250 puieți de brad plantați de către 22 voluntari în pășunea Martonca, 16 mai 2026

    Se spune că un om trebuie să planteze un pom, să facă o casă și să creacă un copil. Ei bine, noi vrem să ne asigurăm că primul obiectiv este îndeplinit.
Tradiția plantării de puieți în zona pășunilor din Subcetate a început pentru noi în anul 2020 când Marius Ardelean, un prieten din Târgu Mureș pasionat de natură și atunci antreprenor prin vânzarea unor agende personalizate, a dorit să planteze câte un copac pentru fiecare agendă vândută.
    Așa că 3 ani la rând începând cu 2020, am plantat în zona pășunilor Ioguri și Martonca un număr crescând de puieți: 100, 300 și 400 în ultimul an.
După câțiva ani de pauză, am dorit să continuăm tradiția plantării de la începutul primăverii sub o altă formă alături de Asociația SAT - Seed, Act, Transform (Sădește, Acționează, Transformă), prietenii din județul Mureș, localnici din Subcetate și membrii ai Consilului Local.
    Acțiunea de plantare din 15 mai, a început destul de devreme când ne-am reunit cu toții la capătul satului Călnaci, unii puțin somnoroși, dar cu mult entuziasm pentru ziua ce avea să urmeze. Ne-am îmbarcat în remorca tractorului pus la dispoziție de Primăria Subcetate și am plecat spre pășunea Martonca, locul de plantare ales de prietenii de la Ocolul Silvic Toplița.

    Locația nu a fost una întâmplătoare, căci aici a fost un incendiu de vegetație cu peste 10 ani în urmă, s-au făcut unele impăduriri, dar acum veneam noi cu completările de puieți necesare. Activitatea a început printr-un mic instructaj oferit de dl pădurar, care ne-a explicat cum este de recomandat să plantăm puietul de brad pentru a se prinde și cum să verificăm dacă a fost corect pus.
    Plantarea a durat aprox 2-3 ore, voluntarii au lucrat în echipe de câte 2 persoane și fiecare a plantat aprox 10 puieți de brad. Atmosfera a fost una faină, pe lângă muncă se auzeau glume, se depănau amintiri din plantările anterioare sau se făceau poze cu peisajul de vis din jur.

    După muncă și răsplata cuvenită: o masă tradițională cu brânzeturi, legume, slănină și mezeluri din producție locală la cabana din pășunea Ioguri. După poza de grup clasică de final, ne-a surprins și ploaia, dar am înțeles și motivul: ploaia ajută la prinderea puieților!
Sperăm să continuăm tradiția și în anii următorii și ne-am bucura ca participarea să fie una mai numeroasă, promitem că ne pregătim corespunzător cu puieții și bunătățile!
    Mulțumim voluntarilor participanți din acest an, familiilor care ne-au ajutat în organizare (Ardelean și Buzilă), Cutia cu Zâmbete pentru afișe, cabanei Bacsi Joska pentru primire și instituțiilor partenere pentru buna colaborare: Primăria și Consiliul Local Subcetate, Ocolul Silvic Toplița!

Text: Raul și Bianca Buzilă

Foto: Iuliann Cotfas

Vinerea Patimilor: Răstignirea lui Hristos - Cosmina M. Oltean

     

    Vinerea Mare, cunoscută și ca Vinerea Neagră sau Seacă în calendarul popular, este zi de post negru și zi aliturgică în care se săvârșește doar Denia Prohodului Domnului.
    Scena Răstignirii lui Hristos ocupă un loc central în iconografia creștină, constituind nu doar o reprezentare a sacrificiului divin, ci și un instrument vizual de meditație și devoțiune. În tradiția occidentală, această temă a fost redată vizual încă din Evul Mediu târziu, când imaginea lui Hristos pe cruce devine un tip iconografic recognoscibil și încărcat de semnificații teologice. De-a lungul timpului, artiștii au redat și adesea amplificat dramatismul și realismul scenei. În cadrul artei populare, această scenă este simplificată și adaptată.
    Fundamentul teologic al acestei reprezentări se regăsește în textul evanghelic: „Și când au ajuns la locul ce se cheamă al Căpățânii, L-au răstignit acolo pe El și pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta și altul de-a stânga“ (Luca 23, 33), iar Sfântul Evanghelist Marcu consemnează momentul: „Iar când L-au răstignit, era ceasul al treilea“ (Marcu 15, 25). Deasupra crucii, inscripția poruncită de Pilat - „Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor“ (Ioan 19, 19) - devine un element iconografic esențial, transmis ulterior sub forma abreviată INRI. Aceste referințe scripturale stau la baza dezvoltării imaginii Răstignirii în arta creștină (cf. Doxologia.ro).
    În cazul de față, scena îl reprezintă pe Hristos răstignit conform tipologiei occidentale consacrate, fiind recognoscibilă prin prezența inscripției INRI (Iesus Nazarenus Rex Iudaeorum), plasată deasupra crucii. Corpul este redat frontal, sugerând un contrapposto simplificat, iar rănile sunt marcate schematic prin accente de roșu la nivelul mâinilor, picioarelor și coastei. Absența personajelor secundare, precum Fecioara Maria sau Sfântul Ioan, reduce compoziția la o formulă esențializată, centrată pe figura lui Hristos, ceea ce indică o funcție devoțională directă și neintermediată. Această schemă derivă din iconografia medievală, dar este reinterpretată într-o manieră populară, adaptată contextului rural.
    Din punct de vedere stilistic, pictura aparține unui registru specific picturii naive, caracterizat prin desen simplificat, contururi ferme și proporții nerealiste, precum capul ușor mărit și corpul mic și alungit. Absența perspectivei și a modelării volumetrice, precum și cromatica limitată, dominată de albastru intens, brun și verde, indică o execuție realizată de un pictor de mobilier sau un iconar local. Acest tip de reprezentare nu urmărește realismul sau fidelitatea anatomică, ci esența simbolică și reflexia emoției.
    Iconografic, lucrarea propune o sinteză între tradiția iconografică occidentală, vizibilă în inscripția INRI, accentul pus pe suferința fizică a lui Hristos și simplificarea specifică artei populare din Europa de Est. Spre deosebire de compozițiile elaborate și intens dramatice ale marilor maeștri din istoria artei, aici dramatismul este temperat, iar accentul cade pe funcția religioasă a imaginii.
    Cromatica are, la rândul ei, o dimensiune simbolică clară: fondul albastru poate fi asociat cu spațiul sacru sau ceresc, verdele de la bază trimite la spațiul terestru, uman, iar roșul sângelui, deși redat schematic, rămâne un element esențial al sacrificiului. Paleta restrânsă indică utilizarea unor pigmenți accesibili și o execuție cu caracter utilitar.
    Integrarea acestei imagini în structura mobilierului adaugă o dimensiune estetică peste cea funcțională. Reprezentarea lui Hristos îndeplinește simultan o funcție protectoare - imaginea sacralizează obiectul și spațiul domestic -, una identitară, marcând apartenența religioasă a proprietarului, și una ritualică, posibil legată de obiectele păstrate în interiorul piesei. În contextul tradiției rurale, astfel de imagini nu sunt simple decorațiuni, ci pot substitui sau completa icoanele de perete, devenind parte integrantă a vieții spirituale a familiei.
    Piesa de mobilier pictat cu scena Răstignirii, datată în prima parte a secolului XX, recuperată din județul Covasna și având ca zonă de proveniență Mărginimea Sibiului, face parte din patrimoniul MNCR și o găsim în expoziția „Interior țărănesc” de la Muzeul Oltului și Mureșului Superior din Miercurea Ciuc, cadru unde ilustrează integrarea imaginii sacre în universul căminului tradițional.

Referințe: Doxologia.ro; Artistoria.arteiasi.ro; Cimec.ro; CrestinOrtodox.ro

 

DULGHERIA - COMPONENTĂ ESENȚIALĂ A CIVILIZAȚIEI LEMNULUI

     Text publicat in cartea

CÂNTECUL OBÂRȘIEI,

autor Doina Dobreanu, 2011

    Caut un moment favorabil pentru a purta o discuţie cu vecinul meu, IOAN COȘARCĂ, priceput meşter dulgher, acum pensionar, dar solicitat de cei apropiaţi la toate treburile care implică cunoştinţe în acest domeniu.

    Când eu am deschis ochii – îşi aminteşte domnul Nuţu Coşarcă -, aproape toate casele din jur erau din lemn, ca şi toate construcţiile din gospodăria ţărănească: adăposturi pentru animale şi cereale… Aşa că meşteşugul acesta, dulgheria, era la mare căutare.

DOINA DOBREANU: Şi nu numai construcţiile din gospodăria ţărănească erau din lemn, ci şi vechile biserici, aşa cum sunt Biserica din Bilbor, Mănăstirea Doamnei şi Mănăstirea „Sfântul Ilie” din Topliţa. A existat şi la Subcetate o biserică din lemn… A ars, din nefericire, în anul 1899… Tot din lemn erau şi podurile acoperite pe care se făcea trecerea peste Mureş, de felul celui care mai persistă la Topliţa. Mi-amintesc de podul Muscanilor, care asigura legătura dintre Subcetate şi Sărmaş, şi podul Notarăşului care făcea trecerea spre cătunul de Peste Mureş.

IOAN COȘARCĂ: Din lemn erau şi gardurile care împrejmuiau gospodăriile ţărăneşti, şi acoperişurile tuturor construcţiilor, din draniţă.

DD: Din draniţă, adică din şindrilă… În copilăria mea vedeam ici şi acolo cuptoare de ars cărămida. Era perioada de început a comunismului, de restricţionare a exploatării pădurilor, care deveniseră proprietate de stat, şi a folosirii lemnului de construcţie. Ca atare, lemnul de construcţie începea a fi înlocuit cu cărămida lucrată manual. Prin politica de aşa-zisa modernizare a satelor, se impuneau planuri de case total diferite de cele caracteristice stilului tradiţional.

IC: Mie mi se par mai frumoase vechile case cu acoperişul în patru ape decât cele de ultimă oră, cu acoperişul în două ape, la fel ca şi grajdurile de altădată…

DD: Casele tradiţionale cu amplasament dreptunghiular, cu târnaţ şi cu prispă, cu acoperişul în patru ape, cu ferestrele şi uşa încadrate în brâie de tencuială văruită cu alb sau albastru, cu lemnul pereţilor înnegrit de vreme, sunt tot mai răzleţe şi arareori locuite, dar stau încă mărturie a unei străvechi civilizaţii a lemnului, transmisă prin veacuri datorită unor meşteri iscusiţi: dulgheri, tâmplari, rotari, butnari. Practicate mai sunt, dintre acestea, meseriile de dulgher şi tâmplar. De existenţa unor asemenea meserii amintesc numele precum Rotar, sau poreclele: Butnaru, Budroiu.

IC: Multe dintre casele bătrâneşti au fost modificate, modernizate: li s-au adăugat noi încăperi, târnaţul a fost închis şi transformat în hol; unele au fost chiar mansardate şi, prin urmare, a primit şi acoperişul o altă formă.

DD: Adevărat este că tot mai puţine case bătrâneşti îşi păstrează aspectul lor originar, autentic.

Pentru dumneavoastră, dulgheria este momentan o pasiune. Nu vă este greu să luaţi fierăstrăul, toporul şi ciocanul şi să meşteriţi ceva din lemn. Munca aceasta implică dăruire, plăcere, îndemânare, imaginaţie, creativitate. Cred că simţiţi o mare bucurie când vedeţi că din mâinile dumneavoastră iese o nouă construcţie, fie ea şi o anexă în gospodăria ţărănească: coteţ, şopron etc.

Presupun că aţi învăţat dulgheria, ca îndeletnicire tradiţională, de la nişte meşteri…

IC: De la tatăl meu, Gavril Coşarcă, în primul rând. Tata era un meşter apreciat nu numai în satul Filpea. Lucra în echipă cu meşteri din generaţia lui, dar şi cu unii mai tineri, precum Dumitru Nădăşan, Ioan Baciu, fraţii Nicolae şi Dumitru Marcu. Erau dulgheri în toată comuna. Mi-amintesc şi de Vasile Hurubă, Ioan Iozof, Victor Ciubucă şi alţii. Am învăţat de tineri să lucrăm alături de tata, şi eu, şi fratele meu, Petrea. Tata era mândru de noi!

Ioan Coșarcă cu părinții și frații săi

DD: V-a ajutat în viaţă faptul că aţi cunoscut această meserie?

IC: Cum să nu. În primul rând în gospodăria proprie, apoi, având formată îndemânarea de a lucra cu lemnul, de a mânui uneltele specifice, mi-a fost uşor să mă acomodez în orice loc de muncă unde am fost repartizat la Fabrica de cherestea din Hodoşa, la care am lucrat până la pensionare.

DD: În paralel, aţi continuat să practicaţi dulgheria…

IC: Da, concediile erau planificate pentru aşa ceva sau pentru muncile în gospodăria proprie. Am lucrat în echipă cu fratele meu, cu cumnatul meu, Niculuţă Marcu, cu Dumitru Zămonea. Era un meşter foarte priceput cumnatul meu! El a gândit proiectul pentru acoperişul Căminului Cultural din comună şi tot el a condus lucrarea.

DD: Se lucra în echipă la ridicarea caselor. Care era numărul necesar de meşteri pentru o asemenea echipă?

IC: Patru, şase, opt persoane. Unii pregăteau bârnele, alţii le ridicau şi le îmbinau. Totul se făcea manual, cu ajutorul unor scule simple: joagărul, ferăstrăul, lancea sau barda, pentru cioplit, toporul pentru a face căţeii, scoabele, sfoara pentru a marca grosimea bârnelor, bolobocul, ciocanul, ţapina.

DD: Ce sunt căţeii?

IC: Căţeii reprezintă fasonarea bârnelor la capete în aşa fel încât să poată fi îmbinate în cheutori la colţurile construcţiei.

DD: Spuneaţi că toate operaţiile se făceau manual, dar nu aţi vorbit nimic despre pricepere şi iscusinţă, despre măiestrie. Cum se ridicau manual bârnele lungi de câte 10 m la înălţime, grinzile şi cornii?

IC: Simpu, cu balancea… şi cu forţa braţelor.

DD: ?!

IC: Se ridicau cu ajutorul unui plan înclinat format din două grinzi sprijinite pe peretele construcţiei. Meseriaşii de jos împingeau bârna, iar cei de sus o trăgeau cu ajutorul frângiilor.

DD: Chiar dacă astăzi nu se mai construiesc casele din lemn, suportul acoperişelor este tot din lemn, aşa că dulgheria rămâne o meserie importantă, apreciată cum se cuvine. Este nevoie doar de meşteri iscusiţi şi pasionaţi. Sănătate vă doresc şi să aveţi parte de ucenici care să dorească a învăţa nu doar această meserie, ci şi ce înseamnă a lucra cu pasiune şi cu dăruire, a trăi bucuria lucrului bine făcut.

Ioan Coșarcă (primul în stâga),

în echipa de dansuri populare din comuna Subcetate

2013

2018, Ioan și Ileana Coșarcă,

la nunta de aur, împreună cu copiii lor

2018, Ioan și Ileana Coșarcă,

la nunta de aur, împreună cu nepoții lor

💥💥💥

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2025/02/crampeie-din-stravechea-civilizatie.html

💥💥💥

Tragismul anilor de război în poveștile copilăriei noastre

 

Text publicat in cartea

CÂNTECUL OBÂRȘIEI,

autor Doina Dobreanu, 2011

 
   DOINIȚA-ANA DOBREAN: Mi-ai vorbit mai mult despre străbunicul tău matern…
  DANIELA-ANA COTFAS: Da, pentru că el a rămas stâlpul întregii gospodării după plecarea bunicului Dumitru pe front, în anul 1942. Despre el mi-a vorbit mai mult mama. Amintirile mamei mele despre tatăl ei sunt destul de puţine. Când a plecat la război, copiii au rămas mici. Mătuşa mea, Măricuţa, avea 8 ani, mama avea 4 ani, iar unchiul Nuţu avea 11 luni. Ce-şi putea aminti un copil de 4 ani despre tatăl ei? Doar cum şi-a pregătit un cufăr de lemn cafeniu… Într-o parte a lui au fost aşezate câteva haine, iar în altă parte câte ceva de mâncare, printre care şi doi cozonaci cu mac, proaspăt scoşi din cuptor. Şi-a luat rămas bun de la familie, pe fete le-a dus de mână până în poartă la doamna Aurelia Muscă, învăţătoarea, iar pe unchiul Nuţu l-a dus în braţe. Bunica Ana l-a petrecut mai mult, împreună cu alte femei din sat, care şi-au petrecut soţii şi fraţii. Aceasta este ultima imagine a tatălui pe care şi-o aminteşte mama. A murit undeva în Rusia… Unchiul Dumitru Dobrean, care a luptat cu el o perioadă pe frontul rusesc, a povestit mai târziu că bunicul, fiind împuşcat în picior, a rămas într-o colibă pustie, unde, poate, şi-a găsit sfârşitul. Nu i-a spus bunicii nimic o vreme, având speranţa că trăieşte, că este prizonier şi că se va întoarce într-o zi acasă. O poză făcută în Rusia, în uniformă militară, şi numele pe Monumentul Eroilor din cimitir este tot ce ne-a mai rămas. O dată cu el a plecat pe front şi fratele lui, Ioan Dandu de pe Călnaci. Ce dramă pentru bieţii părinţi, să le moară amândoi copiii în război!

Bunica Ana Dandu (n. Hurubă)

cu surorile și părinții

Bunica Ana Dandu, văduvă de război,

împreună cu cei trei copii,

cu părinții și soacra ei 

Mama Aurelia Cotfas (n. Dandu)

cu sora Maria și fratele Ioan (Nuțu)

DD: Şi câte asemenea drame s-au petrecut în sat! Feciorii cei mai frumoşi şi mai vrednici au plecat pe front şi mulţi dintre ei nu s-au mai întors. Casele erau pustii, nu mai erau bărbaţi tineri prin gospodării, doar femeile, bătrânii şi copiii…

Bunicul Dumitru Cotfas

DC: Bunicul de pe Faţă, Dumitru Cotfas, a fost doi ani la muncă în Rusia, ca soldat civil, dus în anul 1942. A ajuns până în Ucraina şi până la Cotul Donului. Misiunea lor era de a defrişa păduri pentru a deschide drum în faţa frontului. Au dus o viaţă grea, trăiau în foame şi mizerie. În cei doi ani a venit o singură dată în concediu, tocmai din Ucraina, şi a plecat înapoi. Războiul s-a terminat după două luni. Cu el plecaseră din sat încă doi tineri de pe Călnaci: Vasilică a Ciţii şi Mitru al lui Cirilă. Au avut noroc că s-au întors acasă toţi trei. În suferinţă, cred că se leagă prieteniile cele mai puternice. Mai ales cu Vasilică a Ciţii, bunicul a păstrat o bună prietenie toată viaţa. Tata îşi aminteşte că mai târziu, când mergeau cu batoza să treiere pe Călnaci, rămâneau tot timpul peste noapte la Vasilică a Ciţii. Întotdeauna dimineaţa şi seara îi omenea cu mâncare şi povesteau ore în şir, amintindu-şi întâmplările trăite de ei în Rusia.

DD: În vremea copilăriei mele, amintirile despre război erau încă vii. Bunicii mei depăşiseră vârsta pentru a fi duşi pe front, tatăl meu era prea tânăr, dar de muncă nu au scăpat. Aici era zonă de frontieră şi locuitorii satelor erau duşi pe rând la muncă, cu animalele sau cu braţele, chiar dacă nu erau trimişi pe front, ca ostaşi. Bunicul Gavril Pop a fost dus la muncă pentru o lună, iar la întoarcere, la marginea satului, convoiul său s-a întâlnit cu cel care pleca, în care era şi bunica. A luat bocceluţa cu merinde de la bunica şi a făcut calea întoarsă, mergând în locul ei pentru încă o lună, cu acelaşi rând de haine. Când s-a întors acasă arăta ca un ocnaş…Era slab, murdar, plin de păduchi, aproape desculţ. Am crescut ascultând aceste poveşti şi nu pot să le uit.
DC: Era prin toamna anului 1944, cum îşi aminteşte mama. Mai mulţi bătrâni erau adunaţi la Ştiopeni, la fântâna din curtea străbunicului, pentru că de acolo ducea apă tot cătunul. Nu mai exista altă fântână prin preajmă, cu apă aşa bună de băut. Mai era una mai jos de grădina lor, în Părăuţ, dar apa era folosită doar pentru animale. Dintr-o dată au început să intersecteze cerul mai multe avioane. Bănuiau că nu-i a bună, dar cum informaţiile nu circulau prea repede atunci, în ziua următoare, fiind luni, bunica Ana a plecat la secerat de orz în Picioraş, împreună cu copiii . Copiii cei mici au stat ascunşi în snopi, iar bunica a secerat împreună cu mătuşa Măricuţa toată ziua, deşi cerul era brăzdat de avioane şi rachete, care îl iluminau. Spre seară puseră câţiva snopi în car şi porniră înspre sat. La mijlocul drumului îi întâmpină străbunicul, cu un lămpaş aprins, vestindu-le că satul este ocupat de armata rusească. Îşi aşezaseră tabăra în perimetrul satului, în Podirei, pe un loc viran. Oamenii care locuiau în acea zonă s-au retras din calea lor. Dosenii au mers aproape toţi la Şchiopeni. În grădina lor, spune mama, erau mai multe care. Oamenii îşi luară la repezeală câteva haine, câte ceva de mâncare, câteva orătănii care scăpaseră a fi împuşcate de ruşi şi se refugiară din calea armatei. Cam două săptămâni au stat la Şchiopeni dosenii. În şură dormeau oamenii, iar animalele erau prin grădină. Străbunicul săpase într-un răzor un fel de buncăr pentru refugiul a 30 de oameni, aproximativ, dacă ar fi stat mai îngrămădiţi. În timpul raidurilor aeriene de multe ori au intrat în acel adăpost.
Tata spune că şi ei au plecat de pe Faţă în locul numit Între Păraie, unde au stat tot cam două săptămâni. Oamenii nu prea aveau lucruri de preţ în acele timpuri. Câteva haine mai bune, câte ceva de mâncare. Farfuriile şi câteva oale, bunica de pe Faţă le-a ascuns în lanul de porumb, care nu era încă cules. Cerealele nu erau secerate sau treierate, iar proviziile erau terminate, deoarece cotele erau destul de mari în timpul ocupaţiei maghiare, iar anul era lung pentru a trăi şi a ţine toate animalele numai din munca câmpului, mai ales că familiile erau destul de numeroase.
În această perioadă toată lumea dormea îmbrăcată şi încălţată şi avea fiecare la îndemână câte o bocceluţă pregătită, să poată fi luată în cazul că ar fi trebuit să plece imediat.

DD: Nu au rămas amintiri prea frumoase din vremea în care armata rusească a rămas în sat! Mama spune că în cele două săptămâni a stat ascunsă, împreună cu verişoarele ei, în podul casei fratelui ei. Soldaţii ruşi căutau fete şi neveste tinere…
DC: Şi s-au purtat cu brutalitate cu bieţii oameni! Le-au împuşcat orătăniile de prin curţi, le-au luat porci şi viţei, iar caii, puţini în sat în aceea vreme, erau luaţi ca animale de povară.
Linia frontului trebuia să înainteze spre Lăpuşna, îşi aminteşte tatăl meu, spre a ajunge mai repede în satele din zona Reghinului, iar pentru aceasta trebuia tăiată pădurea, făcut drum peste munte şi pietruit, spre a putea trece toată artileria de luptă. Pentru această treabă au fost concentraţi mulţi oameni din sat, bărbaţi şi femei deopotrivă, fie cu animale, fie cu munca braţelor. Printre ei a fost şi tata, un copil de numai 14 ani. Era cel mai tânăr dintre toţi. Şi-a pus mâncare numai pentru o săptămână, dar toată treaba a durat mai bine de două săptămâni şi în ultimele zile a lucrat cu mâncare foarte puţină.
În acelaşi timp, mama păzea vitele pe vârful dealului din apropiere. A observat că dinspre Remetea se apropiau mai mulţi soldaţi înarmaţi. Au vorbit ceva între ei, s-au uitat la vite, au ales o pereche de boi şi au venit înspre casă. Acolo l-au obligat pe străbunicul să-i înjuge şi au plecat peste deal, de unde veniseră. Văzând una ca asta, străbunicul şi-a apucat repede un suman, spunând că nu-şi lasă boii pentru nimic în lume. Şi a plecat. Vreme de opt săptămâni nu au mai ştiut nimic despre el. Boii erau animale puternice şi erau folosiţi înaintea frontului, în special pentru căratul muniţiei. A ajuns tocmai la Becleanul de pe Mureş, unde a lucrat ca un sclav alături de boii lui. Toate treburile din acea toamnă au rămas neterminate: nu era gata seceratul, căratul snopilor, otava, culesul porumbului.

DD: Îmi închipui atâtea treburi grele de rezolvat, fără niciun bărbat acasă!
DC: Câtă muncă până să poţi avea ce pune pe masă!
Toamna târziu, când era deja destul de frig şi brumă groasă, femeile depănuşau porumbul în şură. Deodată au auzit de peste deal sunete cunoscute de clopot. Era clopotul boilor. Veneau din direcţia spre care plecaseră. Străbunicul, pentru a nu veni pe jos atâta drum, îşi făcuse un fel de şaretă cu două roţi mari de lemn. Şi el, şi boii erau slabi şi istoviţi.

DD: Acestea sunt „poveştile” copilăriei noastre! Le repovestim, de astă dată în scris, pentru a nu fi uitate… 

Nunta părinților mei -1959

Părinții mei și alți nepoți,

la nunta de aur a unchiului Dumitru și Maria Dobrean

POZE din albumul de familie al Danielei-Ana Cotfas.

💥💥💥 

 

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2016/07/amintiri-din-primul-razboi-mondial-1914.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2018/08/omagiu-ctitorilor-marii-uniri-subcetate.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2018/03/ideal-speranta-jertfe-si-implinire.html

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2017/05/interviu-despre-anii-de-razboi-la.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2018/12/cartile-centenarului-marii-uniri.html