sâmbătă, 3 august 2024

În RAIUL AMINTIRILOR: La SUBCETATE, în cătunul PESTE MUREȘ, unde se reînnoiește tradiția întâlnirilor FIILOR SATULUI, la 28 iulie 2024!


Moto:

„La obârşie, la izvor
nici o apă nu se-ntoarce,
decât în chip de nor.
La obârşie, la izvor
nici un drum nu se întoarce
decât în chip de dor.
O, drum şi ape, nor şi dor,
ce voi fi, când m-oi întoarce
la obârşie, la izvor?
fi-voi dor atuncia? Fi-voi nor?”
Lucian Blaga, Cântecul obârşiei 


 1.     Despre nevoia întoarcerii la obârșie 
                                                        de DOINA DOBREANU

  Satul tradițional era o entitate socială, a cărei existență curgea lin, în concordanță cu ritmicitatea anotimpurilor, marcată de sărbătorile anului, de momentele importante din viața fiecărui membru al colectivității – naștere, nuntă, moarte…
  Veni, însă, o vreme în care omul de la țară fu silit să se îndepărteze de matricea satului natal, să-și schimbe felul de viață, să se acomodeze noilor realități impuse de mecanizarea agriculturii și de industrializare. Satul tradițional a cunoscut radicale transformări. Cei din generația mea le-au cunoscut, le-au trăit, le simt. Nimic nu mai e ca în urmă cu cincizeci - șaizeci de ani… Avem sentimentul că ne aflăm între două lumi…
  Mulți dintre tinerii născuți la țară au devenit orășeni, dar ei, și nu numai ei, ci și copiii lor, poartă ascunse în adâncul sufletului nostalgiile copilăriei petrecute împreună cu părinții și bunicii în satul de obârșie. Câte amintiri! Câte repere existențiale! Câte chemări ale rădăcinilor!
  Suntem, la origine, un popor de țărani. Toți ne simțim rădăcinile, mai apropiate sau mai îndepărtate, înfipte în țărâna unui loc, toți ne simțim fiii unui anume sat. Cu cât crește timpul în urma noastră, cu atât simțim mai acut chemarea străbunilor. Fiii satului, oriunde s-ar afla, percep cu toate simțurile lor glasul pământului natal, al obârșiei, glas care se cuibărește în sufletul celui plecat sub formă de dor, dor de acasă. Dorul este un sentiment atât de complex, definit simplu de români printr-un cuvânt intraductibil în alte limbi. La obârşie, la izvor/ nici un drum nu se întoarce/ decât în chip de dor.
  Cauza dorului este neputința de a da uitării legătura noastră cu începuturile, cu trezirea la viață, cu familia și rădăcinirile, cu primele lecții practice despre iubire, prietenie, încredere, sinceritate, frumusețe, bine…
  În acest context s-au născut și sărbătorile, de mai mică sau mai mare amploare, organizate de către comunitățile satelor, spre a-și aduna acasă, într-o zi anume, fiii risipiți prin lume. Este un semn că nu uităm cine suntem, că nu vrem să uităm semnele identității noastre. Este un semn de iubire, prețuire și respect pentru neamul din care facem parte, pentru obârșia noastră.
 "Vremurile sunt urâte, spun oamenii. Dar, dacă ei ar trăi frumos și vremurile ar fi frumoase. Noi suntem vremurile." (Sfântul Augustin)
  Astăzi, pentru toți cei care au fost prezenți la întâlnirea fiilor satului, Peste Mureș și la Biserica din Subcetate, vremurile au fost frumoase, fiindcă s-a trăit frumos!
 Mă simt onorată pentru invitația călduroasă de a participa la întâlnirea fiilor satului, invitație făcută de organizatorii principali ai evenimentului: frații LILIANA-EMILIA și COSTEL URZICĂ și le mulțumesc și cu această ocazie.
 Am participat și la precedenta întâlnire. Hrănindu-mă cu entuziasmul participanților de atunci, am scris cartea ACASĂ, LA SUBCETATE, împreună cu etnologul, profesorul și artistul ZOREL SUCIU, carte publicată în 2012. Am scris-o pentru a menține vii emoțiile trăite cu acel prilej și dorința unei viitoare întâlniri.
 Anii au trecut tiptil, cu bucurii și tristeți, cu izolarea impusă de pandemie, de schimbările inerente ale trecerii fiecăruia prin viață. În acest răstimp de 13 ani, unii dintre cei vârstnici s-au retras în liniștea eternă, copiii au crescut și unii au zburat din cuibul familiei să-și caute un rost prin alte părți ale tării sau ale lumii, s-au așezat familii noi aici, în care au apărut muguri noi de viață, speranțe întru dăinuire.
 Sunt legată sufletește de acest cătun, la fel cum mă simt atașată de fiecare părticică a locului meu natal. Sentimentul acesta de atașament mi-a fost cultivat de părinții mei. Altul era ritmul vieții în vremea copilăriei mele și în anii care au urmat. În vacanțele de vară trăiam în ritmul poveștilor, spuse uneori chiar în timp ce ne deplasam spre terenurile noastre agricole situate departe de vatra satului (la Coasta Higi, pe Duda, pe Filpea, pe Hodoșa, la Făgițel), unde ne deplasam cu căruța, în ritmul domol al animalelor de tracțiune. Tata, care era un bun comunicator, știa să creeze o bună dispoziția pentru a munci, ulterior, cu plăcere. Personajele din poveștile lui erau consătenii noștri, pe lângă gospodăriile cărora treceam sau pe care îi întâlneam ici-colo, la munca câmpului.
 În drumul nostru spre Coasta Higi, unde aveam de adunat fân, de secerat sau de recoltat cartofi, străbăteam cătunul de Peste Mureș.
 „Aici locuiește Mitru Bujor (Urzică) – Mitru lui Dumitru a lu Nicolae a Marii - , pe partea cealaltă de drum, Gavril, fratele său, verii mei primari…” Așa îmi prezentă tata neamurile de Peste Mureș. Verii tatei erau doar doi dintre cei patru copii ai mătușii Maria, sora bunicului Vasile Dobrean, căsătorită aici, Peste Mureș, cu Dumitru Urzică. Verii tatei au devenit unchii mei, iar copiii lor erau acum verii mei de rang doi: Nicu, Duță, Gioni, Ileana, Cuța, Aurelia, Ionel…
 Dacă întâlnirea din 2011 a fost găzduită de verii mei, urmașii unchiului Mitru, anul acesta și-au asumat răspunderea să-i primească pe oaspeți urmașii celui mai tânăr vlăstar al lui Niculae a Marii, Ion, în grădina strămoșească, aceștia fiind Liliana și Costel ai lui Milu, lui Ion a lui Nicolae a Marii.
 Așa se știu la noi în sat oamenii, după numele înaintașilor înșirate ca un evantai, după modelul din Biblie, defilând în fața ochilor noștri tot alaiul de înaintași, pe care îi pomenim întru neuitare și în acest fel.
 Un astfel de nume îmi asum și eu în arborele meu genealogic: Doina lui Aurel, al lui Vasile, al lu Ion, al lu Vasile, al lui George Dobrean, care urcă astfel până în secolul al 18-lea, de unde se pierde în neguri îndepărtate.
 Mi-a făcut plăcere să intru și pe această cale în povestea familiei tatălui meu. POVESTEA este o înțelepciune, presupune un limbaj al răbdării, un dar către celălalt, un dar al ascultării.
 În copilăria mea, expresii precum: „a merge în povești”, „a sta în povești” aveau încă sens. Exprimau atitudini de viață, mijloace de conviețuire, de mângâiere, de susținere.
  Plăcerea mea și nevoia de a intra în poveste își au obârșia, așadar, în copilărie.
 Ascultând povești de viață, precum și cele spuse cu prilejul întâlnirilor fiilor satului, mă ajută să nu mă simt singură. Primesc cu drag fiecare ofertă de poveste, fiindu-mi cultivate, în copilărie și în anii de școală, răbdarea ascultării ca dar, răbdarea de a mă apleca spre celălalt.
  FELICITARI organizatorilor și participanților veniți de pretutindeni, de aproape și de departe, pe care DORUL de rădăcini ii cheamă astăzi la Subcetate!
 „Doamne, caută din Cer și vezi, și cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta!”


 2.     Despre întâlnirea din 2011, accesați linkul următor:

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2011/08/sarbatoarea-fiii-satului-peste-mures-la.html

  3.     Cartea ACASĂ, LA SUBCETATE... ÎN CĂTUNUL DE PESTE MUREȘ, 2012

Aflați istoria familiilor de Peste Mureș prezentate în carte, accesând, pe rând, linkurile următoare:






4. În RAIUL AMINTIRILOR, la Subcetate, în 28 iulie 2024

   Startul pentru ediția 2024 a tradiționalei întâlniri a fiilor satului din Subcetate, cu obârșie în catunul PESTE MUREȘ. (Foto Doina Dobrean)




 

  Impresii ale participanților la întâlnirea din 2024 

  RAMONA URZICĂ: Ne-am fi dorit ca Întâlnirea fiilor satului, urmare a celui din 2011, să aibă loc mai des. Am participat și atunci împreună cu copiii noștri. Bianca avea 3 ani, și Vlad avea 10 ani.
  Soțul meu, Mircea Urzică, și-a petrecut toate vacanțele la bunicii, fiind fiul lui Nicolae Urzică, unul din cei doi fii ai lui Iacob și Anuța Urzică. Are multe amintiri frumoase ale timpului petrecut în această parte a comunei, Peste Mureș, rude și prieteni. Este unul dintre promotorii evenimentului din această vară.
  Participarea numeroasă justifică așteptarea întâlnirii și dorința de a revedea și îmbrățișa atâția oameni dragi.


EMILIA-LILIANA BAROI: Nimic nu e mai frumos decât să vezi că oamenii comunității în mijlocul căreia ai crescut vin din toate colțurile țării, plini de emoții, pentru niște îmbrățișări, câteva ore de povești cu amintiri de neuitat și pentru a trăi adevărate momente de fericire.
  Mi-a făcut plăcere să reîntâlnesc atâția oameni dragi adunați laolaltă, pe unii nevăzându-i de multă vreme, să le ascult poveștile, să le cunosc copiii și nepoții.
  S-a respirat emoție! Au trecut 13 ani de la precedenta întâlnire comunitară. Bucuria revederii se citea pe chipul fiecăruia.
  Întâlnirea a fost sărbătorescă prin încărcătura sufletească, potențată de portul strămoșesc pe care l-am îmbrăcat cu dor, drag și bucurie.
  Sufletu-mi treasaltă și inima-mi se bucură pentru toți cei care au participat la această reuniune și s-au întors la casele lor încărcați sufletește de nobile trăiri și sentimente. 
 
  ALEXANDRA HANGA: Ultima dată când s-a organizat acest eveniment aveam doar 5 ani și nu știam prea multe lucruri despre valorile cu care vine un costum popular. Bunica mea, Iuliana Hanga (n. Hurubă), era din satul Peste Mureș, un loc despre care îmi povestea mereu cu atât de mult drag! Ea m-a învățat să prețuiesc portul popular și să mă mândresc cu el, oriunde aș merge.
  Această întâlnire numită “Fiii satului Peste Mureș” este o sărbătoare care trebuie să dăinuie mereu pentru că adună generații, idei si trăiri, toate sub un symbol: costumul popular.
   
  CORINA MUREȘAN (n. URZICĂ): Pe noi, mureșenii Darius, Corina și Petrică Mureșan, sfârsitul lui cuptor ne găseste pe meleagurile natele, la cea de-a 4-a ediție a Fiilor satului de Peste Mureș.
  Dorul de anii copilăriei și a meleagurilor natale ne trimite spre rădăcini. La fel cum copacii își au infipte adânc rădăcinile în pământ, și noi ne regasim rădăcinile la țară, la Subcetate.  Acolo, unde munca asiduă a câmpului se contopea cu învățătura, acolo unde bucuriile erau marețe iar fericirea venea din lucruri simple.  Și astazi, plecati de mai bine de 20 de ani, am regăsit aceeași simplitate  si mărinimie a oamenilor. Bucuria noastră a fost nespus de mare, pentru că am reușit să-i arătăam fiului nostru Darius rădăcinile stabunicilor, simplitatea si bunatate oamenilor de la țară, dar mai ales purtarea cu mandrie a portului popular.
  Vom spune prezent cu mare drag la fiecare evenimet legat de locurile natale.
   Mulțumim!

    ANDONE OANA: O zi frumoasă la a IV-a ediție a sărbătorii fiilor satului în Subcetate. Cu mare drag am cântat și ne-am bucurat de cei care au revenit acasă, la Subcetate. A fost un eveniment foarte reușit și mulțumesc din suflet de invitație, cât și de căldura cu care am fost primiți. Oameni gospodari, frumoși și bun la suflet! Să dea Dumnezeu să ne revedem și în alte dăți !



5. Album fotografic (Pavel Lădaru)











































6. Video: ALAIUL PARTICIPANTILOR, în drum spre biserică:

7. Convorbiri cu personalități originare în satul Peste Mureș. 
Accesați linkurile de mai jos pentru a le citi:

  - inginer agronom GAVRIL URZICĂ 

  -  profesor, etnograf, muzeolog, artist plastic ZOREL SUCIU

  - învățătoare AURELIA DEAC (n. URZICĂ)

  - ADRIANA SEBASTIANA MUSCĂ, studentă la Biotehnologie, în 2017

8. Un alt fel de întâlnire în satul Peste Mureș. Accesați linkul pentru vizualizare:


9. Din atmosfera altor vremuri:

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2024/06/o-furca-de-tors-unicat-la-muzeul-de.html





Publicat de la 3 comentarii:

sâmbătă, 11 mai 2024

In honorem, Fănică TĂSLĂVAN, locotenent colonel în rezervă

(S-a născut în 1959, la Sărmaş, domiciliul Subcetate; 
domiciliul actual Miercurea Ciuc)

Text publicat în cartea
LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, 
vol. 4, 2016, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 
Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

Vasile Dobreanu: Mă bucur să ne întâlnim atât de des la Subcetate!
Fănică Tăslăvan: Cum începuturile mele s-au întâmplat aici, am considerat că întoarcerea la obârşie, la pensionare, este un lucru firesc. Satul Filpea din comuna Subcetate este leagănul copilăriei mele. Primii ani ai vieţii i-am petrecut în comunitatea acestui sat, răsfirată pe dealuri şi văi, fără curent electric sau alte facilităţi ale binefacerilor civilizaţiei. Filpea este locul din care am coborât în largul vieţii.
Am cumpărat aici o casă şi terenul aferent în zona Pârâul lui Muscă, încă înainte de pensionare, respectiv în vara anului 2007. Locuinţa se află la kilometrul 1,5 pe D.C. 68, care face legătura între comunele Subcetate şi Gălăuţaş, traversând satul Filpea.

VD: „Locuinţa mea de vară e la ţară”, cum spune cântecul.
FT: Aşa e. Deocamdată, nu locuim permanent, deplasându-ne, de regulă, în perioada martie – noiembrie, la sfârşit de săptămână.

VD: Ne cunoaştem de foarte mulţi ani, fiind colegi de clasă în gimnaziu şi prima treaptă de liceu. Întâmplarea a făcut ca la sfârşitul clasei a X-a să ne împrăştiem toţi în toate direcţiile, fiindcă la Liceul din Subcetate nu s-a mai dat examen de admitere în treapta a doua, pentru un an. Eu am plecat la Liceul teoretic din Topliţa, actualul „O. C. Tăslăuanu”.
FT: Iar eu am ales Liceul industrial din Topliţa, la o clasă cu specialitatea prelucrări prin aşchiere.

VD: Există o legătură între numele tău, Tăslăvan, şi numele cărturarului din Bilbor, în memoria căruia s-a dat numele liceului topliţean?
FT: Desigur. Tatăl meu, Alexandru Tăslăvan s-a născut în comuna Bilbor. Am avut nedumeriri în privinţa numelui de familie destul de devreme, din cauza unei inadvertenţe de onomastică: în actele neoficiale era trecut numele Teslovan, în timp ce în documentele oficiale privind identitatea era trecut numele Tăslăvan. Chiar şi în catalogul şcolar am fost înscris cu numele Teslovan, până în clasa a VIII-a.
În clasa a IX-a, la Literatura română, am învăţat despre Octavian- Codru Tăslăuanu (1876-1942), originar din Bilbor. Profesoara Doina Dobreanu ne-a atenţionat că numele scriitorului este Tăslăuanu, şi nu Tăslăoanu, cum era trecut în manualul şcolar. Observând asemănarea între numele meu şi al lui O.C.Tăslăuanu, i-am pus problema tatălui meu. El a confirmat că ştie despre el, fiind rude mai îndepărtate, respectiv bunicul tatălui meu fusese văr cu scriitorul. Numele nu sunt identice fiindcă, după spusele tatălui meu, la starea civilă se puteau comite asemenea greşeli literale.

VD: La fel cum în familia noastră unii poartă numele Dobreanu, alţii Dobrean.
FT: Problema m-a preocupat şi după aceea. După câţiva ani, am găsit într-o librărie un volum comemorativ despre Octavian-Codru Tăslăuanu, coordonator fiind profesorul Ilie Şandru din Topliţa. Cartea, apărută la centenarul naşterii scriitorului,în 1976, mi s-a părut interesantă şi am citit-o cu mare curiozitate. Cel mai mult m-a impresionat confesiunea scriitorului din capitolul intitulat La un popas. Redau un fragment din acesta:
„Pornit din satul meu natal, din Bilbor, niciodată nu am visat la o viaţă uşoară şi la prea multe măriri. Îmi dădeam seama de mic copil că viaţa mea va fi o trudă fără odihnă, cum a fost şi a părinţilor şi a străbunilor mei. În Ungaria, ca român, la ce puteai aspira? La o biată profesiune liberă, cu ajutorul căreia să-ţi poţi agonisi pâinea cea de toate zilele. De aceea, în tinereţele mele m-am zbuciumat cumplit, neştiind pe ce cărare să apuc.”
Textul articolului din care face parte fragmentul citat a fost comunicat colectivului de redacţie al volumului comemorativ de către Gelu Voican-Voiculescu, nepotul de fiică al scriitorului, omul care a avut un anumit rol şi în evenimentele din decembrie 1989.

VD: Să revenim la confesiunea lui O. C. Tăslăuanu. Ce anume ţi-a artas atenţia? Te-ai recunoscut, cumva, în frământările lui?
FT: Mi-a dat să înţeleg că viaţa nu va fi uşoară, gândindu-mă la obârşia mea ţărănească, „că va fi o trudă fără odihnă”. Citeam această mărturisire tocmai în momentul în care „nu ştiam pe ce cărare să apuc”.

VD: Dar drumul vieţii tale începe în satul Filpea...
FT: Părinţii mei, Alexandru Tăslăvan ( 1928-2010) şi mama mea Alexandrina (Dina lui Ionuţ al Anei), născută Urzică (1927-2011), se ocupau cu agricultura de subzistenţă, însă au lucrat şi ca muncitori la unităţile de prelucrare a lemnului din localităţile Gălăuţaş şi Sărmaş - Hodoşa.
Mama Alexandrina   
 
   Fănică şi tatăl său în 1964
      
Sora mea Doina, mai mică cu opt ani decât mine, este căsătorită cu Valer Ciubucă şi locuiesc în satul Filpea – Pârâul lui Muscă. Au împreună trei copii şi se ocupă cu agricultura.
Imediat după familie, şcoala este cea care se ocupă cel mai mult de educaţia unui copil. În şcoala primară din satul meu Filpea, singura instituţie publică, am avut ocazia să cunosc dascăli minunaţi, care au reuşit să insufle elevilor dragostea pentru învăţătură: Lucreţia Ciubucă şi Ioan Lădaru.
Cursurile gimnaziale şi treapta I de liceu le-am continuat la Liceul din Subcetate. În această etapă am beneficiat de prestaţia unor profesori cu o bună pregătire, adevăraţi modelatori ai personalităţii elevilor. Îmi cer scuze că nu pot să-i menţionez pe toţi, însă nu pot să nu fac referire la profesorul pensionar Andrei Cotfas, omul care, în afară de cunoştinţele specifice disciplinei predate, ne ţinea adevărate discursuri despre orientarea şcolară şi profesională. Mai concret, ne făcea să înţelegem că este normal să tindem spre depăşirea condiţiei sociale, să nu rămânem neapărat la „coada vacii” de acasă şi la „ţăndările” de la Fabrica de cherestea din Hodoşa.
 
La sfârşitul clasei a VIII-a
Diriginte: profesor Ioana Dobreanu (căs. Roman)
 
Îmi amintesc cu plăcere de situaţia în care am fost „evidenţiat” de domnul profesor Andrei Cotfas în faţa clasei. Ne-a dat ca temă să conspectăm în caiete ceva din cartea de agricultură, urmând să ne noteze, luând în considerare, drept criterii, modul de întocmire, estetică, ortografie. Prezentându-i conspectul, m-a felicitat şi a trecut cu cerneală roşie pe caiet următoarea rezoluţie: „Caiet ordonat, cu un scris ales! Se notează cu 10 (zece).”

VD: Frumoase cuvinte omagiale la adresa profesorului nostru de agricultură, omul căruia îi datorăm, în bună parte, existenţa locaşului şcolar din Subcetate şi chiar înfiinţarea liceului teoretic, care, iată, durează de 55 de ani, fără întrerupere.
Ai urmat trapta a doua la Liceul industrial din Topliţa, din motivul deja menţionat.
FT: În perioada respectivă, printre altele, eram preocupat şi de aspecte abstracte ale lumii înconjurătoare, în plan gnoseologic, având mai multe întrebări decât răspunsuri. Soluţia salvatoare a venit în clasa a XII-a prin studiul filosofiei. Am putut să mă edific asupra celor mai generale aspecte din natură, societate şi gândire. Profesorul de filosofie Ioan Petruţ, poreclit de unii Feuerbach, era exigent, dar drept. La propunerea dumnealui, am reprezentat instituţia şcolară la Olimpiada de filosofie, faza judeţeană, apoi la faza naţională, unde am luat menţiune. Primul subiect a fost „Determinismul social şi libertatea umană”, iar la al doilea trebuia să realizăm un eseu dezvoltând fraza: „După cum filosofia îşi găseşte armele ei materiale în proletariat, tot astfel proletariatul îşi găseşte armele lui spirituale în filosofie.”
Trebuie să remarc atenţia pe care ne-a acordat-o diriginta clasei, profesoara de limba şi literatura română Lidia Carabiber, om de o calitate morală şi profesională deosebite.

VD: Cu un certificat de absolvire în meseria de prelucrător prin aşchiere, ai ales, totuşi Poliţia.
FT: În jurul vârstei de 21 de ani, preocupat de căutarea drumului în viaţă, mi-am exprimat crezul, valabil pentru toată viaţa, într-o poezie din care doresc să spun câteva strofe:
Timpul trece lent, dar sigur/ Şi aş vrea să mă asigur/ Pentru drumul viitor / Ce e încă incolor.
Sincer, cred că nu greşesc / Vreau să m-autodepăşesc;/ Acum nu sunt mulţumit:/ Visul nu mi s-a-mplinit.
Vremea n-a trecut, ştiu eu/ Să fii optimist mereu!/ Dacă eşti încrezător/ Poţi ieşi învingător.
Discutând pe-aceeaşi temă/ Pot să spun: sunt în dilemă, / Însă timpul n-a trecut/ Sunt încă la început.
Să sperăm că vom trăi/ Într-o lume a păcii, / Să creăm cert viitor/ Nouă şi copiilor.
Când vom îmbătrâni, / Copiii ne vor înlocui/ Cu misiunea, ştim cu toţii/ Să preia ştafeta vieţii.
Pot să spun încă o dată: / Viaţa este complicată; / Omul e – un clasic spune, / Natura cu conştiinţa de sine.

VD: Timpul s-a scurs încet de când scriai aceste versuri de tinereţe. Cum ai reuşit să te construieşti şi să te autodepăşeşti?
FT: Făcând un bilanţ al perioadei scurse de la data când îmi exprimam aceste stări de spirit, mă bucur să constat că aspiraţiile mele de atunci au devenit realitate.
În prioada 1982-1985 am urmat cursurile Şcolii militare de ofiţeri activi a M.I., arma poliţie. Am fost repartizat după absolvire la Poliţia Municipiului Odorheiu Secuiesc, unde am rămas doi ani, până în anul 1987.
1986, Ofiţer operativ în cadrul Poliţiei Mun. Odorheiu Secuiesc

Din 1987 până în 1998 mi-am desfăşurat activitatea în cadrul Inspectoratului de Poliţe Judeţean Harghita, la început ca ofiţer specialist la Serviciul de ordine publică, iar din 1994 ca şef serviciu de resurse umane.
În anul 1998 m-am mutat la Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Harghita, unde am ocupat funcţii de ofiţer specialist, adjunct al comandantului pentru ordine publică şi şef serviciu organizare şi cooordonare misiuni, până în anul 2007, când am trecut în rezervă, prin pensionare.

VD: Consecvent crezului şi aspiraţiei din tinereţe („Vreau să mă autodepăşesc”), e vădită preocuparea ta pentru perfecţionare şi autodepăşire prin paşii parcurşi pe linie profesională.
FT: Da, în perioada de activitate, am urmat cursurile Facultăţii de Drept „Lucian Blaga” din Sibiu (1992-1996), precum şi studii de specializare în domeniul managementului, la Centrul de studii postuniversitare Bucureşti, în 2001.

1 Decembrie 2003, Miercurea Ciuc
Salutul Jandarmeriei la Monumentul Soldatului Necunoscut

2005, la întâlnirea de 20 de ani de la absolvirea Şcolii Militare
 
Cu privire la activitatea profesională, pot concluziona că am muncit într-un mediu multicultural şi că am avut tangenţe cu persoane aparţinând tuturor categoriilor sociale. Am ocupat poziţii în care munca în echipă şi comunicarea au fost esenţiale.
Cariera militară şi-a pus amprenta asupra conduitei cotidiene, spiritul de ordine şi rigurozitatea reprezentând mijloace de eficientizare a activităţilor întreprinse. Ca şef al unor structuri aparţinând celor două instituţii – Poliţie şi Jandarmerie- am avut atribuţii de conducerea activităţii altor persoane, ocazie cu care am aplicat un management participativ.

VD: M-am simţit mereu mândru de tine, pentru performanţele tale, în calitate de varvigeni şi colegi de şcoală la Subcetate. Cred că nu sunt cu nimic mai prejos realizările tale în plan familial…
FT: Soţia mea, Elisabeta Tăslăvan, e referent la Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului Harghita. Este o minunată soţie şi mamă, o bună gospodină, cu spirit exemplar de ordine şi curăţenie. S-a ocupat cu devotament, dăruire şi iubire de creşterea şi educarea copiilor, când eu, datorită specificului profesiei, plecam de acasă dimineaţa şi reveneam, de cele mai multe ori, seara. Fiul meu, Cristian-Octavian, de 28 de ani, este inginer de petrol şi gaze în cadrul Weatherford International Eastern Europe, cu sediul în Ploieşti. Fiica mea, Adriana, de 25 de ani, este psiholog în cadrul ON Institute Bucureşti, ocupându-se de copiii autişti.
1994

1995, la Cheile Bicazului

2005, la Budapesta
 
VD: Felicitări pentru copiii voştri, cea mai importantă realizare familială. Te întorci foarte des în satul natal. Cum îl vezi, raportându-te la copilăria ta?
FT: Făcând o comparaţie cu perioada copilăriei mele, constat că s-a produs un salt, deloc de neglijat, în privinţa condiţiilor de viaţă ale locuitorilor: introducerea reţelei electrice (cu excepţia unor gospodării amplasate pe numitul Deal al Ţiganilor), instalarea internetului, înfiinţarea grădiniţei la Şcoala primară din satul Filpea, îmbunătăţirea infrastructurii. Referitor la acest din urmă aspect, în cursul acestui an se va finaliza reabilitărea şi modernizărea Drumului comunal 68, care va fi asfaltat până la limita cu comuna Gălăuţaş, lungimea totală fiind de 5,5 km.
Ceea ce mă îngrijorează puţin, tot comparativ cu perioada când eram copil, este tendinţa de depopulare a satului Filpea. Dacă în urmă cu câteva decenii cauza o reprezenta migraţia de la sat la oraş, în prezent tinerii pleacă în străinătate datorită posibilităţilor foarte reduse de câştig din zonă. Nici creşterea animalelor nu este rentabilă, însă rămâne, în continuare, principala sursă de asigurare a existenţei.

VD: Îţi mulţumesc pentru invitaţia ta la casa voastră de vacanţă din satul Filpea şi pentru acest periplu prin amintirile tale. Doresc să ne întâlnim cât mai des la Subcetate.






 

 
Publicat de la Niciun comentariu:

joi, 9 mai 2024

Pe firul unor povești de viață, la Gura părâului DUDA, afluent al Mureșului, la SUBCETATE

 Moto:
  Închis în cercul aceleiaşi vetre
fac schimb de taine cu strămoşii,
norodul spălat de ape subt pietre.
Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult
în mine cum se tot revarsă
poveştile sângelui uitat de mult.
            Lucian Blaga, BIOGRAFIE

  E sâmbătă, 27 aprilie 2024, Ajunul sărbătorii FLORIILOR - o zi minunată de primăvară, care mă ademenește să ies din casă, să pornesc în drumeție, să mă bucur de magia acestui anotimp, creată de renașterea naturii, înnoire perceptibilă cu toate simțurile: concertul păsărilor cu acompaniamentul cucului al pupezei și al greierilor îmi încântă auzul; aerul înmiresmat de prospețimea vegetației și de florile pomilor ce anunță rodirea îmi dezmiardă simțul olfactiv; verdele crud al ierbii, sălciilor și pomilor, în care mijesc și florile, întinderile cerului azuriu cu nori bucălați, Mureșul cu apa brăzdată de prezența rațelor sălbatice, poiana cu oițe și berze, păduricea de la confluența pârâului Duda cu râul Mureș îmi bucură ochii.
  Cobor spre Mureș, îmbrățișând cu privirea frumusețea din jurul meu, simt cum mă cheamă pădurea cu brazii ei falnici, străjeri statornici ai acestui loc, vizitat uneori și de Moș Martin.











  Drumul e domol, practicabil, îngrijit de curând, ușor de parcurs. Mă încurajează și Toto, cățelul mei, statornic prieten de drumeție, dornic și el de noi senzații. Ne îndemnăm la drum și ne stimulăm reciproc bucuria fără cuvinte, cu încredere unul în celălalt.


  Au trecut poate 10 ani de când nu am mai parcurs drumul acesta, dar revederea locurilor din această parte a satului îmi trezește multe amintiri.
  În drumul nostru spre locul de pe Dealul Duzii de Sus, parcurs altădată împreună cu părinții mei, îl întâlneam uneori pe Moș LUCA, prilej de bucurie, prin scurtele conversații purtate de dumnealui și tata.
  L-am căutat pe Moș Luca - VASILE GAFTON - în anul 1997, cred, când mă documentam pentru monografia comunei Subcetate.
  Despre întâlnirea aceasta cu Moș Luca, a se vedea linkul de mai jos:


   Luca Gafton era descendentul unei vechi familii din Sobcetate și ultimul care mai purta acest nume de familie. Era nepotul de frate al învățătorilor PETRU GAFTON, care a profesat în Subcetate, și DUMITRU GAFTON, al cărui nume îl poartă școala Gimnazială din Gălăuțaș.
  Despre acești „ctitori de neam”, vezi linkul de mai jos:


  Revăzând azi cătunul cu câteva case de la gura pârâului Duda, am rămas profund impresionată. Locul ce prin anul 2000 era aproape lipsit de viață, a devenit aproape de nerecunoscut, prin vrednicia celor care traăiesc aici.
  Glasul pământului, spiritele străbunilor nu lasă ca acest colț de rai să fie abandonat!

  Dana și Sorin ROȘCA, nepoții lui Moș Luca, împreună cu fiii lor , ANDREI și SERGIU, cu dragoste, pricepere și bun gust au reînsuflețit așezarea străveche a familiei Gafton (autentificată în documentele secolului al XVIII-lea) și pun pun în valoare potențialul turistic al locului.
  Casa lui Moș Luca a rămas neclintită, falnică; a fost doar reabilitată, pastrându-i-se târnațul specific arhitecturii tradiționale din zonă și a devenit loc de refugiu pentru familie.
  Au fost anexate, pentru turiștii dornici să petreacă clipe de neuitat în vecinătatea pădurii și a pârâului Duda, CĂSUȚA DIN PĂDURE, CABANA DUDA, ciubărul pentru baie în aer liber, leagăne în jurul unui amplasament pentru foc, barbecue... 







  Iată un formidabil loc de popas și start pentru excursii împrejur pe drumuri de munte!
💥💥💥

Tot pe DUDA:


Publicat de la Niciun comentariu:

joi, 18 aprilie 2024

In honorem , LEONTINA BURUIAN, profesor gr. did. I


Text publicat în cartea
LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE
Editura Cezare-Codruța Marica, vol. IV, 2015
Autori: Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu

 Doina Dobreanu: Doamna Buruian, trăiți de foarte mulți ani în Târgu-Mureș, dar Subcetate înseamnă locul naşterii dumneavoastră, înscris în Cartea de identitate. Ce amintiri vă mai leagă de acest loc? 
Leontina Buruian (n. Doți, în 1945): Aşa este. M-am născut în Subcetate, unde am petrecut primii ani ai copilăriei, în casa bunicului, alături de mama şi cele trei verişoare ale mele. M-am bucurat de multă dragoste şi afecţiune familială. De la mama am învăţat să ţes, să cos, să croşetez şi să tricotez, astfel că tricotatul şi croşetatul au devenit mai târziu pasiuni, pe lângă sport şi citit.

Doina Dobreanu:  Târgu-Mureş este oraşul în care v-aţi format, apoi v-aţi împlinit, profesional şi familial.
Leontina Buruian Am plecat din Subcetate la Târgu Mureş după clasa a VI-a. Aici am urmat liceul, iar după facultate am fost repartizată ca profesor tot aici. Sunt căsătorită cu medicul Mircea-Marian Buruian, care este profesor universitar la Facultatea de Medicină din Târgu-Mureş şi şeful Clinicii de Radiologie de la Spitalul Judeţean de Urgenţe. Se ocupă de pregătirea studenţilor, rezidenţilor şi de doctoranzi. Coordonează activitatea Clinicii de Radiologie.

Doina Dobreanu:  V-aţi familiarizat cu şcoala, în Subcetate. Ce amintiri păstraţi din vremea aceea?
Leontina Buruian: Am urmat cursurile preşcolare, primare şi primele două clase de gimnaziu în comună, după care m-am transferat, împreună cu alte două colege, la Liceul „Papiu Ilarian” din Târgu-Mureş, cel mai bun liceu din oraş. În comună am avut dascăli foarte buni, de excepţie, drept dovadă fiind faptul că nivelul nostru de cunoştinţe, al celor trei eleve venite de la Subcetate, era net superior faţă de cel al clasei de la „Papiu” din care făceam parte.
Îmi amintesc de educatoarea noastră, a mea şi a verişoarelor mele din Sărmaş, pe care o iubeam toţi copiii foarte mult. Ea avea o pregătire polivalentă şi stăpânea arta de a organiza activitatea instructiv-educativă, fiindcă trebuia să instruiască, să observe cu atenţie, să fie capabilă a interpreta reacţiile copiilor, să aibă o sensibilitate aparte, să posede arta cuvântului şi a gestului, aceea a naratorului care ştie să dea viaţă unei povestiri, să aleagă cele mai eficiente exerciţii şi jocuri pentru dezvoltarea motricităţii.
Apoi, în cursul primar, am avut trei învăţătoare, una mai bună decât cealaltă: preoteasa Paulina Suciu, Lucreţia Ciubucă, soţia profesorului Ioan Sandu, director al şcolii, şi Cornelia Gherasim. Ele ne-au insuflat dragostea pentru învăţătură, dorinţa de a citi şi a scrie frumos. În clasele de gimnaziu urmate la Subcetate, am avut profesori foarte buni, între care profesorul de matematică Toader Suciu, profesorii Mureşan, Fărcaşu, Moraru şi Andrei Cotfas.

Doina Dobreanu:  Da, aţi prins o perioadă fastă a şcolii din Subcetate. Aici s-a înfiinţat în 1955 primul liceu din zona Topliţa, la care au fost repartizaţi profesori foarte buni. Cred că unul din motivele plecării dvs. din Subcetate a fost şi acela că, după trei ani,în 1958, cursul liceal, împreună cu profesorii, a fost transferat la Topliţa, reşedinţa de raion, liceul fiind reînfiinţat la Subcetate în anul 1961. Să urmeze un liceu, copiii din Subcetate trebuiau să plece. Aţi ales să mergeţi la Târgu-Mureş, la Liceul „Papiu Ilarian”.
Leontina Buruian: În anul 1960, un rând de clase de la acest liceu au trecut la Liceul „Boyai Farkas”, unde am terminat în 1963. Clasa din care făceam parte era o clasă reală, formată din 30 de elevi, cu elevi foarte buni la învăţătură şi sport. Colegii mei practicau atletism, volei şi baschet la Şcoala Sportivă, cu rezultate deosebite. După absolvire, mulţi au dat admitere la diferite facultăţi: medicină, farmacie, chimie, agronomie, inginerie, filologie etc. şi au obţinut rezultate bune.

Doina Dobreanu:  Dumneavoastră?
Leontina Buruian: Am dat admitere în acelaşi an, 1963, la Facultatea de sport (I.C.F.) pe care am terminat-o în 1967. Perioada studenţiei a însemnat pentru mine multă muncă şi descoperirea drumului pe care urmam să păşesc, întâlnirea cu profesori de excepţie, a căror amintire o păstrez cu respect şi legarea unor prietenii care au rezistat în timp şi pe care le preţuiesc. Profesorii noştri, artişti în formarea şi modelarea personalităţii unor oameni, s-au aplecat cu pricepere şi răbdare asupra noastră şi ne-au picurat în suflet magia dedicării profesionale, arta de a educa prin noi pe alţii.

Doina Dobreanu:  Apreciez recunoştinţa purtată dascălilor dumneavoastră.
Leontina Buruian: În toţi anii de profesie m-au însoţit chipurile unor mentori – educatoare, învăţători, profesori -, cărora le datorez credinţa neclintită în veşnicia unor valori umane şi morale, ca şi puterea de a lupta pentru perpetuarea lor prin generaţiile de copii pe care i-am avut în grijă. Este vorba despre demnitate şi verticalitate, despre omenie şi bun-simţ, despre sinceritate, adevăr şi corectitudine, despre a şti să ne onorăm statutul prin fapte şi performanţe.

Doina Dobreanu: Anul de absolvire a facultăţii, 1967, a reprezentat, cred, începutul carierei dvs. didactice.
 Leontina Buruian: Da, la absolvire, am fost repartizată în învăţământ la Liceul Pedagogic din Târgu-Mureş, de unde m-am pensionat în 2003. Liceul Pedagogic funcţiona în aceeaşi clădire cu Liceul „Bolyai Farkas”. Am fost mândră că am revenit în fostul meu liceu, în calitate de profesoară de educaţie fizică, şi că pot instrui viitorii educatori şi învăţători. Pe lângă clasele de pedagogic, predam şi la clase din liceul teoretic. De fiecare dată când păşesc în incinta liceului, mă simt învăluită de candoarea şi nostalgia tinereţii.
Fiind colegă cu foştii mei profesori, respectul şi stima mea faţă de ei nu au dispărut. Mai degrabă, sunt recunoscătoare pentru că mi-au vegheat acei frumoşi ani, m-au călăuzit spre mai bine, mai frumos, mai drept. A fost o mare onoare pentru mine să pot sta alături de aceşti oameni deosebiţi care mi-au îndrumat opţiunile spre profesia didactică. Am dezvoltat în mine recunoaşterea că dascălul, prin munca lui şi prin fineţea sufletească, este un adevărat artist care modelează suflete tinere, plămădind adevăratele valori ale lumii: oamenii.
Ştiam că nobila misiune a dascălului nu este deloc uşoară, dar, dacă profesorii mei au reuşit să rămână în conştiinţa mea şi a colegilor mei, ocupând un loc special, mi-am propus să reuşesc şi eu să-mi îndeplinesc cu onoare rolul de a transmite generaţiilor viitoare nu numai cunoştinţe, ci şi ceea ce am învăţat de la profesorii mei: SĂ FIU OM. Mi-am dorit să fiu mentor şi să am discipoli, să fiu sănătoasă şi să am puterea să-mi pot privi trupul şi gândul fără să mă scârbesc. Am trăit permanent bucuria de a dărui, la rândul meu, ceea ce mi-a fost dăruit, curajul, cinstea şi spiritul de dreptate.

 Doina Dobreanu:  V-aţi descoperit de timpuriu înclinaţiile sportive şi, apoi, aţi transformat activitatea sportivă nu doar în pasiune, ci şi în profesiune.
 Leontina Buruian: Sportul îţi dă posibilitatea să-ţi cunoşti forţele, limitele. Sportul înseamnă viaţă. A fi sportiv înseamnă a te învinge pe tine însuţi, a te domina.
Sportul dezvoltă sensibilitatea la cultură, vizează capacitatea de a înţelege, accepta şi aprecia diferite modalităţi de exprimare proprii artei şi culturii şi conduce la dezvoltarea unei personalităţi armonioase, tolerante, care îmbină un simţ al propriei identităţi cu respectul pentru diversitate.
Sportul trebuie să aibă o valoare morală: omul trebuie să tindă spre perfecţiune, să fie frumos şi bun, să iubească frumosul. Spiritul sportiv este un spirit de nobleţe.

 Doina Dobreanu:  Aţi făcut sport de performanţă...
 Leontina Buruian: Da, în perioada 1959 1984, atletism şi volei.

 Doina Dobreanu:  Adică, încă din gimnaziu.
 Leontina Buruian: Încă în clasa a VII-a am dominat concursul de atletism la nivel naţional. Am fost şi campioană junioară, apoi universitară la atletism. Făcând parte din lotul naţional de atletism, am participat în campionate internaţionale. Am jucat volei la Şcoala Sportivă, la Medicina Târgu-Mureş, divizia B, în echipa Liceului Pedagogic. În anul 1984 am participat la faza naţională cu echipa de volei a dascălilor, ocupând locul 2.
Aş vrea să menţionez Premiul pe care mi l-a acordat Comitetul Internaţional Olimpic pentru activitatea mea sportivă.

 Doina Dobreanu:  Felicitări! Să vorbim şi despre activitatea dvs. de dascăl.
 Leontina Buruian: Încă din prima zi de activitate la Liceul Pedagogic, conducerea şcolii mi-a trasat mai multe sarcini: diriginte, îndrumător U.T.C., responsabil de cerc pedagogic. Am condus cercuri sportive ale elevilor la diferite ramuri sportive şi am participat cu elevii în multe competiţii.
Mi-am susţinut toate gradele didactice. A învăţa să înveţi este cheia succesului într-o lume dinamică în continuă schimbare, în care individul este obligat să înveţe de-a lungul întregii sale vieţi.
Am lucrat ca profesor de educaţie fizică în perioada 1967-1972, apoi am îndeplinit, pe rând, diferite funcţii şi responsabilităţi: director adjunct la Şcoala Sportivă cu catedra la Liceul Pedagogic, director adjunct cu munca educativă la Liceul Pedagogic (1985-1988), director adjunct şi director (1994-2000), lector la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, secţia extensie pentru învăţători şi educatori din Târgu-Mureş (2000-2008), coordonator ştiinţific la lucrări de absolvire ale studenţilor, coordonator ştiinţific al lucrărilor pentru obţinerea gradului didactic I (învăţători, educatoare).
Amintesc câteva din activităţile pe care le-am desfăşurat:
Am susţinut ore în cadrul Programului pentru învăţământul rural (program finanţat de M. Ed. C.T şi Banca Mondială); am susţinut ore în cadrul programului de formare continuă a învăţătoarelor şi educatoarelor, Magister II, modul I; am fost responsabila cercului pedagogic al profesorilor din liceu (1975-2005); am fost metodist al Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş; am organizat cursuri de perfecţionare cu învăţătoarele şi educatoarele din judeţ.
Am participat la stagii de pregătire cu directorii din liceele pedagogice, cu profesorii de educaţie fizică din liceele pedagogice, la nivelul naţional şi al Academiei Olimpice Române.
Am făcut parte din colectivul Proiectului „Cerinţe Educaţionale Speciale pentru Toţi” (Posdru), care s-a desfăşurat la Durău (2010-2012); am făcut parte din conducerea Academiei Olimpice, filiala Mureş (1995-2008).
Am participat cu echipele reprezentative ale liceului la competiţiile sportive organizate la nivelul oraşului, al judeţului şi al ţării. În 1977, echipa de volei fete a fost promovată în divizia şcolară B.
Am organizat în 2002, împreună cu alte cadre didactice, Crosul Olimpic la nivel de oraş, judeţ şi ţară.

 Doina Dobreanu:  După o carieră didactică atât de bogată, sentimentele din care vă hrăniţi la pensionare nu pot fi decât cele ale învingătorului: bucurie şi satisfacţie, împlinire şi mulţumire, linişte şi pace sufletească.
 Leontina Buruian: În şcoala în care am profesat, m-am simţit apreciată, ocrotită şi iubită. Elevii erau inteligenţi, sensibili, responsabili, respectuoşi şi frumoşi. Sunt momente în care simt că a fi dascăl e cel mai frumos dar al Dumnezeu în alegerea meseriei. E o meserie pe care o văd, de cele mai multe ori, ca o deschidere spre artă; e muncă, sprijin şi plenitudine.
Drept mărturie a aprecierilor de care m-am bucurat sunt diplomele de excelenţă şi Diploma „Gheorghe Lazăr”.
Profesorii, icoane ale adolescenţei şi tinereţii noastre, ne-au învăţat să respectăm valorile, să muncim şi să năzuim, să iubim copiii, să ne facem meseria de dascăl cu drag, cu demnitate, răbdare, responsabilitate şi cu dorinţa de autodepăşire. Eu cred că am reuşit.

 Doina Dobreanu:  Vă felicit călduros şi împărtăşesc bucuria dvs.
Aveţi un adevărat cult pentru dascăl şi misiunea Lui. Bunuri de preţ sunt „cărţile de învăţătură” pe care le lăsaţi dascălilor în formare şi celor dornici de autodepăşire. Despre ce cărţi e vorba?
 Leontina Buruian: Am scris şi publicat două cărţi: „Educaţia fizică şi şcolarul mic” (526 p.) şi „Educaţia fizică în grădiniţă” (446 p.)

 Doina Dobreanu:  Înainte de a vă mulţumi pentru disponibilitatea de a vorbi despre dvs., vă întreb doar atât: Care este crezul dvs. de viaţă, al profesorului de educaţie fizică?
 Leontina Buruian: În activitatea mea didactică, m-am bazat pe ideea că sportul creează frumuseţe fizică şi sufletească, dă sănătate, vigoare, putere de muncă, mobilitate şi bucurie, educă voinţa şi leagă prietenii stabile şi trainice.
Frumuseţea eternă a sportului este „să te cunoşti, să te stăpâneşti, să te învingi, el te învaţă să câştigi în mod cinstit, te învaţă să pierzi în mod demn, prin urmare, te învaţă ce este viaţa.” (Pierre Coubertin)
 

Publicat de la Niciun comentariu:
Abonați-vă la: Postări (Atom)