(Născută în
1963, Urzică; învăţătoare la Subcetate)
Doina Dobreanu: Povestea vieţii se scrie zilnic, cu momente
frumoase şi urâte, cu momente bune şi rele. Zilele frumoase ne dăruiesc
fericirea, dar învăţăm din experienţa fiecărei zile.
Doamna învăţătoare Aurelia Deac, vă mulţumesc pentru
bunăvoinţa de a citi împreună pagini din povestea vieţii dumneavoastră. Mă
bucur că aţi acceptat, mai ales ştiind că faceţi parte dintre acei oameni
cărăra nu le palce să vorbească despre sine, convinşi că tot ceea ce fac este
în limitele firescului, ale datoriei şi ale bunului simţ.
V-aţi născut în Subcetate, din părinţi ţărani, vrednici
de stimă şi respect, care au ştiut ce înseamnă iubirea, munca,
responsabilitatea. Oameni adevăraţi, şi-au dus crucea vieţii cu demnitate şi
jetfelnicie, cu implicare sufletească, cu onoare şi cu smerenie.
Păstrăm în minte şi în suflet, fiecare, icoana părinţilor
noştri. În ce ipostaze vi-i amintiţi? Ce rol au avut în formarea dvs.?
Aurelia Deac: Am avut niste
părinti deosebiţi. Nu doar pentru că erau parinţii mei, ci şi pentru că au
făcut tot ce a fost posibil ca să ne ofere nouă o copilarie fericită şi să avem
tot ce ne trebuie, ceea ce ei poate nu au avut, indeosebi tata, care a fost
crescut de niste rude, pentru că rămăsese la varsta de 3 ani orfan de mamă.
Ne-au purtat la
şcoală şi îmi amintesc că, în momentul în care am intrat la Liceul Pedagogic
din Odorheiu Secuiesc, s-au hotărât ca tata să se angajeze, până atunci lucrând
în gospodăria personală, ca agricultori, pentru a avea posibilitatea de a mă
susţine financiar.
Deşi au fost nişte
oameni simpli, au ştiut să sădeasca în formarea noastră cinstea,
corectitudinea, respectul, curajul şi încrederea în sine.
DD: Cum era cătunul de Peste Mureş în vremea copilăriei dvs.? Cum este acum? Ce
amintiri v-au marcat copilăria?
AD: Cătunul Peste – Mureş
era o aşezare mică, cu doar 20 de gospodării, dar avea o comunitate foarte
unită, cu oameni inimoşi şi de foarte mare ajutor. Dacă cineva avea ceva
important de lucru, mergea toată vecinatatea să-l ajute, făcând, cum se spunea,
o „clacă”.
Îmi aduc aminte
cu mult drag cum, de Craciun, porneau la colindat cu mic cu mare şi mergeau
împreună, pe rând, la fiecare casă, de la prima până la ultima, până dimineaţa
în zori, când se împrăştiau pe la casele lor, să îşi rezolve treburile
gospodăreşti, respectiv să-şi îngrijească animalele.
Nu pot să uit
serile în care toţi copiii din vecini, şi chiar din sat, ne adunam să ne jucăm
„De-a ascunsa”. Părinţii mei erau foarte îngăduitori şi ne permiteau să ne
ascunde pe unde voiam.
Acum, cu
regrete spun, oamenii de odinioară au plecat aproape toti la cele veşnice, au
venit vecini noi şi parcă te simţi un stăin.
DD: Într-o familie tradiţională de ţărani, ca cea a părinţilor dvs., fiecare
membru avea de îndeplinit anumite sarcini, după vârstă şi după puterile sale.
În felul acesta erau educaţi copiii în spiritul muncii şi al responsabilităţii.
Ce sarcini vă reveneau dvs.?
AD: De mici am fost învăţaţi
cu munca, bineînţeles fiecare primea sarcini după puterile sale, şi chiar ne
făcea plăcere să contribuim cu ceva la bunul mers al gospodăriei şi ne bucuram
să vedem că suntem utili.
Ne ajutam părinţii
în gospodarie în toate anotimpurile: primăvara la „pus în pământ”, vara la prăşit
şi la fân, dar ocupatia de bază ne era umblatul cu vacile la păscut pe
dealurile din apropiere; iarna, cum stativele nu lipseau din casă, o ajutam pe
mama la ţesut, când ţesea covoare „pe rost” sau cu „iţuci”.
DD: Care au fost şcolile prin care aţi trecut, ce rol au avut familia şi şcoala
în formarea dvs. şi în alegerea profesiunii? Vorbiţi-ne despre învăţătorul/
profesorul care v-a fost reper în acest moment hotărâtor, la finele clasei a
VIII-a.
AD: Am urmat clasele
I-VIII la şcoala de la Subcetate, unde am avut–o ca învăţătoare pe d-na
Alexandrina Suciu, o persoană deosebită, prietenoasă, calmă, cu o voce caldă şi
blândă, cu mult tact pedagogic. Am admirat-o mult şi acest lucru m-a determinat
în primul rând să-mi aleg această meserie. Apoi, am o stimă deosebită pentru
doamnele profesoare Elena Cotfas şi Rodica Rizea, care, prin felul în care
ne-au predat, m-au determinat să îndrăgesc materiile respective şi mi-au
întărit hotărârea de a alege nobila misiune de dascăl.
DD: Mi-amintesc despre performanţele dvs. sportive din anii de gimnaziu. Cu
toate că iernile erau atunci lungi şi geroase, cu multă zăpadă, copiii
petreceau mult timp în aer liber. Parcă văd elevii, însoţiţi de profesorul
Horia Dobrean, uneori chiar în timpul orei de educaţie fizică, purtându-şi schiurile
pe umeri, mergând să pregătească pârtia pentru schi şi sanie pe Dos. Sporturile
de iarnă erau în topul preferinţelor lor.
AD: Înrtr-adevar, am
îndrăgit sportul şi am participat la unele competiţii sportive, reprezentând şcoala
la tetratlon, la sanie, unde am avut şi performanţe. Am câştigat locul întîi în
anii 1976 şi1978 la Faza naţională de sanie. Aceste izbânde s-au datorat d-lui
profesor de educaţie fizică Horia Dobrean-Urzică, care a fost consecvent în
pregătirea mea şi a celorlalţi elevi. Sania mea de concurs s-a creat în
atelierele de mecanică ale liceului nostru, cu profil industrial atunci, de
către pricepuţii maiştri Aurel Mândru şi Trifan Tompea, adevăraţi maeştri în
meseria lor, la cererea şi după desenele profesorului de sport. Am învăţat cum
trebuie condusă sania de concurs, timp de două săptămâni, la Harghita-Băi, sub
îndrumarea şi supravegherea domnului profesor.Participând la faza pe ţară de
sanie, am câştigat locul intai.
DD: Succesul, care s-a datorat unei armonizări între talentul şi munca dvs. şi
măiestria dascălilor – profesorul de sport şi maiştrii instructori - a fost
impresionant, mai ales că aţi concurat cu o sanie artizanală concepută şi realizată la Subcetate.
După Liceul Pedagogic, v-aţi întors în comuna natală,
unde de foarte mulţi ani vă îndepliniţi misiunea de dascăl cu multă dăruire şi
pasiune.
Ce v-a determinat să vă întoarceţi la obârşie? Ce v-a
legat şi vă leagă de Subcetate?
AD: La absolvirea
liceului, am refuzat postul de la Bălan, pentru că voiam să fiu mai aproape de
casă. Am fost repartizată la Gălăuţaş. După 7 ani, în 1989, ivindu-se o
oportunitate, m-am transferat la Subcetate, pentru că aici aveam familia şi
pentru că locul natal nu poate fi înlocuit cu nimic.
Formarea mea a
început la Subcetate şi cred că am datoria, la rândul meu, de a face acelaşi
lucru pentru copiii consătenilor mei, dacă tot mi-am am ales această meserie.
DD: Până de curând aţi profesat la şcoala primară din satul Călnaci, o şcoală
care funcţionează de peste 90 de ani. Aţi acumulat destulă experienţă în
predarea simultană la patru clase, parcurgând zilnic câţiva kilometri, de cele
mai multe ori pe jos. Nu a fost uşor, dar nu v-aţi lamentat niciodată. Vorbiţi-ne
acum despre această activitate dificilă desfăşurată în condiţii nu prea favorabile,
despre zbaterea permanentă între aspiraţie şi împlinire. V-au sprijinit părinţii
copiilor în demersurile educative proiectate?
AD: Am profesat la Şcoala
Primara din Călnaci un sfert de secol. Am avut o deosebita plăcere să lucrez la
această şcoală, cu nişte elevi minunaţi, cu mult bun simţ.
La început nu ştiam
prea multe despre cum se lucrează la simultan şi chiar cu 4 clase. Mă gândeam
cum poti să faci patru obiecte de studiu într-o singură oră, dar în scurt timp
mi s-au risipit toate temerile. Important era să-mi pregătesc materialele
necesare şi totul decurgea foarte bine.
Mergeam la şcoală
în fiecare zi cu drag, deşi parcurgeam câţiva kilometri pe jos, înfruntând
capriciile vremii. Ştiam că mă asteaptă nişte copii care au nevoie de ajutorul
meu, că încearcă fiecare, după capacitatea sa, să facă faţă cerinţelor.
Părinţii
elevilor erau extrem de receptivi la orice solicitare şi încercau, fiecare după
posibilităţi, ca elevii să aibă tot ce le trebuie. Participau atât la activităţile educative din cadrul parteneriatului şcoală–familie,
cât şi la cele administrative.
DD: Învăţătorul îi ajută pe copii să se împrietenească cu cartea, să o
iubească, pentru ca mai târziu să înţeleagă binefacerile ei. Cartea vindecă de
singurătate, de complexe, îmblânzeşte fiara din om. Cartea este cea care
deschide orizonturile şi dezvoltă caracterul. Învăţându-l pe altul, îl faci mai
bogat, fără ca tu să devii mai sărac.
Mai reuşiţi acum, în epoca computerului, să păstraţi vie
arta scrisului de mână?
AD: Pentru a se împrieteni
cu cartea, am iniţiat o activitate de 10 minute la începutul fiecarei ore de
limba română, „Povestitorul clasei”. Elevii vin cu un text citit acasă şi îl
povesteşte celorlalţi. Învaţă să se exprime mai uşor şi să-şi îmbogăţească
vocabularul. Se pare că le place. Este un mic început.
DD: Vă felicit pentru activitatea pe care o desfăşuraţi la catedră, pentru
preocuparea de a vă modela metodele de lucru în funcţie de realităţile din învăţământ,
dăruindu-vă cu iubire şi responsabilitate.
Nu v-am întrebat despre familia dvs., despre celelalte
ipostaze ale dvs.: de mamă şi bunică.
AD: Ce poate fi mai frumos
şi mai bun în viaţă decât o familie unită? De o astfel de familie am şi eu parte, ceea ce mă bucură enorm.
Dumnezeu ne-a
înzestrat cu doi copii, Anamaria şi Gabriel. Ei şi ginerele Daniel sunt
sprijinul nostru. Comorile familiei sunt cei doi nepoţei adorabili, mlădiţele
fiicei.
Într-adevar,
sunt mai multe ipostaze în care mă aflu simultan, dar sunt fericită atunci când
pot să mă dăruiesc tuturor şi astfel viaţa capată sens.
DD: Este o performanţă să te împlineşti, în egală măsură, familial şi
profesional. Consider că dvs. aţi reuşit şi vă felicit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu