de copţi pentru a lua o hotărâre privind cariera pentru care am avea o chemare. Copilul se joacă, aceasta-i raţiunea de a fi la acea vârstă. Se întâmplă uneori ca prin joc să ne descoperim o vocaţie, mai rar cea de dascăl.

Un viitor instrumentist virtuos poate fi descoperit de timpuriu, precum Mozart, Chopin, List, Enescu. Sunt copii care uimesc prin rapiditatea cu care fac calcule matematice, unii sunt fascinaţi de lumea animalelor, iar alţii meşteresc toată ziua. Depinde şi în preajma cui cresc.

Cu dascălul însă este altfel. Poţi avea vaste cunoştinţe ca matematicean, să fii un neîntrecut rezolvator de probleme, dar nu-i poţi face pe alţii să le rezolve, poţi citi mii de cărţi de literatură şi să nu-i poţi face pe alţii să descopere frumuseţea literaturii, s-o iubească. Lângă copil trebuie să fie cineva care să-l ajute să se descopere. Dacă ai citit o carte de literatură şi nu poţi transmite şi altora în ce constă valoarea ei artistică, bucuria lecturii, nu vei putea fi un bun profesor. Foarte rar se întâmplă ca scriitorii să fie şi buni profesori. Sunt profesori de literatură cărora le mai dau târcoale şi muzele, dar au nostalgia că n-au ales să fie medici.

În antichitatea greacă, frumuseţea fizică era socotită expresia frumuseţii sufletului. Platon schimbă conceptul susţinând că modelul de virtute e omul înţelept şi bun. Aş zice că Platon se apropie mai mult de calităţile pe care trebuie să le aibă un dascăl.

Cuvântul „pedagog” tot de la vechii greci ne vine. „Pedagogus” era sclavul care ducea copilul stăpânului de mânuţă la şcoală şi îl ajuta să îşi facă lecţiile.

Cel care descoperă într-un copil pe viitorul dascăl trebuie să fie un bun psiholog şi să aibă o capacitate intuitivă de excepţie. Când descoperi în tine omul care e înzestrat cu harul de a învăţa pe alţii, atunci înseamnă că ţi-ai descoperit vocaţia de dascăl. Socrate îndemna ca fiecare să se cunoască mai întâi pe sine. Puţini reuşim să ne cunoaştem cu adevărat înainte de a ne alege o profesie. Consecinţa este că mulţi o exercită apoi din silă. Eu m-am decis să devin profesor în timpul anilor de liceu. Am avut norocul să urmez clasele liceale într-un oraş cu tradiţii culturale, Sibiu, în care şi-au purtat paşii mulţi cărturari şi dascăli de seamă: Gheorghe Lazăr, Ioan Slavici, George Coşbuc, Octavian Goga, Emil Cioran, Lucian Blaga, Constantin Noica şi alţii.

Şi, ca să închei, am ales să fiu dascăl când am învăţat să mă cunosc oarecum şi când am înţeles că pot să-i învăţ şi pe alţii.

DD: Drumul parcurs de un copil orfan de tată, plecat din cătunul Zăpode, până la Universitatea ieşeană, a fost sinuos. Ştiu din cartea dumneavoastră de memorialistică, „Pur şi simplu memorii”. Am avut privilegiul să fiu şi unul dintre primii lectori ai romanului dumneavoastră „Mărturisirea”, un roman care vine să completeze tipologia intelectualului român confruntat cu problemele atât de complexe ale secolului al XX-lea… De unde curajul, perseverenţa şi tenacitatea dovedite?

ID: Curajul, perseverenţa şi tenacitatea, pe care pretinzi tu, Doina, că le-aş avea, le datorez mamei, fie-i ţărâna uşoară! Ei i-a fost dat să înfrunte multe greutăţi şi nedreptăţi. Şi a făcut-o cu demnitate.

Predilecţia spre contemplaţie şi visare o datorez tatălui meu, dar, rămânând orfan cam devreme, nu prea am mai avut timp să visez. Uneori, din subconştient vin şi stări de visare. Mai toţi Dobrenii sunt mai mult sau mai puţin romantici. Probabil fiindcă stirpea noastră vine de undeva din nordul Moldovei, din Bucovina…

DD: Acum, când timpul trăit s-a mutat în atâtea amintiri aducătoare de bucurii, linişte şi mulţumiri, care credeţi că a fost crezul care v-a călăuzit în viaţă?

ID: Crez, profesiune de credinţă sunt cuvinte pretenţioase. Preţuiesc mai mult omul moral. Când te priveşti în oglindă şi nu îţi este ruşine cu tine, e bine. Când începe însă să-ţi fie ruşine, ceva nu este în regulă. Astăzi mulţi se privesc în oglindă doar ca Narcis în luciul apei, unde i se reflectă chipul. E mai greu să ne contemplăm întreaga fiinţă. Dascălul – învăţător, profesor, îndrumător – este obligat să se uite mai des „în oglindă”.