DULGHERIA - COMPONENTĂ ESENȚIALĂ A CIVILIZAȚIEI LEMNULUI

     Text publicat in cartea

CÂNTECUL OBÂRȘIEI,

autor Doina Dobreanu, 2011

    Caut un moment favorabil pentru a purta o discuţie cu vecinul meu, IOAN COȘARCĂ, priceput meşter dulgher, acum pensionar, dar solicitat de cei apropiaţi la toate treburile care implică cunoştinţe în acest domeniu.

    Când eu am deschis ochii – îşi aminteşte domnul Nuţu Coşarcă -, aproape toate casele din jur erau din lemn, ca şi toate construcţiile din gospodăria ţărănească: adăposturi pentru animale şi cereale… Aşa că meşteşugul acesta, dulgheria, era la mare căutare.

DOINA DOBREANU: Şi nu numai construcţiile din gospodăria ţărănească erau din lemn, ci şi vechile biserici, aşa cum sunt Biserica din Bilbor, Mănăstirea Doamnei şi Mănăstirea „Sfântul Ilie” din Topliţa. A existat şi la Subcetate o biserică din lemn… A ars, din nefericire, în anul 1899… Tot din lemn erau şi podurile acoperite pe care se făcea trecerea peste Mureş, de felul celui care mai persistă la Topliţa. Mi-amintesc de podul Muscanilor, care asigura legătura dintre Subcetate şi Sărmaş, şi podul Notarăşului care făcea trecerea spre cătunul de Peste Mureş.

IOAN COȘARCĂ: Din lemn erau şi gardurile care împrejmuiau gospodăriile ţărăneşti, şi acoperişurile tuturor construcţiilor, din draniţă.

DD: Din draniţă, adică din şindrilă… În copilăria mea vedeam ici şi acolo cuptoare de ars cărămida. Era perioada de început a comunismului, de restricţionare a exploatării pădurilor, care deveniseră proprietate de stat, şi a folosirii lemnului de construcţie. Ca atare, lemnul de construcţie începea a fi înlocuit cu cărămida lucrată manual. Prin politica de aşa-zisa modernizare a satelor, se impuneau planuri de case total diferite de cele caracteristice stilului tradiţional.

IC: Mie mi se par mai frumoase vechile case cu acoperişul în patru ape decât cele de ultimă oră, cu acoperişul în două ape, la fel ca şi grajdurile de altădată…

DD: Casele tradiţionale cu amplasament dreptunghiular, cu târnaţ şi cu prispă, cu acoperişul în patru ape, cu ferestrele şi uşa încadrate în brâie de tencuială văruită cu alb sau albastru, cu lemnul pereţilor înnegrit de vreme, sunt tot mai răzleţe şi arareori locuite, dar stau încă mărturie a unei străvechi civilizaţii a lemnului, transmisă prin veacuri datorită unor meşteri iscusiţi: dulgheri, tâmplari, rotari, butnari. Practicate mai sunt, dintre acestea, meseriile de dulgher şi tâmplar. De existenţa unor asemenea meserii amintesc numele precum Rotar, sau poreclele: Butnaru, Budroiu.

IC: Multe dintre casele bătrâneşti au fost modificate, modernizate: li s-au adăugat noi încăperi, târnaţul a fost închis şi transformat în hol; unele au fost chiar mansardate şi, prin urmare, a primit şi acoperişul o altă formă.

DD: Adevărat este că tot mai puţine case bătrâneşti îşi păstrează aspectul lor originar, autentic.

Pentru dumneavoastră, dulgheria este momentan o pasiune. Nu vă este greu să luaţi fierăstrăul, toporul şi ciocanul şi să meşteriţi ceva din lemn. Munca aceasta implică dăruire, plăcere, îndemânare, imaginaţie, creativitate. Cred că simţiţi o mare bucurie când vedeţi că din mâinile dumneavoastră iese o nouă construcţie, fie ea şi o anexă în gospodăria ţărănească: coteţ, şopron etc.

Presupun că aţi învăţat dulgheria, ca îndeletnicire tradiţională, de la nişte meşteri…

IC: De la tatăl meu, Gavril Coşarcă, în primul rând. Tata era un meşter apreciat nu numai în satul Filpea. Lucra în echipă cu meşteri din generaţia lui, dar şi cu unii mai tineri, precum Dumitru Nădăşan, Ioan Baciu, fraţii Nicolae şi Dumitru Marcu. Erau dulgheri în toată comuna. Mi-amintesc şi de Vasile Hurubă, Ioan Iozof, Victor Ciubucă şi alţii. Am învăţat de tineri să lucrăm alături de tata, şi eu, şi fratele meu, Petrea. Tata era mândru de noi!

Ioan Coșarcă cu părinții și frații săi

DD: V-a ajutat în viaţă faptul că aţi cunoscut această meserie?

IC: Cum să nu. În primul rând în gospodăria proprie, apoi, având formată îndemânarea de a lucra cu lemnul, de a mânui uneltele specifice, mi-a fost uşor să mă acomodez în orice loc de muncă unde am fost repartizat la Fabrica de cherestea din Hodoşa, la care am lucrat până la pensionare.

DD: În paralel, aţi continuat să practicaţi dulgheria…

IC: Da, concediile erau planificate pentru aşa ceva sau pentru muncile în gospodăria proprie. Am lucrat în echipă cu fratele meu, cu cumnatul meu, Niculuţă Marcu, cu Dumitru Zămonea. Era un meşter foarte priceput cumnatul meu! El a gândit proiectul pentru acoperişul Căminului Cultural din comună şi tot el a condus lucrarea.

DD: Se lucra în echipă la ridicarea caselor. Care era numărul necesar de meşteri pentru o asemenea echipă?

IC: Patru, şase, opt persoane. Unii pregăteau bârnele, alţii le ridicau şi le îmbinau. Totul se făcea manual, cu ajutorul unor scule simple: joagărul, ferăstrăul, lancea sau barda, pentru cioplit, toporul pentru a face căţeii, scoabele, sfoara pentru a marca grosimea bârnelor, bolobocul, ciocanul, ţapina.

DD: Ce sunt căţeii?

IC: Căţeii reprezintă fasonarea bârnelor la capete în aşa fel încât să poată fi îmbinate în cheutori la colţurile construcţiei.

DD: Spuneaţi că toate operaţiile se făceau manual, dar nu aţi vorbit nimic despre pricepere şi iscusinţă, despre măiestrie. Cum se ridicau manual bârnele lungi de câte 10 m la înălţime, grinzile şi cornii?

IC: Simpu, cu balancea… şi cu forţa braţelor.

DD: ?!

IC: Se ridicau cu ajutorul unui plan înclinat format din două grinzi sprijinite pe peretele construcţiei. Meseriaşii de jos împingeau bârna, iar cei de sus o trăgeau cu ajutorul frângiilor.

DD: Chiar dacă astăzi nu se mai construiesc casele din lemn, suportul acoperişelor este tot din lemn, aşa că dulgheria rămâne o meserie importantă, apreciată cum se cuvine. Este nevoie doar de meşteri iscusiţi şi pasionaţi. Sănătate vă doresc şi să aveţi parte de ucenici care să dorească a învăţa nu doar această meserie, ci şi ce înseamnă a lucra cu pasiune şi cu dăruire, a trăi bucuria lucrului bine făcut.

Ioan Coșarcă (primul în stâga),

în echipa de dansuri populare din comuna Subcetate

2013

2018, Ioan și Ileana Coșarcă,

la nunta de aur, împreună cu copiii lor

2018, Ioan și Ileana Coșarcă,

la nunta de aur, împreună cu nepoții lor

💥💥💥

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2025/02/crampeie-din-stravechea-civilizatie.html

💥💥💥

Tragismul anilor de război în poveștile copilăriei noastre

 

Text publicat in cartea

CÂNTECUL OBÂRȘIEI,

autor Doina Dobreanu, 2011

 
   DOINIȚA-ANA DOBREAN: Mi-ai vorbit mai mult despre străbunicul tău matern…
  DANIELA-ANA COTFAS: Da, pentru că el a rămas stâlpul întregii gospodării după plecarea bunicului Dumitru pe front, în anul 1942. Despre el mi-a vorbit mai mult mama. Amintirile mamei mele despre tatăl ei sunt destul de puţine. Când a plecat la război, copiii au rămas mici. Mătuşa mea, Măricuţa, avea 8 ani, mama avea 4 ani, iar unchiul Nuţu avea 11 luni. Ce-şi putea aminti un copil de 4 ani despre tatăl ei? Doar cum şi-a pregătit un cufăr de lemn cafeniu… Într-o parte a lui au fost aşezate câteva haine, iar în altă parte câte ceva de mâncare, printre care şi doi cozonaci cu mac, proaspăt scoşi din cuptor. Şi-a luat rămas bun de la familie, pe fete le-a dus de mână până în poartă la doamna Aurelia Muscă, învăţătoarea, iar pe unchiul Nuţu l-a dus în braţe. Bunica Ana l-a petrecut mai mult, împreună cu alte femei din sat, care şi-au petrecut soţii şi fraţii. Aceasta este ultima imagine a tatălui pe care şi-o aminteşte mama. A murit undeva în Rusia… Unchiul Dumitru Dobrean, care a luptat cu el o perioadă pe frontul rusesc, a povestit mai târziu că bunicul, fiind împuşcat în picior, a rămas într-o colibă pustie, unde, poate, şi-a găsit sfârşitul. Nu i-a spus bunicii nimic o vreme, având speranţa că trăieşte, că este prizonier şi că se va întoarce într-o zi acasă. O poză făcută în Rusia, în uniformă militară, şi numele pe Monumentul Eroilor din cimitir este tot ce ne-a mai rămas. O dată cu el a plecat pe front şi fratele lui, Ioan Dandu de pe Călnaci. Ce dramă pentru bieţii părinţi, să le moară amândoi copiii în război!

Bunica Ana Dandu (n. Hurubă)

cu surorile și părinții

Bunica Ana Dandu, văduvă de război,

împreună cu cei trei copii,

cu părinții și soacra ei 

Mama Aurelia Cotfas (n. Dandu)

cu sora Maria și fratele Ioan (Nuțu)

DD: Şi câte asemenea drame s-au petrecut în sat! Feciorii cei mai frumoşi şi mai vrednici au plecat pe front şi mulţi dintre ei nu s-au mai întors. Casele erau pustii, nu mai erau bărbaţi tineri prin gospodării, doar femeile, bătrânii şi copiii…

Bunicul Dumitru Cotfas

DC: Bunicul de pe Faţă, Dumitru Cotfas, a fost doi ani la muncă în Rusia, ca soldat civil, dus în anul 1942. A ajuns până în Ucraina şi până la Cotul Donului. Misiunea lor era de a defrişa păduri pentru a deschide drum în faţa frontului. Au dus o viaţă grea, trăiau în foame şi mizerie. În cei doi ani a venit o singură dată în concediu, tocmai din Ucraina, şi a plecat înapoi. Războiul s-a terminat după două luni. Cu el plecaseră din sat încă doi tineri de pe Călnaci: Vasilică a Ciţii şi Mitru al lui Cirilă. Au avut noroc că s-au întors acasă toţi trei. În suferinţă, cred că se leagă prieteniile cele mai puternice. Mai ales cu Vasilică a Ciţii, bunicul a păstrat o bună prietenie toată viaţa. Tata îşi aminteşte că mai târziu, când mergeau cu batoza să treiere pe Călnaci, rămâneau tot timpul peste noapte la Vasilică a Ciţii. Întotdeauna dimineaţa şi seara îi omenea cu mâncare şi povesteau ore în şir, amintindu-şi întâmplările trăite de ei în Rusia.

DD: În vremea copilăriei mele, amintirile despre război erau încă vii. Bunicii mei depăşiseră vârsta pentru a fi duşi pe front, tatăl meu era prea tânăr, dar de muncă nu au scăpat. Aici era zonă de frontieră şi locuitorii satelor erau duşi pe rând la muncă, cu animalele sau cu braţele, chiar dacă nu erau trimişi pe front, ca ostaşi. Bunicul Gavril Pop a fost dus la muncă pentru o lună, iar la întoarcere, la marginea satului, convoiul său s-a întâlnit cu cel care pleca, în care era şi bunica. A luat bocceluţa cu merinde de la bunica şi a făcut calea întoarsă, mergând în locul ei pentru încă o lună, cu acelaşi rând de haine. Când s-a întors acasă arăta ca un ocnaş…Era slab, murdar, plin de păduchi, aproape desculţ. Am crescut ascultând aceste poveşti şi nu pot să le uit.
DC: Era prin toamna anului 1944, cum îşi aminteşte mama. Mai mulţi bătrâni erau adunaţi la Ştiopeni, la fântâna din curtea străbunicului, pentru că de acolo ducea apă tot cătunul. Nu mai exista altă fântână prin preajmă, cu apă aşa bună de băut. Mai era una mai jos de grădina lor, în Părăuţ, dar apa era folosită doar pentru animale. Dintr-o dată au început să intersecteze cerul mai multe avioane. Bănuiau că nu-i a bună, dar cum informaţiile nu circulau prea repede atunci, în ziua următoare, fiind luni, bunica Ana a plecat la secerat de orz în Picioraş, împreună cu copiii . Copiii cei mici au stat ascunşi în snopi, iar bunica a secerat împreună cu mătuşa Măricuţa toată ziua, deşi cerul era brăzdat de avioane şi rachete, care îl iluminau. Spre seară puseră câţiva snopi în car şi porniră înspre sat. La mijlocul drumului îi întâmpină străbunicul, cu un lămpaş aprins, vestindu-le că satul este ocupat de armata rusească. Îşi aşezaseră tabăra în perimetrul satului, în Podirei, pe un loc viran. Oamenii care locuiau în acea zonă s-au retras din calea lor. Dosenii au mers aproape toţi la Şchiopeni. În grădina lor, spune mama, erau mai multe care. Oamenii îşi luară la repezeală câteva haine, câte ceva de mâncare, câteva orătănii care scăpaseră a fi împuşcate de ruşi şi se refugiară din calea armatei. Cam două săptămâni au stat la Şchiopeni dosenii. În şură dormeau oamenii, iar animalele erau prin grădină. Străbunicul săpase într-un răzor un fel de buncăr pentru refugiul a 30 de oameni, aproximativ, dacă ar fi stat mai îngrămădiţi. În timpul raidurilor aeriene de multe ori au intrat în acel adăpost.
Tata spune că şi ei au plecat de pe Faţă în locul numit Între Păraie, unde au stat tot cam două săptămâni. Oamenii nu prea aveau lucruri de preţ în acele timpuri. Câteva haine mai bune, câte ceva de mâncare. Farfuriile şi câteva oale, bunica de pe Faţă le-a ascuns în lanul de porumb, care nu era încă cules. Cerealele nu erau secerate sau treierate, iar proviziile erau terminate, deoarece cotele erau destul de mari în timpul ocupaţiei maghiare, iar anul era lung pentru a trăi şi a ţine toate animalele numai din munca câmpului, mai ales că familiile erau destul de numeroase.
În această perioadă toată lumea dormea îmbrăcată şi încălţată şi avea fiecare la îndemână câte o bocceluţă pregătită, să poată fi luată în cazul că ar fi trebuit să plece imediat.

DD: Nu au rămas amintiri prea frumoase din vremea în care armata rusească a rămas în sat! Mama spune că în cele două săptămâni a stat ascunsă, împreună cu verişoarele ei, în podul casei fratelui ei. Soldaţii ruşi căutau fete şi neveste tinere…
DC: Şi s-au purtat cu brutalitate cu bieţii oameni! Le-au împuşcat orătăniile de prin curţi, le-au luat porci şi viţei, iar caii, puţini în sat în aceea vreme, erau luaţi ca animale de povară.
Linia frontului trebuia să înainteze spre Lăpuşna, îşi aminteşte tatăl meu, spre a ajunge mai repede în satele din zona Reghinului, iar pentru aceasta trebuia tăiată pădurea, făcut drum peste munte şi pietruit, spre a putea trece toată artileria de luptă. Pentru această treabă au fost concentraţi mulţi oameni din sat, bărbaţi şi femei deopotrivă, fie cu animale, fie cu munca braţelor. Printre ei a fost şi tata, un copil de numai 14 ani. Era cel mai tânăr dintre toţi. Şi-a pus mâncare numai pentru o săptămână, dar toată treaba a durat mai bine de două săptămâni şi în ultimele zile a lucrat cu mâncare foarte puţină.
În acelaşi timp, mama păzea vitele pe vârful dealului din apropiere. A observat că dinspre Remetea se apropiau mai mulţi soldaţi înarmaţi. Au vorbit ceva între ei, s-au uitat la vite, au ales o pereche de boi şi au venit înspre casă. Acolo l-au obligat pe străbunicul să-i înjuge şi au plecat peste deal, de unde veniseră. Văzând una ca asta, străbunicul şi-a apucat repede un suman, spunând că nu-şi lasă boii pentru nimic în lume. Şi a plecat. Vreme de opt săptămâni nu au mai ştiut nimic despre el. Boii erau animale puternice şi erau folosiţi înaintea frontului, în special pentru căratul muniţiei. A ajuns tocmai la Becleanul de pe Mureş, unde a lucrat ca un sclav alături de boii lui. Toate treburile din acea toamnă au rămas neterminate: nu era gata seceratul, căratul snopilor, otava, culesul porumbului.

DD: Îmi închipui atâtea treburi grele de rezolvat, fără niciun bărbat acasă!
DC: Câtă muncă până să poţi avea ce pune pe masă!
Toamna târziu, când era deja destul de frig şi brumă groasă, femeile depănuşau porumbul în şură. Deodată au auzit de peste deal sunete cunoscute de clopot. Era clopotul boilor. Veneau din direcţia spre care plecaseră. Străbunicul, pentru a nu veni pe jos atâta drum, îşi făcuse un fel de şaretă cu două roţi mari de lemn. Şi el, şi boii erau slabi şi istoviţi.

DD: Acestea sunt „poveştile” copilăriei noastre! Le repovestim, de astă dată în scris, pentru a nu fi uitate… 

Nunta părinților mei -1959

Părinții mei și alți nepoți,

la nunta de aur a unchiului Dumitru și Maria Dobrean

POZE din albumul de familie al Danielei-Ana Cotfas.

💥💥💥 

 

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2016/07/amintiri-din-primul-razboi-mondial-1914.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2018/08/omagiu-ctitorilor-marii-uniri-subcetate.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2018/03/ideal-speranta-jertfe-si-implinire.html

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2017/05/interviu-despre-anii-de-razboi-la.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2018/12/cartile-centenarului-marii-uniri.html

Industria casnică a inului la Subcetate - în amintiri

 

Convorbire cu Daniela-Ana Cotfas 

despre cultura inului şi presa de ulei

Text publicat in cartea

CÂNTECUL OBÂRȘIEI,

autor Doina Dobreanu, 2011

 

   Doina Dobreanu: Din câte ştiu, străbunicul tău, Ioan Dandu sau Ionuţ al lui Ion a Anii Petrii, cum era cunoscut cândva în satul nostru, avea presă pentru stors uleiul de in…
  Daniela-Ana Cotfas: Străbunicul, îmi spunea mama, era un priceput meşter în lemn. El şi-a făcut şi presa de stors seminţele de in. În vremea aceea, când fiecare gospodar cultiva in, presa era necesară în sat.

DD: Inul era o plantă de la care se folosea totul: fibrele pentru ţesături, seminţele pentru hrană… Mai există presa? Nu-mi imaginez cum arată şi cum funcţionează…
DC: Presa străbunicului s-a păstrat până nu de mult, când a donat-o unchiul Nuţu unui muzeu…Mama şi-o aminteşte bine. Avea două părţi componente: o roată mare de lemn şi teascul, cu un diametru cam de 40 de cm. Cu roata se învârteau 6 piluge, cu care erau măcinate seminţele de in. Trei dintre piluge mergeau în sus şi celelalte trei în jos.
Înainte de a fi măcinate, seminţele de in se prăjeau bine în nişte tăvi mari pe sobă.  Făina de in era opărită şi frământată într-o covată lungă de lemn. Apa fierbinte nu se turna direct peste făină, ci se turna peste nişte paie de ovăz fixate pe lungime pe un suport din lemn. Apa se prelingea pe paiele de ovăz şi cădea prin picurare. De obicei amestecul de făină şi apă era frământat simultan de două femei, deoarece operaţiunea era destul de ostenitoare. Pe urmă se punea pasta într-un ceaun pe sobă şi se mai amesteca un timp, până se omogeniza bine. Din ea se  formau mici pâinişoare, care erau puse într-o ţesătură rezistentă şi se aşezau în teasc. Teascul se strângea cu ajutorul unor pene de lemn, care erau bătute pe două părţi cu nişte ciocane de lemn,   până ce începea să curgă uleiul galben şi gros ca o miere lichidă.

DD: Cunosc virtuţile acestui aliment doar din cărţi. În localitatea noastră s-a renunţat de multe decenii la producerea uleiului de in. A fost înlocuit cu uleiurile rafinate din comerţ sau cu margarina, din păcate…
DC: Uleiul de in reprezenta un element sănătos din hrana ţăranului. Era foarte consistent şi se folosea de obicei crud. Era mult mai gustos consumat simplu, cu sare şi pâine, sau se punea peste varză acră, ceapă crudă sau legume fierte.
O familie făcea cam 10 l de ulei de câte două ori pe an, în cele două posturi mari. Posturile erau ţinute cu regularitate de la cel mai mic din casă până la cel mai bătrân. Toate străchinile şi oalele erau pregătite pentru post, fiind fierte cu leşie din cenuşă de fag.  Copiii mai primeau de obicei lapte şi ouă, dar carne nu mâncau.

DD: Alte vremuri!
DC: În timpul celor două posturi veneau care din tot satul în curtea străbunicului din Şchiopeni şi aşteptau la rând pentru a face ulei de in. Pe atunci, presa srăbunicului era singura în sat. Ceva mai târziu, nenea George Trifan a conceput şi realizat o presă mai lesne de manevrat, mai sofisticată. El măcina seminţele de in cu ajutorul tractorului, iar presa era acţionată printr-o manivelă.

DD: Din seminţele stoarse rezulta uleiul şi truşnicul. Îmi spunea mama că din truşnic, amestecat cu tărâţe de grâu, se obţinea o pastă numită mânjeală, cu care se tratau  firele de urzeală de cânepă sau de in, pentru a se preveni scămoşarea lor în contact cu iţele şi spata.
DC: Truşnicul era foarte sănătos în hrana animalelor. Era împărţit pe din două cu proprietarul presei.

DD: Îmi dau seama că în această zonă montană cultura inului era la fel de importantă ca şi cultura florii-soarelui în zona de şes.
DC: Părinţii îmi spun că fiecare gospodar al satului cultiva cu in unul dintre pământurile sale în fiecare an. În anul următor se schimba locul pentru că inul secătuia pământul şi acesta trebuia bine îngrăşat cu gunoi de grajd. Inul era smuls toamna şi se punea în clăi să se usuce. După vreo două trei săptămâni era transportat acasă. Apoi se lua fiecare fuior în parte şi se bătea cu bătăiuşii, pentru a separa seminţele. Acestea se ciuruiau şi se dădeau în vânt, pentru a fi curăţate de impurităţi. Fuioarele se încărcau pe care şi se duceau la topcilă Peste Mureş, în  balta de la Sărătură. Aici se ţineau la topit numai două săptămâni, dar în Mureş, fiind apa mai rece, se ţineau trei săptămâni. Femeile se băgau în apă până la brâu pentru a aşeza inul sub apă şi a-l fixa cu scânduri şi bolovani. Fiecare proprietar îşi însemna inul într-un anume fel, pentru ca fuioarele să nu se amestece. Scos din topilă, inul se ducea cu carele acasă, se punea la uscat, apoi se prelucra, îndepărtându-se de fibre partea lemnoasă a tulpinii. Se bătea din nou fiecare fuior cu bătăiuşii, pe urmă se trecea prin meliţoi şi meliţă. Prin răgelare se separau fibrele lungi, de calitate superioară, de câlţi…

DD: Din fibrele subţiri şi lungi se torceau manual fire delicate şi regulate folosite la pânzeturile mai fine, iar din buci, cu care copilandrele îşi făceau deprinderi de tors, se ţeseau pânze dure şi aspre pentru saci, strujace. Din in, cânepă şi lână ţărăncile noastre realizau diverse ţesături cu care îşi îmbrăcau familia şi casa. Inul asigură obiectelor ţesute şi confecţionate o fineţe, o strălucire şi o frumuseţe deosebite.
DC: Cantitatea fuioarelor de in şi de cânepă încărcate pe care era un criteriu de apreciere a gospodarilor. Erau luaţi în derâdere cei care nu cultivau in şi cânepă, iar femeile considerate leneşe.

DD: Parcă aud şi acum zgomotele specifice meliţatului din zilele călduroase de toamnă! Perioada din postul Crăciunului era consacrată torsului. Se torcea până noaptea târziu. Ca să uite de oboseală şi să se stimuleze reciproc, femeile mergeau una la alta „cu furca”.
DC:  Asta se întâmpla de obicei înainte de a pune stativele. Aceste întâlniri erau foarte plăcute. Se spuneau poveşti şi întâmplări. Spunea mama că de multe ori, cu gândul la întâmplările neobişnuite povestite la lumina obscură a lămpii, li se făcea frică când se întorceau acasă în miez de noapte. Bărbaţii erau prezenţi numai pentru a întreţine atmosfera. Erau vreo doi tineri la Şchiopeni care făceau concurenţă femeilor la tors. Gazda îi servea cu păsat de porumb în lapte şi cu mere îngheţate puse toamna în otavă prin podeţe.

DD: Sunt sigură că mătuşa Aurelia ţi-a vorbit şi despre clăcile de tors…
DC: Pentru clăci era anunţată ziua şi data din vreme. Se adunau  cam 20 de femei sau chiar mai multe la casa gazdei care organiza claca. Fiecare primea câte un fuior de in sau de cânepă pe care trebuia să-l toarcă în acea seară. Se făcea un praf mare în casă, că de multe ori nu se vedea vecina de alături.  Cele care erau mai iuţi de mână şi îşi terminau mai repede de tors fuiorul le ajutau şi pe celelalte. Aici era obiceiul să se servească plăcinte dospite şi coapte pe tigaie.
Cine avea mai mult de tors obişnuia să dea claca în sat. Aceasta era clacă cu joc. Două femei, puse de gazdă, cu fuioarele în traistă mergeau din casă în casă şi întrebau pe femei dacă au timp să ia de tors acasă. De puţine ori se refuza. Se stabilea un termen de o săptămână sau două, când femeile trebuiau să ducă firele toarse, de obicei într-o zi de sâmbătă seara. Erau aşteptate cu plăcinte cu brânză coapte în cuptor şi ţuică. Şi cu muzicanţi tocmiţi pentru joc.

DD: Era un moment de petrecere aştepatat cu drag. Bineînţeles că participau bărbaţii femeilor care luau de tors şi alţi feciori din sat.  Jocul şi voia bună ţineau până înspre ziuă.
DC: Iarna, pe ger, se făceau şi clăci de bătut torturile. Torturile se fierbeau cu leşie de fag, apoi se spălau în apă curgătoare. Erau bătute cu maiul de câte două femei odată, apoi se limpezeau în apă şi se repetau aceste operaţiuni până ce torturile îşi schimbau culoarea sub ochii lor. Frigul de afară le înălbea foarte frumos. Femeile care participau la aceste clăci erau servite de gazdă cu tăieţei fierţi în lapte şi cu plăcinte coapte în cuptor sau pe tigaie.

DD: Lucrul şi petrecerile împreună îi făceau pe oameni mai apropiaţi, mai buni, mai prietenoşi, mai iertători...
 

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2022/02/ocupatiile-casnice-acum-o-poveste.html

💥💥💥

Obiecte textile casnice țesute din fibre de in

în prima jumătate a secolului al XX-lea

Ștergar ornamental

Textura ștergarului, nevedit în 4 ițe, în oblonițe

Față de masă oramentală brodată pe pânză de in

Covoare pentru perete 

cu alesătura din lână și cu pânzătura din in