VIAŢA la SUBCETATE: DULGHERIA - COMPONENTĂ ESENȚIALĂ A CIVILIZAȚIEI LEMNULUI

miercuri, 25 februarie 2026

DULGHERIA - COMPONENTĂ ESENȚIALĂ A CIVILIZAȚIEI LEMNULUI

Text publicat in cartea

CÂNTECUL OBÂRȘIEI,

autor Doina Dobreanu, 2011

Caut un moment favorabil pentru a purta o discuţie cu vecinul meu, IOAN COȘARCĂ, priceput meşter dulgher, acum pensionar, dar solicitat de cei apropiaţi la toate treburile care implică cunoştinţe în acest domeniu.

Când eu am deschis ochii – îşi aminteşte domnul Nuţu Coşarcă -, aproape toate casele din jur erau din lemn, ca şi toate construcţiile din gospodăria ţărănească: adăposturi pentru animale şi cereale… Aşa că meşteşugul acesta, dulgheria, era la mare căutare.

DOINA DOBREANU: Şi nu numai construcţiile din gospodăria ţărănească erau din lemn, ci şi vechile biserici, aşa cum sunt Biserica din Bilbor, Mănăstirea Doamnei şi Mănăstirea „Sfântul Ilie” din Topliţa. A existat şi la Subcetate o biserică din lemn… A ars, din nefericire, în anul 1899… Tot din lemn erau şi podurile acoperite pe care se făcea trecerea peste Mureş, de felul celui care mai persistă la Topliţa. Mi-amintesc de podul Muscanilor, care asigura legătura dintre Subcetate şi Sărmaş, şi podul Notarăşului care făcea trecerea spre cătunul de Peste Mureş.

IOAN COȘARCĂ: Din lemn erau şi gardurile care împrejmuiau gospodăriile ţărăneşti, şi acoperişurile tuturor construcţiilor, din draniţă.

DD: Din draniţă, adică din şindrilă… În copilăria mea vedeam ici şi acolo cuptoare de ars cărămida. Era perioada de început a comunismului, de restricţionare a exploatării pădurilor, care deveniseră proprietate de stat, şi a folosirii lemnului de construcţie. Ca atare, lemnul de construcţie începea a fi înlocuit cu cărămida lucrată manual. Prin politica de aşa-zisa modernizare a satelor, se impuneau planuri de case total diferite de cele caracteristice stilului tradiţional.

IC: Mie mi se par mai frumoase vechile case cu acoperişul în patru ape decât cele de ultimă oră, cu acoperişul în două ape, la fel ca şi grajdurile de altădată…

DD: Casele tradiţionale cu amplasament dreptunghiular, cu târnaţ şi cu prispă, cu acoperişul în patru ape, cu ferestrele şi uşa încadrate în brâie de tencuială văruită cu alb sau albastru, cu lemnul pereţilor înnegrit de vreme, sunt tot mai răzleţe şi arareori locuite, dar stau încă mărturie a unei străvechi civilizaţii a lemnului, transmisă prin veacuri datorită unor meşteri iscusiţi: dulgheri, tâmplari, rotari, butnari. Practicate mai sunt, dintre acestea, meseriile de dulgher şi tâmplar. De existenţa unor asemenea meserii amintesc numele precum Rotar, sau poreclele: Butnaru, Budroiu.

IC: Multe dintre casele bătrâneşti au fost modificate, modernizate: li s-au adăugat noi încăperi, târnaţul a fost închis şi transformat în hol; unele au fost chiar mansardate şi, prin urmare, a primit şi acoperişul o altă formă.

DD: Adevărat este că tot mai puţine case bătrâneşti îşi păstrează aspectul lor originar, autentic.

Pentru dumneavoastră, dulgheria este momentan o pasiune. Nu vă este greu să luaţi fierăstrăul, toporul şi ciocanul şi să meşteriţi ceva din lemn. Munca aceasta implică dăruire, plăcere, îndemânare, imaginaţie, creativitate. Cred că simţiţi o mare bucurie când vedeţi că din mâinile dumneavoastră iese o nouă construcţie, fie ea şi o anexă în gospodăria ţărănească: coteţ, şopron etc.

Presupun că aţi învăţat dulgheria, ca îndeletnicire tradiţională, de la nişte meşteri…

IC: De la tatăl meu, Gavril Coşarcă, în primul rând. Tata era un meşter apreciat nu numai în satul Filpea. Lucra în echipă cu meşteri din generaţia lui, dar şi cu unii mai tineri, precum Dumitru Nădăşan, Ioan Baciu, fraţii Nicolae şi Dumitru Marcu. Erau dulgheri în toată comuna. Mi-amintesc şi de Vasile Hurubă, Ioan Iozof, Victor Ciubucă şi alţii. Am învăţat de tineri să lucrăm alături de tata, şi eu, şi fratele meu, Petrea. Tata era mândru de noi!

Ioan Coșarcă cu părinții și frații săi

DD: V-a ajutat în viaţă faptul că aţi cunoscut această meserie?

IC: Cum să nu. În primul rând în gospodăria proprie, apoi, având formată îndemânarea de a lucra cu lemnul, de a mânui uneltele specifice, mi-a fost uşor să mă acomodez în orice loc de muncă unde am fost repartizat la Fabrica de cherestea din Hodoşa, la care am lucrat până la pensionare.

DD: În paralel, aţi continuat să practicaţi dulgheria…

IC: Da, concediile erau planificate pentru aşa ceva sau pentru muncile în gospodăria proprie. Am lucrat în echipă cu fratele meu, cu cumnatul meu, Niculuţă Marcu, cu Dumitru Zămonea. Era un meşter foarte priceput cumnatul meu! El a gândit proiectul pentru acoperişul Căminului Cultural din comună şi tot el a condus lucrarea.

DD: Se lucra în echipă la ridicarea caselor. Care era numărul necesar de meşteri pentru o asemenea echipă?

IC: Patru, şase, opt persoane. Unii pregăteau bârnele, alţii le ridicau şi le îmbinau. Totul se făcea manual, cu ajutorul unor scule simple: joagărul, ferăstrăul, lancea sau barda, pentru cioplit, toporul pentru a face căţeii, scoabele, sfoara pentru a marca grosimea bârnelor, bolobocul, ciocanul, ţapina.

DD: Ce sunt căţeii?

IC: Căţeii reprezintă fasonarea bârnelor la capete în aşa fel încât să poată fi îmbinate în cheutori la colţurile construcţiei.

DD: Spuneaţi că toate operaţiile se făceau manual, dar nu aţi vorbit nimic despre pricepere şi iscusinţă, despre măiestrie. Cum se ridicau manual bârnele lungi de câte 10 m la înălţime, grinzile şi cornii?

IC: Simpu, cu balancea… şi cu forţa braţelor.

DD: ?!

IC: Se ridicau cu ajutorul unui plan înclinat format din două grinzi sprijinite pe peretele construcţiei. Meseriaşii de jos împingeau bârna, iar cei de sus o trăgeau cu ajutorul frângiilor.

DD: Chiar dacă astăzi nu se mai construiesc casele din lemn, suportul acoperişelor este tot din lemn, aşa că dulgheria rămâne o meserie importantă, apreciată cum se cuvine. Este nevoie doar de meşteri iscusiţi şi pasionaţi. Sănătate vă doresc şi să aveţi parte de ucenici care să dorească a învăţa nu doar această meserie, ci şi ce înseamnă a lucra cu pasiune şi cu dăruire, a trăi bucuria lucrului bine făcut.