VIAŢA la SUBCETATE: In honorem, colonel inginer (r) DUMITRU HANGA, la 90 de ani (n. 1933, Subcetate)

Text publicat în cartea

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, vol.1, 2013,

Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș,

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

Dumitru Hanga: Am citit cu mult interes şi dragoste cartea dumneavoastră, „Surâsul amintirilor”. În calitate de consătean, vă mulţumesc şi vă felicit pentru curajul, dârzenia, sensibilitatea şi voinţa de a evoca geografia şi istoria, necunoscute, ale unui colţ de ţară românesc, care este Subcetate.

Doina Dobreanu: Vă mulţumesc pentru aprecieri… Acum profit de disponibilitatea de a-mi povesti despre dumneavoastră, despre familie, despre anii petrecuţi la Subcetate şi despre partea de suflet care aparţine acestui loc, despre parcursul vieţii dumneavoastră, în fine, despre tot ceea ce consideraţi că este important pentru a vă cunoaşte mai bine. V-am văzut de multe ori prin sat, ştiam cine sunteţi de la părinţii mei. Ca toţi cei plecaţi din sat, dorul de cei dragi rămaşi acasă vă cheamă încă. Sunt convinsă că, în ciuda distanţelor de tot felul care vă despart de locul copilăriei şi de casa părintească, rămâne o legătură sufletească invizibilă, dar puternică.

Dumitru Hanga: Părinţii mei s-au numit Gheorghe (1905-1992) şi Maria (1909-1992). Au fost amândoi copii orfani: tata orfan de ambii părinţi de la vârsta de 5 ani, iar mama, orfană de tată. Au fost oameni harnici şi stăpâniţi de dorinţa ca odraslele lor să înveţe carte sau o meserie, pentru a nu se chinui cu muncile câmpului ca ei. Cu toate greutăţile şi lipsurile de după al Doilea Război Mondial, părinţii noştri au făcut mari sacrificii ca fratele Alexandru (1931-1993) să urmeze Liceul Industrial din Târgu-Mureş, sora Ileana (1938-1993), Liceul Teoretic din Gheorgheni, iar Vasile, liceul şi facultatea la Braşov. Doar fratele Ion, născut în 1936, a rămas la Subcetate, alături de părinţi.

Doina Dobreanu: Când a început războiul aveaţi şapte ani, deveneaţi şcolar… Eraţi un copil, dar sunt sigură că păstraţi multe amintiri din acei ani.

Dumitru Hanga: Mi-amintesc cum în a doua parte a lunii august a anului 1940 liniştea noastră, a întregului sat, s-a spulberat ca un fulger. Pe uliţele satului au apărut primii jandarmi hortişti, cu pene la pălărie. Însemnele româneşti au fost înlocuite cu cele ungureşti, au fost înlocuiţi învăţătorii români din şcoli şi funcţionarii din primărie. La începutul lui septembrie a aceluiaşi an, mama m-a dus de mână la şcoală şi m-a dat în seamă noului director, Csibi. Ne străduiam să deprindem scrisul, cititul, vorbirea şi socotitul într-o limbă pe care nu o cunoşteam.

Toţi bărbaţii români au fost trimişi pe front, majoritatea în Ucraina, să lupte împotriva partizanilor. În anii 1942-1943, când tata era plecat pe front, mama şi bunica maternă au dus o viaţă de calvar: mama era veşnic în grajd, să îngrijească animalele, sau pe câmp, iar bunica se lupta cu cei cinci copii, de 11, 9, 6, 4 şi 2 ani. Adeseori, vara, eram urcaţi în car şi duşi pe Hodoşa, pe Duda sau pe Deal, unde eram chinuiţi o zi întreagă în arşiţa soarelui, în bătaia vântului sau a ploii, în timp ce mama şi bunica îşi dădeau sufletul cu cositul, seceratul, culesul porumbului sau săpatul cartofilor.

Mulţi tineri şi-au părăsit atunci locurile de baştină şi s-au refugiat în România. Fiind cu vitele la păscut în Poiană, am fost martor la o scenă, când Toder al lui Petrea lui Toderaş, Luţă al lui Ţăranu şi alţi feciori puneau la cale cum să treacă graniţa.

În iarna anului 1942 se făceau rechiziţii de furaje şi haine pentru front. Au venit şi la noi, să ia o claie de fân. Mama s-a aşezat în faţa porţii şi le-a spus că nu intră în curte numai dacă trec cu carul peste ea. Au intervenit vecinii să o susţină şi în cele din urmă au lăsat-o în pace.

Mi-amintesc cum, în serile lungi de iarnă, adesea se adunau la noi femei cu furca şi torceau de la lumina opaiţului, până pe la orele 2-3 dimineaţa, cânepă sau lână, din care ţeseau pânza sau pănura pentru îmbrăcăminte. Uneori opaiţul scotea atâta fum încât abia se vedea o persoană cu alta. Tot iarna, înainte de Crăciun, se tăiau porcii. Era un adevărat spectacol când se pârleau la foc de paie, dar în aşa fel încât pielea de pe spainare se izola cu zăpadă, se jupuia crudă şi din ea ne făcea mama opinci.

Doina Dobreanu: Hrana în bună parte era produsă în fiecare gospodărie ţărănească, dar celelalte produse, industriale, precum petrol, sare, zahăr, ulei, cum se procurau?

Dumitru Hanga: Erau toate raţionalizate şi se dădeau pe cartelă. În comuna Hodoşa, la gară, şi în mică măsură la Subcetate, erau multe familii de evrei care aveau prăvălii. Unii lucrau la fabrica din Hodoşa sau creşteau vite. În primăvara anului 1944, fiecare evreu, indiferent de vârstă, fusese marcat cu câte o stea galbenă pe partea din spate a hainelor şi era obligat să o poarte. Mi-amintesc de momentul cutremurător, marcat de strigătele şi plânsetele evreilor adunaţi într-un ţarc împrejmuit cu sârmă ghimpată, în apropiere de gară. Au fost ţinuţi acolo toată noaptea şi păziţi de soldaţi, în ploaie şi frig. Au fost îmbarcaţi dimineaţa într-un tren cu vagoane de marfă şi transportaţi într-o direcţie necunoscută. Era după terminarea seceratului. Sinagoga lor, aflată lângă podul de fier din Hodoşa, a fost incendită de hortişti în toamna aceluiaşi an. În felul acesta s-a şters pentru totdeauna prezenţa evreilor din zona noastră.

Doina Dobreanu: Au rămas, totuşi, nişte morminte la marginea cimitirului din Hodoşa…

Dumitru Hanga: Povesteau unii oameni, care au participat la inventarierea şi sigilarea locuinţelor evreilor, că au fost ridicaţi de către jandarmi aşa cum au fost găsiţi şi nu li s-a permis să ia decât câteva lucruri strict necesare pentru îmbrăcat.

Doina Dobreanu: A trecut mult timp de atunci, dar asemenea momente, trăite cu atâta intensitate, nu se uită niciodată.

Dumitru Hanga: Adevărat. În toamna anului 1944, am asistat la dinamitarea căii ferate, a podurilor de peste Mureş şi pâraie. O grupă de soldaţi nemţi se deplasau cu un vagonet pe calea ferată şi, la o distanţă de 100 m, aruncau şinele în aer. Exploziile au fost atât de puternice încât unele traverse au fost aruncate până în apropierea casei noastre din Poiană. Un avion a survolat fabrica de cherestea şi a lansat butoaie cu produse inflamabile. În incendiul provocat astfel, fabrica de cherestea a fost transformată în cenuşă.

Doina Dobreanu: Cum a fost asigurată securitatea populaţiei din comună în asemenea momente?

Dumitru Hanga: Locuitorii din centrul comunei au fost evacuaţi, obligaţi să se retragă spre locuri mai ferite. Noi, cei din Poiană, am plecat pe la case în Pârâul Duzii, alţii la Şchiopeni, sau Între Pâraie. Era la începutul lui noiembrie când ne-am întors cu carele acasă. Spre surprinderea noastră, pe drum am întâlnit primii soldaţi ruşi, care, în săptămânile următoare, au făcut ravagii prin sat. Au jefuit oamenii de animale şi alimente, au batjocorit femei.

Între timp, Ardealul a fost eliberat, foştii refugiaţi s-au întors acasă şi, astfel, încetul cu încetul, lucrurile păreau să reintre în normalitate.

Doina Dobreanu: Şi dumneavoastră aţi terminat cele şapte clase la Subcetate…

Dumitru Hanga: Da, patru la unguri, între 1940-1944, şi trei la români (1944-1947). Îmi exprim recunoştinţa faţă de învăţătorii mei, Andrei şi Maria Cotfas, şi admiraţia pentru cel care a fost Gavriluţ Urzică, un bun preieten al copiilor şi învăţătorul care mi-a trezit interesul şi pasiunea pentru matematică.

Doina Dobreanu: Se pare că anul 1947 a însemnat o piatră de hotar în devenirea dumneavoastră.

Dumitru Hanga: Aşa este. În vara anului 1947, la 13 ani, fratele tatălui meu, Vasile Hanga, de meserie cizmar, proprietar al unei vile în Bucureşti, în cartierul boieresc Parcul Jianu, actualul cartier al Primăverii, a venit în vacanţă la Subcetate şi s-a înţeles cu părinţii mei să mă ia la Bucureşti şi să mă înveţe cizmăria.

Doina Dobreanu: Vă amintiţi, desigur, momentul desprinderii de familie şi de satul natal.

Dumitru Hanga: A fost dureros. Era 15 septembrie, o zi minunată, cu cer senin, călduroasă şi cu o uşoară adiere de vânt. În Poiană erau oameni la cosit şi adunat otavă, iar la Mureş copiii se jucau şi se scăldau. M-a copleşit tristeţea şi am plâns amarnic. În gară, la sosirea trenului, plângeam cu toţii, încât nici nu am fost în stare să ne luăm rămas bun. Drumul până la Bucureşti a durat în jur de 20 de ore. Eram îmbrăcat cu haine groase, căldura era înăbuşitoare, vagoanele cu bănci de lemn erau tixite de ploşniţe care mi-au ciuruit tot corpul. Trecând prin tunelurile din zona Predealului, fumul gros de la locomotivă a pătruns în vagoanele care aveau şi geamuri sparte şi senzaţia era de asfixiere.

Doina Dobreanu: Care au fost trăirile copilului plecat dintr-un sat de munte la impactul cu marele oraş?

Dumitru Hanga: A veni la Bucureşti, un copil de 13 ani, păzitor de vaci pe dealurile din Subcetate până mai ieri, îmbrăcat în cămaşă şi izmene cusute de mama din pânză ţesută tot de ea în casă, încălţat cu opinci sau desculţ, cu o trăistuţă în spate în care îmi punea mama dimineaţa un călcăi de pâine, o sticluţă cu lapte şi 2-3 mere, cu care mă hrăneam toată ziua, însemna să intri într-o altă lume. Am parcurs drumul de la Gara de Nord şi până la locuinţa unchiului meu cu taximetrul, admirând vilele luxoase înşirate de o parte şi alta a Bulevardului Jianu, actualmente al Aviatorilor.

Doina Dobreanu: Aţi putea să povestiţi despre acest unchi al dumneavoastră, fratele tatălui, care v-a dus la Bucureşti şi v-a ajutat să vă schimbaţi viaţa?

Dumitru Hanga: Fiind orfan de ambii părinţi, acest Vasile Hanga a plecat în lume, copil fiind, îmbrăcat în portul specific locului, cu opinci în picioare şi cu o trăistuţă în spate. S-a oprit pentru început la Reghin, unde a fost angajat, prin mari eforturi, ucenic cizmar la un meşter beţiv, needucat şi agresiv. A plecat apoi la Budapesta, unde a lucrat un număr de ani la diverşi meşteri, învăţând să presteze o meserie de bună calitate. S-a stabilit la Bucureşti, unde a deschis un atelier de cizmărie pe strada Berzei, în apropiere de Ştirbei-Vodă şi Cişmigiu. Pe parcurs, a angajat 7-8 lucrători, iar cu banii agonisiţi a construit vila din Parcul Jianu. În 1940 şi-a mutat atelierul într-o anexă a vilei sale, unde, împreună cu doi ucenici, repara şi confecţiona încălţăminte pentru boierii cartierului.

Mi-amintesc că la serbarea mea şcolară de la finele clasei a VII-a a participat protopopul Vasile Urzică şi că, în cuvântul rostit de el, a adus elogii unchiului meu, pe care îl vizitase la Bucureşti în acelaşi an, pentru realizările sale.

Doina Dobreanu: Protopopul Vasile Urzică (1872-1970), ctitorul actualei biserici de piatră din Subcetate la începutul secolului al XX-lea, obligat să părăsească în 1916 satul natal, pe care îl păstorea, fiu de preot şi el, al lui Ioan Urzică, protopop de Gheorgheni, originar din Subcetate, era în acel an, 1947, după cum spuneţi, într-o vizită în satul obârşiei sale. Frumos exemplu de muncă, chibzuinţă, hărnicie şi perseverenţă oferea absolvenţilor şcolii din Subcetate, aducând elogii unchiului dumneavoastră! V-a insuflat, mă gândesc, şi dumneavoastră curajul de a vă urma unchiul la Bucureşti.

Dumitru Hanga: La început am avut o reţinere pentru cizmărie, dar cu timpul a început să-mi placă această meserie. Într-una din zilele lunii august 1948, când eram singur în atelier, a intrat perceptorul care încasa impozitul pe venit, un ins cam de 40-45 de ani. El m-a sfătuit să mă înscriu la la Şcoala profesională de pielărie. Am acceptat propunerea şi am început să urmez, la scurtă vreme, cursurile acestei şcoli. Şcoala funcţiona într-o clădire cu etaj, dar veche şi dărăpănată, pe Calea Văcăreşti, în apropiere de Biserica „Sfânta Vineri”. Eram tare bucuros de acest început! Primeam lecţii de tehnologie, croit şi confecţionat încălţăminte.

Doina Dobreanu: Aţi avut astfel ocazia să cunoaşteţi tineri ca dumneavoastră, să vă faceţi prieteni, să vă aclimatizaţi în capitală.

Dumitru Hanga: O influenţă benefică a avut-o asupra mea profesoara de limba şi literatura romănă, doamna Zamfirescu. Era o persoană aparte, foarte frumoasă, cochetă şi cu o ţinută foarte îngrijită. Fusese profesoară la Liceul „Sfântul Sava”, dar pentru că soţul ei, general magistrat, care lucrase în anturajul Mareşalului Antonescu, a fost condamnat la închisoare pe viaţă şi a murit în detenţie, profesoara fusese dată afară din liceu şi s-a angajat, tot ca profesoară de limba română, la această şcoală profesională. Ea mi-a propus şi a insistat să urmez cursul seral la Liceul „Sfântul Sava”. Ea însăşi m-a însoţit la liceu, m-a prezentat directorului ca fiind nepotul dumneaei şi l-a rugat să aprobe înscrierea mea la cursul seral. În perioada de liceu, 1950-1954, am avut parte de profesori de înltă ţinută profesională şi morală, precum prof. Nicolae Saftu la limba română, profesoara Olivotto la matematică, prof. Nicolau la fizică. Ceea ce regret acum este că, la sugestia unchiului meu, am evitat să mai ţin legătura cu această profesoară care m-a făcut om pentru toată viaţa, mai ales după ce am devenit elev al Şcolii Militare.

Doina Dobreanu: Ucenicul cizmar din atelierul unchiului său a absolvit şcoala profesională, apoi liceul, îmbinând munca şi studiul…

Dumitru Hanga: La începutul anului 1950, când unchiul avea tot mai puţin de lucru, am fost pus în situaţia de a-mi găsi un alt loc de muncă, aşa că m-am angajat, cu ajutorul unui fost ucenic de-al unchiului meu, la Cooperativa de cizmărie COMEC din Calea Griviţei, în apropiere de Podul Grand. Am locuit în continuare la unchiul, până în 1952. Parcurgeam drumul pe jos. La cooperativă, unde lucrau în jur de 80 de meseriaşi, se făceau cizme pentru ofiţeri. Eu lucram la secţia de tălpuit împreună cu 6-7 meserişi coordonaţi de nea Vasile, o persoană tăcută şi bună la suflet. La prânz mâncam împreună din hrana ce o aducea fiecare de acasă. De multe ori mâncam din mâncarea lor, fără ca eu să am pachet. Cel mai mult savuram sarmalele cu ardei iute ale lui nea Vasile.

Echipa confecţiona în jur de 8 perechi de cizme pe zi. Eu mă specializasem în cusutul ramelor şi al tălpilor. Aveam cel mai mic salariu din echipă.

În jurul orei trei după amiază, plecam, tot pe jos, la liceul „Sfântul Sava”, pe traseul Calea Griviţei, Gara de Nord, Catedrala „Sf. Iosif”, Str. Berthelot. Seara, în jurul orei 21,30 – 22,00 mă întorceam acasă cu tramvaiul 5.

Doina Dobreanu: Să înţeleg că acesta a fost programul dumneavoastră zilnic în cei patru ani de liceu…

Dumitru Hanga: Doar în primii doi ani… Într-una din zilele de la începutul anului 1951, a avut loc adunarea membrilor de partid şi tineret pentru care au fost blocate toate ieşirile din cooperativă. În aceeaşi după-amiază aveam şi teza la matematică şi, cu toate insistenţele la conducere, nu am obţinut aprobarea să merg la şcoală. Pentru că am sărit gardul şi am plecat la liceu, în ziua următoare am fost exclus din organizaţia de tineret.

Am fost sftuit de unii cizmari mai în vârstă care apreciau efortul meu de a urma liceul să-mi caut un alt loc de muncă. Aşa că, în vara anului 1952 m-am înscris la o şcoală de calificare pentru desenatori tehnici, în cadrul Institutului de Cercetări şi Proiectări Electrotehnice din Piaţa Rosetti. După şase luni am fost angajat desenator şi am lucrat în acest institut până în anul 1954.

Doina Dobreanu: În felul acesta v-aţi despărţit, cred, definitiv de cizmărie…

Dumitru Hanga: Adevărat, dar de teama unui eşec care să mă fi readus la cooperativă, nu mi-am luat sculele şi hainele de lucru, nici ultimul salariu şi nici cotizaţia de membru cooperator. N-am mai trecut niciodată pe la acel loc de muncă.

Doina Dobreanu: Şi anul 1952 a fost, aşadar, un an de cotitură în viaţa dumneavoastră…

Dumitru Hanga: Nu numai sub aspectul relatat… În primăvara anului 1952, locuitorii din Parcul Jianu au fost evacuaţi, iar casele lor au fost ocupate de conducerea de partid şi de stat. Unchiul a fost mutat într-o casă veche şi modestă în apropiere de Foişorul de Foc, în care aveam şi eu o cameră la demisol. Era pe Bulevardul Dimitrov, actualul Ferdinand, la numărul 5 A.

În această casă şi-a încheiat unchiul scurta istorie a vieţii, mai tragic decât începuse. A decedat noaptea în somn, în primăvara anului 1964. Mi-amintesc cum a fost scos sicriul său din casă pe geam deoarece scara de acces în locuinţă nu permitea acest lucru.

Doina Dobreanu: Să ne întoarcem la anul 1954, anul în care aţi terminat liceul…

Dumitru Hanga: Şi anul în care am fost încorporat în armată. Prezentându-mă la Centrul Militar, mi s-a propus să merg la şcoala militară de ofiţeri tehnici auto, care îşi avea sediul la Podul Constanţa din Bucureşti. Am acceptat imediat: durata şcolii era de trei ani, la fel ca şi durata stagiului militar. Am dat examen de admitere şi, după trei ani, în 1957, am absolvit şcoala. Aveam cursuri teoretice şi practice despre cunoaşterea, reparaţia, exploatarea şi întreţinerea tuturor vehicolelor din armată, inclusiv a tancurilor, ceea ce presupunea şi dobândirea cunoştinţelor de lăcătuşerie, mecanică, sudură, vopsitorie auto, electricitate şi evacuare a autovehicolelor. În final, am obţinut şi carnet de conducere pentru aceste tipuri de maşini.

Doina Dobreanu:Aţi urmat o şcoală care v-a orientat spre cariera militară…

Dumitru Hanga: Da, care m-a înscris într-un parcurs interesant…

Doina Dobreanu: Pe care, cu bunăvoinţa dumneavoastră, am vrea să-l cunoaştem şi noi, cei din Subcetate.

Dumitru Hanga: Am început ca şef de atelier de reparaţii auto, mai întâi la Regimentul de aviaţie Turnişor din Sibiu, apoi la Regimentul de aviaţie din Timişoara, unde am fost selectat, în 1961, pentru Academia Tehnică Militară, secţia tancuri şi auto. Cursurile Academiei au durat şase ani (1961-1967). Profesorii noştri erau în mare parte civili care predau la Politehnică şi Universitate, de o înaltă ţinută profesională şi morală. Îmi amintesc cu tot respectul de profesorul Coşniţă, la matematici speciale, de profesorul Postelnicu, la geometrie analitică, de prof. Niţă, la mecanică şi fizică, de prof. Dima, la organe de maşini, de comandor doctor inginer Ştefan, la mecanica fluidelor, de col.dr. ing. Vasilache, la calculul şi construcţia tancurilor ş.a.

Examenul de stat l-am susţinut în primăvara anului 1967, cu proiectul „Calculul, proiectarea şi construcţia unui transportor blindat pentru tractarea pieselor grele de artilerie”.

Doina Dobreanu: Felicitări pentru cutezanţa, strădania, perseverenţa, munca asiduă şi efortul susţinut de a vă valorifica talanţii, calităţi care v-au susţinut mereu în drumul spre reuşită.

Dumitru Hanga: A fost nevoie şi de curaj, şi de stăruinţă şi de efort în anii petrecuţi la academie. Au fost anii cei mai duri din viaţa militară. Sistemul de învăţământ era la un nivel foarte ridicat şi era bine coordonat şi controlat.

După fiecare oră de curs, făceam o oră de seminar, la care eram notaţi. Periodic dădeam lucrări de control, iar cei care obţineau note sub 6 făceau studiu individual, obligatoriu în academie, până la orele 10 seara. Interdicţia era ridicată numai după corectarea notelor. Ofiţerii elevi cu mai mult de trei restanţe erau îndepărtaţi din Academie. Din cei 24 de ofiţeri admişi am rămas 12. În cei şase ani de Academie nu am făcut studiu obligatoriu şi am avut o singură restanţă.

Lunea dimineaţa, înainte de începerea cursurilor, aveam inspecţia pe facultate şi pe secţii. Ni se verifica starea de sănătate, igiena personală, ţinuta, inclusiv tocurile de la pantofi şi dacă batista este curată şi purtată în buzunarul stâng al pantalonilor. Urma un scurt bilanţ al rezultatelor la învăţătură pentru săptămâna anterioară.

Doina Dobreanu: După absolvirea Academiei aţi primit responsabilităţi pe măsura pregătirii dumneavoastră…

Dumitru Hanga: Am fost repartizat la Regimentul de tancuri din Turda, după doi ani am fost mutat la Bucureşti, la Divizia de tancuri, unde, timp de cinci ani, am îndeplinit diferite funcţii: locţiitor tehnic de regiment, ajutor locţiitor tehnic de divizie, coordonator al cursurilor pentru pregătirea tehnică a cadrelor militare din cadrul Diviziei.

În toamna anului 1975, am fost promovat în Ministerul Apărării Naţionale, la Direcţia Planificare din Departamentul Înzestrării Armatei, iar după 15 ani, în 1980, am preluat funcţia de planificator şi coordonator al Direcţiei de Comerţ exterior al M.A.N., care se ocupa de importurile şi exporturile de tehnică, armament şi muniţii.

Doina Dobreanu: Permiteţi-mi să vă felicit din nou…

Dumitru Hanga: Da, mulţumesc. Alături de personalul acestei direcţii şi al Marelui Stat Major, am participat la încheierea contractelor anuale de import şi export la Moscova, Leningrad şi alte capitale din fostele ţări comuniste. Participam la organizarea expoziţiilor de tehnică militară în ţara noastră, care erau vizitate de reprezentanţii armatelor din Tratatul de la Varşovia şi participam la vizitele expoziţiilor similare din celelalte ţări. Noi am exportat transportoare amfibii blindate, avioane de şcoală şi antrenament, armament de artilerie, infanterie, muniţii şi alte produse de tehnică militară. Importam avioane de luptă, complexe de rachete, sisteme de staţii de radiolocaţie, tancuri, motoare pentru nave de luptă, submarine etc… Împreună cu ofiţeri din Direcţia de Comerţ Exterior am fost în misiune, pentru a încheia contracte de colaborare şi vânzare de armament în capitalele unor ţări din Africa şi Asia precum: Mozambic, Tanzania, Somalia, Zimbabue, Egipt, Etiopia.

În primăvara anului 1989 am fost promovat în funcţia de Şef al Secţiei Planificare din Direcţia Planificare, secţie care reprezenta Statul Major al Departamentului de Înzestrare al Armatei. În vara anului 1992, la vârsta de 58 de ani, am fost pensionat cu gradul de colonel inginer. Am părăsit armata, unde am muncit cu dăruire şi dragoste, cu tristeţe şi durere în suflet.

Doina Dobreanu: Ne-ar face plăcere să aflăm câteva impresii din timpul misiunilor dumneavoastră în Africa.

Dumitru Hanga: Ar fi multe de povestit… S-ar putea scrie o carte. La începutul lunii februarie a anului 1979, am plecat cu avionul, împreună cu colegul meu, col. ing. Ion Pântece, în misiune în Tanzania, la Dar-Es-Salaam şi în Mozambic, la Maputo.

Parcurgând cu maşina drumul de la aeroport până la Ambasada Română din Dar-Es-Salaam, vreo 10 km., în faţa ochilor mi-a apărut o lume complet nouă. Pe câmpia îngălbenită de arşiţă, cu copaci răzleţi, vedeam bărbaţi slabi însoţind vite ce abia se ţineau pe picioare şi femei ce duceau pe cap bidoane ruginite cu apă sau coşuri cu merinde, în spate cu câte un copil legat în cingătoare, iar pe lângă ele cu unu-doi, mai mărişori. Condiţiile inumane în care trăiau aceşti oameni îmi stârneau sentimente de duioşie şi tristeţe.

Am fost impresionat totodată de masivul muntos Kilimanjaro (5895 m) ale cărui înălţimi înzăpezite păreau înfipte în cer.

La ambasadă am aflat că nava cu produsele de tehică militară pe care urma să le descărcăm şi să le predăm armatei tanzaniene va sosi în port peste trei zile. Ni s-a atras atenţia că în Tanzania, fiind lângă ecuator, dimineaţa la orele 6,00 se luminează brusc şi tot brusc se întunecă în jurul orei 18.00, când soarele apune. De asemenea, am fost avertizaţi să nu întârziem seara în oraş, fiind bântuit de hoţi.

Tanzania, fostă colonie britanică, a devenit stat independent în 1964, format prin unirea a două state: Zanzibar şi Tanganica.În oraş am întâlnit multe clădiri spectaculoase, printre care biserici catolice şi protestante, în vreme ce la periferie lumea trăia numai în colibe de pământ sau de stuf, fără geamuri uneori.

Când nava a sosit, am descărcat armamentul şi tehnica pentru Tanzania, apoi ea şi-a continuat drumul spre Mozambic, unde urma să ne depalsăm şi noi.

Doina Dobreanu: Vă mai amintiţi cine era ambasadorul României în acea ţară africană în acel moment?

Dumitru Hanga: Desigur. Era dr. Calomfirescu, o personalitate ştiinţifică, dar şi de mare omenie. Ne-a povestit de participarea sa la unele reuniuni ştiinţifice internaţionale de la ARUSA, o importantă zonă a Africii pentru studii ştiinţifice.

Domnia sa era un bun cunoscător al acestei ţări care se află pe linia marilor lacuri africane: Malawi, Tanganyika şi Victoria, cu masive muntoase vulcanice, dar şi cu câmpii cu cele mai mari rezervaţii de elefanţi, bivoli, antilope, zebre, girafe, lei, rinoceri, crocodili şi păsări, cca 1000 de specii.

Doina Dobreanu: Misiunea dumneavoastră a continuat în Mozambic…

Dumitru Hanga: Da, la Beira, la 1700 km. nord de aeroportul Maputo, capitala Mozambicului, unde am aterizat. Dacă distanţa aceasta am parcurs-o cu avionul, la întoarcere am călătorit, la rugămintea ambasadorului, în „Dacia 1300” pe care am descărcat-o din navă, trimisă pentru Ambasada Română din Maputo.

Oraşul Beira, al doilea ca mărime din Mozambic, este aşezat într-un golf al Oceanului Indian. Este modern, cu clădiri înalte de 10-15 etaje şi arhitectură atrăgătoare, cu bulevarde drepte şi largi. Coloniştii portughezi au construit în Mozambic oraşe moderne, cu o puternică influenţă europeană, dar după obţinerea independenţei, din cauza sărăciei şi a nivelului scăzut de civilizaţie, toate oraşele au intrat într-o profundă degradare şi neglijare.

În hotelul în care am fost cazaţi am întâlnit trei români de la Uzinele de Vagoane din Arad, care asigurau asistenţa tehnică la 50 de vagoane de persoane livrate de ţara noastră pentru experimentare. Ei povesteau că doar într-o lună, timp în care vagoanele au circulat pe căile ferate mozambicane, acestea au fost jefuite de WC-uri, oglinzi, tapiserii, mânere, etc., fapt ce semnifică nivelul de sărăcie şi civilizaţie al acestui popor.

Doina Dobreanu: Parcurgerea distanţei dintre Beira şi Maputo, cu maşina, v-a oferit posibilitatea să observaţi viaţa oamenilor şi în afara marilor oraşe.

Dumitru Hanga: A fost o experienţă unică. Şoseaua era paralelă cu Oceanul Indian, dar la o distanţă destul de mare. Fusese construită de portughezi, însă acum părea părăsită, cu pâlcuri de iarbă pe asfalt, fiind puţin circulată şi neîntreţinută. Popasurile la anumite distanţe fuseseră prevăzute locuri de parcare, cu fântâni şi cişmele pentru apă, care nu mai erau în stare de funcţionare. Tot drumul până la Maputo am fost însoţit de peisaje minunate oferite de păduri cu copaci falnici, între care mahon şi abanos, unii cu scorburi uriaşe, sau de stufărişuri, de prezenţa maimuţelor, a nenumăratelor specii de păsări şi a altor vieţuitoare. Destul de des apăreau şerpi care traversau şoseaua şi care, din cauza soarelui, păreau strălucitori.

Pe primii 300 km nu am văzut niciun om, nicio aşezare omenească. Maşinile erau rare, asfel că numai la circa o jumătate de oră întâlneam câte una.

Primul om văzut fusese un negru în pielea goală, căţărat în copac, înarmat cu săgeţi; părea un om primitiv, singuratic, obosit şi nemâncat. Pe măsură ce înaintam, am văzut şi alţi oameni, tot în pielea goală, dar cu părţile intime acoperite cu frunze; am văzut locuinţe construite din crengi de copaci înfipte în pământ, unele fără pereţi laterali, doar cu acoperişul din stuf. În preajmă erau vite, capre şi păsări. Am oprit maşina să facem nişte fotografii, dar ni s-a permis numai după ce am oferit mici daruri constând din pacheţele cu biscuiţi şi conserve din carne. Apa pentru băut o aduceau de la 2-3 km distanţă în nişte bidoane ruginite sau în butoiaşe trase de măgari.

Doina Dobreanu: Era o prăpastie impresionant de mare între viaţa urbană şi cea rurală…

Dumitru Hanga: Oraşele fuseseră construite de portughezi şi erau locuite de europeni, indieni, chinezi, metişi. Maputo era un oraş mare şi modern, cu bulevarde largi şi drepte, cu clădiri impresionante de 10-15 etaje, la parter având spaţii comerciale, cu vile luxoase inconjurate de curţi mari, pline cu flori în cartierul rezidenţial. Pe malul oceanului, plaja era cât cuprindeai cu privirea, iar în apropiere erau parcuri întinse cu verdeaţă, cocotieri, lămâi, portocali. La periferia oraşului, în drumul spre aeroport, erau cartiere sărace, cu locuinţe din tablă, din pământ sau din stuf, unele lipsite de geamuri, cartiere cu mirosuri infecte, cauzate de lipsa canalizărilor.

Am vizitat pieţe agroalimentare unde se vindeau fructe şi legume indigene, peşte, scoici etc. Însoţiţi de reprezentantul armatei, maiorul Ibrahim, am vizitat gara, muzeul căilor ferate, unde erau expuse primele locomotive şi vagoane care circulaseră în Mozambic începând cu anul 1895, apoi portul maritim militar, baza militară aeriană, depozite de armament şi terenuri de instrucţie.

La sfârşitul lunii februarie, misiunea noastră în Mozambic a luat sfârşit. La întoarcerea în ţară, tot cu avionul, am făcut o escală în Rhodezia, actualul stat Zimbabwe, apoi la Londra. Un reprezentant al ambasadei României ne-a aşteptat la aeroportul Salisbury, actualul Harare. Până la eliberare, în 1979, Rhodezia a fost administrată de Republica Sud-Africană, care, la rândul ei, fusese sub influenţă britanică. Harare era un oraş modern, cu clădiri înalte din sticlă şi oţel, cu străzi largi şi curate, cu supermarcheturi bine aprovizionate. Aici am găsit cele mai ieftine produse de îmbrăcăminte, băuturi şi mâncare.

Doina Dobreanu: Spuneaţi că aţi plecat în mai multe misiuni în Africa…

Dumitru Hanga: Da. Mi-amintesc că la întoarcerea dintr-o altă misiune în Mozambic, din anul 1981, am însoţit un număr de 250 de luptători mozambicani, care erau aduşi în România pentru o instrucţie de şase luni la Centrul de instrucţie din Făgăraş. Atunci am făcut o escală pe aeroportul din Adis-Abeba din Etiopia. Aici avionul cu care noi călătoream a fost înconjurat de o grupă de soldaţi sovietici, cu armele îndreptate spre el, cu intenţia de a verifica încărcătura avionului. Am aflat că o mare parte a aeroportului era ocupată de avioane militare sovietice. Au trecut trei ore până ce comandantul aeronavei a luat legătura cu reprezentantul diplomatic al României din Adis-Abeba, care, la rândul său, a tratat cu conducerea sovietică de pe aeroport spre a-şi retrage militarii din jurul avionului.

În anul 1989 am fost de două ori în Mozambic, pentru a preda cele două transporturi de armament şi tehnică militară livrate armatei mozambicane de către România, transporturi care aveau să sosească în portul Maputo în luna mai, respectiv în luna noiembrie. Prima oară am fost împreună cu col. ing. Sanda Gheorghe, specialist în armament şi rachete, iar a doua oară însoţit numai de doi maiştri militari, pentru a verifica şi repara maşinile livrate anterior. Ei se numesc Viorel Bărănescu, mecanic auto, şi Ioan Alexe, electromecanic, ambii maiştri principali de la Baza de Reparaţii Auto Ribăr.

În drumul nostru spre Moputo, am făcut tranzit la Lisabona. Am avut la dispoziţie şapte ore aici, timp în care am văzut oraşul, situat într-un golf al Oceanului Atlantic, şi am vizitat mănăstirea unde se afla înmormântat regele Carol al II-lea şi regina Maria a României.

În Mozambic am cutreierat, timp de 20 de zile, diverse baze militare şi am reuşit să verificăm şi să reparăm toate maşinile defecte, fiind asistaţi permanent de un căpitan mozambican, de specialitate auto, cu academia în URSS. Am demonstrat autorităţilor mozambicane că defecţiunile care determinau nefuncţionalitatea acestor autovehicule erau cauzate de proasta întreţinere a lor, de pregătirea specialiştilor şi de exploatarea necorespunzătoare, de sustragerea unor piese vitale pentru funcţionarea lor. Documentaţia şi concluziile noastre le-am prezentat Şefului Marelui Stat Major, care, în numele Ministrului Apărării Naţionale, a mulţumit conducerii României şi armatei noastre pentru armamentul şi tehnica militară, dar şi pentru eforturile specialiştilor din delegaţie, care au demonstrat că toate necazurile s-au datorat personalului tehnic din armata lor.

În urma acestei misiuni, eu am fost premiat de ministrul apărării naţionale, General Vasile Milea, iar generalul Victor Stănculescu, Şefului Departamentului Înzestrării Armatei, m-a avansat pe funcţia de Şef al Secţiei de Planificare din Direcţia Planificare a Direcţiei Generale a Înzestrării Armatei.

Mărturisesc că această misiune a fost poate cea mai dificilă şi de răspundere din întreaga mea activitate. În primul rând pentru că am fost obligaţi să lucrăm zi lumină, afară, într-o arşiţă şi căldură de multe ori insuportabile…

Doina Dobreanu: Cum aţi reuşit să împăcaţi cele două realităţi din viaţa dumneavoastră: armata şi familia?

Dumitru Hanga: Sunt căsătorit din anul 1962… De curând am împlinit 50 de ani de căsnicie. Împreună cu Magdalena avem două fete: Manuela şi Mihaela. Ambele fete au urmat studii superioare, ambele sunt căsătorite şi ambele locuiesc în apropierea noastră; ambele au câte doi băieţi: Răzvan şi Ionuţ sunt fiii Manuelei, iar Rareş şi Matei sunt fiii Mihaelei.

Doina Dobreanu: Vă felicit pentru realizările dumneavoastră profesionale, pentru cele familiale şi pentru aniversarea a 50 de ani de căsătorie. Felicitări speciale soţiei dumneavoastră care a avut curajul de a vă fi alături, încurajându-vă şi stimulându-vă, mai ales în anii dificili de Academie Militară! La mulţi ani cu sănătate!