VIAŢA la SUBCETATE: In honorem, ADAM MARIA MINERVA (n. 1955, la Subcetate), Inginer Construcţii Civile

Text publicat în cartea

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, vol. 2, 2014,

Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș,

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

Doina Dobreanu: Ce bucurie să ne regăsim după atâta amar de vreme, să reînviem amintirile anilor de tinerețe petrecuți la Subcetate împreună cu atâția oameni dragi!

Obârșia comună ne leagă, ne ține sufletește laolaltă, prin zestrea genetică și spirituală primită, prin cultura moștenită și dobândită aici, la fel cum rădăcinile unui pom îi susțin rămurișul bogat. Cu cât rădăcinile sunt mai puternice și mai adânci, cu atât ramurile sunt mai viguroase și rodul mai bogat. Spunea unul din cronicarii noștri: „Din pom bun, roadă bună iese.”

Ce a reprezentat Subcetatea pentru dumneavoastră?

Maria Minerva Adam: Am plecat demult, tare demult şi mi-e dor de tot ce reprezintă satul meu natal! Întotdeauna mi s-a părut că e cel mai frumos loc, cu case frumos aranjate în planul de ansamblu al satului, cu biserica impunătoare din mijlocul lui. Faptul că am avut dintotdeauna Liceu de cultură generală, Cămin Cultural și Bibliotecă a reprezentat mare lucru pentru toți locuitorii comunei, în special pentru cei tineri și pentru cei din comunele apropiate. Pe vremuri, Liceul avea și internat, unde erau cazaţi o parte din colegii noştri veniti din localitățile dimprejur. În felul acesta, mulţi tineri au avut şansa să înveţe într-o școală serioasă, ca apoi să acceadă la studii universitare diverse, după preferinţe și aptitudini. Așa se face că astăzi majoritatea celor plecati din comuna Subcetate sunt medici, ingineri, economiști, jurişti etc., împrăştiaţi în toată ţara, fie prin repartiţii guvernamentale până în anul 1989, fie ocupând posturi prin concurs.

Doina Dobreanu: Ați plecat de mulți ani din satul natal. Mai simțiți chemarea pământului natal?

Maria Minerva Adam: Dacă simt chemarea pământului natal?! Sgur că o simt, nu degeaba postez pe pagina mea de facebook imagini cu case de la ţară înconjurate cu gard de lăzdrogi, cu clăi de fân și paie lângă grajduri și cu animale, din partea locului. Îmi aduc aminte de perioada când îmi ajutam părinţii la munca câmpului, de primăvara până toamna târziu, de mirosul câmpului în funcţie de anotimp, de vegetaţia și pomii înfloriţi. Îmi amintesc de liniștea care se lăsa peste sat vara, când toată lumea era plecată la munca câmpului. Cel mai bine o percepeam când mă întorceam din tabere şcolare, după două săptamâni în care pierdeam contactul cu satul. În timp ce veneam de la gară cu geamantanul de carton în mână, pe arsiţă sau vânt care stârnea colbul drumului, doar uneori se auzea câte un lătrat de câine sau vreun cotcodăcit de găină, în rest, multă linişte, de parcă timpul stătea pe loc. Invariabil, la noi acasă nu era nimeni să mă aştepte, aşa că mâncam ce găseam și dormeam până se întorceau mama şi tata de la câmp.

Doina Dobreanu: Cum trăiați anotimpurile la Subcetate?

Maria Minerva Adam: La noi acasă întotdeauna era de lucru. Primăvara, începea aratul şi, cum veneam de la şcoală, mergeam să duc vacile de funie – pogănici -, în vreme ce tatăl meu ținea de coarnele plugului. Odată arătura terminată, se semănau porumb, grâu, orz sau ovăz sau se puneau cartofi.

Urmau cositul și prășitul. Vara trebuiau secerate holdele care se distingeau de celelalte culturi prin culoarea lor galben-aurie. Seceram cu secera, dar eu mai mult făceam legatori pentru snopi și adunam snopii în clăiţe. Apoi, până să-i transportam la arie, îi trăgeam pe pari, să se usuce bine boabele.

În paralel, trebuia cosit fânul şi pus la adăpost pentru iarnă, fiindcă nu era de glumit cu animalele din gospodărie, care la munte trebuie hrănite în adăposturi în perioada de iarnă aproximativ şase luni.

(Sursa: net)

Urma treieratul cu batoza, activitate care se desfășura sub formă de clacă, fiindcă implica participarea unui număr mai mare de persoane, fiecare având o anume misiune de îndeplinit, astfel că locul de muncă nu putea fi părăsit decât prin înlocuire. Obligatoriu, la treierat vecinii se ajutau reciproc între ei. Tot toamna, se recoltau cartofii, se sortau pe mărimi și se depozitau în gropi făcute în câmp, în beciuri sau cămări. Se aducea fânul cosit acasă, să fie la adapost și să nu-l mânânce anumalele sălbatice.

În sfarsit, venea iarna şi copiii mergeau la săniuș, de unde nu lipseam niciodată. Şi pentru adulţi era un pic de repaos. Toată lumea stătea pe lângă casă, se muncea în gospodărie și se căra gunoiul de grajd în câmp, pentru ingrăşământ.

Doina Dobreanu: Vă mai visați la Subcetate?

Maria Minerva Adam: Uneori mă visez la Subcetate, dar şi când nu se întâmplă, înainte să adorm, fac un tur de orizont prin locurile dragi mie și adorm liniștită. Pentru mine, Subcetate reprezintă locul unde m-am născut, am copilărit și m-am format ca om. Am primit educația cuvenită de la părinţi în primii 7 ani de viață, apoi am fost instruită într-o școală cu principii sănătoase, poate puţin prea rigide, dar care s-au dovedit a fi foarte folositoare în timp.

Doina Dobreanu: Casa părintească de pe Dos a rămas intactă, chintesență și mărturie a unei civilizații străvechi, prin arhitectura sa tradițională, specifică satelor românești din această parte de țară. O consider o casă-muzeu, o casă cu amintiri. Este una din puținele case bătrânești din Subcetate, asemenea bastioanelor unei fortărețe care mai păstrează memoria altor timpuri. De câte ori trec prin fața ei, mă opresc câteva clipe. Simt nevoia să o privesc, să mă reculeg, să-i ascult poveștile… Ce amintiri păstrați legate de casa copilăriei dumneavoastră?

Maria Minerva Adam: Casa în care m-am născut este o casă veche, construită în anul 1930, după arhitectura acelor vremuri, fără filigorie, dar cu târnaţ. Într-adevăr, este printre puţinele case din lemn cu arhitectură traditională din Subcetate, care nu a fost modificată în timp. Ar putea fi transformată în muzeu, mai ales că adăposteşte destul de multe obiecte de mobilier vechi.

Despre Casa tradițională din comuna Subcetate, nr. 76, cu valoare de patrimoniu local, vezi linkul: https://muzeu.mncr.ro/index.php/itinerarii/casenhg

Îmi amintesc cu drag de serile când ne întorceam de la munca câmpului și, în aşteptarea mesei de seară, tatăl meu cânta în fața sobei. Erau niște cântece vechi, foarte frumoase! Pe unele le ştiu cânta şi eu. Uneori, îl puneam să recite „Peneş Curcanul” sau „Pe drumul de costişă...” Aşa ziceam eu atunci, fiindcă nu eram încă la școală și nu știam că era vorba de poezia „Sergentul”, de Vasile Alecsandri. Impresionată, plângeam de fiecare dată, dar tata îmi spunea că dacă mai plâng nu mai spune poezia; eu îmi ştergeam lacrimile, respiram adânc şi îl rugăm să nu se oprească. Doamne, cât de marcată eram de dramatismul situaţiilor evocate!

Cât am fost mică, în fiecare iarnă la noi în casă se puneau în funcțiune stativele [1], pentru că sora mea mai mare, Iulia, era fată de măritat şi trebuia să-i facă mama zestre. Eu aveam 2–3 ani, mă jucam prin preajmă. Îmi plăcea „să spăl haine”, aşa că întindeam o sfoară de la stative la clanţa ușii și puneam la uscat diferite bucățele de material care rămâneau surorii mele de la croit, ea fiind croitoreasă. Astfel că primul care intra pe uşă se împiedica în sfoara mea şi începea scandalul. Dacă eram pe aproape mai primeam și câte una, dar uitam repede și o luam de la capăt imediat ce rămâneam singură în cameră.

Pe măsură ce am crescut, m-am mutat cu joaca afară, unde încingeam o „v-ați ascunselea” cu toţi copiii din vecini: Mărioara Dobrean, Mărioara și Rodica Morar, Tucu și Nicu Cotfas, Petru Moldovan, Puiu și Nelu Țifrea. Sau ne jucam „Țară, ţară, vrem ostaşi!” De regulă, plecam de acasă, fiindcă mă plictiseam singură și ne jucam la unul dintre cei amintiți. Altă dată, veneau toți copiii la mine şi ne jucam cu mingea. Cineva arunca mingea pe acoperișul casei şi striga numele unuia din noi. Toți fugeam cât mai departe, până ce acela care aștepta să prindă mingea striga „stop !”și, imediat după aceea, încerca să lovească pe unul dintre noi. Jocul continua, tot aşa, până seara târziu sau până ce părinții, sătui de atâtea ţipete, ne imprăştiau pe la casele noastre.

La Petrică Moldovan ne jucam „ţara în bumbi”[2], la poarta şurii. Mergeam toți de acasă cu buzunarele pline de nasturi, sperând să caştigăm alţii în plus, ca la ruletă. De cele mai multe ori, eu plecam cu buzunarele goale, spre marea mea dezamăgire. Aşa se face că într-o zi, cand mă pregăteam să plec la joacă, m-a prins mama tăind ultimii nasturi de la sumanele de mândrit.[3] Erau niște nasturi mari negri, sculptaţi, foarte frumoşi, cu diametrul cam de 3 cm. Tăiasem până atunci toţi nasturii de la hainele mai bune și rămăsesem fără ei. Acum îi tăiam de zor pe ultimii şi voiam să negociez cu ceilalți, pentru că erau frumoşi și mari. Nu am mai apucat pentru că mama a luat imediat măsuri de pedepsire a vinovatei și m-a trimis să cer toți nasturii mei. Cred că eram tare ciufulită și plânsă pentru că toţi copiii s-au repezit să se caute în buzunare, să-mi înapoieze nasturii.

Uneori, venea în vacanţă la Subcetate verişorul Mărioarei Morar din Bucureşti, Romulus Cruceanu, cu care ne jucam de-a indienii. Strângeam toate penele din curte şi uneori fugăream curcanii să le smulgem pene mari din coadă, pe care le vopseam în diferite culori, apoi le înşiram pe aţă şi ne făceam un fel de coif de pene colorate, în funcţie de tribul din care făceam parte, doar văzusem filmul „Winnetou” şi citisem și romanul.

Apoi am mai crescut și am trecut la muncă. Trebuia să merg cu vacile la păscut și să–mi ajut părinții la munca câmpului. Aşa că vara ne jucam mai puţin, dar scoteam pârleala iarna, când noi, copiii, nu prea avem ce munci, aşa că eram la săniuş în fiecare zi. Eu nu lipseam niciodată, indiferent că era vorba de sanie, schiuri sau patine. Am căzut de atâtea ori până am învăţat să schiez și să merg cu patinele, dar nu am păţit niciodată ceva grav. După ce veneam de la şcoală, mâncam, îmi făceam lecţiile și plecam la săniuş până noaptea târziu. Uneori, când răceam și tuşeam și mama era tare ingrijorată şi voia să nu mă mai lase pe afară, eu mă străduiam să scot cât mai puţine sunete din gât, să maschez tusea. Alteori aveam sania stricată fiindcă se mai întâmplau accidente. Atunci era jale mare! Mergeam pe la toţi vecinii, să împrumut o săniuţă. Și nu primeam, pentru că toată lumea avea nevoie de sanie, ba să meargă la moară, ba să meargă copiilor lor la săniuș, aşa că mă intorceam acasă bosumflată și necăjită şi aşteptam până tata repara sania mea. De obicei, tata amâna să o repare, ca să mai stau pe-acasă, și o repara doar când avea nevoie de ea pentru diverse treburi în gospodarie.

Doina Dobreanu : Am cunoscut-o bine pe mama dumneavoastră: o femeie demnă, vrednică, credincioasă, sobră, înțeleaptă. Vorbiți-ne despre tabloul familiei, cu părinți, bunici, frați și surori, despre rolul pe care familia l-a avut în formarea și educarea dvs.

Maria Minerva Adam: M-am născut într-o familie de ţărani agricultori, tata având 47 de ani, iar mama 37, la un an după ce le murise un băiat în vârstă de 10 ani, pe care l-au iubit foarte mult. A fost un băiat de toată isprava, dar s-a îmbolnăvit de meningită și nu a putut fi salvat. Era atât de bun la suflet și săritor, spuneau părinții, încât uneori, când venea de la şcoală şi vedea un om bătrân că duce o găleată de apă sau lemne de foc, lăsa trăistuţa cu cărţi jos și îl ajuta la treabă. Acasă, deşi avea numai 10 ani, deja cosea la iarbă și făcea treburi în gospodărie, să-i ajute pe părinți. Dar Dumnezeu l-a iubit mai mult și a hotărât să-l ia la El şi l-a făcut îngeraş nevinovat.

Sora mea, Iulia, avea 16 ani când m-am născut. Ea s-a dus la Sfatul Popular să mă înregistreze și tot ea mi-a pus numele Minerva, alături de Maria, cum îi spusese mama. Când am împlinit 3 ani, sora mea s-a măritat și a plecat de acasă, la Toplița. Aşa că eu am crescut ca un copil singur la părinți, într-o familie modestă, dar cu principii sănătoase de viață.

Minerva cu sora Iulia și fetița acesteia

Bunici nu am cunoscu niciunul. Bunicul dinspre tată, Petru Pop, a murit pe front în Primul Război Mondial, tata rămânând orfan la 9 ani. Bunica nu mai era nici ea când m-am născut. O chema Nastasia. Am văzut-o doar într-o poză veche, la o nuntă.

Pe bunicul dinspre mamă îl chema Vaslică a Ilii, iar pe bunica o chema Ana. Verișoara mea, Ana Dobre din Canada, i-a cunoscut când era mica. Când ne întreba cineva ai cui suntem, spuneam că suntem ai lui Nuţu Biţului, după porecla unui străbunic care se născuse cu o şuviţă [4] de păr alb în cap.

Tatăl meu era un om calm, înțelegător și tare bun. O singură dată m-a ciufulit, după ce l-am supărat foc. Îi plăcea mult să meargă cu mine la serbările școlare, mai ales că la întoarcere aveam un braț de cărţi dăruite ca premiu. Uneori, primea și dumnealui câte o insignă, de agricultor de frunte, dacă se nimerea sa fie și vreo adunare populară de analiză a rezultatelor obţinute de locuitorii satului, când evidențierea se făcea doar prin insigne, nu şi prin bani. Eu am primit odată, dacă îmi aduc bine aminte, 9 insigne, la fiecare materie de studiu unde aveam media 10. Aveam pieptul plin de insigne.

Tata

Mama

Mama era o femeie aprigă, nu degeaba era născută în zodia scorpionului. Se vedea cu ochiul liber că avea ceva special. Cu o astfel de mamă, trebuia sa fiu la înalţime mereu, să fiu pregătită a-i răspunde la ce mă întreaba. În clasele mici, acolo unde vedea că mă împotmolesc, mă lua imediat la întrebări și, din una în alta, afla ce lipsuri am, aşa că mă punea să citesc, să repet. Degeaba mă tânguiam întruna că nu pot, pentru ea nu exista „nu pot”. Astfel că am învăţat, am desenat și am cântat foarte bine la școală. Domnul profesor Carol Stoica trimitea în timpul orelor de curs elevi din clasele mari de la liceu să mă învoiască de la profesorul cu care aveam ore ca să solfegiez în faţa clasei. În corul şcolii, mă așeza în rândul 2, pentru volum, dar trebuia să stau cu genunchii îndoiţi pentru că eram prea înaltă.

Când eram în clasa a IV-a, mama a venit foarte supărată de la o ședință cu părinții. Mama unei colege reclamase că fiica ei nu poate răspunde la ore pentru că eu ridic mâna și spun că nu aşa scrie în carte, după care nu mă opream până ce nu spuneam eu lecția. Am fost pedepsită de mama fără explicații, dar am înţeles că nu trebuie să-i împiedic pe ceilalți colegi să răspundă la ore, că altfel o să am de-a face cu ea.

După ce am mai crescut, m-a lăsat în pace, pentru că oricum nu mă mai putea ajuta, mama având numai 4 clase și acelea făcute de toamna până primăvara, cum zicea ea, fiindcă părinții îi opreau pe copii acasă, la treburile din gospodărie. De aceea, mama a vrut dintotdeauna să merg la şcoală. Și mama ar fi vrut să meargă la școală, pentru că-i plăcea tare mult să citească. Avea câteva cărţi legate frumos din care citea în fiecare zi. Mama a citit Biblia de trei ori şi a ţinut posturile bisericeşti, iar după vârsta de patruzeci de ani nu a mai mâncat carne. A trăit optzeci și șapte de ani și în tot acest timp a făcut mult lucru de mână, respectiv a cusut feţe de masă și carpete și a țesut multe covoare. A dat fiecărui nepot și fiecărui strănepot câte un aşternut pentru pat țesut de ea, astfel că şi azi îşi amintesc cu mare drag de ea.

Mama și fratele ei Alexandru, în dreapta

Într-adevăr, mama mea întrunea toate calităţile pe care le-aţi enumerat, în plus era foarte ambiţioasă, trăsătură pe care am moștenit-o și eu, cât de cât, eu fiind născută în zodia pești, unde lucrurile sunt mai calme, mai așezate. Nu prea interesează pe nativii din această zodie ce face capra vecinului. De altfel, şi tatăl meu era născut în zodie de apă şi era bun ca pâinea caldă. Păcat, mare păcat că a trăit aşa de puţin!

Mama avea nouă fraţi. Toți au trait şi şi-au întemeiat familii. Dintre toţi doar unul a urmat școala, unchiul Vasile, ceilalți au muncit foarte mult, fiecare având mult pământ şi mulţi copii. Lumea din sat le zicea „de-ai lui Covrig de pe Filpea, ai lui Vaslică a Ilii”. Le ziceau „de-ai lui Covrig” fiindcă dormeau ghemuiţi pe lângă foc, când mergeau la plutărit pe Bistriţa. Mi-amintesc că vorbeau și râdeau foarte tare. Am considerat că vorbeau așa din nevoia de comunicare, pentru că locuiau pe dealul Filpea, cu distanțe mari între case. În general, frații mamei erau oameni foarte veseli, comunicativi și de aceea era o adevărată bucurie să ne întâlnim cu ei.

Doina Dobreanu: Dragostea pentru carte, pentru lectură ați moștenit-o de la mama?

Maria Minerva Adam: Nu ştiu, dar se poate, având în vedere că mama a citit foarte mult. Dar şi tatălui meu îi plăcea să citească. Duminica, mergea la biserică, se odihnea 2-3 ore, apoi cerea cartea mea de istorie și citea cu voce tare şi intonaţie. Parcă-l aud şi acum!

Eu am citit foarte multe cărţi, mai ales împrumutate de la bibliotecă, unde aveam fişa anuală dublă. Uneori citeam și în pauză la şcoală, şi întotdeauna când mergeam cu vitele la păscut. Am cumpărat multe cărți, dar am primit și multe premii şcolare în cărți. Le am şi astăzi, sunt din colecția „Biblioteca Pentru Toţi”. Pentru că au fost citite și recitite s-au uzat coperțile, dar eu le-am învelit cu hârtie cerată. Aş putea să-mi cumpăr altele, din colecții noi, pentru că acum sunt carți peste tot, dar nu le pot înlocui pe cele vechi, fiind încărcate de amintiri, unele având dedicaţii sau inscrisuri speciale.

Doina Dobreanu: „Omnia mea mecum porto.” Toate bunurile mele le port cu mine. Desigur, este vorba de caracterul nostru, de bunurile spirituale care ne însoțesc pretutindeni. Plecând din casa părintească în lume, ce bunuri de preț ați luat cu dumneavoastră? Ce datorați educației primite în familie și în școala din Subcetate?

Maria Minerva Adam: Multe, foarte multe, nu degeaba m-a întrebat o colegă de serviciu acum, în prag de pensionare, dacă m-am certat vreodată cu cineva. I-am răspuns că am ridicat tonul de două ori, ca să mă fac mai bine înţeleasă, doar atât. Nu îmi stă în caracter să mă cert și nici nu-mi place să bârfesc. Sunt dornică să aflu veşti bune despre cunoştinţele mele, îmi face rău când aflu veşti rele, indiferent despre cine e vorba. Sunt dispusă oricând să împărtăşesc din cunoştinţele mele şi altora. Cred că asta vine de la educaţia primită acasă și la şcoală, astfel că nu am făcut de râs renumele de ardeleancă oriunde am fost. De altfel, nu este chiar atât de simplu să trăieşti într-o zonă unde oamenii au alt temperament. Eu locuiesc de multă vreme în Craiova și m-am adaptat condiţiilor. Este inevitabil când trebuie să munceşti într-un colectiv cu oameni formaţi în şcoli diferite, care au concepții diferite, dar unde trebuie să te impui şi tu. Cu toate acestea, iată-mă că am supraviețuit peste 30 de ani printre străini, cum se zice, dar atunci când ești împreună cu familia, cu cei dragi, nici nu contează în ce colț de ţară sau lume trăieşti.

Minerva Pop, absolventă de liceu

Toate aceste trăsături de caracter le-am moştenit de la părinţi sau le-am deprins în anii de şcoală, mi-au folosit atâţia ani, în timpul formării mele ca inginer, în anii cât am profesat și sper să-mi fie de folos şi la pensie. În toţi aceşti ani mi-am făcut mulţi prieteni pe linie profesională, participând la diferite cursuri de formare. Indiferent ce tematică a avut trainingul, după orele de curs aveam program de socializare cu colegii de la alte Direcţii din ţară, cu care împărtăşeam impresii şi păreri despre modalităţile de lucru specifice meseriei noastre. Am avut norocul să lucrez în profilul construcţii, în care m-am specializat, cu toate frământările vremurilor care au urmat anului 1989. Consider că a contat şi pregătirea mea profesională, dar şi felul meu de-a fi, de a colabora şi de a mă implica în rezolvarea problemelor. Pentru toate acestea mulţumesc părinţilor mei care s-au sacrificat pentru ca eu să pot merge la şcoală, să particip la concursuri şi să merg în tabere şcolare, ca și tuturor profesorilor mei din toate ciclurile şcolare, inclusiv cele universitare.

Doina Dobreanu: Pare un paradox, la prima vedere, faptul că, pasionată fiind de cărți și de lectură, v-ați orientat spre construcții civile, o meserie destinată, în general, bărbaților. Totuși, din cele povestite reiese și ceea ce v-a avantajat: caracterul puternic și sănătatea robustă de care ați dat dovadă încă din copilărie. O asemenea țintă presupunea desprinderea definitivă de locul natal. Când și cum s-a întâmplat?

Maria Minerva Adam: Mi-a fost tare greu să-mi aleg o profesie deoarece aveam mai multe preferinţe şi chiar aptitudini şi nu mă puteam hotărî, dar până la urmă am optat pentru Facultatea de Psihologie din București. Acolo a fost o concurenţă foarte mare, 25 pe loc, şi nu am intrat, aşa că am cugetat foarte serios ce materii îmi plac și cum aş putea să mă pregătesc mai repede pentru admiterea din anul următor.

Ipostaze ale anilor de studenție

Am ales Facultatea de Construcţii Civile Timişoara – subingineri, pentru că îmi plăcea fizica, terminasem liceul cu profil real, în plus nu aveam decât mamă şi trebuia să nu mai ratez, şi să nu fie studii de durată, din cauza situaţiei materiale. Pâna la urmă alegerea s-a dovedit a fi foarte bună deoarece am avut rezultate bune la facultate și, după susţinerea examenului de stat, am primit repartiţie guvernamentală în oraşul Miercurea Ciuc. Aici am lucrat aproape doi ani, după care m-am căsătorit și am plecat la Craiova. În oraşul acesta mare și plin de olteni locuiesc de mai bine de 30 de ani, m-am adaptat foarte repede deoarece am lucrat ani de zile cu foşti colegi de facultate sau care au terminat facultatea la Timișoara. În timp, fiecare şi-a găsit un alt loc de muncă, pentru că statul nu a mai subvenţionat construcţia de locuinţe către populaţie, astăzi având colegi care lucrează la primăria oraşului în departamente de specialitate, alţii au trecut în mediul privat. Eu am ales să mă transfer la Directia Regională de Drumuri și Poduri Craiova, unde lucrez din anul 1995.Cred că e cazul să precizez de ce mă recomand inginer, din moment ce am terminat subingineri construcţii civile. În anul 2005 s-a înfiinţat la Craiova, în cadrul Facultaţii de Mecanică o secţie de Constructii Civile în cadrul căreia am avut posibilitatea, cu câteva examene de diferență, să mi se recunoască anii I și II și să continui studiile, la cursuri de zi, încă trei ani. Am susţinut examenul de licenţă în anul 2009 şi am obţinut diplomă de inginer construcții civile. Cred că a meritat acest efort, deloc ușor la vârsta pe care o aveam. Am vrut să-mi demonstrez că pot mai mult, ţinând cont de sarcinile de serviciu primite de-a lungul timpului, şi a contat în grila de salarizare.

Meseria de inginer construcții civile este la prima vedere o muncă pentru bărbaţi, dar ea este foarte complexă, motiv pentru care necesită multă muncă de birou, ceea ce bărbaţilor nu le prea place şi atunci această muncă o fac de obicei femeile inginer, care au mai multă rabdare, sunt mai migăloase în ce priveşte ţinerea evidenţelor și comunică mai bine cu diverşi colaboratori implicaţi în derularea proiectelor. Am făcut şi muncă de şantier, dar puţină, în primii ani de stagiatură. Atunci a fost chiar frumos, nu era o problemă dacă era arşiţă sau frig de crăpau pietrele, căci şantier înseamnă să stai afară. După ce trec nişte ani, e un pic mai greu, dar nu a fost cazul. Datorită profesiei alese am lucrat întotdeauna în oraş, unde condiţiile de viaţă sunt mai bune şi, implicit, mai multe posibilităţi de petrecere a timpului liber.

Doina Dobreanu: Aveți o familie frumoasă și, împlinită fiind în plan familial și profesional, vă considerați o femeie fericită, așa cum fericiți și mândri ar fi și părinții dvs. să vă vadă. Se pare că numele pe care le purtați au avut virtuți protectoare. Nu cunosc pe nimeni din Subcetate, care să poare numele acestei zeități grecești, Minerva. Sora dvs. a fost inspirată. Numele nu-l poate purta decât o persoană puternică.

Maria Minerva Adam: Mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate darurile pe care mi le-a dat, aici mă gândesc la familia mea, soţul şi cele două fete. Sunt convinsă că părinţii mei ar fi tare fericiţi şi mândri de mine, de familia mea şi de realizările mele în plan profesional. Din păcate, tatăl meu a plecat la ceruri mult prea devreme, nici măcar nu a apucat să mă vadă terminând liceul, mama, în schimb, a trăit mai mult şi s-a bucurat de realizările mele, rugându-se mereu pentru bunul mers al familiei mele.

Cât despre numele meu, când eram copil, mi-era un pic mai greu cu un astfel de nume sobru, dar pe măsură ce am crescut lucrurile s-au schimbat în bine. Puţine persoane poartă numele zeiței Minerva, dar de fiecare dată persoanele cu care am venit în contact realizau imediat că sunt din Ardeal, pentru că în general persoanele din această zonă au nume romane, în cazul meu greco-roman.

Sunt tare mândră că sunt ardeleancă, am observat că majoritatea persoanelor recunosc faptul că ardelenii sunt oameni harnici, cinstiţi şi sunt apreciaţi ca având o bucătărie tradiţională deosebită, precum şi o ospitalitate de nota zece. E tare plăcut să vii dintr-o astfel de zonă, parcă şi tonusul tău e mai puternic, ai mai multă încredere în tine şi eşti mai apreciat, cel puţin aşa am simţit eu că am fost percepută, indiferent în ce colectiv am lucrat.

Doina Dobreanu: Sunteți o mamă fericită… Vorbiți-ne despre cei dragi și apropiați ai dvs., soțul și fetele.

Maria Minerva Adam: Foarte fericită, am o familie frumoasă: un soţ înţelegător şi două fete frumoase şi sănătoase, fiecare realizate profesional.

Pe soţul meu îl cheamă Constantin, este inginer construcții civile şi este coleg de serviciu cu mine la DRDP Craiova. Având aceeaşi profesie, am fost colegi de serviciu aproape tot timpul.

Fetele noastre nu au îmbrăţişat meseria noastră, din contra, sunt medici amândouă. Pe fiica noastră cea mare o cheama Alina – Delia Neaţu, este căsătorită, este medic ginecolog şi lucrează în Germania. A plecat în Germania pentru că nu mi se pare normal ca un medic specialist ginecolog care a avut rezultate foarte bune la facultate şi a luat examenul de rezidenţiat de prima dată pe pozitia 138 din 2250 de concurenţi pe ţară, a luat examenul de specialitate cu notă mare, ştie franceza, engleza şi germana, să nu se poată angaja în sistemul public de sănătate şi să aiba doar un contract de colaborare pe gărzi. În momentul de faţă este foarte mulţumită cu locul muncă actual şi cu remuneraţia primită şi nu cred că se mai întoarce în ţară.

Fiica cea mică, Roxana – Ioana, este medic veterinar şi lucrează în Craiova. Bănuiesc că fetele au ales facultatea de medicină într-o perioadă în care inginerii îşi găseau tot mai greu un post sau chiar şi cei angajaţi treceau în şomaj din cauza disponibilizărilor din industrie. Eu şi soţul meu nu le-am sfătuit în alegerea profesiei, doar am contribuit material și sufleteşte la realizarea idealurilor pe care şi le-au dorit. Recunosc că în legătură cu profesia Alinei am încercat să o direcţionăm către altă specializare, mai uşoară în accepţiunea noastră, dar nu am putut schimba nimic.

Le dorim mult noroc în viaţă, sănătate şi multă putere de muncă, să se realizeze şi pe plan familial şi să se bucure de viață.

Doina Dobreanu: Din câte știu, dragostea și respectul pentru pământ, cultivate în copilărie de părinți, ei înșiși țărani agricultori, le păstrați ca niște bunuri de preț. Sunt alte „bunuri” dobândite la Subcetate pe care le-ați luat plecând de acasă. Ce cultivați în grădina de la țară? Ce bucurii trăiți în mijlocul naturii roditoare?

Maria Minerva Adam: Este atât de frumos în natură încât nu văd de ce să nu profităm de timpul frumos de afară şi de orice petec de pământ pe care-l avem, să plantăm flori, pomi fructiferi si legume. Am început deja anul agricol din toamna anului trecut, când am semănat salată verde și am plantat usturoi şi ceapă pentru foi. Fiind o iarnă mai bândă, plantele au crescut foarte mult, aşa că în curând o să şi consumăm din ele. Zilele trecute am pus în pământ bulbii de gladiole şi câteva tufe de narcise şi zambile. Săptămâna aceasta voi pune orceagul[5] pentru că e vreme bună, pământul s-a mai tras şi se poate săpa şi se pot face răzoare.[6] În paralel, tăiem la vie, o legăm de araci şi o săpăm pentru că a dat deja prima iarbă (buricul mielului). După cum vedeți, există şi în Oltenia regionalisme, care nu sunt în concordanţă cu ale noastre, de exempu la noi „răzor” înseamnă altceva. Puţin mai târziu o să punem seminţe de castraveţi, dovlecei, fasole şi porumb de floricele, tot acum vom pune răsaduri, respectiv vinete, ardei, sfeclă roşie si roşii. Avem o grădină frumoasă la ţară, cum zicem noi prin Oltenia, e situată in zonă de şes (Mehedinţi), vara este foarte cald şi uneori este secetă mare, aşa că trebuie să udăm plantele zilnic înspre seară, când se mai răcoreşte vremea. Noi nu locuim permanent acolo, mergem doar la sfârșit de săptămână şi uneori plantele cam suferă din cauza lipsei de apă. Avem mulţi pomi fructiferi şi arbuşti: caişi, meri, peri, pruni, cireşi, vişini, gutui, aluni de pădure, nectarini, coacăze albe, coacăze negre, coacăze roşii şi căpsuni.

În maxim o lună, în grădină o să fie o feerie de culori şi mirosuri pentru că o să înflorească toţi pomii. Apoi o să crească fructele şi o să se coacă şi vom începe pregătirea pentru iarnă a gemurilor, compoturilor şi siropurilor, unele mai bune decât altele. Mai punem murături în oţet sau în saramură, facem bulion de roşii și diferite sortimente de ghiveci şi zacuscă. Ce poate fi mai frumos decât să îmbini utilul cu plăcutul, să le faci pe toate pe îndelete şi cu multă dragoste!?

Doina Dobreanu: Cu ce gânduri vă întoarceți la Subcetate?

Maria Minerva Adam: De câte ori vin la Subcetate am emoţii pentru că mă întâlnesc cu locurile dragi mie, uneori mă întâlnesc cu rude sau cunoştinţe vechi sau alteori aflu că a mai plecat la ceruri cineva cunoscut şi mă întristez tare. În mare parte satul a rămas neschimbat, totuși, pe alocuri au apărut case noi, altele au fost renovate sau vopsite în alt fel de culori faţă de cum le ştiam eu, drumul a fost asfaltat şi câte altele nu s-or fi făcut fără a se vedea cu ochiul liber?! Oricum, nu mai este ceea ce fost odată... sau, poate, mi se pare mie…