Am participat și la precedenta întâlnire. Hrănindu-mă cu entuziasmul participanților de atunci, am scris cartea ACASĂ, LA SUBCETATE, împreună cu etnologul, profesorul și artistul ZOREL SUCIU, carte publicată în 2012. Am scris-o pentru a menține vii emoțiile trăite cu acel prilej și dorința unei viitoare întâlniri.
Anii au trecut tiptil, cu bucurii și tristeți, cu izolarea impusă de pandemie, de schimbările inerente ale trecerii fiecăruia prin viață. În acest răstimp de 13 ani, unii dintre cei vârstnici s-au retras în liniștea eternă, copiii au crescut și unii au zburat din cuibul familiei să-și caute un rost prin alte părți ale tării sau ale lumii, s-au așezat familii noi aici, în care au apărut muguri noi de viață, speranțe întru dăinuire.
Sunt legată sufletește de acest cătun, la fel cum mă simt atașată de fiecare părticică a locului meu natal. Sentimentul acesta de atașament mi-a fost cultivat de părinții mei. Altul era ritmul vieții în vremea copilăriei mele și în anii care au urmat. În vacanțele de vară trăiam în ritmul poveștilor, spuse uneori chiar în timp ce ne deplasam spre terenurile noastre agricole situate departe de vatra satului (la Coasta Higi, pe Duda, pe Filpea, pe Hodoșa, la Făgițel), unde ne deplasam cu căruța, în ritmul domol al animalelor de tracțiune. Tata, care era un bun comunicator, știa să creeze o bună dispoziția pentru a munci, ulterior, cu plăcere. Personajele din poveștile lui erau consătenii noștri, pe lângă gospodăriile cărora treceam sau pe care îi întâlneam ici-colo, la munca câmpului.
În drumul nostru spre Coasta Higi, unde aveam de adunat fân, de secerat sau de recoltat cartofi, străbăteam cătunul de Peste Mureș.
„Aici locuiește Mitru Bujor (Urzică) – Mitru lui Dumitru a lu Nicolae a Marii - , pe partea cealaltă de drum, Gavril, fratele său, verii mei primari…” Așa îmi prezentă tata neamurile de Peste Mureș. Verii tatei erau doar doi dintre cei patru copii ai mătușii Maria, sora bunicului Vasile Dobrean, căsătorită aici, Peste Mureș, cu Dumitru Urzică. Verii tatei au devenit unchii mei, iar copiii lor erau acum verii mei de rang doi: Nicu, Duță, Gioni, Ileana, Cuța, Aurelia, Ionel…
Dacă întâlnirea din 2011 a fost găzduită de verii mei, urmașii unchiului Mitru, anul acesta și-au asumat răspunderea să-i primească pe oaspeți urmașii celui mai tânăr vlăstar al lui Niculae a Marii, Ion, în grădina strămoșească, aceștia fiind Liliana și Costel ai lui Milu, lui Ion a lui Nicolae a Marii.
Așa se știu la noi în sat oamenii, după numele înaintașilor înșirate ca un evantai, după modelul din Biblie, defilând în fața ochilor noștri tot alaiul de înaintași, pe care îi pomenim întru neuitare și în acest fel.
Un astfel de nume îmi asum și eu în arborele meu genealogic: Doina lui Aurel, al lui Vasile, al lu Ion, al lu Vasile, al lui George Dobrean, care urcă astfel până în secolul al 18-lea, de unde se pierde în neguri îndepărtate.
Mi-a făcut plăcere să intru și pe această cale în povestea familiei tatălui meu. POVESTEA este o înțelepciune, presupune un limbaj al răbdării, un dar către celălalt, un dar al ascultării.
În copilăria mea, expresii precum: „a merge în povești”, „a sta în povești” aveau încă sens. Exprimau atitudini de viață, mijloace de conviețuire, de mângâiere, de susținere.
Plăcerea mea și nevoia de a intra în poveste își au obârșia, așadar, în copilărie.
Ascultând povești de viață, precum și cele spuse cu prilejul întâlnirilor fiilor satului, mă ajută să nu mă simt singură. Primesc cu drag fiecare ofertă de poveste, fiindu-mi cultivate, în copilărie și în anii de școală, răbdarea ascultării ca dar, răbdarea de a mă apleca spre celălalt.
FELICITARI organizatorilor și participanților veniți de pretutindeni, de aproape și de departe, pe care DORUL de rădăcini ii cheamă astăzi la Subcetate!
„Doamne, caută din Cer și vezi, și cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta!”
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
