Subcetate, 9 septembrie 2019 La sărbătoarea Sfinților Ioachim și Ana, în cătunul de Peste-Mureș

„Credinţele de Acasă ne învaţă că viaţa adevărată se întemeiază şi pe alte valori decât a avea sau a gândi fără Dumnezeu. Numai de aici se putea naşte dorul de acasă, neatins de mărginirea cu existentul. Niciodată din raţionalitatea pură! Dar dorul de acasă este intim fiecărei fiinţe umane şi depinde de modul în care se produce procesul de interiorizare a reperelor identitare. Câtă deosebire între dorul de acasă şi dorul de bine autosuficient, golit de spirit: ubi bene, ibi patria (Marcus Pacuvius). Dorul de acasă e mistuit de absolut, niciodată suficient sieşi - dorul de bine este existenţial, calculat până la cinism, eminamente raţional.

Acasă, la Subcetate, omul este de trei ori binecuvântat: o dată prin originile sale sfinte, o dată prin legătura organică cu apele mari şi a treia oară prin legăturile cu formele ancestrale de cultură... Aici, înţelepciunea, truda, arta cusăturii, ţesutul, cântecul dumnezeieşte de frumos îngânat pruncilor seara au rămas rosturile omului.

De la primul său volum, Doina Dobreanu (iar în studiul de faţă, în colaborare cu Zorel Suciu) a intuit această filiaţie subtilă şi s-a priceput ca nimeni altul să o pună de acord cu resorturile noastre spirituale. Într-o lume golită de sensuri, întoarcerea la noi înşine ne face mai liberi, mai fericiţi şi mai buni. Ne apropie atât mult de Dumnezeu!”

 (Conf. Univ. Dr. Doina Butiurcă, Fragment din Cuvânt înainte  la volumul Acasă, la Subcetate… În cătunul de Peste Mureș,  de Doina Dobreanu și Zorel Suciu, 2012.)

De treci Mureșul și îți îndrepți pașii spre pâlcul de case oarecum izolate de vatra satului Subcetate, o troiță închinată Sfintei Ana te întâmpună la intrarea în cătun, pe partea stângă, înălțată de Vasile Moldovan, în fața gospodăriei sale, în urmă cu șapte ani, în memoria părinților Dumitru și Ana Moldovan.

Vasile Moldovan mărturisea în 2012:

Părinţii noştri, Ana şi Dumitru Moldovan, au fost ţărani harnici şi vrednici. Au locuit la începutul căsniciei lor pe Părău, apoi s-au mutat Peste Mureş. Din truda şi munca lor au construit patru case, pentru ei şi pentru cei trei feciori; au cumpărat şi pământ.

Tata era şi dulgher şi tâmplar. Împreună cu Petru Urzică (Bâzu) şi cu Alexandru Urzică, vecinul nostru, au construit biserica din lemn de la Zaul de Câmpie.

Mama îşi petrecea fiecare iarnă la războiul de ţesut; ne-a pregătit zestre ca la fete. Vara o petrecea pe câmp. Eram mici şi nu puteam merge atâta cale pe jos; pe mine mă lua în braţe, pe Valer „biserică”, pe umeri; avea de cărat şi traista cu mâncare şi canderul cu zeamă. A îngrijit 18 ani şi bătrânii care îl înfiaseră pe Valer…

Părinţii m-au ajutat

M-au crescut, m-au îndrumat,

Dar nu prea i-am ascultat

Prin spitale am umblat…

Din Cer tata m-a chemat,

Dar mama nu m-a lăsat,

Lui Dumnezeu m-a-ncredinţat

Şi aşa mi-a cuvântat:

 - Plec eu! Cu el, eu m-am cununat,

 Tu rămâi, că eşti bărbat,

 Să grijeşti ce ţi-am lăsat,

 Averea s-o preţuieşti,

 Pe noi să ne pomeneşti.

Dumnezeu să-i odihnească în pace după omenia, buneţea şi vrednicia lor!

 Icoana Sfintei Ana veghează gospodăria lui Vasile Moldovan și întreagă așezarea, și îl binecuvântează pe orice trecător. Troița ridicată de Vasile, fiul, este străjuită de o semeață poartă tradițională din lemn construită de Dumitru Moldovan, tatăl și reparată, chituită şi revopsită de urmaşul său, conștienți amândoi, parcă, de simbolistica acesteia :

Poarta joacă în viaţa poporului român, ca şi a altor popoare, roluri care pot surprinde câte simboluri vreţi, fără să le arătaţi totuşi cu degetul. Ea e o făptură magică, un stăpân cu puteri nevăzute, care veghează la toate actele capitale din viaţa insului. Prima trecere pe sub poartă înseamnă o intrare în viaţă, în viaţa reală de afară. Poarta veghează la căsătorie şi pe sub poartă mortul este dus, solemn, spre lăcaşul de veci. E, atunci, o reîntoarcere la lumea dintâi; ciclul e închis, şi poarta rămâne mai departe, cu un om mai puţin, să vegheze alte naşteri, alte căsătorii, alte morţi.(Mircea Eliade) [1]

Prin ctitoriile lor, tată și fiu sunt astăzi și mereu împreună…

Pentru a șaptea oară, preotul paroh Marius-Traian Ciubucă și credincioșii din cătun, cu familiile și prietenii lor, s-au întâlnit astăzi la troiță, pentru a fi în comuniune de rugăciune. Rugăciunile adresate Mântuitorului, Fecioarei Maria și Sfinților Ioachim și Ana sunt spre pomenirea celor adormiți în Domnul și pentru sănătatea celor vii.

Anul acesta praznicul a fost oferit de familia Baroi, la împlinirea a zece ani de la trecerea în neființă a celui care a fost Emil Urzică – soț, tată, bunic, frate, unchi, văr, vecin, prieten.

 Emilia-Liliana Baroi, fiica lui, a rămas atașată de familie, de casa părintească și de meleagul natal. Iată-i sincera declarație de iubire exprimată în versuri ( în volumul „Acasă, la Subcetate…”, 2012):

În comuna Subcetate,

Satul meu e mai aparte,

E sat mic şi condensat,

C-un peisaj minunat.

Casele, bine-ngrijite,

Au grădinile-nflorite

Şi poarta descuiată…

Casa, mereu aranjată,

Orice om bun îl primeşte

Şi-l tratează omeneşte.

Nu doar locu-i minunat,

Ci şi oamnenii din acest sat.

Sunt demni de admirat,

Bun exemplu de urmat:

La distracţie, la durere

Se unesc, sunt o putere.

Un om e ca un pom,

Dacă-i rădăcina bună

Şi are destulă lumină.

Pomul, bine îngrijit,

Şi omul bine instruit

Cresc drept şi frumos,

Tuturor li-s de folos.

Pământul e important

Unde pomul e plantat.

Şi omul se deosebeşte

După locul unde creşte

 Satul unde-am copilărit

 E un loc tare iubit,

Este mic, dar şi bogat,

Cu tradiţie încărcat.

Țăranii harnici, cinstiţi

Au copiii împliniţi,

Bătrânii sunt respectaţi

Cei mici, bine educaţi,

Învăţaţi ca să muncească,

Prin muncă să izbândească:

„Pământul e un tezaur,

Munca, brăţară de aur.”

Copil când eram

La oraş eu mă visam,

Iar acuma eu tânjesc

Să mă întorc şi să muncesc,

Să văd plantele cum cresc,

Florile cum înfloresc.

Cu pământul strămoşesc,

Mereu o să mă mândresc.

Tot ce este-n el plantat

Rodeşte bine şi bogat.

Îmi aduc cu drag aminte

De momente fericite

Din copilăria mea,

De locul unde m-am născut,

De casa-n care am crescut,

De părinţii mei iubiţi,

Mereu de muncă istoviţi,

De fratele meu iubit

De toată lumea-ndrăgit,

De bunica – căpitan

Şi de unchiul meu, Traian…

Am crescut foarte uniţi

Şi am trăit ani fericiţi.

Tot ce e frumos şi bun

Sunt strânse-n acest cătun,

Ca şi copilăria mea,

Cu tot ce-i mai bun în ea.

Rădăcina mea-i aici,

În pământul din Varvigi.

Timpul petrecut astăzi Peste Mureș a fost unul de grație: de rugăciune de pomenire și rememorare, de bucurie și de speranță.

---

[1] Mircea Eliade, Folclor şi literatură, în Meşterul Manole, Editura Junimea, Iaşi, 1992, pp. 330-333