VIAŢA la SUBCETATE: Tragismul anilor de război în poveștile copilăriei noastre

Text publicat in cartea

CÂTECUL OBÂRȘIEI,

autor Doina Dobreanu, 2011

DOINIȚA-ANA DOBREAN: Mi-ai vorbit mai mult despre străbunicul tău matern…
DANIELA-ANA COTFAS: Da, pentru că el a rămas stâlpul întregii gospodării după plecarea bunicului Dumitru pe front, în anul 1942. Despre el mi-a vorbit mai mult mama. Amintirile mamei mele despre tatăl ei sunt destul de puţine. Când a plecat la război, copiii au rămas mici. Mătuşa mea, Măricuţa, avea 8 ani, mama avea 4 ani, iar unchiul Nuţu avea 11 luni. Ce-şi putea aminti un copil de 4 ani despre tatăl ei? Doar cum şi-a pregătit un cufăr de lemn cafeniu… Într-o parte a lui au fost aşezate câteva haine, iar în altă parte câte ceva de mâncare, printre care şi doi cozonaci cu mac, proaspăt scoşi din cuptor. Şi-a luat rămas bun de la familie, pe fete le-a dus de mână până în poartă la doamna Aurelia Muscă, învăţătoarea, iar pe unchiul Nuţu l-a dus în braţe. Bunica Ana l-a petrecut mai mult, împreună cu alte femei din sat, care şi-au petrecut soţii şi fraţii. Aceasta este ultima imagine a tatălui pe care şi-o aminteşte mama. A murit undeva în Rusia… Unchiul Dumitru Dobrean, care a luptat cu el o perioadă pe frontul rusesc, a povestit mai târziu că bunicul, fiind împuşcat în picior, a rămas într-o colibă pustie, unde, poate, şi-a găsit sfârşitul. Nu i-a spus bunicii nimic o vreme, având speranţa că trăieşte, că este prizonier şi că se va întoarce într-o zi acasă. O poză făcută în Rusia, în uniformă militară, şi numele pe Monumentul Eroilor din cimitir este tot ce ne-a mai rămas. O dată cu el a plecat pe front şi fratele lui, Ioan Dandu de pe Călnaci. Ce dramă pentru bieţii părinţi, să le moară amândoi copiii în război!

Bunica Ana Dandu (n. Hurubă)

cu surorile și părinții

Bunica Ana Dandu, văduvă de război,

împreună cu cei trei copii,

cu părinții și soacra ei

Mama Aurelia Cotfas (n. Dandu)

cu sora Maria și fratele Ioan (Nuțu)

DD: Şi câte asemenea drame s-au petrecut în sat! Feciorii cei mai frumoşi şi mai vrednici au plecat pe front şi mulţi dintre ei nu s-au mai întors. Casele erau pustii, nu mai erau bărbaţi tineri prin gospodării, doar femeile, bătrânii şi copiii…

Bunicul Dumitru Cotfas

DC: Bunicul de pe Faţă, Dumitru Cotfas, a fost doi ani la muncă în Rusia, ca soldat civil, dus în anul 1942. A ajuns până în Ucraina şi până la Cotul Donului. Misiunea lor era de a defrişa păduri pentru a deschide drum în faţa frontului. Au dus o viaţă grea, trăiau în foame şi mizerie. În cei doi ani a venit o singură dată în concediu, tocmai din Ucraina, şi a plecat înapoi. Războiul s-a terminat după două luni. Cu el plecaseră din sat încă doi tineri de pe Călnaci: Vasilică a Ciţii şi Mitru al lui Cirilă. Au avut noroc că s-au întors acasă toţi trei. În suferinţă, cred că se leagă prieteniile cele mai puternice. Mai ales cu Vasilică a Ciţii, bunicul a păstrat o bună prietenie toată viaţa. Tata îşi aminteşte că mai târziu, când mergeau cu batoza să treiere pe Călnaci, rămâneau tot timpul peste noapte la Vasilică a Ciţii. Întotdeauna dimineaţa şi seara îi omenea cu mâncare şi povesteau ore în şir, amintindu-şi întâmplările trăite de ei în Rusia.

DD: În vremea copilăriei mele, amintirile despre război erau încă vii. Bunicii mei depăşiseră vârsta pentru a fi duşi pe front, tatăl meu era prea tânăr, dar de muncă nu au scăpat. Aici era zonă de frontieră şi locuitorii satelor erau duşi pe rând la muncă, cu animalele sau cu braţele, chiar dacă nu erau trimişi pe front, ca ostaşi. Bunicul Gavril Pop a fost dus la muncă pentru o lună, iar la întoarcere, la marginea satului, convoiul său s-a întâlnit cu cel care pleca, în care era şi bunica. A luat bocceluţa cu merinde de la bunica şi a făcut calea întoarsă, mergând în locul ei pentru încă o lună, cu acelaşi rând de haine. Când s-a întors acasă arăta ca un ocnaş…Era slab, murdar, plin de păduchi, aproape desculţ. Am crescut ascultând aceste poveşti şi nu pot să le uit.
DC: Era prin toamna anului 1944, cum îşi aminteşte mama. Mai mulţi bătrâni erau adunaţi la Ştiopeni, la fântâna din curtea străbunicului, pentru că de acolo ducea apă tot cătunul. Nu mai exista altă fântână prin preajmă, cu apă aşa bună de băut. Mai era una mai jos de grădina lor, în Părăuţ, dar apa era folosită doar pentru animale. Dintr-o dată au început să intersecteze cerul mai multe avioane. Bănuiau că nu-i a bună, dar cum informaţiile nu circulau prea repede atunci, în ziua următoare, fiind luni, bunica Ana a plecat la secerat de orz în Picioraş, împreună cu copiii . Copiii cei mici au stat ascunşi în snopi, iar bunica a secerat împreună cu mătuşa Măricuţa toată ziua, deşi cerul era brăzdat de avioane şi rachete, care îl iluminau. Spre seară puseră câţiva snopi în car şi porniră înspre sat. La mijlocul drumului îi întâmpină străbunicul, cu un lămpaş aprins, vestindu-le că satul este ocupat de armata rusească. Îşi aşezaseră tabăra în perimetrul satului, în Podirei, pe un loc viran. Oamenii care locuiau în acea zonă s-au retras din calea lor. Dosenii au mers aproape toţi la Şchiopeni. În grădina lor, spune mama, erau mai multe care. Oamenii îşi luară la repezeală câteva haine, câte ceva de mâncare, câteva orătănii care scăpaseră a fi împuşcate de ruşi şi se refugiară din calea armatei. Cam două săptămâni au stat la Şchiopeni dosenii. În şură dormeau oamenii, iar animalele erau prin grădină. Străbunicul săpase într-un răzor un fel de buncăr pentru refugiul a 30 de oameni, aproximativ, dacă ar fi stat mai îngrămădiţi. În timpul raidurilor aeriene de multe ori au intrat în acel adăpost.
Tata spune că şi ei au plecat de pe Faţă în locul numit Între Păraie, unde au stat tot cam două săptămâni. Oamenii nu prea aveau lucruri de preţ în acele timpuri. Câteva haine mai bune, câte ceva de mâncare. Farfuriile şi câteva oale, bunica de pe Faţă le-a ascuns în lanul de porumb, care nu era încă cules. Cerealele nu erau secerate sau treierate, iar proviziile erau terminate, deoarece cotele erau destul de mari în timpul ocupaţiei maghiare, iar anul era lung pentru a trăi şi a ţine toate animalele numai din munca câmpului, mai ales că familiile erau destul de numeroase.
În această perioadă toată lumea dormea îmbrăcată şi încălţată şi avea fiecare la îndemână câte o bocceluţă pregătită, să poată fi luată în cazul că ar fi trebuit să plece imediat.

DD: Nu au rămas amintiri prea frumoase din vremea în care armata rusească a rămas în sat! Mama spune că în cele două săptămâni a stat ascunsă, împreună cu verişoarele ei, în podul casei fratelui ei. Soldaţii ruşi căutau fete şi neveste tinere…
DC: Şi s-au purtat cu brutalitate cu bieţii oameni! Le-au împuşcat orătăniile de prin curţi, le-au luat porci şi viţei, iar caii, puţini în sat în aceea vreme, erau luaţi ca animale de povară.
Linia frontului trebuia să înainteze spre Lăpuşna, îşi aminteşte tatăl meu, spre a ajunge mai repede în satele din zona Reghinului, iar pentru aceasta trebuia tăiată pădurea, făcut drum peste munte şi pietruit, spre a putea trece toată artileria de luptă. Pentru această treabă au fost concentraţi mulţi oameni din sat, bărbaţi şi femei deopotrivă, fie cu animale, fie cu munca braţelor. Printre ei a fost şi tata, un copil de numai 14 ani. Era cel mai tânăr dintre toţi. Şi-a pus mâncare numai pentru o săptămână, dar toată treaba a durat mai bine de două săptămâni şi în ultimele zile a lucrat cu mâncare foarte puţină.
În acelaşi timp, mama păzea vitele pe vârful dealului din apropiere. A observat că dinspre Remetea se apropiau mai mulţi soldaţi înarmaţi. Au vorbit ceva între ei, s-au uitat la vite, au ales o pereche de boi şi au venit înspre casă. Acolo l-au obligat pe străbunicul să-i înjuge şi au plecat peste deal, de unde veniseră. Văzând una ca asta, străbunicul şi-a apucat repede un suman, spunând că nu-şi lasă boii pentru nimic în lume. Şi a plecat. Vreme de opt săptămâni nu au mai ştiut nimic despre el. Boii erau animale puternice şi erau folosiţi înaintea frontului, în special pentru căratul muniţiei. A ajuns tocmai la Becleanul de pe Mureş, unde a lucrat ca un sclav alături de boii lui. Toate treburile din acea toamnă au rămas neterminate: nu era gata seceratul, căratul snopilor, otava, culesul porumbului.

DD: Îmi închipui atâtea treburi grele de rezolvat, fără niciun bărbat acasă!
DC: Câtă muncă până să poţi avea ce pune pe masă!
Toamna târziu, când era deja destul de frig şi brumă groasă, femeile depănuşau porumbul în şură. Deodată au auzit de peste deal sunete cunoscute de clopot. Era clopotul boilor. Veneau din direcţia spre care plecaseră. Străbunicul, pentru a nu veni pe jos atâta drum, îşi făcuse un fel de şaretă cu două roţi mari de lemn. Şi el, şi boii erau slabi şi istoviţi.

DD: Acestea sunt „poveştile” copilăriei noastre! Le repovestim, de astă dată în scris, pentru a nu fi uitate…