Interviu despre anii de război, la Subcetate

Cristian Petraș: Bună ziua, doamna profesoară. Mă bucur să ne revedem la Subcetate, localitatea natală a mamei mele și locul unde eu mi-am petrecut o bună parte din vacanțe, la bunicii mei, Ioan și Leontina Urzică. Ați fost profesoara mamei mele și dumneaei m-a indemnat să vin la dvs., știindu-vă preocupată de istoria, folclorul, graiul și etnografia zonei Toplița. În plus, avea convingerea că veți accepta cu bucurie să vorbim despre Al Doilea Război Mondial.

Doina Dobreanu: O fac cu plăcere. În primul rând o felicit pe doamna voastră profesoară pentru această modalitate activă, parcipativă și eficientă de a trezi interesul elevilor săi să cunoască istoria, cultura și civilizația neamului și, nu în ultimul rând, să-i învățe să comunice, nu doar cu cei din generația tânără, ci și cu cei din generațiile precedente, spre a se simți ca părticică a unui întreg, integrându-se ca o verigă în lanțul istoric al devenirii noastre.

Cristian P.: Cum ați ajuns să vă pasionați de isoria și civilizația zonei natale?

DD: M-am născut la câțiva ani după Al Doilea Război Mondial, într-o lume atât de deosebită de cea de azi: fără curent electric, radio, televizor, telefon... fără cărți. Poveștile pe care le ascultam nu erau cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene; erau amintirile celor din jur despre cele două războaie, despre vremea scurtă de acalmie dintre războaie, despre perioada tristă și tulbure pe care o trăiam.

Am fost marcată de povestirile auzite și de viața pe care am trăit-o, cu muncile și obiceiurile calendaristice, cu evenimentele și sărbătorile caracteristice lumii satului. Aproape nimic nu mai e din ce a fost. De aceea m-am gândit să scriu despre viața satului de atunci. Mi s-a părut potrivit să o fac și prin dialogul viu. Așa s-a născut cartea în 4 volume (lucrăm la al 5-lea!), intitulată „La obârșie, la izvor... Convorbiri la Subcetate”.

Ți-am vorbit despre aceste cărți nu spre lauda mea, ci pentru a face legătura cu tema care te interesează pe tine. Aici găsim mărturisiri interesante despre anii Celui De-al Doilea Război Mondial, făcute de consăteni de ai mei, de vârste diferite, trăitori în anii aceia tumultuoși, cei mai mulți plecați din satul natal spre a-și împlini destinul.

Cristian P.:  Sunt curios să aflu asemenea mărturisiri.

DD: Sper să-ți trezesc curiozitatea ca cele mai multe să le aflii tu singur, citind cărțile. O bogată experiență de viață se găsește în ele, cu idealuri și realizări, cu speranțe, zbateri și împliniri sau eșecuri.

La 20 de ani de la sfârșitul primei conflagrații mondiale, au apărut pe cerul Europei norii amenințători ai războiului. La 28 iunie 1940, U.R.S.S., prin ultimatumul dat guvernului României, și-a anexat Basarabia și nordul Bucovinei, iar la 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, Transilvania de nord-vest (incluzând și teritoriul comunai Subcetate) a fost trecut în componența Ungariei hortyste. S-a instalat administrația maghiară hortystă. Tinerii din sat au fost recrutați și trimiși în armată în Ungaria, alții, în 1943-1944, au fost trimiși în campanii de muncă. Evreii domiciliați în satul din apropiere, Hodoșa, au fost deportați.

 Ioan şi Ana BORDEA cu copiii Aurelia şi Dumitru, 

la plecarea lui Ioan în război – 1941

La plecarea lui Dumitru POP (1911-1996) în război – 1942

Refugiaţi din Subcetate la Blaj în anii de război

Anii celui de-al Doilea Război Mondial au fost întunecaţi pentru locuitorii comunei Subcetate din cauza lipsurilor materiale, a neliniştilor, a dorului şi a zbuciumului lăsate în urmă de cei plecaţi pe front sau în refugiu. În școli s-a introdus obligativitatea limbii maghiare...

Elevi din Subcetate – 1942

Loc. Gavril URZICĂ (n. 1914, învăţător) în 1943

Poză de familie trimisă pe front în 1942 lui Alexandru Urzică, fiu, frate și soț

Zona în care locuim noi era zonă de frontieră, de război. Când trupele nemţeşti şi ungureşti au opus o rezistenţă de câteva săptămâni în strâmtoarea de la Sălard, pe Mureş, în apropiere de Lunca-Bradului, s-a stabilit în localitatea Subcetate armata rusească, care a consumat un mare număr de vite. Armata nemţească, în retragere, a distrus calea ferată, podurile şi fabricile de cherestea, pentru refacerea cărora populaţia a fost obligată a presta multe zile de muncă.

Drumurile din apropierea fostei graniţe dintre Ardeal şi Moldova au rămas minate şi mulţi locuitori din satele de pe Mureş, din Bilbor şi Tulgheş au murit în împrejurări tragice în locuri minate.

Au fost mobilizați pentru armata maghiară 322 de locuitori ai comunei, la arme şi la muncă, unii la minele din Ungaria între anii 1942-1943. Numele celor 53 de morţi în Al Doilea Război Mondial sunt înscrise pe monumentul eroilor ridicat în anul 1970 în cimitirul din localitate.

Cristian P.: Cel mai mult aș vrea să știu cum era viața unui copil, ca mine, în anii cumplitului război.

DD: De acord. Atunci să-ți citesc mărturisirea domnului Nicolae HURUBĂ (n. 1934), mecanic de locomotivă, domiciliat în Târgu-Mureș:

„În anul 1940 am început cursurile Școlii Primare din satul natal, Subcetate, cursuri pe care le-am absolvit în anul 1947. Am învățat, așadar, patru ani „la unguri”, cum se zice pe la noi când e vorba de anii Dictatului de la Viena, și trei ani „la români”. În acești ani, pe lângă obligațiile ce-mi reveneau ca școlar, aveam de îndeplinit și unele sarcini în gospodărie: ajutam, după puterile mele, la munci din gospodărie sau la creșterea fraților mai mici.

Am cunoscut și ororile războiului: am văzut oameni plecând pe front, petrecuți cu multă jale, am împărtășit emoțional veștile triste sosite de pe front, care crispau fețele și înnegurau ochii, am auzit gloanțe vâjâind în aer și explozii, am văzut incendii.

Gospodăria noastră, fiind situată într-o poziție geografică strategică – lângă drum, lângă apă, protejată de Coastă și Bâtcă – a permis pentru o vreme amplasarea aici a unor trupe, atât germane, cât și rusești. În șura noastră era depozit de alimente, iar în casa de peste drum, la Hurubă Maria, era instalată o stație de emisie – recepție prin care se ținea legătura cu frontul.

În toamna anului 1944, familia noastră s-a refugiat, de altfel ca toate din centrul comunei, într-un cătun situat în apropiere de pădurea din Făgițel, unde credeam că aveam mai multă siguranță. Părinții mei au pus în căruță câteva lucruri strict necesare, ne-au luat pe noi, cei trei copii, și animalele din gospodărie și am plecat împreună cu fratele tatei, unchiul Nuțu, și cu soția lui. Am fost găzduiți la Mihăiluc, o rudă cu mătușa Măricuța. Acolo, copiii, cei refugiați și cei din cătun, aveam sarcina să mergem cu vitele la păscut în fiecare zi, fie împreună, fie în două grupuri. Într-o zi, când am coborât cu vitele să le adăpăm, o bubuitură puternică ne-a înspăimântat pe toți. Explodase o grenadă la o distanță de 200-300 m de grupul în care eram eu, dar în imediata apropiere a altor copii. A căzut victimă tocmai băiatul gazdei noastre. Această întâmplare tragică a rămas pentru mine cea mai tristă amintire din anii de război.

Tot cu vitele la păscut eram și atunci când a fost incendiată Fabrica de cherestea din satul Hodoșa și a fost distrus podul de peste Mureș pe care trecea calea ferată. Ne aflam în apropiere, pe Deluț. Mi-amintesc cum vântul aducea foi de hârtie arse, iar noi, copiii, fugeam să le prindem ca pe niște fluturi în zborul lor.

Războiul s-a terminat, dar urmele lăsate au fost adânci și dureroase, văduve și orfani de război, multă sărăcie și jale. Mulți bărbați n-au mai ajuns acasă niciodată, iar alții s-au întors răniți, infirmi sau bolnavi. Între cei pe care îi cunoscusem și eu și au murit pe front au fost unchiul Petru, fratele cel mare al tatălui meu, și vecinul Petru Mureșan.

MUREŞAN Petru (1903-1943), mort în război

Anii care au urmat au fost tulburi și agitați. Lumea era îngrijorată și tristă din cauza pierderilor suferite. Mi-amintesc de momentul foarte emoționant pe care l-am trăit toți participanții la serbarea organizată de școala noastră pe un platou în satul Filpea, cu ocazia Zilei de 10 Mai. La acea serbare, vecina mea, Măricuța Mureșan, mezina celor patru frați orfani ai lui Petru Mureșan de la Părău, a recitat o poezie care a emoționat toată suflarea, copii și adulți deopotrivă. Poezia exprima tocmai situația ei de copil orfan și durerea mamei care ascundea copiilor realitatea pentru a-i proteja. Mi-au rămas în minte câteva versuri din acea poezie:

„Tăticule dragă, dus așa departe,/ Îți trimit această mititică carte/ Și te-ntreb pe tine, tăticule dragă,/ De ce plânge mama ziulica-ntreagă?”

La fel de emoționant a fost și momentul întoarcerii acasă a vecinului nostru, Dumitru Hurubă, după șapte ani petrecuți pe front și în lagăr. Era atât de schimbat – rănit la o mână, slab, obosit, flămând – încât nu l-a recunoscut nici propria lui mamă. Spre a o convinge că este el, fiul ei, i-a cerut să-i aducă vioara, precizând locul unde o lăsase. A cântat cântecele cunoscute de ei și de vecinii care se adunaseră ca la o adevărată minune.”

Scrisoare de pe front

Carte poştală trimisă din lagăr: Data la 20 X 1946/ Dorită surioară/ Prea mult doriţii mei soră, cumnat şi nepoţi, aflaţi şi despre mine, Ion, căci sunt sănătos, la fel vă doresc. Vă salut, 

Cristian P.: M-a impresionat mult povestea domnului Nicolae Hurubă, care reface atmosfera anilor de război trăiți de el în ipostază de copil.. Vă mulțumesc mult, doamna profesoară.

DD: Cu mare drag și te mai aștept pe la mine. Să dea Dumnezeu să ne bucurăm de vremuri de pace și să nu avem parte de experiențele dramatice al războiului.

Bibliografie:

Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu, La obârșie, la izvor... Convorbiri la Subcetate, vol. 2, Editura Cezara Codruța Marica, Târgu-Mureș, 2014, pp. 129-144

Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu,Subcetate. Un secol de istorie în imagini, Editura Cezara Codruța Marica, Târgu-Mureș, 2013