VIAŢA la SUBCETATE: In honorem, GAVRIL URZICĂ, inginer agronom

Text publicat în cartea

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE,

vol. 3, 2015, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș,

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

Doina Dobreanu: Istoria mare a neamului nostru se compune din toate istoriile mărunte, personale, înșirate la nesfârșit. Ele amintesc adesea de oameni și locuri mai puțin cunoscute. Fiecare om are o poveste, cea mai frumoasă din câte s-au spus vreodată. Cum începe, domnule inginer Gavril Urzică povestea dvs.?

Gavril Urzică: Povestea mea începe, ca și a altor copii, în casa părintească. Locul nașterii mele îl reprezintă cătunul Peste Mureș, din localitatea Subcetate. La vremea aceea, pe la sfârsitul anilor 50, Peste Mureș era un sătuc tânăr, cu oameni în putere și buni gospodari. La fiecare casă erau cel puțin 2 copii, dar erau și familii cu 5-6 copii. Când începusem școala, de Peste Mureș mergeam împreună o ceată de 25-30 de copii. În copilăria mea puteam face fără probleme o echipă de fotbal pentru a juca cu Podireiul sau cu Fața. Astăzi mai pleacă de aici spre școală 3-4 copii.

Iarna, când gerurile înghețau apa Mureșului, pe la podul de lemn treceam peste gheață odată cu săniile cu cai sau boi. De multe ori ne îngheța vârful nasului sau lobul urechii, dar dădeam repede cu zăpadă și ne continuam drumul. De Crăciun sau de Anul Nou, răsunau colindele și urăturile Peste Mureș, ca de altfel în toată Subcetatea.

Vara, toți copii ajutam în gospodarie: unii mergeam cu animalele la pășune, alții, mai mari, la lucrările câmpului. Îmi aduc aminte de matușa Iulia, sora bunicii, care ducea dimineața lapte la Hodoșa, de unde se întorcea cu fructe în canderele de lapte, toamna cu struguri de la aprozarul lui Bogdan, și ne împărțea nouă, copiilor, bunătățile cumpărate. Un lucru pe care trebuie să-l remarc este cum cei din cătun mergeau grupuri - grupuri la cules de afine sau zmeură, la Mortonca ori Bătrâna. La întoarcerea acasă, cu vasele pline, duceau câte o farfurie și vecinilor care nu puteau merge la cules. Același lucru se întâmpla și în preajma sărbătorilor de iarnă, când se tăiau porcii. Se împărțea, pe rând, pomana porcului cu vecinii, deși la fiecare casă era un porc de tăiat. Astăzi, economia de piață a schimbat aceste obiceiuri.

De multe ori, pe când veneam vara cu vacile de la pașune, aceeași mătusă Iulia ieșea cu ligheanul cu pancove calde la drum și-i servea pe toți copiii, ea neavând copii. Pentru noi, cei patru frați, ea a fost mai mult decât o bunică, în special pentru fratele Nicu, care, de altfel, era idolul ei, cu toate că era și cel care făcea cele mai multe șotii. Ea îl apăra tot timpul în fața părinților.

În serile de iarnă mama era la stative, dar înainte de Crăciun, de acolo, de la stative, ne învăța frumoasele noastre colinde.

La mătușa Iulia, suferindă din cauza reumatismului, în fiecare seară se adunau vecinii Iacob cu Anuța, Pavel cu Anuța, Mihai cu Anuța, badea Florea, Măriuca lui Gavril și alții. Femeile torceau lână, in și cânepă, bărbații povesteau întâmplări de pe front, iar noi, copiii, ascultam până adormeam. De neuitat sunt clăcile din vremea deșfăcatului porumbului! Și toate acestea, la lumina lămpii cu petrol…

Doina Dobreanu: La întâlnrea fiilor satului din 2011, ținută în grădina casei părintești din cătunul Peste Mureș, din Subcetate - fratele mai mic, Nelu, fiind unul din organizatori -, a fost prezentă toată famila. V-ați întors „acasă”, pentru o zi, la fel ca toți cei înstrăinați.

Este emoționantă evocarea acestui eveniment, așa cum l-a trăit fiul dvs., Vasilică: „Ce m-a marcat profund a fost momentul când am intrat în curte: bunica ne aştepta în prag, îmbrăcată cu cămaşa ei de mireasă. Pentru mine pregătise cămaşa de mire a bunicului meu. Ochii ei blânzi mi-au luminat ziua şi m-au reîntors în timp…
Când îmbrăcam această veche cămaşă românească şi mă încingeam cu chimirul, simţeam cum inima-mi tresare, simţeam cum sângele stăbunilor mei clocoteşte în mine. Mă simţeam acasă!” [1]
Sunteți unul din numeroșii urmași ai lui Urzică Niculai a Marii de Peste Mureș, întemeietorul acestui cătun, se zice. Nicolae, Dumitru, Gavril și Ioan sunt nume frecvent întâlnite la urmașii acestui străbun. În amintirea cui vi s-a pus numele Gavril? Ce simțiți purtându-l? Simțiți „cum sângele străbunilor clocotește” în dvs., ca să-l citez pe fiul Vasilică?

Gavril Urzică: Întâlnirea fiilor satului nostru a fost un formidabil motiv de aduceri aminte de oameni, de întâmplări, de cei care au plecat în țară sau în lume, de cei care au plecat pe alte lumi, și pentru aceștia din urmă, un gând frumos pentru totdeauna. Încă în satul nostru oamenii țin la a-și boteza copiii cu nume frumoase, românești. Mătușa Iulia a fost cea care a sfătuit-o pe mama să-mi pună numele Gavril, în amintirea soțului ei, disparut pe front în Rusia. Am continuat și eu la fel și i-am dat fiului meu numele Vasile-Tudor, iar el i-a dat nepotului meu numele Tudor-Nicolae, spre a duce mai departe numele și faima lui Mitru lui Bujor, nepotul lui Nicolae a Marii.

Doina Dobreanu: „Un om de care îmi aduc aminte cu mare drag este fratele mai mare al tatălui meu – își amintește fiul dvs.[2] Era bun, generos şi blând şi de aceea toţi îl iubeau şi îl apreciau. Unchiul Nicu era o persoană minunată, un om pe care l-am stimat şi de la care am învătat o mulţime de lucuri... Îl consideram un al doilea tată. Pentru el, eu eram Zmeul Zmeilor.”

Amintirea fratelui Nicu a rămas vie pentru toți cei care l-au cunoscut. Era vesel, optimist, plin de umor. Ați putea să povestiți una din ghidușiile lui, sau dintre cele făcute împreună?

Gavril Urzică: Despre fratele Nicu aș putea să scriu romane, în multe volume. Era pasionat încă de mic de pescuit, avându-l ca inițiator pe nașul nostru, preotul Suciu. Pleca la scăldat și mai venea seara, mai ales când era ceva de lucru acasă, ori în gospodăria noastră era mereu. Ajunsese ca dimineața să-i spună mamei „Bate-mă de dimineată ca să mă știu scăpat de o grijă!” În liceu era elev bun la învățătură, dar cu disciplina stătea mai prost. Unde se întâmpla o trăsnaie și Nicu era prezent. O singură dată a lipsit de la o șotie, când o bună parte din clasa lui s-a dus în inspecție la o clasă mai mică ce avea desen cu profesorul Cionca. În trupa respectivă era Paraschiva, sora cea mai mică a mamei, premianta clasei, atât la învațatură cât și la disciplină. Să vezi atunci cum îi explica mamei, și încă cu multă seriozitate, că se întâmplă și altora să mai facă greșeli.

Fratele Nicu Urzică (mijloc), împreună cu prof. Maria Cotfas și prof. Ștefan Popa în Comedie cu oltenii (1972).

El dormea de obicei la matușa Iulia, iar pe vreme de seară pleca pe la Centru, cu întoarceri, de multe ori, după miezul nopții. Dimineața, când mama o întreba pe matușa Iulia la ce ora a venit Nicu seara, ea îi răspundea că pe la ora 9 era acasă. Cu toate acestea, o dată a fost nevoită să suporte urmările faptului că îl apara mereu pe Nicu. Era prin clasa a noua și peste zi, la școală, Nicu spărsese o sobă. După amiaza, își făcu apariția profesorul Andrei Cotfas. Când Nicu îl văzu intând pe poartă, intră în canapeu deoarece bucătăria mătușii nu avea altă ieșire în afară de cea din fața casei. Cum intră în bucatarie, Andrei o întrebă pe matușa: „Unde-i răul de Nicu?” Mătușa îi răspunse că nu știe. Dar nu mai trece mult și, cum Nicu era rotofei încă de atunci, se desprinse scândura din partea de jos a canapeului și Nicu fu depistat înăuntru. Canapeul avea la mijloc o chingă care l-a împiedicat pe Nicu să scape de cele câteva scatoalce aplicate de profesor. A fugit pe ușă, rămânând ca săraca mătușa Iulia să dea explicații și să tragă ponoasele. „Să-ți fie rușine, verișoară, că spui minciuni!, i-a spus Andrei Cotfas și-i ținu o întreagă citanie.

Doina Dobreanu: „Întorcându-mă în timp, îmi aduc cu mare drag aminte de anii de pruncie. Cătunul Peste Mureş, sub Cetate, e un loc deosebit pentru mine, un loc ce a rămas în sufletul meu pentru totdeauna: e locul în care îmi simt rădăcinile! Sunt mândru că mă trag de aici şi sunt ceea ce sunt datorită unor oameni măreţi, Oameni cu un suflet mare şi cu o inimă de aur...” [3] Așa își începea fiul dvs., Vasilică, în 2011, cu ocazia reuniunii fiilor satului, amintirile de vacanță petrecute aici, la bunica. Și povestea lui, spusă cu haz, este impregnată de nostalgia acelui timp lipsit de griji și a mirosului de „pancove și pupurei aburinzi”, de umor clad și sinceritate, de bucuria spunerii, de amintirea icoanei bunicii „cu ochi albaștri plini de viață”, de dojana bunicii pe care a simțit-o în privirea ei: „Nu pot să uit ochii bunicii ! Scăpărau scântei şi albastrul lor părea să fiarbă. Cearta aceea am simţit că a durat trei zile şi trei nopţi, iar visele mele cu pancove şi pupurei s-au spulberat.”

Evocarea timpului petrecut în casa bunicii Mărioara devine un pretext pentru Vasilică de a-și mărturisi dragostea pentru acest loc, „unde își simte rădăcinile” și care „a rămas în sufletul său pentru totdeauna”, dar și mândria apartenenței la acest loc strămoșesc, cu „oameni măreţi, Oameni cu un suflet mare şi cu o inimă de aur”.
Cum ați reușit să-i cultivați fiului dvs. iubirea, mândria și interesul față de familie și strămoși?

Gavril Urzică: Cred că aici am și eu un rol, dar Marcela, soția mea, are rolul principal. A fost primită în familia mea cu bucurie, iar ea s-a simțit bine Peste Mureș și în Subcetate, în general. La rândul ei, provine dintr-o familie serioasă și a reușit să-i imprime și fiului meu Vasile un caracter frumos de care suntem mândri.

Doina Dobreanu: Care a fost parcursul dvs. școlar și cum ați decis să deveniți inginer agronom?

Gavril Urzică: Am crescut într-o familie de oameni gospodari, dar trebuia să facem și noi treabă, fiecare după puteri. Tata s-a angajat la I.S.A.R, o întreprindere ce cumpara animale din toată zona fostului raion Toplița și le trimitea cu vagoanele în alte zone ale țării, iar noi trebuia să-l înlocuim la muncile din gospodărie sau de la câmp, alături de mama care era de o hărnicie de nedescris. Bineînțeles, părinții puneau accent primordial pe școlarizarea noastră. Toți patru frații am început școala elementară și am terminat liceul la Subcetate. Îmi aduc cu placere aminte învățătoarele mele, Anuța Hanga, Criștiu și Dina Suciu, de profesorii Andrei Cotfas, Traian Ciociu, Dan Cremenciuc, Livia Bibu, Aurel și Ioana Roman, Gicu Cotfas, Nicolae Becze, Petrică și Maria Cotfas, Ștefan Popa, Emil Dițu, Carol Stoica, Valer Vodă, Emil Țepeluș, Marin Moise, Timotei Ciorap, de foștii colegi de clasă și de școală, de practicile agricole din liceu și, nu în ultimul rând, de Nota zero la purtare, piesa de teatru în care jucam împreună.

Eram la liceu, în clasă cu profil real, iar profesorul Dițu ne preda matematica și fizica. Eram bun la aceste discipline, și nu numai. Domnul Dițu avea planuri pentru mine să urmez facultatea de construcții, dar i-am înșelat așteptările. Am mers la agronomie… În Subcetate, consider că am fost un deschizător de drum în acest domeniu.

După cum spuneam, în gospodarie aveam pamânt destul de mult și animale. De mic eram familiarizat cu muncile agricole. Tata era adeptul mecanizării. A apelat la aratul mecanizat imediat ce au aparut la S.M.T. Lazarea tractoarele, iar el a putut să rezolve să le aducă și la noi, pentru început numai noaptea. Sigur, era mult mai ușor pentru toți din familie, față de aratul cu animalele. Încă de atunci mă gândeam la profesia mea de mai târziu.

După ce terminam cu însămânțatul și plantatul, pe la începutul lui iunie, pe când câmpul era în plină vegetație, dumineca înainte de masă, tata îmi propunea o plimbare să vedem cum au rasărit culturile. Timpul era frumos, culturile arătau bine, tata era satisfăcut, pajiștile dintre culturi erau pline de flori din zeci de specii, iar eu mă simțeam liber. Niciodată nu mi-a plăcut munca de birou. Meseria de inginer agronom mi-a permis să fiu liber și avea ceva aparte, în fiecare an reluai un ciclu de viață, cu noi culturi, cu încercarea de a repara ce nu ai făcut bine în anul precedent.

Doina Dobreanu: Ați preferat, la absolvire, să reveniți pe meleagurile natale, iar la Voșlobeni, probabil, ați găsit cel mai apropiat post vacant de casă. Ați fost un înnoitor și la Subcetate, comună necolectivizată, unde agricultura s-a făcut până mai dăunăzi după practici ancestrale, demonstrând prin fratele Nelu, cel care v-a pus în practică sfaturile, că agricultura poate fi și aici rentabilizată, modernizată.

Gavril Urzică: După ce am terminat facultatea la Iasi, am fost repartizat la Remetea, unde am stat doar un an, apoi am fost transferat ca inginer-șef la Voșlobeni. În toată perioada am fost angajatul Direcției pentru Agricultură, instituție unde activez și în prezent. În perioada când eram la Voșlobeni, aduceam mașini și utilaje și acasă, la Subcetate, pentru ușurarea muncii alor mei. După 1989 am procurat un set de mașini agricole, astfel ca și acasă să lucrez mecanizat, pentru că altfel, în zilele de astăzi, nu se mai poate lucra rentabil.

Doina Dobreanu: V-ați stabilit domiciliul la Izvorul Mureșului… Este acolo, într-adevăr, „Poiana soarelui”, așa cum numește cu încântare așezarea, soția dvs., doamna Marcela?

Gavril Urzică: Până în 1990 am locuit în Voșlobeni, la casa specialistului. În anii 1986-1988, cum toată lumea construia la Izvorul Mureșului, am discutat cu soția și am proiectat o casă de vacanță. Construcția am terminat-o în 1988, dar ne-am mutat abia în 1990, până atunci fiind obligatoriu să avem domiciliul în localitatea unde ne desfășuram activitatea, respectiv în Voșlobeni. Este adevărat că localitatea Izvorul Mureșului este una din cele mai însorite localități din țară, datorită altitudinii mai mari de amplasare, dar pentru mine ACASĂ, înseamnă la Subcetate, Peste Mureș și cred că și so ția este de aceeași părere.

Doina Dobreanu: Împreună cu soția dvs, inginer agronom de asemenea, aveți realizări semnificative, dar cea mai mare împlinire o aveți prin fiul dvs. și cea mai mare mândrie o trăiți văzându-vă nepotul… Care este cea mai importantă moștenire primită de la părinții dvs, pe care ați transmis-o apoi fului dvs.?

Gavril Urzică: Cred că este respectul și iubirea în familie.

Doina Dobreanu: Crezul călăuztor în viață?

Gavril Urzică: Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dat, să fim buni și înțelegători cu noi și cu ceilalți.