„
Port
în mine făloşenia că sunt varvigean, iar în biografia mea apare, obsedant, zic
unii, treimea Şăştina-Călnaci-Subcetate-Mureş, inclusiv în Dicţionarul editat
de Academia Română, ca şi în datele mele personale din evidenţa membrilor
Uniunii Scriitorilor din România. (…) Am una dintre cele mai sănătoase origini,
adică sunt fiu de ţărani varvigeni, născut într-un sat de munte cu pământ slab
roditor, dar cu oameni harnici şi mari truditori pentru a-şi agonisi pâinea cea
de toate zilele. De-abia acum îmi dau seama că, de exemplu, aratul pe coaste, pe dealuri, în
orice caz în locuri de multe ori abrupte şi greu accesibile, cu plugul tras de
două vite, pentru mulţi varvigeni era un adevărat act de temeritate.”[1] Pe Mitru
Hurubă, cum îl numeau apropiații din sat, mi-l amintesc din vremea ultimilor mei
ani de liceu, anii 1967-1969, în compania unora dintre colegii mei de clasă,
umaniști, între care Doru Dobreanu, Dumitru Stan, Nicu Mureșan. Se întâlneau la
cofetăria din comună sau la biblioteca sătească, unde discutau literatură, artă
în general.
„Discutam aprins şi ne îmbăţoşam care de care
în calitate de iubitori de cultură, pe fondul muzical asigurat de unul dintre
cele mai hârşiitoare picup-uri din lume, de la care ne mângâiau
cântece interpretate de Margareta Pâslaru, Rita Pavonne, Dalida, Paul Anka,
Giani Morandi, Dan Spătaru, Salvatore Adamo, formaţia Sincron sau Savoy, sau,
nu rar, Rika Zarai, cu al său minunat „Kazaciok” – ehe!”[2] Apoi, ne-am
risipit pretutideni prin țară.
Cu Dumtru Hurubă m-am reîntânit în
1998, la Subcetate. Eu eram profesoară la Liceul dn
Subcetate, el a venit în vizită la neamuri. Mi-a dăruit cartea recent apărută, „Bună
seara, domnule Mann…” Eu pregăteam pentru tipar prima carte, „Subcetate-Mureș.
File de monografie”. M–a încurajat foarte mult atunci a o publica și, ulterior,
să cotinui a scrie. Îi mulțumesc pentru încrederea ce mi-a insuflat-o.
Am citit cu
curiozitate și emoție volumul de proze scurte dăruit și i-am făcut o prezentare
în revista cadrelor didactice din județul Harghita. [3] „Bună seara,
Domnule Mann…” era prima carte pe care i-o citisem; şi am parcurs-o cu creionul
în mână, din copertă în copertă, curioasă a-l descopări, a-l cunoaște în
ipostaza de artist al cuvântului. Mi-au plăcut prozele şi le-am considerat
bucăţi de suflet scrise cu migală şi exigenţă, cu echilibru stilistic şi
sobrietate. Am recunoscut adesea în vorbirea unor personaje, purtând şi
supranume autentice de la Subcetate - Buşuleţu, Flindăr, Măţălău - cuvinte şi
expresii, uneori bolovănoase, dure, dar sugestive, specifice graiului acestor
locuri. Multe din localizările în spaţiu ale povestirilor, precum Pădurea
Cailor, Părăul Mortoncii, Poiana Dobrenilor, Poiana lui Filip, Troaca Paşcului,
Ioguri, aparţin de asemenea satului nostru de la poalele Muntelui Bătrâna din
Carpaţii Răsăriteni. Am constatat la vremea aceea, prezentându-i cartea, că
modalitatea principală de exprimare este confesiunea, ceea ce a confirmat
ulterior autorul însuși.
L-am invitat,
la scurtă vreme, la Subcetate, pentru a prezenta consătenilor noştri acea
carte, ca şi cele publicate anterior.
Despre acest
volum de proze scurte, mărturisea, într-un interviu acordat pentru primul volum
al cărții „La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate”: „A fost primul volum de proze… serioase, dar
el este cel mai bun liant, literar vorbind, între sufletul meu şi locul natal. Mă
întorceam astfel la consătenii mei spunându-le în acest fel, oarecum cu
umilinţă şi cu respect: uitaţi-vă, n-am risipit talanţii, ci, atât cât m-a
ajutat mintea, i-am valorificat. Iar aici trebuie să spun, şi o fac cu tot
dragul: acea prezentare de carte şi organizarea întâlnirii v-o datorez în
întregime. Vă mulţumesc. A fost, cred, cea mai frumoasă şi mai adânc trăită
lansare de carte din câte am mai făcut la cele peste 20 de volume publicate.
Din păcate, şi o spun cu părere de rău şi un pic resentimental, a fost singura
mea întâlnire cu cititorii din Subcetate. Dar am colindat judeţul Hunedoara,
având lansări sau prezentări de cărţi la Brad, Deva, Simeria, Hunedoara,
Orăştie, Haţeg, Petroşani. La Petroşani, am avut bucuria să întâlnesc un autor
consătean al nostru, pe domnul Prof. UniversitarPavel Mureşan…”[4] Prietenia noastră s-a înfiripat și s-a întreținut prin dragostea pentru
locul natal ca spațiu identitar, prin aceleași pasiuni precum cititul, scrisul,
literatura, prin existența unor buni prieteni comuni. S-au adunat, pe unul din
rafturile din biblioteca mea, toate cărțile sale, cu dedicații personalizate.
Multe dintre ele le-am recenzat și le-am făcut cunoscute, publicându-le on-line
pe blogurile pe care le coordonez (
Lyceum
– Subcetate, Revistă a elevilor și cadrelor didactice de la Liceul
Subcetate, județul Harghita:
http://lyceumsubcetate.blogspot.com,
A
sociația Culturală Dobreanu -
Subcetate, județul Harghita:
Ne-am
bucurat de revedere de fiecare dată când s-a întors în satul natal,. Dorea
să-și întâlnească rudele și prietenii, tot mai puțini. În 2016 i s-a decernat
Diploma de Cetățean de Onoare al comunei Subcetate:
„
Nimic nu mai e ca în vremea copilăriei mele…
Ba da: rămâne iubirea mea, nostalgiile şi o permanentă chemare spre alte vremuri,
alţi ani, altă lume, chemare pe care o onorez tot mai rar – din nefericire…”
Iubirea,
nostalgiile și o permanentă chemare spre locul natal, mai ales spre acea parte
a comunei în care s-a născut - cătunul Șeștina, satul Călnaci – sunt tot mai
prezente în poeziile sale din ultimii ani ai vieții. Voi cita câteva, preluate din postările sale de pe Facebook,
ulterior cuprinse în volumele publicate.
Aceste
poezii constituie o mini monografie lirică a satului său natal, cu elementele-i
definitorii: așezare geografică, climă, mod de viață, oameni dragi, obiceiuri.
26 octombrie
1944 e data nașterii scriitorului Dumitru Hurubă. În zilele acelea de octombrie
s-au dat cele mai sângeroase lupte pe Valea Mureșului Superior, la Sălard.
Poezia „Balalaica”, purtând numele unui instrument muzical rusesc, ne trimite
cu gândul la acel moment din istoria locală când trupele rusești au campat în
Subcetate, sătenii fiind nevoiți să se retragă și să se adăpostească în zone
mai îndepărtate de căile principale de trecere, precum cătunul Șeștina, văzut
de poet ca un ”Eden”, unde domnește „pacea sfântă”.
„În seara ceea cam prozaică/ Şi cerul încărcat de nori,/
Se auzea o Balalaică/ Producătoare de fiori;// Pe Şăştină, dinspre Ierugă,/ O
Balalaică se-auzea…/ Părea o melodie-rugă,/ Căci seara însăşi asculta…// O Balalaică, o minune,/ Se auzea pe înserat,/
În linişte să se cunune/ Cu Satul tot mai înnoptat; Şi-n seara ceea vineţie,/
Pe Dealul Şăştinii-n amurg,/ Ca într-o stare de… beţie, /Se bucura întregul
burg;// Iar sunetul de Balalaică,/ Precum un sunet-fenomen,/ O rugă se părea,
de Maică,/ Pe Şăştina ca un Eden…” (Simeria, 21 Iul. 2025)” - O BALALAICĂ…
Dorul îl
poartă adesea la casa părintească din Cătun, „din vraf de amintiri rămasă”,
acolo unde, în copilărie, umbla desculț în roua dimineților de vară, „cu cămășuță nouă/ Și-o cam uzată pălărie”.
Șăștina a rămas un loc unic, care se poate asemăna doar cu Raiul.
„Adesea mă întorc acasă,/ „Acasă” care nu mai
este,/ Doar o nostalgică poveste/ Din vraf de amintiri rămasă;/ Adeseori
mă-ntorc din lume,/ Că mă solicită Cătunul –/ Sătucul Şăştina, străbunul,/ Şi
minunatele-i cutume;/ …Acolo, în copilărie,/ Umblam în dimineţi pe rouă,/
Desculţ, cu cămăşuţă nouă,/ Şi-o cam uzată pălărie…/ …Pe Şăştina, în
străvechime,/ Veniseră misiţi din Ceruri,/ Ca să susţină adevăruri,/ Că
Şăştina-i cum n-are nime;/ Probabil au făcut şi poze,/ Şi mii de clipuri,
filmuleţe,/ Imagini dese, ori răzleţe/ Dar toate cu nuanţe roze;/ Şi-am bănuit
că era ţelul/ Să fie Sfântă aprobare:/ Să n-aibă Raiul semănare,/ Doar Şăştina
de-a-i fi modelul.” (Simeria, 1
Febr. 2024)” – NOSTALGICĂ
Dorul este
laitmotivul poeziilor sale de evocare a satului natal. Susurul izvorului din
zăvoi (izvorul care în prezent aprovizionează reteaua de apă potabilă din
localitate) și corul păsărilor reunite într-o „superbă simfonie” a naturii, mirosul de tei, pârâul, ieruga,
pădurea - „un colțișor de Rai” pentru tânărul Mitru Hurubă, au rămas doar amintiri.
„Adesea mă cuprinde dorul/ De Şăştina şi de
Călnaci,/ De cum îmi susura izvorul/ Când stam la umbră de copaci…// Şedeam la
poale de pădure,/ În cor de păsări în alai,/ Şi toate îmi păreau mai pure/
Decât un colţişor de Rai!// Pârâul, ca într-o poveste/ Cu Cosânziene şi cu
zmei,/ Mă îmbrăca fără de veste/ În vrajă şi miros de tei;// …Acum, cu dor şi
nostalgie,/ Din când în când doar mă visez/ Într-o superbă simfonie/ Ce nu mai
pot s-o re-nviez;// Acelaşi soare mai apune/ Umplând Călnaciul de amurg;/
În seara care se impune,/ Şi clipele spre noapte curg;// Iar Şăştina îşi duce
veacul –/ De biet Cătun tot mai pustiu/ Cronometrat de pitpalacul/ Ce-l mai aud
şi îl mai ştiu…// O adiere ca o rugă/ Îmi poartă gândul înapoi/ Şi la
Călnaci şi la Ierugă/Şi la Izvorul din zăvoi;// Dar cum se depărtează toate/ Şi
se ascund în netrăiri!/ Şi cum, pe rând, toate-s uitate/ Şi se îngroapă-n
amintiri…” - NOSTALGII DISCRETE
În
spiritul său comico-umoristic, plin de haz , își rememorează sărbătorile
Crăciunului de altă dată, așa cum le-a trăit în copilăria sa, în cătunul
Șeștina, azi „cătun pusiu”. În locul
acela se simțea „acasă”, fiindcă mica
comunitate era ca o familie lărgită, alcătuită din „fraţi, mătuşi, părinţi şi unchi”. În seara magică de Crăciun, când
„omătul era până la gennunchi”,
întreg văzduhul era plin de miros de cozonaci, sarmale și de bucuria Nașterii
Mâtuitorului Christos, vestită de „colindătorii
–năpârstoci”.
„Ar trebui să fie Iarnă/ Şi-omătul până la
genunchi/ Să-omoare ţuica din povarnă/ Orice durere de rărunchi.// Şi să continue să
ningă, Ca-n iernile de altădat‘/ Să-atârne şuncile de grindă/ Şi să pornim la
colindat…// Pe vremuri ne-adunam în ceată/ În preajma Sfântului Crăciun,/ Şi
„O, ce veste minunată!”/ Umplea văzduhul în Cătun;// Apoi, plutea cumva agale/ Mirosul
sfânt de cozonac,/ Şi-al prea-distinselor sarmale/ Cu-asalt direct către
stomac…// Şi nu eram decât vreo şapte –/ Colindătorii-năpârstoci,/Şi
colindam din seară-n noapte –/ Noi şapte pe vreo… nouă voci!// Dar era iarnă şi
nămeţii/ Ne îngropau până la brâu/Iar noi, făcând-o pe isteţii,/ Sorbeam vreo
duşcă de rachiu…// Ei, doar atât!, cât să ne-ndemne/ La voie bună de Crăciun!/Şi
mirosea a foc de lemne/ De-aveai permis să fii… nebun!// O, ce minune de
viaţă!,/ Ne bucuram exuberanţi,/ Doar la vreo casă, câte-o ţaţă,/ Ţipa că
suntem aberanţi…// Avea şi dumneaei dreptate/ Şi toată lumea cam avea!/ Şi nu
era pustiu prin sate,/ Şi nimeni nu se supăra,// Erau troiene şi zăpadă,/ Şi
despre ele-abia mai ştim!/ Era omătul în ogradă/Ca în poveşti de… Fraţii
Grimm!// Şi-umblam aşa, din casă-n casă/ De pe-nserate până-n zori/ Că, în
Cătun eram Acasă/ Şi-ai Sfintei Naşteri Vestitori!// Ar trebui… A fost odată/ Omături
până la genunchi/ Şi noi, colindătorii – ceată/ Din fraţi, mătuşi, părinţi şi
unchi…// Pluteau miresmele pe vale/ A pâine caldă,-a… nu mai ştiu!…/ Acum, nu
sunt nici case goale!.../ Că, Şăştina-i Cătun pustiu…” - UN FEL DE COLIND… Închinat Cătunului Şăştina, din Comuna
Subcetate, Judeţul Harghita, în care m-am născut şi am locuit o vreme…
Prezența
ființei care i-a dat viață este evocată printr-un vechi colind de Crăciun ,
auzit prima dată de la ea „ Mama, Ana
HURUBĂ, din Cătunul Şăştina, sat. Călnaci, com. Subcetate-Mureş, Jud.Harghita”,
așa cum autorul precizează la finalul versurilor.
„Sfânta Maică-a lui Isus,/ Rătăceşte-n jos şi-n sus,/ Pe
un plai scăldat în soare,/ Prin fâneţe numai floare…/ Cată loc să
se-odihnească,/ Şi pe Fiul Sfânt să-l nască./ Sfânta Maică-a lui Isus,/
Rătăceşte-n jos şi-n sus;/ Jos pe malul unui râu,/ Printre grâne pân-la brâu,/
Cată loc să se-odihnească,/ Şi pe Fiul Sfânt să-l nască./ Sub un plop cu frunza
deasă,/ Jos pe pajişte se lasă,/ Plopul frunza-şi clătina,/ Pace maica n-o
afla;/ Tulburată, maica sfântă,/ Din grai astfel îi cuvântă:/ – Plopule, fii
blestemat/ Cât pe lume ţi-o fi dat,/ Frunza ta să n-aibă stare
Cât o fi ziua de mare!/ Frunza să nu-ţi stea pe loc,/ Zbată-se mereu ca-n joc,/
Şi la soare, şi la lună,/ Ca bătută de furtună!/ Sfânta Maică-a lui Isus,/
Rătăceşte-n jos şi-n sus…/La un grajd de cai soseşte/ Şi acolo poposeşte…/ Caii rod, fac zgomot mare,/ Şi odihnă Maica n-are…
Supărată, Maica Sfântă/ Astfel cailor cuvântă:/ –Fire-aţi cailor, să fiţi,/ Şi
de mine-afurisiţi,/ Şi de-a domnului mânie,/ Mersul fugă să vă fie;/ Zi şi
noapte să mâncaţi,/ Şi rar să vă săturaţi,
Numa-n ziua lui Ispas,/ Nici atunci decât un ceas…/ Sfânta Maică preaslăvită,/
Rătăceşte obosită,/ Cată loc să se-odihnească,/ Şi pe Fiul Sfânt să-l nască.../
La un grajd de boi soseşte,/ Şi în iesle poposeşte;/ Boii blând la ea privesc,/
Şi suflând o încălzesc,/ Şi atuncea, Maica Sfântă,/ Din grai astfel le cuvântă:/
– Boulenilor iubiţi,/ Binecuvântaţi să fiţi,/ Şi de Domnul şi de mine,/ Şi de
Fiul care vine!/
Supărată, Maica Sfântă/ Astfel cailor cuvântă:/ –Fire-aţi cailor, să fiţi,/ Şi
de mine-afurisiţi,/ Şi de-a domnului mânie,/ Mersul fugă să vă fie;/ Zi şi
noapte să mâncaţi,/ Şi rar să vă săturaţi,
Numa-n ziua lui Ispas,/ Nici atunci decât un ceas…/ Sfânta Maică preaslăvită,/
Rătăceşte obosită,/ Cată loc să se-odihnească,/ Şi pe Fiul Sfânt să-l nască.../
La un grajd de boi soseşte,/ Şi în iesle poposeşte;/ Boii blând la ea privesc,/
Şi suflând o încălzesc,/ Şi atuncea, Maica Sfântă,/ Din grai astfel le cuvântă:/
– Boulenilor iubiţi,/ Binecuvântaţi să fiţi,/ Şi de Domnul şi de mine,/ Şi de
Fiul care vine!/ La umblat s-aveţi mers lin,/ La mâncare saţ deplin,/ Câte-un ceas voi să
mâncaţi./ Iar un ceas să rumegaţi!.../ …Hai, boieri, nu mai dormiţi,/ Şi
degrabă vă treziţi,/ Şi ieşiţi la noi afară,/ Să vedeţi minune rară,/ Şi
vedeţi-l pe Hristos,/ Cum vă vine de frumos./ El vă zice să trăiţi,/ Întru
mulţi ani fericiţi!/ Sănătoşi, bogaţi, sărmani,/ La anul şi la mulţi ani!” - COLIND VECHI de CRĂCIUN
Frumos elogiu aduce prieteului său
din copilărie, Nuțu Marcu, „muzicatul din
Saștiu”, renumit rapsod popular, pentru a cărui măiestrie în mânuirea
arcușului îl compară cu Paganini. Câtecul său de jale pentru
prietenul drag, acum „mag printre îngeri”,
ne trimite cu gândul la o poezie a lui Octavian Goga și la câtărețul „pe patru strune” din satul său natal.
„Ades mi-e dor de Nuţu Marcu,/ De muzicantul
din Săştiu,/ /De el mişcând pe strune arcu’/ Cum altu-n viaţa mea nu ştiu…// Cu
Nuţu ne-mpăcam ca fraţii, Iar până adormeam în fân,/ Vorbeam şoptit de
constelaţii/ În verile cu cer senin// Vorbeam făcând-o pe deştepţii,/ Deşi nu
prea aveam habar,/ De multe ori eram nedrepţii,/ Dar fără-un ban în buzunar!// Dar
nu era loc de tristeţe,/ Aveam cu Nuţu planuri mari,/ Utopice, dar îndrăzneţe,/
Cum şi păream în sat: bizari!// Şi Nuţu începea să cânte –/ Vioara-n mâna lui
plângea,/ Ori se ruga de cele sfinte/ Când dinspre strune suspina…// Prin
glasu-i, Nuţu, muzicantul,/ Mă legăna nemuritor,/ Lăsam în urma noastră neantul/
Purtaţi de muzică în zbor…// Şi melodii – superbe plângeri –/ Se contopeau în
dor şi drag,/ Dar astăzi Nuţu, printre îngeri,/ Ca Paganini, este mag…” CÂNTEC DE JALE
Nelipsită
este și nostalgia trecutelor iubiri adolescentine, a unei posibile întâlniri cu
o „mândră șăștineancă”, ce vine pe
cărare dinspre Ierugă. Locul de întâlnire este idilic: la poale de Andricani, „cu trifoi și iarbă deasă”.
„Vine Mândra pe Ierugă/ Cu văcuţa să-şi adape –/ M-aş
băga la dânsa slugă/ Numa’ să mi-o am aproape.// Suie Mândra pe cărare/ Numa’-n
fustă şi helancă/ Ce frumoasă arătare,/ Da’ ce Mândră şăştineancă!// Dealul
Andricani, la poale,/ Cu trifoi şi iarbă deasă,/ Parcă-i numa’ bun pe cale/ La
Mândruţa mea frumoasă;// Vine Mândra? Din păcate/ A fost doar o amintire:/ Şăştina-i
pustietate/ Şi-ades câte-o retrăire…” (Simeria, 6
Dec.2023) - VISARE
Amintirile
legate de universul satului natal perceput vizual („drumul de la Ierugă”, „un sălaș”, „ulița de la Șchiopeni”),
olfactiv (prin miros de liliac și mentă) și acustic („fluier de cosaș”, „pitpalac”) au ceva sfânt în ele, „toate-s ca o rugă” de întoarcere la
obârșie , o întoarcere posibilă doar sub formă de dor.
Poezia „La Săștină” îmi amintește de versurile lui Lucian Blaga : „La obârșie, la izvor,/ nici o apă nu
se-ntoarce decât în chip de nor/ La obârsie, la izvor/ nici un drum nu se întoarce/ decât în
chip de dor”.
„Când amintirile se torc/ Şi toate-s ca o
rugă/ Cu dorurile mă întorc/ Pe drumul din Ierugă;//Aud un fluier de cosaş/ Ca
o chemare sfântă/ Pe Şăştină, la un sălaş,/ Mai aromind a mintă;//Mirosul greu
de liliac/ Îmi taie respirarea/ Iar undeva, un pitpalac/ Mi-anunţă înserarea;//
Raiul pentru şăştineni/ E-un drum de mers acasă/ Pe uliţa de la Ştiopeni, Doar
în dorinţi rămasă;// Iar amintirile se torc…/ Pe drumul din Ierugă/ Acum
degeaba mă întorc,/Căci, totul e doar Rugă!” (Simeria, 26 Febr.2024)” - LA
ŞĂŞTINĂ…-satul meu natal
Poezia
„Trecere”, expresie a motivului „fugit
irreparabile tempus”, întâlnit în „Georgicele” lui Vergilius, este scrisă
într-o tonalitate elegiacă. Își invocă mama, ființa iubită și martor al
copilăriei sale petrecute într-un univers paradisiac, pe Șăștină, la poalele de
Andricani, și se minunează, ajuns la senectute, „cum trecură anii !”. Sentimentul trecerii rapide a timpului
este sugerat prin repetarea verbului la modul indicativ, perfectul simplu, care
exprimă o acțiune petrecută și încheiată recent : „Dar cum trecură anii !”
„Trecură anii, mamă,/ Se îngropară-n timp,/Dar doruri mă
recheamă/ La Şăştină-n răstimp;// Şi am, ori nu am treabă,/ De-atâţia ani şi
ani,/ Mă vântur fără grabă/ Pe Dealul Andricani;// Acolo mi-a fost visul/ Şi
dorul căpătâi,/ Acolo, Paradisul,/ Şi dragostea dintâi;// Dar, cum trecură
anii!/ Şi-n urma lor, bătrân,/ Particip
la litanii/ Din care nu-mi revin!” (Simeria, 4 Mar.2024)” - TRECERE
„Amurgurile şăştinene/ Din care Raiul s-a
născut/ Şi vite, rumegând alene /Când se întorc de la păscut/ Dar
pitpalacii la Ierugă/ Punctând minute, ca-ntr-un joc?/ Dar glas de buhă ca o
rugă/ În asfinţitul ca de foc?/ Şi latră câinii la… nimica/ Şi iese luna
din Făget…/ Se-aude din Călnaci ciuvica,/ Iar noaptea-nstăpâneşte-ncet;/
Ehe, amurguri şăştinene/ Ca rupte dintr-un rost Divin,/ Îmi par ades
nepământene,/ Că dinspre altă lume vin…” (Simeria, 8 Mar.2024) - ȘĂȘTINA
ÎN AMURG
„Era o Iarnă în Harghita/ Precum în urmă cu
mulţi ani,/ Ninsese cu nemiluita/ Pe Dealul de la Andricani;/ Şi lupi urlau în
cor sinistru,/ Iar câinii se zbăteau în lanţ,/ Căci de la Tisa pân-la Nistru/ Părea
Natura la bilanţ;// Şi viscolea… viscolitură/ Cum nu credeam să mai trăim, / De
parcă viscolea cu ură,/ Ca într-un basm de Fraţii Grimm;// Iar Şăştina, întreg Cătunul,/ Părea nămete
uriaş,/ Încât Călnaciul era unul/ De la Săştiu pân-la Sărmaş. (Simeria, 27 Mar. 2024) - ADUCERE AMINTE…
„Ades mi se-adânceşte dorul/ De Şăştina şi de
Călnaci,/ De Casa veche şi Pridvorul,/ De oameni harnici, dar săraci;// Ades
îmi amintesc pe cale/ De Dealul nostru Andricani,/ De vitele mergând agale./ Mi-e
dor de drumurile noastre// Cu mii de bolovani şi gropi,/ De zile unic de
albastre/ Şi de cărările cu plopi; Dar câte-un răsărit de Soare,// Ori câte-un
rozosin apus?/ Nu-i un cuvânt prin dicţionare/ Să spună ce aş vrea de spus;/ Dar
Şăştina, Cătunul magic// În care m-am născut, crescut?/ Acum e-un amintit în
tragic/ Şi-aproape-aproape dispărut;/ Cobor cu gândul prin Pădure,// Pe o
cărare şerpuind/ Şi dau de zmeură, de mure/ Şi de Izvorul susurând;/ E doar un
dor, o amintire,// Căci Şăştina, Cătunul drag,/ Acum îmi e doar retrăire/ Din
care-abia mă mai sustrag!” (Simeria,
17 Nov. 2024) - DOR
„Când amintiri m-apasă/ Şi nu prea stau la rând/ La
Şăştina, acasă,/ Mă-ntorc din când în când;// Mă văd chiar prin ogradă,/ Mă văd
pe Andricani,/ Pe Deal să mă las pradă/ Visării din alţi ani… // M-afund în
pacea sfântă/ Cum bine o-am ştiut,/Şi iar şi iar mă-ncântă/ Trecutul renăscut;//
Pe-o-nchipuită urmă,/ Prin troscotul-decor,/ O, sufletul mi-l scurmă,/ Tot
aprig, câte-un dor;// Păşesc pe iarba deasă/ Pe-alocuri pân-la brâu,/ Că am
ajuns acasă,/ Ca în divin… desfrâu;// O, da, prin amintire,/ La Şăştina-Cătun,/
Revin cu-ntreaga fire,/ Şi totu-i sfânt şi bun.” (Simeria, 25 Iulie 2025) - ÎNTOARCERE LA MINE
În Grădina noastră
simeriană: vedere spre mine la Foișor…
Asemenea personajului din ultima povestire
a cărţii „Bună seara, Domnule Mann…”,
Dumitru Hurubă a plecat departe de sat, tăcut, aproape neobservat, să își caute
împlinirea. Îl simţim mereu aproape prin cărţile lui – punţi de legătură între
cei plecaţi din sat şi cei rămaşi, iar prezenţa lui în Uniunea Scriitorilor
Români ne onorează şi pe noi. S-a străduit cât i-a stat în putere să poarte cu
demnitate identitatea unui reprezentant al acestei mirifice zone harghitene
numite simplu: Subcetate-Mureş…
