VIAŢA la SUBCETATE: In honorem LUCREȚIA ILISAN, contabil la Liceul din SUBCETATE-HARGHITA

Text publicat în cartea

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE,

vol. 3, 2015, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș,

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

Doina Dobreanu: Vara și iarna, în perioada solstițială, la casa din Deal, se adună din toate zările cei din clanul Ilisan. Liantul familiei, odinioară părinții, acum sunteți dvs., Lucreția Ilisan, iar casa părintească, în ciuda timpului care crește în urma noastră, după spusa eminesciană, a rămas mereu deschisă, la fel de primitoare.
De aici, de la casa din Deal, o casă construită după tiparul arhitectural tradițional, cu târnaț și cu fața spre soare, priveliștea este încântătoare, mereu alta, în funcție de momentul zilei, de starea vremii și de anotimp. Ce detalii ați surprinde, privind întinderile largi, unduioase, ale unui relief care se înalță domol de la valea Mureșului până la crestele Munților Giurgeu, pierdute în zare, spre Răsărit?

Lucreția Ilisan: E un privilegiu să locuiesc în casa bunicilor și a părinților mei, situată pe coama dealului care duce spre Duda și Șăștină. Emblematic este râul Mureș care curge la poalele acestui deal, în paralel cu el șerpuind și calea ferată. Din primăvară până toamna, valea râului este dominată de culoarea verde a ierburilor, în diferite nuanțe, presărată cu flori multicolore, izvor de inspirație pentru covoarele pe care bunica le țesea în război.
Într-adevăr, priveliști cu un farmec aparte se arată privirii de la casa noastră din Deal!

Doina Dobreanu: Pe locul acesta, din Deal, s-au perpetuat mai multe generații. Mama dvs., Victoria, una din fiicele lui Ioan și a Paraschivei Cotfas din Deal, s-a căsătorit cu Simion Ilisan în casa părintească. Vorbiți-ne despre bunicii și părinții dvs.

Lucreția Ilisan: Bunicii au hotărât ca mama, cea mai mică fiică a lor, să rămână în casă părintească, deși regula era să rămână un fiu, dar cum bunicii au avut numai fete, n-aveau cum să respecte tradiția.
Bunicii materni au fost oameni așezați, cu respect pentru muncă. Munca și respectul reciproc i-au ajutat să-și aranjeze la casele lor pe cele opt fete. Bunicul murise înainte de a mă naște eu, dar,din spusele bunicii, era un om deosebit, cu frică de Dumnezeu.
Pentru bunica am niște considerente aparte, era exact ca bunicile din povești, cu părul alb, torcând caerul de lână și spunându-ne povești de demult.

1915- Ioan și Paraschiva Cotfas din Deal cu fiicele

Lucreția, Paraschiva și Victoria

Pentru părinții mei, cei aproape cincizeci de ani de căsnicie au însemnat multe sacrificii, multă muncă, până la epuizare, ca nouă să nu ne lipsească nimic.
Tata a fost un om aspru, dar nu rău. Faptul că ne punea să muncim alături de el ne-a fost de un real folos mai târziu, când am devenit oameni responsabili acolo unde viața ne-a așezat.
Mama a fost sprijinul moral pentru tata, a știut întotdeauna să aplaneze unele divergențe care apăreau din cauza multor griji pentru cei opt copii. Deși mama nu știa scrie, a fost mentorul nostru, îndemnându-ne să învățăm. Voia să-și realizeze dorința aceasta prin noi, copiii ei.

Doina Dobreanu: Familia bunicilor și cea a părinților dvs. au rămas puternice, nu atât prin număr, fiindcă, rând pe rând, copiii și-a făcut un rost, s-au așezat la casele lor, uneori destul de departe, cât prin spiritul ei de unitate, de coeziune, păstrat vreme de mai bine de un secol, prin iubire, armonie și înțelegere. Acesta este un aspect prin care, a fost o familie reper în localitatea noastră. Care să fi fost secretul armoniei?

Lucreția Ilisan: Secretul familiei – model privind armonia și buna înțelegere între noi l-am deprins din traiul de zi de zi, în famile, iar părinții mei l-au învățat de la bunici. Părinții noștri, preocupați de a ne educa în așa fel încât să nu le fie rușine cu noi, au știut să ne cultive iubirea frățească, respectul între noi, dar și pentru ceilalți, pentru demnitatea de om.

Doina Dobreanu: Ați putea vorbi, cred, despre mătușile dvs. cu aproape aceeași afecțiune pe care ați avut-o și pentru mama…
Cine sunt frații și surorile dvs.? Chiar dacă unii au plecat Dincolo, ei trăiesc, pomenindu-i, în/ prin amintirile pe care le depănați împreună cu cei din familie care vă vizitează…

Lucreția Ilisan: Părinții mei s-au căsătorit foarte tineri, aveau nouăsprezece ani, în ideea ca mama să înlocuiască în casă, oarecum, lipsa mamei tatălui meu, care tocmai murise, tata fiind cel mai mare din cei opt frați. Locuiau în Gălăuțaș, într-un cătun izolat numit Prelucă. Nu a rezistat decât trei luni acolo. I-a spus tatei că ea nu mai poate rămâne și că, dacă vrea, să o urmeze, fiindcă ea se va întoarce acasă. Cum iubirea nu are opreliști, s-au mutat la Subcetate și au viețuit împreună aproape cincizeci de ani.

1942: Surorile Mărioara, Lucreția, Leontina și Aurelia

Primul născut al părinților mei a fost Ionel; am spus a fost fiindcă a trecut în lumea celor fără dor. El a avut responsabilitatea celor mai mici.

Mărioara s-a căsătorit foarte tânără, la nici șaisprezece ani, motiv pentru care eu am crezut multă vreme că este sora mamei, și nu soră cu mine, mai ales că primul ei copil era de aceeași vârstă cu sora mea cea mică.

Leontina a fost o fire mai firavă. De aceea era protejată, mai ales de sora mamei Iulia, care nu avea copii. A fost primul copil școlit din familie. A terminat Școala Pedagogică și a devenit învățătoare, mai întâi la Subcetate, apoi la Pitești, unde s-a căsătorit.

Aurelia s-a căsătorit și ea foarte tânără.

Eu, Lucreția, un copil neastâmpărat, am fost dată la școală – la Școla Pedagogică - ca să scape de mine, dar, până la urmă, am devenit stâlpul de nădejde al părinților la bătrânețe, și nu Nicolae, așa cum ar fi dorit părinții noștri.

Nicolae nu a vrut să continue munca în gospodăria părinților, fără nici un viitor în acele vremuri. Fără consimțământul lor, a devenit silvicultor și s-a stabilit la Toplița.

Surorile mai mici, Iulia și Paraschiva, au evoluat sub aripa mea, sprijinindu-le financiar și moral. Au reușit, astfel, să-și formeze cariere pe măsura priceperii lor: Iulia a urmat cursurile Facultății de Istorie, a devenit profesoară și s-a stabilit în orașul Alba-Iulia.

Paraschiva a studiat la Politehnica „Traian Vuia” din Timișoara și a devenit inginer chimist. S-a stabilit în Timișoara, unde a avut serviciul și s-a căsătorit.

În prezent, din cei opt frați am rămas patru, toți pensionari. Încercăm să ducem o viață cât mai liniștită și, din când în când, mai ales vara, ne adunăm la Subcetate în casa părintească.

2008: Lucreția, Aurelia, Iulia, Maria, Nicolae, Paraschiva

Doina Dobreanu: Ați pomenit că erați un copil neastâmpărat… Puteți povesti una din năzdrăvăniile de neuitat a căror eroină ați fost?

Lucreția Ilisan: Da, doar una, de pomină.

În iarna anului 1950, a nins ca în povești. Deși abia împlinisem 11 ani, aveam să devin vedeta locului în urma unei întâmplări foarte ciudate, căreia i-am supraviețuit numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Totul s-a petrecut în prejma sărbătorilor de Crăciun. Eu și cu fratele meu, Nicu, ne pregăteam să mergem la colindat. Nu prea ne-am înțeles în privința repertoriului, așa că ne-am certat zdravăn, și Nicu, iute de mână, mi-a tras o chelfăneală. Am fugit plângând și m-am ascuns în bucătărie. Ca să scap de fratele meu, am luat două găleți și am mers să iau apă de la fântâna care se afla în curtea vecinului. Urecheat de mama, Nicu a rămas „arestat” acasă. Printre nămeți,am ajuns la fântână. Am deșertat fără probleme prima găleată, numai că la a doua m-am aplecat prea mult și, alunecând pe zăpada proaspătă, am căzut în fântână. M-am trezit în apă. Mi-am amintit că nivelul apei era cam de 3 m și că fântâna avea vreo 2 m adâncime. Am strigat cu toate puterile după ajutor, dar nimeni nu m-a auzit. Mi-a venit repede o idee: diametrul fântânii fiind mic (cam 60 cm), ce-ar fi să mă cațăr cu mâinile și cu picioarele pe pereți și să urc? Am reușit să ajung până aproape de ieșire, dar am alunecat înapoi. La a doua încercare, când mai aveam puțin și ieșeam, a apărut o țigăncușă. Am strigat atât de tare la ea ca să mă ajute, și să nu-mi dea cu găleata în cap, că s-a speriat de moarte și a fugit. Când s-a întors cu familia ei să mă scoată, eu ieșisem deja. M-au dus pe brațe acasă. Când mama m-a văzut și a auzit cele întâmplate, a leșinat. Eu plângeam, săraca de mine, să nu iau bătaie pentru că nu am fost cuminte.

Cazul meu a făcut mare vâlvă. S-a și scris despre fata lui Simion din Deal care a scăpat cu viață din fântână. Eu i-am mulțumit lui Dumnezeu de două ori, după ce mi-am revenit din șoc: în primul rând, dacă aș fi căzut cu capul în jos, muream înecată; apoi pentru că mi-a dat puteri să urc și să scap. Altfel, astăzi nu ne-am mai fi amintit de această pățanie.

Doina Dobreanu: Cum au reușit părinții dvs., țărani cu gospodărie individuală, în anii grei ai celui de-al doilea Război Mondial și în cei care i-au urmat, cu sărăcie și cote împovărătoare, să-și susțină copiii la școală?

Lucreția Ilisan: Niciuna din cele patru fete care am avut privilegiul să urmăm diferite școli nu am beneficiat de bursă școlară, din cauza așa-zisului venit agricol al părinților.

Cert este că ne-am ajutat unii pe alții. Norocul cel mai mare l-a avut Leontina, care s-a bucurat de sprijinul mătușei Iulia, sora mai mare a mamei. Fiindcă era nașa ei de botez și nu avea copii, mătușa Iulia a vrut să o înfieze.

Leontina și mătușa Maria, în 1945

Ca învățătoare, Leontina a ajuns să fie și primul salariat din familie. Ea a făcut primul pas pentru a le ușura efortul părinților, sprijinindu-i să mă școlarizeze pe mine. La rândul meu, eu am avut grijă de Iulia și de Paraschiva, care s-au dedicat învățăturii cu multă responsabilitate, neavând de ales să facă altceva.

Desigur, tata muncea în gospodărie, implicându-ne și pe noi, după puterile noastre; asta, în timpul verii. Iarna mergea la lucru la pădure, creându-și cât de cât sursa financiară pentru a-și echilibra cheltuielile gospodărești.

Doina Dobreanu: Știu foarte bine că în vremurile acelea copiii creșteau în familie în spiritul muncii. Nu comuniștii au descoperit „educația prin și pentru muncă”, ci nevoia. Puterea exemplului pozitiv era și ea edificatoare în formarea caracterelor. Pe Paraschiva, sora dvs. cea mică, o cunoșteam de la școală. Mai mare cu doi ani decât mine, era premianta clasei. Doar ea a avut șansa să urmeze la Subcetate liceul, de curâd înființat. A fost admisă la Politehnica din Timișoara, în urma unui examen riguros de admitere.

Tata mă încuraja spre învățătură oferindu-mi mereu exemple precum Paraschiva, profesoara noastră Măricuța Urzică și alții, care dădeau o mână de ajutor părinților în gospodărie, la nevoie. Și nevoie era mereu. Nu era nici rușine, nici umilitor, nici degradant să lucrezi, să-ți ajuți părinții care, în fond, istoveau pentru binele tău…

Lucreția Ilisan: Fiind familie numeroasă, tata nu reușea singur să rezolve toate muncile câmpului, așa că, în vacanțele de vară istoveam alături de el la fân, la secerat, la culesul porumbului. De multe ori seara ne întorceam de la câmp și a doua zi plecam la școală, unde ni se părea a fi în vacanță.

Doina Dobreanu: Dumneavoastră v-ați înscris la Școala Pedagogică, la fel ca sora mai mare Leontina. Ea a devenit învățătoare și educatoare, de excepție, iar dvs., contabilă. Explicația?

Lucreția Ilisan: Visul meu era să devin învățătoare, având-o ca model pe sora mea Leontina, dar și din considerentul că după cei patru ani de studiu voi avea sursa de venit propriu și așa voi putea ajuta pe celelalte două surori mai mici. Numai că nu a fost așa. După ce am terminat anul I, toate școlile pedagogice s-au desființat, transformându-se în Școli medii de 10 ani. Astfel, am devenit absolventă de liceu. Gândul meu era acum să urmez cursurile Facultății de Matematică…

Dar și acest vis al meu s-a spulberat repede pentru că în anul în care eu terminam liceul, sora mea Iulia termina clasa a VII-a. Dacă eu aș fi devenit studentă, Iulia nu ar fi putut merge la liceu. Părinții nu puteau să ne susțină financiar pe amândouă. Am renunțat în favoarea ei. Eu aveam liceul terminat și șanse mai mari de a mă profesionaliza, pe când Iulia ar fi trebuit să râmână la munca în gospodărie.

M-am angajat casier la Farmacia din Hodoșa, unde am lucrat patru ani. În 1961 s-a înființat Școala Medie Mixtă la Subcetate, în a cărei organigramă a apărut postul de contabil. M-am prezentat la concurs și am obținut postul, deși nu aveam nici un fel de abilități. Am venit la școală, ca funcționar, cu gândul de a mă înscrie în învățământul superior, fără frecvență, în domeniul matematicii, numai că, pentru a face acest pas, se impunea condiția să predau efectiv la clasă.

Pe parcurs a început să-mi placă ceea ce făceam și, uite-așa, am ajuns să mă pensionez din funcția de contabil în 1990.

Doina Dobreanu: Oricum, activitatea dvs. de contabil s-a desfășurat în incinta școlii, la Liceul din Subcetate. Păstrați „o arhivă” de amintiri legate de metamorfozele liceului din Subcetate timp de o jumătate de secol, încă de la înființarea sa. Care au fost cele mai faste perioade din istoria acestei instituții?

Lucreția Ilisan: Acum, după mai bine de o jumătate de secol de la înființarea Liceului din Subcetate, respectiv de la angajarea mea în calitate de contabil, trăiesc o stare de liniște interioară, convinsă fiind că toți acești ani nu au trecut degeaba. Începutul a fost greu, dar rezultatele au fost remarcabile. Perioadă cea mai fastă până în 1990, anul pensionării mele, a fost ultimul deceniu, 1979-1990, în care liceul, aparținând de Ministerul Construcțiilor de Mașini, a prosperat, fiindcă baza materială a fost considerabil îmbunătățită.

Doina Dobreanu:: V-am cunoscut ca pasionată cititoare și iubitoare de literatură. Mereu veneați la școală cu „noutăți”, cu cărți bune, deloc simplu de procurat în acea perioadă în care cele mai căutate se cumpărau de sub tejghea. Mi-amintesc că dvs. mi-ați împrumutat să citesc, de exemplu, „Arta conversației” de Ileana Vulpescu, „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda, romane ale lui Augustin Buzura ș.a. Ne spuneți câteva titluri dintre lecturile preferate?

Lucreția Ilisan: Pasiunea pentru lectură mi-a fost cultivată de profesorul meu de limba și literatura română din liceu, Timotei Enăchescu.

Într-adevăr, nu era ușor să procuri o carte bună, dar reușeam prin diferite tertipuri să-mi procur cărțile clasicilor și scriitorilor contemporani români, ca și cărți din literatura universală din toate timpurile.

Dintre cărțile preferate aș aminti, pe lângă cele menționate de dvs., ale lui Ionel Teodoreanu, Minulescu, Petre Popescu, Elena Gronov-Marinescu.

Doina Dobreanu: Ați fost și o mare iubitoare de teatru. S-au pus în scenă multe spectacole la Subcetate, de către amatori, desigur. În epoca în care politica de partid ceaușistă își propunea ca țel „formarea omului nou”, noi, la Subcetate, ne străduiam să cultivăm gustul acestuia pentru teatru… În fiecare spectacol de teatru interpretați rolul feminin principal. Vă ofer posibilitatea dvs. de a vorbi - și cred că o faceți cu deosebită plăcere – despre rolurile importante interpretate.

Lucreția Ilisan: Ca iubitoare de lectură de literatură este explicabilă aplecarea mea spre teatru.

Toate rolurile interpretate mi-au creat o mare satisfacție, în fiecare depunând mult suflet. Cel mai drag rol a fost Anca din Năpasta de Ion Luca Caragiale. Urmează rolul directoarei din O femeie ca multe altele.

Doina Dobreanu: Mi-amintesc cu plăcere de un alt rol principal, cel al directoarei din Drumul încrederii de George Genoiu, în 1986.

Lucreția Ilisan: Jocul de-a teatrul era o formă de a ne petrece timpul liber, neavând diversitatea ofertelor massmediei de astăzi, internetul.

1967 - Scenă din Năpasta

cu Lucreția Ilisan, T. Ciorap și Ionel Ilisan

Căminul Cultural Subcetate

Doina Dobreanu: Surorile dvs. Leontina, Iulia și Paraschiva s-au îndepărtat de locul obârșiei, dar vin cu drag „acasă”. Dvs. ați ales să rămâneți… Regretați?

Lucreția Ilisan: Surorile mele s-au îndepărtat de satul natal datorită profesiei alese și locului de muncă. Multe vacanțe au petrecut la casa din Deal, împreună cu familiile lor, trăind plenar bucuria reuniunii de familie.

În tinerețe mi-am dorit să mă stabilesc la oraș, în primul rând având în vedere viața spirituală, posibilitatea trăirii multor acte de cultură, ca teatru, concerte… Pe parcurs mi-am dat seama că țăranul din mine nu ar fi rezistat în zgomotul orașului. Nu am regretat și nici nu regret acum că am rămas în sat, reușind astfel să fiu liantul familiei ca tot indestructibil.

La bunicii Simion și Victoria Ilisan

Doina Dobreanu: Ce mândri ar fi bunicii de nepoții lor astăzi! Toți s-au realizat exemplar. M-a emoționat inscripția de pe plăcuța pusă de nepotul Crinu Bitir, fiul Iuliei, pe fântâna pe care a săpat-o în grădina casei strămoșești din Subcetate: „În amintirea bunicilor mei, Simion și Victoria Ilisan”. A simțit ca o datorie, întru dăinuirea celor care s-au ostenit în acest loc, să sape o fântănă. Aici, unii au construit casa, alții au plantat pomi, Crinu Bitir a săpat o fântână. Vorbiți-ne despre nepoții dvs. pe care i-ați ocrotit cu căldură părintească.

Lucreția Ilisan: Într-adevăr, părinții mei ar fi mândri de ceea ce au realizat nepoții lor, și chiar strănepoții lor.

Leonora, fiica lui Ionel este economistă în București, iar fiica ei, Oana, își pregătește doctoratul în Spania.

Paraschiva (căs. Popoviciu) are doi copii: Silvia, medic chirurg în Elveția, și Andrei, decedat într-un accident de motocicletă – Dumnezeu să-l ierte! -, inginer în telecomunicații.

Pe Mărioara (căs. Urzică) a înzestrat-o Dumnezeu cu patru copii: Nicolae – Dumnezeu să-l ierte! – a fost patron; Gavril este inginer agronom, iar fiul său, Vasile, este bancher în București; Ioan este fermier, iar Ileana este casnică.

Leontina (căs. Georgescu) are doi copii: Adrian este tehnician auto în Târgu-Mureș și Adriana este inginer proiectant la Pitești.

Pe Aurelia (căs. Cotfas) a hărăzit-o Dumnezeu cu doi băieți și o fată: Vasile este funcționar public în Subcetate și are doi copii: Dorin și Elena, economiști; Lucian – Dumnezeu să-l ierte! – a fost antrenor federal la sanie în Bistrița, Anca este ingineră la Baia Mare.

Nicolae are un fiu stabilit în Germania, Cristian, care are patru copii.

Iulia (căs. Bitir) are doi copii: Mioara și Crinu, stabiliți în Timișoara. Copiii lor sunt deja elevi și studenți.

Doina Dobreanu: Care a fost și a rămas crezul dvs. de viață?

Lucreția Ilisan: Crezul meu de viață a fost și mai este munca făcută cu responsabilitate.

--------------------------------------------------------------------