VIAŢA la SUBCETATE: Industria casnică a inului la Subcetate

Convorbire cu Daniela-Ana Cotfas

despre cultura inului şi presa de ulei

Text publicat in cartea

CÂTECUL OBÂRȘIEI,

autor Doina Dobreanu, 2011

Doina Dobreanu: Din câte ştiu, străbunicul tău, Ioan Dandu sau Ionuţ al lui Ion a Anii Petrii, cum era cunoscut cândva în satul nostru, avea presă pentru stors uleiul de in…
Daniela-Ana Cotfas: Străbunicul, îmi spunea mama, era un priceput meşter în lemn. El şi-a făcut şi presa de stors seminţele de in. În vremea aceea, când fiecare gospodar cultiva in, presa era necesară în sat.

DD: Inul era o plantă de la care se folosea totul: fibrele pentru ţesături, seminţele pentru hrană… Mai există presa? Nu-mi imaginez cum arată şi cum funcţionează…
DC: Presa străbunicului s-a păstrat până nu de mult, când a donat-o unchiul Nuţu unui muzeu…Mama şi-o aminteşte bine. Avea două părţi componente: o roată mare de lemn şi teascul, cu un diametru cam de 40 de cm. Cu roata se învârteau 6 piluge, cu care erau măcinate seminţele de in. Trei dintre piluge mergeau în sus şi celelalte trei în jos.
Înainte de a fi măcinate, seminţele de in se prăjeau bine în nişte tăvi mari pe sobă. Făina de in era opărită şi frământată într-o covată lungă de lemn. Apa fierbinte nu se turna direct peste făină, ci se turna peste nişte paie de ovăz fixate pe lungime pe un suport din lemn. Apa se prelingea pe paiele de ovăz şi cădea prin picurare. De obicei amestecul de făină şi apă era frământat simultan de două femei, deoarece operaţiunea era destul de ostenitoare. Pe urmă se punea pasta într-un ceaun pe sobă şi se mai amesteca un timp, până se omogeniza bine. Din ea se formau mici pâinişoare, care erau puse într-o ţesătură rezistentă şi se aşezau în teasc. Teascul se strângea cu ajutorul unor pene de lemn, care erau bătute pe două părţi cu nişte ciocane de lemn, până ce începea să curgă uleiul galben şi gros ca o miere lichidă.

DD: Cunosc virtuţile acestui aliment doar din cărţi. În localitatea noastră s-a renunţat de multe decenii la producerea uleiului de in. A fost înlocuit cu uleiurile rafinate din comerţ sau cu margarina, din păcate…
DC: Uleiul de in reprezenta un element sănătos din hrana ţăranului. Era foarte consistent şi se folosea de obicei crud. Era mult mai gustos consumat simplu, cu sare şi pâine, sau se punea peste varză acră, ceapă crudă sau legume fierte.
O familie făcea cam 10 l de ulei de câte două ori pe an, în cele două posturi mari. Posturile erau ţinute cu regularitate de la cel mai mic din casă până la cel mai bătrân. Toate străchinile şi oalele erau pregătite pentru post, fiind fierte cu leşie din cenuşă de fag. Copiii mai primeau de obicei lapte şi ouă, dar carne nu mâncau.

DD: Alte vremuri!
DC: În timpul celor două posturi veneau care din tot satul în curtea străbunicului din Şchiopeni şi aşteptau la rând pentru a face ulei de in. Pe atunci, presa srăbunicului era singura în sat. Ceva mai târziu, nenea George Trifan a conceput şi realizat o presă mai lesne de manevrat, mai sofisticată. El măcina seminţele de in cu ajutorul tractorului, iar presa era acţionată printr-o manivelă.

DD: Din seminţele stoarse rezulta uleiul şi truşnicul. Îmi spunea mama că din truşnic, amestecat cu tărâţe de grâu, se obţinea o pastă numită mânjeală, cu care se tratau firele de urzeală de cânepă sau de in, pentru a se preveni scămoşarea lor în contact cu iţele şi spata.
DC: Truşnicul era foarte sănătos în hrana animalelor. Era împărţit pe din două cu proprietarul presei.

DD: Îmi dau seama că în această zonă montană cultura inului era la fel de importantă ca şi cultura florii-soarelui în zona de şes.
DC: Părinţii îmi spun că fiecare gospodar al satului cultiva cu in unul dintre pământurile sale în fiecare an. În anul următor se schimba locul pentru că inul secătuia pământul şi acesta trebuia bine îngrăşat cu gunoi de grajd. Inul era smuls toamna şi se punea în clăi să se usuce. După vreo două trei săptămâni era transportat acasă. Apoi se lua fiecare fuior în parte şi se bătea cu bătăiuşii, pentru a separa seminţele. Acestea se ciuruiau şi se dădeau în vânt, pentru a fi curăţate de impurităţi. Fuioarele se încărcau pe care şi se duceau la topcilă Peste Mureş, în balta de la Sărătură. Aici se ţineau la topit numai două săptămâni, dar în Mureş, fiind apa mai rece, se ţineau trei săptămâni. Femeile se băgau în apă până la brâu pentru a aşeza inul sub apă şi a-l fixa cu scânduri şi bolovani. Fiecare proprietar îşi însemna inul într-un anume fel, pentru ca fuioarele să nu se amestece. Scos din topilă, inul se ducea cu carele acasă, se punea la uscat, apoi se prelucra, îndepărtându-se de fibre partea lemnoasă a tulpinii. Se bătea din nou fiecare fuior cu bătăiuşii, pe urmă se trecea prin meliţoi şi meliţă. Prin răgelare se separau fibrele lungi, de calitate superioară, de câlţi…

DD: Din fibrele subţiri şi lungi se torceau manual fire delicate şi regulate folosite la pânzeturile mai fine, iar din buci, cu care copilandrele îşi făceau deprinderi de tors, se ţeseau pânze dure şi aspre pentru saci, strujace. Din in, cânepă şi lână ţărăncile noastre realizau diverse ţesături cu care îşi îmbrăcau familia şi casa. Inul asigură obiectelor ţesute şi confecţionate o fineţe, o strălucire şi o frumuseţe deosebite.
DC: Cantitatea fuioarelor de in şi de cânepă încărcate pe care era un criteriu de apreciere a gospodarilor. Erau luaţi în derâdere cei care nu cultivau in şi cânepă, iar femeile considerate leneşe.

DD: Parcă aud şi acum zgomotele specifice meliţatului din zilele călduroase de toamnă! Perioada din postul Crăciunului era consacrată torsului. Se torcea până noaptea târziu. Ca să uite de oboseală şi să se stimuleze reciproc, femeile mergeau una la alta „cu furca”.
DC: Asta se întâmpla de obicei înainte de a pune stativele. Aceste întâlniri erau foarte plăcute. Se spuneau poveşti şi întâmplări. Spunea mama că de multe ori, cu gândul la întâmplările neobişnuite povestite la lumina obscură a lămpii, li se făcea frică când se întorceau acasă în miez de noapte. Bărbaţii erau prezenţi numai pentru a întreţine atmosfera. Erau vreo doi tineri la Şchiopeni care făceau concurenţă femeilor la tors. Gazda îi servea cu păsat de porumb în lapte şi cu mere îngheţate puse toamna în otavă prin podeţe.

DD: Sunt sigură că mătuşa Aurelia ţi-a vorbit şi despre clăcile de tors…
DC: Pentru clăci era anunţată ziua şi data din vreme. Se adunau cam 20 de femei sau chiar mai multe la casa gazdei care organiza claca. Fiecare primea câte un fuior de in sau de cânepă pe care trebuia să-l toarcă în acea seară. Se făcea un praf mare în casă, că de multe ori nu se vedea vecina de alături. Cele care erau mai iuţi de mână şi îşi terminau mai repede de tors fuiorul le ajutau şi pe celelalte. Aici era obiceiul să se servească plăcinte dospite şi coapte pe tigaie.
Cine avea mai mult de tors obişnuia să dea claca în sat. Aceasta era clacă cu joc. Două femei, puse de gazdă, cu fuioarele în traistă mergeau din casă în casă şi întrebau pe femei dacă au timp să ia de tors acasă. De puţine ori se refuza. Se stabilea un termen de o săptămână sau două, când femeile trebuiau să ducă firele toarse, de obicei într-o zi de sâmbătă seara. Erau aşteptate cu plăcinte cu brânză coapte în cuptor şi ţuică. Şi cu muzicanţi tocmiţi pentru joc.

DD: Era un moment de petrecere aştepatat cu drag. Bineînţeles că participau bărbaţii femeilor care luau de tors şi alţi feciori din sat. Jocul şi voia bună ţineau până înspre ziuă.
DC: Iarna, pe ger, se făceau şi clăci de bătut torturile. Torturile se fierbeau cu leşie de fag, apoi se spălau în apă curgătoare. Erau bătute cu maiul de câte două femei odată, apoi se limpezeau în apă şi se repetau aceste operaţiuni până ce torturile îşi schimbau culoarea sub ochii lor. Frigul de afară le înălbea foarte frumos. Femeile care participau la aceste clăci erau servite de gazdă cu tăieţei fierţi în lapte şi cu plăcinte coapte în cuptor sau pe tigaie.

DD: Lucrul şi petrecerile împreună îi făceau pe oameni mai apropiaţi, mai buni, mai prietenoşi, mai iertători...