VIAŢA la SUBCETATE: In honorem, col. ION DOBREAN (n. 1963)

Text publicat în cartea

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE,

vol. 5, 2018, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș,

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

Doina Dobreanu: Prilejul de a ne reîntâlni la Subcetate a fost unul nevisat pentru mine: reuniunea fiilor satului cu vârsta de 50 de ani, a celor născuți în anul 1963, între sărbătoriții zilei fiind și dumneavoastră. O inițiativă și o realizare lăudabilă! O bucurie unică nu numai pentru sărbătoriți și pentru familiile lor, ci și pentru consătenii care în acea zi v-au avut în mijlocul lor, la slujba de duminică de la biserica din localitate. S-au rostit cuvinte frumoase, ne-am emoționat împreună, s-au depănat amintiri, s-au făcut promisiuni.

   Ion Dobrean: Înainte de a porni la drum în discuția noastră doresc să vă mulțumesc că v-ați gândit și la mine, pentru a mă alătura numeroșilor oameni de renume din comuna Subcetate care, prin ceea ce au realizat și prin poziția lor socială, au dus cu cinste numele localității noastre în toate colțurile țării și în lumea întreagă.
   Vreau să vă felicit din suflet pentru tot ceea ce faceți în a scoate la lumină istoria, geografia, datinile, obiceiurile, portul, cântecele și jocurile populare, valoarea umană, pentru generațiile următoare și pentru ca Subcetatea să fie cunoscută mai bine în splendoarea și cu toate bogățiile ei.
   Încă de la început, aș vrea să vă spun că viața trăită de mine, din copilărie și până în prezent, este presărată cu nenumărate amintiri frumoase, de suflet, care nu ar putea fi cuprinse într-o carte, dar voi încerca, prin răspunsurile la întrebările dumneavoastră, să le surprind sintetic și cu multă consistență.

   Doina Dobreanu: Mulțumesc mult, dar vreau să precizez că, fără aportul atâtor oameni minunați, care prin mărturisirile și mărturiile făcute spunându-și propria poveste, nu am fi reușit să realizăm o monografie cvasicompletă a localității noastre.

Ion Dobrean: Într-adevăr, la întâlnirea fiilor satului cu vârsta de 50 de ani din 2013, am trăit clipe de bucurie, emoționante, împreună cu colegele și colegii de generație. Mulțumesc tuturor pentru participare, pentru implicare și efortul făcute ca acest eveniment să se întâmple. Fără prezența lor în număr atât de mare și a membrilor de familie, nu ar fi avut strălucirea de care ne-am putut bucura cu toții.
A fost un moment unic în viața noastră, a tuturor, un prillej de a ne reîntâlni la o vârstă nu tocmai tânără, îmbrăcați în tradiționalele noastre costume naționale, de a ne cunoște mai bine și de a ne împărtăși ceea ce s-a petrecut în viața și în familiile fiecăruia, de la ultima revedere, care, pentru unii dintre noi, depășea treizeci de ani.

   Am avut parte de o vreme deosebit de frumoasă și vreau să cred că am adus o bucurie și consătenilor, atât celor care ne-au văzut în fața primăriei și în deplasarea noastră de la primărie la biserică, cât și celor care au participat împreună cu noi la slujba de duminică.
Mă bucur că ați avut plăcerea și dumneavoastră, împreună cu domnul primar Ioan Rizea, de a fi alături de noi, de a trăi împreună momentele încărcate de emoție și vă mulțumesc pentru cuvintele alese și urările adresate.
   La agapa ce a urmat momentelor festive s-au depănat în continuare amintirile copilăriei, momente din timpul școlii care nu se pot da uitării, s-a dansat, s-a cântat, s-au reînnodat prietenii și, întradevăr, s-au făcut promisiuni de a mai organiza și participa la astfel de întâlniri.
   O surpriză mare pentru toți a fost când le-am cântat cu mult drag la vioară câteva cântece din repertoriul folcloric local, de joc și de petrecere, care au emoționat până la lacrimi. Pe melosul și ritmul lor s-a dansat cu nostalgie, ca la balurile de altădată de la căminul cultural, pe care eu le-am organizat de nenumărate ori împreună cu formațiile cu care colaboram.

La întâlnirea de 30 de ani de la absolvirea liceului

Emoții și bucurie am trăit și cu ocazia întâlnirilor precedente, care au marcat zece, respectiv treizeci de ani de la teminarea liceului a promoției 1981, cu o parte din colegii de generație am fost și colegi de liceu legându-ne mai multe amintiri. Cu drag îmi aduc aminte de întâlnirea tuturor generațiilor de absolvenți ai Liceului din Subcetate, din 2002, când s-au sărbătorit 40 de ani de existență a liceului nostru. Am avut plăcerea atunci ca dumneavoastă să ne fiți dirigintă, pentru o oră, mie și celorlalți care nu sărbătoreau un număr întreg de ani de la absolvire. Și atunci am avut deosebita și poate unica ocazie de a cunoaște, alături de dumneavoastră, aspecte din viața, realizările și proiectele altor foști elevi ai liceului, mai mari și mai mici, ca vârstă, față de mine.

Vasile Dobrean: Să începem povestea dvs. cu evocarea atmosferei casei părintești, vorbindu-ne despre părinți și bunici!

Ion Dobrean: Tatăl meu Dumitru, născut în anul 1937, este primul copil și unicul fecior în familia lui Ioan și Lucreția Dobrean, după el urmând trei surori: Ana, Ioana și Maria, o familie de oameni simpli care au trăit din agricultură și creșterea animalelor. Bunicul meu a lucrat doar câțiva ani la C.F.R.
   Tata a urmat școala primară și scoala generală (7 clase) în comuna natală, Subcetate, clasa I a făcut-o în limba maghiară, zona noastră fiind atunci sub ocupația maghiară, o tristă amintire, în urma Dictatului de Viena din 30 august 1940.
   A lucrat în cadrul C.F.R. de la frageda vârstă de 14 ani, unde a învățat atât meseria de întreținere și reparații căi ferate, cât și meseria de zidar, pe care a practicat-o și în particular.
În perioada 1957-1960, a făcut stagiul militar la grăniceri, 3 ani, în zona Turnu Severin - Orșova - Moldova Veche, armată grea pe frontierele închise ale unei țări socialiste, unde pericolul era la tot pasul, iar răspunderea foarte mare. În condiții de ger, viscol, ploaie, ceață sau căldură mare și-a îndeplinit cu credință datoria față de țară.
   În anul 1959, când tata era în armată, în familia lui s-a întâmplat o tragedie: a pleacat la cele veșnice bunicul meu, iar bunica Cheța a rămas văduvă cu două fete minore. Tata a trăit clipe greu de imaginat și suportat: fiind plecat într-o misiune, a primit cu întâziere permisia la care avea dreptul, astfel că nu a ajuns să participe la înmormântarea tatălui său. De multe ori mă gândesc: oare ce-o fi fost în sufletul lui?! A urmat o perioadă cu mari greutăți pentru familie, fiindcă trăiau atunci numai din lucrul câmpului și creșterea câtorva animale.

Bunica Lucreția Dobrean

Bunicul Ioan Dobren

   După terminarea stagiului militar, tata s-a întors la vechiul loc de muncă, la C.F.R., putând șă-și ajute în continuare familia.
În 1962 s-a căsătorit cu Ileana Marcu, din satul Călnaci, întemeiind familia în care, după un an, m-am născut eu, iar după patru și zece ani cele două surori.
   A urmat în anul 1969 școala de șefi de echipă întreținere căi ferate, iar în urma absolvirii acestei forme de pregătire a fost încadrat șef de echipă întreținere în stația C.F.R. Subcetate-Mureș, până în anul 1991, când a ieșit la pensie.
   După pensionare a continuat să se ocupe de agricultură, pentru nevoile familiei, și a practicat zidăria, până la o vârstă care i-a permis acest lucru. Cunoscând această meserie, în anul 1976 a început construcția unei noi case, mai mari, pe care a zidit-o singur, doar uneori, când volumul de muncă îl depășea, era ajutat de doi prieteni zidari, pentru că și tata îi ajutase la construcția caselor lor.
   Tatăl meu era și este foarte pasionat de istorie, de geografie și de literatură, în special de poezie. Nu pot să uit nenumăratele seri sau zile de sărbătoare în care ne recita poezii scrise de marii noștri poeți: Mihai Eminescu și George Coșbuc și deschidea cu multă plăcere și pasiune tot felul de discuții pe teme de istorie și geografie.

Părinții Ileana și Dumitru

Când eram amândoi la coasă, la alte munci pe câmp și în gospodărie, dar și cu alte ocazii, îmi povestea deseori de amintirile lui din armată, de ofițerii în subordinea cărora a fost și de noblețea meseriei de ofițer. Îmi sugera că și eu aș avea un profil potrivit pentru a fi ofițer și că i-ar plăcea dacă aș putea urma o asemenea carieră.
Mama mea Ileana, născută în anul 1942, este a patra fiică în familia cu șase copii a lui Marcu Dumitru și Ana din satul Călnaci. Bunica Ana, născută Blaga, provenea din cătunul Zăpodie, care, împreună cu Gălăuțașul, aparțineau atunci de comuna Subcetate. Mama a trăit copilăria cu părinții, cu surorile Maria, Iulia, Ana, Lucreția și fratele Ioan, în casa părintească din satul Călnaci. A urmat primele trei clase la școala primară din satul Călnaci, clasa a IV-a la școala din satul Hodoșa, unde era cazată la internat, și clasele V-VII la școala generală din Gălăuțaș. În această familie numeroasă, de oameni simpli, s-a muncit foarte mult în agricultură, pentru cele necesare traiului.

Bunicul Dumitru Marcu era un tâmplar renumit și era cel care aducea venituri bănești în familie, dar din anul 1939 a fost chemat la repetate concentrări în armată și trimis la război în 1942, când mama avea doar câteva zile, întorcându-se când ea avea 2 ani. Din 1945 a lucrat o perioadă la pădure, apoi la fabrica din Gălăuțaș, până în 1959, când fabrica a fost distrusă de un incendiu, dar mai mult a lucrat la atelierul de acasă, unde făcea lucrări de tâmplărie pentru case. Foarte multe case din Comuna Subcetate și din localitățile învecivate au tâmplărie lucrată de bunicul. Tot el a realizat prima vioară pentru unchiul Nuțu, la care el a învățat să cânte

După ce am început a pricepe și a reține ceea ce se întâmplă în această lume, părinții mei, foarte ocupați cu treburile gospodăriei și cu serviciul, mă duceau deseori, pentru mai multe zile, la bunicii din partea mamei mele, Dumitru și Ana, care locuiau aproape de capătul satului Călnaci, într-un loc de munte pitoresc, aproape de izvorul pârâului Călnaci. Când am mai crescut, mergeam singur la bunici, cu bicicleta, în vacanțe și aproape la fiecare sfârșit de săptămână.

Aici m-am apropiat de unchiul meu Nuțu, cum îi spuneau părinții și surorile, Ioan Marcu, un muzicant de excepție și un rapsod popular foarte cunoscut și apreciat. Cânta foarte bine la vioară, la taragot și era și solist vocal.

Fiindcă agream ambianța din familia bunicilor, îmi plăcea tare mult când îi vizitam împreună cu părinții sau când mă lăsau la ei mai multe zile.

Bunica Ana era o femeie blândă, cu un suflet foarte bun, își iubea foarte mult familia și nepoții, era o femeie harnică, o foarte bună gospodină, mâncărurile pe care ea le făcea fiind cele mai bune. Nu cred că a supărat vreodată pe cineva

Bunicul îmi făcea de toate, schiuri cum nu mai avea nimeni, săniuțe, tot felul de arcuri cu săgeți și de scăunele, mă ținea cu drag lângă el când lucra în atelierul de tâmplărie și în gospodărie.

Mama, de la vârsta de numai 14 ani, s-a încadrat în muncă la fabrica din Gălăuțaș și la APEMIN Toplița, mergând zilnic pe jos, dus întors, distanța Călnaci-Sărmaș de unde se deplasa mai departe cu un camion acoperit cu prelată, pentru transport muncitori. A continuat să lucreze până în anul 1962, când s-a căsătorit. A mai lucrat după căsătorie și la Fabrica de Cherestea din Hodoșa, o perioadă de timp cupinsă între anii 1978-1980.

Fiind mai mult acasă decât tata, se ocupa mult de educația mea și a surorilor, ea ne urmărea cum ne faceam temele, era foarte interesată de modul cum învățam și cum înțelegeam ceea ce ni se preda la școală. Cunoștea foarte bine toți colegii de clasă ai mei și ai surorilor mele, pe nume și ai cui sunt. Ne spunea mereu că trebuie să învățăm mult pentru că numai așa vom reuși să facem ceva în viață.

Dacă ar fi să o caracterizez pe mama, aș putea spune că este plină de viață, puternică, exigentă, cu multă inițiativă, foarte harnică și dibace la munca din agricultură și din gospodărie.

Era o țesătoare foarte pricepută; în fiecare iarnă țesea tot felul de covoare tradițonale și era una dintre cele mai bune chiuitoare și cunoscătoare a folclorului local din comună. Nu exista nicio nuntă la care participa să nu chiuie la primirea mirilor și la „găină”. Câteodată, chiar dacă nu eram chemați la nuntă, mergea cu bunica Cheța, și ea o bună chiuitoare, la poarta bisericii, să aștepte alaiul nunții, se atașau grupului de chiuitoare și îl însoțeau apoi, după cununie, până la căminul cultural din comună, unde erau organizate petrecerile de nuntă. Mama era de neîntrecut la prășit, la secerat, la fân și la celelalte munci ale câmpului.

M-am născut în data de 30 ianuarie 1963, într-o zi de miercuri, zi binecuvântată de Dumnezeu cu sărbătorirea a trei sfinți: Vasile, Grigore și Ioan. Părinții mei au considerat că ar fi bine să-mi pună numele unuia dintre acești sfinți și astfel port numele Ion. Sunt primul din cei trei copii - un băiat și două fete, Georgeta, născută în 1966, și Maria-Emilia, născută în anul 1972.

Am crescut într-o familie de oameni simpli, în care cinstea, respectul față de ceilalți, hărnicia, credința și educația copiilor în spiritul acestor valori erau pietre de temelie.

Dumitru și Ileana Dobrean cu copiii Ion, Maria-Emilia și Georgeta

Anii copilăriei i-am petrecut împreună cu părinții și surorile, în casa construită de ei în aceeași curte cu casa bunicii Lucreția, mama tatălui meu, văduvă, care își ducea traiul împreună cu fiicele ei Ioana și Maria, și cu nepoata Aurica, fiica fiicei ei Ana, pe care tot bunica a crescut-o.

Mai târziu, în 1977, ne-am mutat într-o casă nouă, construită cu mari eforturi și multă râvnă de părinții mei, în condițiile lipsurilor de atunci, pe un teren cumpărat lângă curtea părintească a tatălui meu, ajutând și eu, atât cât puteam la vârsta aceea.

Părinții Dumitru și Ileana Dobrean,

la 50 de ani de căsătorie: 1962-2012

Vasile Dobrean: A venit și vremea desprinderii treptate de mediul familial și a integrării în comunitatea școlară...

Ion Dobrean: În anul 1967 am început să merg la grădiniță. Îmi amintesc cu mult drag de educatoarea mea, doamna Niculina Urzică, unde am învățat primele jocuri colective de copii, am învățat cântecele și poeziile fragedei copilării.

În toamna anului1969 am început școala primară, în cadrul Liceului Teoretic Subcetate, având-o ca învățătoare pe doamna Emilia Cotfas, care ne-a învățat cum să ținem creionul și stiloul în mână, să scriem literele alfabetului și cifrele, apoi să operăm cu ele. Îmi aduc cu drag aminte de momentul când am intrat pentru prima dată într-o școală, pe sub arcadele de flori, făcute de elevii de la liceu, în clasa unde ne așteptau manualele de clasa I: abecedarul și cartea de aritmetică. Doamna învățătoare era o persoană deosebită, cu un suflet bun și foarte răbdătoare, dar exigentă. Vreau să-i mulțumesc pentru tot ce m-a învățat și pentru educația dată.

În perioada 1973-1977 am urmat cursurile școlii gimnaziale, iar în perioada 1977-1981 cursurile Liceului Teoretic Subcetate, treapta I, respectiv, clasele a IX –a și a X-a, și ale Liceului din Subcetate, devenit cu profil industrial, treapta a II-a, clasele a XI-a și a XII-a.

Mă consider privilegiat prin faptul că am avut posibilitatea de a frecventa cursurile școlii aproape de casă și că, atât în școala generală cât și la liceu, am avut parte de profesori minunați, deosebiți prin nivelul de pregătire, prin ceea ce au făcut pentru mine, pentru colegii mei, pentru generațiile de dinaintea noastră și de după noi.

Vasile Dobrean: Păstrați, cu sigurață, amintiri frumoase din perioada copilăriei și adolescenței, respectiv a anilor de școală petrecuți la Subcetate.

Ion Dobrean: Am avut o copilărie frumoasă, de poveste, desprinsă parcă din poveștile marelui nostru scriitor Ion Creangă, cu peripeții trăite împreună cu copiii din vecinătate.

De fiecare dată când vin la Subcetate, și nu numai, îmi aduc cu drag aminte de jocurile de pe deal, de mireasma florilor și a ierbii de pe câmp, de jocurile cu mingea de pe tău, unde era terenul de fotbal, de scăldatul, vara, în pârâu, unde, ca să avem apă mai mare, făceam răstoacă; de jocurile de societate, ale noastre și ale celor mai mari, la sărbătorile de Paști.

De asemenea, cu mult drag îmi aduc aminte de umblatul la colindat de Crăciun și la urat de Anul Nou cu plugușorul, buhaiul și zbiciul, pe care le pregăteam și le probam cu o lună înainte. Cutreieram satul, umblam din casă în casă, până noaptea târziu, fără să ținem seama că era ger sau ninsoare.

Clipele petrecute la săniuș, fie pe coastă și pe cele două ulițe care încadrau casa părintească, pe Față, fie pe coastă la Ioana lui Gafton, de pe Dos, unde am învățat să schiez, îmi aduc multă bucurie în suflet de fiecare dată când mi le amintesc.

Vasile Dobrean: Cum au fost anii de liceu? Ce ați învățat de la profesorii dvs.? Ce-ați dori să transmiteți școlarilor de azi?

Ion Dobrean: Anii de liceu au constituit una din perioadele cele mai frumoase din viață. Mi-amintesc deseori de momentele petrecute cu colegii de școală, îndeosebi de cele pline de veselie din pauze, ca și de cele hazlii din clasă, petrecute împreună cu doamnele și domnii profesori. A fost o perioadă din viață care a avut un rol decisiv în formarea mea și a colegilor, ca oameni de bază ai societății, prin educația și învățăturile primite.

De la doamnele și domnii profesori am învățat foarte multe, ceea ce nu s-ar putea comensura, dar vreau să vă spun că, în afară de volumul mare de cunostințe din programa de învățământ, transmise și explicate pentru a fi înțelese, de la domniile lor am deprins și cum să învățăm, dar și cum să luăm aminte la anumite experiențe de viață împărtășite, spre folosul nostru. În ce mă privește, am reușit să-mi însușesc un nivel de cunostințe de cultură generală cu care am putut pleca mai departe în viață și continua să învăț în alte instituții de învățământ superior în domeniul militar, bazându-mă numai pe puterile proprii.

Doresc să le mulțumesc tuturor profesorilor pentru dăruirea cu care ne-au învățat și pentru efortul făcut. Vreau să vă spun că toți profesorii au contribuit la formarea mea, dar doresc să evidențiez câteva nume care și-au pus mai pregnant amprenta în decizia pe care am luat-o privind continuarea studiilor, asupra rezultatelor obținute în școala de ofițeri și chiar în exercitarea atribuțiilor de serviciu, după absolvire. Mulțumesc domnului profesor de matematică Gheorghe Cotfas și domnului profesor și diriginte Ștefan Popa, care ne-a predat fizica, fiindcă matematica și fizica au fost materiile din care am dat examenul de admitere pentru continuarea studiilor. Vă mulțumesc dumneavoastră, doamnă profesor Doinița Dobreanu, pentru cunoștințele de specialitate și de cultură generală în domeniul limbii și literaturii române, cunoștințe de care un om are nevoie la tot pasul și care îl reprezintă în viață prin comunicarea verbală și scrisă, fară de care nu se poate trăi. Mulțumesc doamnei profesor de chimie Rodica Rizea, domnului profesor de geografie Marian Dinu și domnului profesor de istorie și director Dumitru Țepeluș, fiindcă studiul acestor materii l-am continuat și în cadrul școlii de ofițeri pe care am urmat-o. Nu în ultimul rând, mulțumesc domnului profesor de sport Ioan-Horia Dobrean-Urzică, deoarece, fără aptitudini sportive temeinice, nu aș fi putut ajunge ofițer. Pregătirea fizică este probă eliminatorie pentru a accede în orice instituție militară de învățământ, iar sportul a avut o contribuție substanțială în dezvotarea mea fizică pentru a face față eforturilor presupuse de pregătirea unui cadru militar. De la domnul profesor am învățat, încă din clasele primare, tehnica schiului, din care am dezvoltat o a doua pasiune.

Tinerilor, le recomand să învețe cât mai mult și cât mai bine, să conștientizeze că trebuie să se bazeze numai pe propriile forțe și să nu aștepte sprijinul nimănui, și o fac cu convingerea că, dacă diplomele de absolvire a unor forme de învățământ sunt însoțite real de cunoștințele aferente, vor reuși într-un fel sau altul în viață.

Doina Dobreanu: Faceți parte din generațiile de elevi cu care am lucrat în primii ani ai carierei mele didactice la Subcetate. Mi-amintesc cu mare plăcere de echipa de jocuri populare românești locale a liceului din acea vreme, între dansatori fiind și colegi de clasă ai dumneavoastră; de asemenea de taraful elevilor liceului din care făceați parte ca violonist. Cum v-ați descoperit talentul, cum l-ați cultivat și cum l-ați transformat în pasiune de viață?

Ion Dobrean: Îmi amintesc cu mult drag atât de colegii din generaţia mea, cât şi de corpul de profesori din care făceaţi parte şi dumneavoastră. Era o perioadă de timp în care marea majoritate a tinerilor erau adepți și chiar fani, aș putea spune, ai folclorului tradițional local și nu numai, erau intresați deopotrivă, fete și baieți, să învețe să danseze jocurile tradiționale din zona noastră.

Cred că muzica este cea care coalizează, atrage, încântă și incită la dans. Prin taraful elevilor, din care făceam și eu parte încă din scoala generală, am reușit să atragem în jurul nostru, să inspirăm și să insuflăm unora dintre colegi dragostea față de valorile muzicale și coregrafice.

Taraful liceului. Ion Dobrean, primul în partea stângă

Primul taraf de elevi al școlii, al generației mele, a apărut când eram în clasa a VII-a, sub conducerea domnului profesor de muzică Carol Stoica, taraf format din doi instrumentiști la vioară, patru instrumentiști la acordeon și unul la dobă. Am particiat cu taraful pentru prima dată la faza locală a cunoscutului festival-concurs de atunci „Cântarea României”, ce a avut loc pe scena Căminului Cultural din comuna învecinată Sărmaș.

Era un taraf numeros la început, dar, până am ajuns la liceu, am rămas doar patru instrumentiști, trei din cei patru acordeoniști renunțând, fiindcă nu au putut ține pasul cu evoluția celorlalți.

Prima formație de dansuri populare s-a închegat când eram în clasele a IX-a, a X-a, formație care, încet-încet, s-a perfecționat și s-a mărit, lângă colegii din clasa mea alăturându-se colegi din clasele superioare sau mai mici.

Prin repetiții, mult efort și perseverență, formația de dansuri și taraful liceului au ajuns să reprezinte cu cinste Liceul din Subcetate la etapele locale și județene ale „Cântării României”, obținând premiul I. Pentru noi era atunci o peformanță, eram foarte mândri de ceea ce puteam face. De la noi au preluat ștafeta elevii din clasele următoare, astfel că formația de dansuri a liceului a continuat să existe încă mulți ani.

Pe scena Căminului Cultural din comuna vecină Remetea, acompaniindu-l pe Vasile Tompea,

împreună cu Ioan Bordea și Nicolae Suciu

Referitor la muzică, am trăit o poveste frumoasă. Muzica a fost și este pentru mine o pasiune care îmi oferă trăiri greu de exprimat în cuvinte. Muzica este ceva extrem de frumos, o relaxare, un medicament pentru sufletul celui care o trăiește și o înțelege cu adevărat. Mai mult, muzica cântată la vioară este dulce, duioasă, exprimă foarte mult și nu poate fi reprodusă de un alt instrument electronic, ca în cazul altor instrumente muzicale. Un mare maestru ardelean al viorii, Ovidiu Barteș, spune : „cum să înțelegi oamenii, cerul, natura..., fără a cânta la vioară?”

Mai întâi am început să cânt la muzicuță, cu care, prin experiențe proprii, am descoperit sunetele muzicale și am ajuns să interpretez diferite melodii, perfecționându-mă din ce în ce mai mult. Îmi amintesc că eram în clasele primare când elevii mai mari se adunau în jurul meu în timpul pauzelor și mă puneau să le cânt.

Așa cum vă spuneam, l-am cunoscut îndeaproape pe unchiul meu Nuțu Marcu, în timpul șederilor mele în casa bunicilor din Călnaci. Dumnezeu i-a dăruit un talent muzical deosebit, pe care și l-a cultivat prin muncă asiduă, tinzând spre performanță. Cânta ore în șir acasă. Nu exista vizită să nu-l aud cântând, îndeosebi la vioară. Și tot așa, ascultându-l, s-a trezit în mine dorința să cânt la vioară. Am început să-l imit folosindu-mă de niște cârlige de la lampa bunicilor, unul înlocuind vioara și celălalt, arcușul. Vreau să precizez că, în perioada invocată, satul Călnaci nu era electrificat și că iluminatul se făcea cu lampa cu petrol. Eram foarte mândru și le spuneam părinților și bunicilor că eu cânt ca uncheșul Nuțu. Trecând timpul, dragostea față de muzică s-a accentuat și, observându-mi pasiunea, unchiul îmi dădea uneori una din viorile lui, pe care am învățat notele muzicale de bază și câteva melodii. Eram în clasa a IV-a, când parinții mei, văzând că perseverez și că progresez să cânt la vioară, au hotărât să-mi cumpere una și să mă dea la un profesor de muzică pentru a învăța să cânt corect, pe note. Într-o zi de salariu, tatăl meu mi-a cumpărat o vioară nouă, fabricată la Reghin. A fost o bucurie nespus de mare pentru mine, fiindcă nu îmi venea să cred că se întâmpla acest lucru.

Odată cu începerea clasei a V-a, părinții mei au plătit un profesor de muzică din Toplița, pe nume Szarvas, care venea de două ori pe săptămână la clubul căminului cultural din comuna Subcetate. Acest lucru ar fi putut să-l facă și unchiul Nuțu, dar locuia departe, la marginea comunei, și, lipsind mijloacele de transport, nu puteam să parcurg pe jos cale de câțiva kilometri, după programul școlar, ca să ajung la el și să exersăm, ca apoi, la întoarcerea acasă, să-mi pot face temele și să învăț pentru a doua zi.

Am continuat așa pregătirea timp de aproape doi ani cu domnul profesor Szarvas, dar și cu unchiul meu, în paralel, la sfârșitul săptămânilor din perioadele de post, când nu cânta la nunți, și în vacanțe, pe care le petreceam aproape integral la bunici, îndeosebi pentru a cânta la vioară și a-mi continua pregătirea împreună cu unchiul.

Era foarte exigent în ce privea corectitudinea cântatului la vioară. Repetam împreună cu el ore întregi și mă corecta mereu până când ieșea totul foarte bine.

Îi apreciez la superlativ, cu recunoștință efortul și răbdarea de care a dat dovadă, având în vedere că și el avea familie, soția și trei fete (Liliana, Daniela și Claudia) și mai ales faptul că își consacra mult timp învățându-le să cânte la vioară și pe fetele lui, Liliana și Daniela. Ei au făcut mai târziu împreună o formație muzicală numită „Varvigeanca”, o formație de succes, reper pentru muzica tradițională autentică din zona Toplița, a cărei activitate ați descris-o detaliat în monografia comunei Subcetate.

Vasile Dobrean: V-ați făcut ucenicia de vilonist alături de Nuțu Marcu… Ați cântat în public împreună? Ce ați preluat din repertoriul său?

Ion Dobrean: Trecând timpul, am început să cânt din ce în ce mai bine, să interpretăm cântece din folclorul local, din ce în ce mai complexe și piese de concert. Abia când am ajuns în clasa a VIII-a am început ucenicia adevărată, în sensul că mă lua cu el la unele nunți, să cânt cot la cot cu muzicanții din taraful lui. După un an, a început ca la fiecare nuntă să mă pună să cânt un program de muzică numai eu cu orchestra lui, el ascultându-mă din sală și prezentându-mă, ca toți cei de față să știe că eram nepotul lui. Era foarte mândru de mine, dar și eu eram mândru cu un asemenea unchi.

Am mai cântat alături de el la repetiții cu formațiile de dansuri populare ale elevilor și seniorilor și la spectacolele sau festivalurile-concurs la care participam împreună cu formațiile de dansatori.

De la el am învățat, în afară de tehnica și îndemânarea cântatului la vioară, aproape toate melodiile din folclorul local și național pe care le avea în repertoriu, interpretate la un înalt nivel de virtuozitate, între care și cele de joc, cunoscute sub numele de ștraiere. După ce m-am orientat spre cariera militară, mă întâlneam mai rar cu unchiul, dar, când venem de 2-3 ori pe an în concediul de odihnă, îl vizitam și, bineînțeles, că, după ce povesteam ce am mai făcut fiecare, ajungeam tot la muzică. Îmi prezenta ce noutăți mai are în repertoriu și ținea, împreună cu fetele lui (verișoarele mele), adevărate spectacole. Nici eu nu scăpam așa ușor pentru că mă punea și pe mine să cânt la vioară ce am mai învățat nou, știind că eu am noi experiențe, cu muzicanți de nivel superior ca pregătire și cu alte zone foclorice. Mă asculta cu mare atenție prin filtrul urechii lui deosebit de exigente și nu ezita niciodată să-mi adreseze laude pentru ceea ce-i plăcea, dar și critici și corecturi, acolo unde i se părea că ceva nu sună bine sau nu-i corect interpretat.

La fiecare întâlnire trăiam împreună bucuria și emoția revederii și transformam o parte a timpului în adevărate lecții de teorie și practică muzicală. Mi-ar fi plăcut să continuam așa și chiar să mai putem apărea împreună în public, dar întâlnirile și colaborarea noastră s-a încheiat brusc, când, la vârsta de numai 57 ani, Dumnezeu l-a chemat la El, să cânte în ceruri, să ne asculte de acolo de unde este și să ne dea putere și curaj de a merge mai departe.

Vasile Dobrean: V-ați orientat, după absolvirea liceului cu profil industrial din Subcetate, spre cariera militară. Ce v-a determinat să deveniți „ostaș” de profesie? Cum ați împăcat cele două vocații – armata și vioara – de-a lungul timpului?

Ion Dobrean: Începând cu 1 septembrie 1981, m-am angajat la C.F.R., ca lăcătuș mecanic, unde am lucrat doar până la mijlocul lunii aprilie, anul următor, când am fost încorporat în armată ca militar în termen, la o unitate militară din Brașov, una din actualele unități militare de jandarmi.

Aveam, așadar, un loc de muncă, unde mă descurcam foarte bine, datorită cunostințelor acumulate și a deprinderilor formate în domeniul meseriei, nu eram un foarte mare specialist, dar mă pricepeam la multe. În afară de lăcătușerie, știam să lucrez destul de bine la strung și la celelalte mașini de prelucrare prin așchiere: mașini de frezat, raboteze, mașini de găurit, știam să sudez. Pentru abilitățile acestea, formate în anii de liceu, vreau să mulțumesc domnilor profesori-ingineri Ioan Lădaru și Eugen Dan, și domnilor maiștri Aurel Mândru-Mureșan și Trifan Tompea.

Când eram în clasa a XII-a, am participat la finala pe țară a unui concurs de strungărie, care a avut loc la uzina „Tractorul” din Brașov, la care am reușit să iau prima mențiune. Eram singurul din liceu care a reușit, la acea vreme, să obțină o asemenea performanță. Diploma acordată a fost mult timp așezată la loc de cinste în una din vitrinele expoziționale din holul mare de la intrarea în clădirea liceului.

Din perspectiva muzicii, îmi mergea din ce în ce mai bine: am reușit să fiu titular în taraful unchiului meu și mai apoi conducătorul unei formații de muzică populară formată din colegi muzicanți din generația mea. Activitatea desfășurată în domeniul muzicii era superbă, devenisem foarte cunoscut, eram înconjurat de prieteni, cântărețe și cântăreți, dansatori și, nu în ultimul rând, de colegi muzicanți, cu care trăiam împreună momente pline de jovialitate.

Cu toate acestea, bazându-mă pe rezultatele obținute la învățătură și pe nivelul de cunoștințe acumulate în anii de școală, îndeosebi în anii de liceu, gândul de a face ceva mai mult pentru mine nu-mi dădea pace, fiind convins că numai dacă urmez o școală superioară mă pot realiza mai bine în viață și îmi pot asigura un viitor mai bun.

Cu regretul că nu am urmat liceul de specialitate, pentru a avea șanse de a face o profesie în muzică, dotat fiind, cred, cu capacitatea de face performanță, am preferat să urmez calea studiilor într-un domeniu tehnic, iar muzica să o pun în planul al doilea.

Am continuat să studiez muzica în particular, să exersez și să o practic de-a lungul întregii cariere militare. Am participat, alături de colegii de la muzicile militare, la nenumărate festivaluri și concusuri de folclor, ca solist instrumentist, reprezentând instituția școlii de ofițeri, iar apoi unitățile militare în care mi-am desfășurat activitatea de ofițer, și obținând diferite premii. Vreau să vă spun că, de fiecare dată, am avut grijă ca prezentatorii să precizeze că sunt originar din comuna Subcetate, de unde am învățat muzica și tradițiile populare locale.

Mai mult, la începutul anului 1986, am reușit, împreună cu câțiva muzicanți de la armata din Miercurea Ciuc, să punem bazele unei orchestre performante, a Casei Armatei (actualul Cerc Militar), care mai este activă în parte și acum, dar într-o variantă civilă deoarece niciun membru nu mai este militar activ. Bineînțeles că am în continuare o bună colaborare cu militarii activi și am răspuns și răspund prezent întotdeauna la solicitările lor.

Am organizat și am participat la diferite activități culturale cu prilejul Zilei Naționale a României, Zilei Armatei României, zilei femeii, zilei copilului și cu alte ocazii pentru comunitatea românească din Miercurea Ciuc, minoritară în zonă, pentru a îndulci puțin viața și sufletele românilor.

Deci, de muzică m-am ocupat doar în timpul meu liber, pe primul loc fiind, totuși, activitatea de ofițer. Muzica îmi era aici alinare, odihnă activă. Având pregătirea, experiența și expertiza în domeniu, am reușit să fac performanță, neamestecând profesia cu pasiunile.

Spun pasiunile, pentru că a doua pasiune a mea a fost și este schiul. Activând în Unități Militare de Vânători de Munte, am avut șansa de a face alpinism, de a cunoaște munții țării și de a practica în continuare schiul, atât în cadrul instrucției alpine cât și în particular, tehnică cu care m-am deprins încă din clasele primare, sub îndrumarea d-lui profesor Ioan-Horea Dobrean-Urzică.

Nu vreau să fie înțeleasă ca o laudă, dar când eram tânăr ofițer am câștigat premii la câteva din concursurile organizate de marile unități de vânători de munte din care făceam parte, culminând în iarna anului 1988 la Băișoara (jud. Cluj), când am obținut locul I pe armată la triatlon militar, o disciplină sportivă de forță, ce consta în trei probe: coborâre directă, slalom special, și biatlon 20 km cu trageri în poligon după fiecare 5 km parcurși.

Decizia de a urma cursurile unei școli de ofițeri am luat-o la începutul anului 1982, în urma unei autoevaluări, concluzionând că vreau mai mult de la mine, bazându-mă pe cunoştinţele acumulate în liceu, mai ales în domeniul stiințelor fixe. Din altă perspectivă, eram şi sunt în continuare un om care îşi iubeste ţara; agreez ordinea, cinstea şi respectul faţă de semeni şi faţă de lucrul bine făcut. Acestea sunt doar câteva din considerentele pe care le-am avut în vedere atunci când am hotărât să devin ofiţer în specialitatea Transmisiuni.

Am avut posibilitatea de a amâna încorporarea ca militar în termen. În acel an, pentru prima dată, au dat examen împreună absolvenții proveniți din liceele civile și din liceele militare, pe același număr de locuri, drept urmare, concurența a fost mai mare decât am crezut atunci când mi-am întocmit dosarul de înscriere la admitere. Până în anul 1984, absolvenții de licee militare erau repartizați în școlile militare de ofițeri activi în funcție de opțiuni și de notele obținute în urma examenului de bacalaureat.

Considerându-i foarte bine pregătiți, din ce-i auzisem pe cei proveniți din liceele militare, am luat decizia de a merge ca militar în termen, ca, în cazul în care nu aș fi admis în cadrul școlii de ofițeri, să continui stagiul militar și să revin eventual la locul de muncă, pe care îl consideram foarte bun și potrivit abilităților mele.

Militar în termen am fost doar cinci luni, fiindcă în luna august 1982 am susținut examenul de admitere și am fost admis la Școala Militară de Ofițeri Activi de Transmisiuni. În scurtul interval de timp petrecut ca militar în termen s-au întâmplat foarte multe evenimente care m-au marcat și pe care le consider demne de prezentat.

După încorporare, am aflat că la sfârșitul perioadei de instrucție urma să fiu trimis la pregatire de specialitate în Arma Transmisiuni, unde ar fi trebuit să învăț alfabetul Morse, utilizat în radiocomunicațiile militare. Criteriul care a stat la baza acestei selecții era talentul pe care îl aveam în domeniul muzicii, muzicanții fiind cei mai căutați pentru acest tip de pregătire, distingând cu mai multă usurință sunetele semnelor alfabetului Morse. Nu a fost să fie așa, de multe ori nu se întâmplă cum se pregătește, ci cum se nimerește.

În majoritatea unităților militare, dar mai ales la cea unde am fost încorporat, cu ocazia festivităților de depunere a jurământului militar, era în tradiție să se pregătească exerciții militare demonstrative, spre a arăta familiilor militarilor în termen nivelul de instruire la care s-a ajuns într-o lună și jumătate de pregatire; de asemenea, militarii din unitate în termen, înzestrați cu diferite talente artistice, pregăteau și prezentau cu acea ocazie spectacole artistice. Între cei selectați am fost și eu, ca instrumentist la vioară.

Așadar, după o lună și jumătate de instrucție severă, am depus jurămîntul militar de credință patriei România, iar după aceea am prezentat familiilor și invitaților de față la eveniment un frumos spectacol artistic cu un taraf format din militari în termen și din subofițeri ai muzicii militare din unitate, taraf în care am activat ca membru și ca solist instrumentist la vioară. Totul a fost foarte frumos și apreciat atât de către șefii ierarhici, cât și de către toți cei prezenți la acest eveniment unic în viața unui bărbat.

Urmare a rezultatelor obținute în procesul de instruire și a reușitei spectacolului, am fost recompensat cu învoire în oraș până a doua zi dimineața, când începea o nouă zi grea, de instrucție.

După momentele festive petrecute și vizita celor dragi din ziua anterioară, treceam prin niște clipe destul de apăsătoare, dar la raportul de dimineață s-a întâmplat ceva ce a transformat această zi în una din cele mai fericite din acea perioadă. Comandantul unității a dat comanda, prin nominaliazare, de a ieși în fața efectivelor adunate gata pentru instrucție, la patru militari, între care mă număram și eu. Mi-am dat seama imediat că era vorba de muzicanți din ciclul I de instrucție cu care am participat la spectacolul din ziua precedentă. S-a dat ordin să fim mutați la muzica militară a unității.

A urmat o perioadă deosebit de frumoasă, cu spectacole în diferite unități militare din Brașov, Sibiu, Câmpina, Gheorgheni (Harghita). Aici am învățat să cânt încă la un instrument, de fanfară, de suflat. Am profitat din plin de timpul dintre orele alocate studiului muzicii și de spațiul avut la dispoziție, continuând, inclusiv seara și noaptea, pregătirea la matematică și fizică, materii din care urma să susțin examenul de admitere în școala de ofițeri.

Deci, totul a fost foarte frumos și cum ce-i frumos trece extrem de repede, a venit perioada exemenului de admitere în școala de ofițeri, în urma căruia am fost admis. A urmat despărțirea grea de colegii muzicanți de la unitatea militară din Brașov, care, la plecarea din unitate, m-au condus cu muzică, așa cum se cântă la nuntă.

Am urmat cursurile Școlii Militare de Ofițeri Activi de Transmisiuni din Sibiu, o formă superioară de pregătire militară și de specialitate, pentru a deveni ofițeri de bază ai Armatei României, care să stea de strajă permanent pentru apărarea patriei și, totodată, să pregătească generații de militari pentru această nobilă misiune de apărare a țării.

Începând cursurile școlii de ofițeri, am simțit cu adevărat importanța cunoștințelor acumulate în liceu și a celor cinci luni de pregătire ca militar în termen, îndeosebi în zona de pregătire militară, deoarece o bună parte din cunostințele și deprinderile care se învățau și formau la început le dețineam, astfel că, în foarte scurt timp, am reușit să mă evidențiez și să fiu remarcat de către profesorii în domeniu, dar de radiotelegrafie și de alfabetul morse tot nu am scăpat, aici fiind în programa de învățământ.

Am avut onoarea de a avea profesori militari remarcabili, atât în domeniul militar și al științelor sociale, cât și în domeniul electronicii și al telecomunicațiilor specifice Armei Transmisiuni.

În anul 1985 am absolvit școala de ofițeri și am fost repartizat la Batalionul 24 Vânători de Munte din Miercurea Ciuc, ca ofițer de transmisiuni cu gradul de locotenent.

A urmat o perioadă lungă de timp de pregătire militară și în specialitatea transmisiuni, a câte 2-3 serii de militari în termen pe an, perioadă cu 3-4 aplicații în teren pe an, în care puneam în practică ceea ce se învăța în unitate în condiții asemănătoare celor de război. Nu era o misiune ușoară, eram plecat mult timp de acasă, se lucra cu armamente, muniții, explozivi, autospeciale de transmisiuni alimentate la curent, elemente generatoare de riscuri foarte mari pentru sănătatea și chiar integritatea corporală a militarilor din subordine. În acest domeniu era și este necesară o foarte bună instruire și o disciplină de fier.

Mai mult, făcând parte dintr-o unitate de protocol, am organizat și am participat la diferite exerciții demonstrative de specialitate, prezentate atât unor delegații militare ale armatelor străine cu care coopera Armata României, cât și unor delegații din conducerea României, a Ministerului Apărării Naționale și din alte unități millitare.

Am reușit să îndeplinesc această nobilă misiune fară evenimente nedorite și să ajung cu militarii din subordine la standarde ridicate de pregătire.

Sunt fericit când mă reîntâlnesc, după ani și ani, cu bărbați care îmi mulțumesc pentru ceea ce au învățat în subordinea mea, când erau tineri flăcăi, militari în termen.

O grea încercare am trăit în timpul evenimentelor din decembrie 1989, când, trecând la starea de război alături de camarazii mei, am coordonat și am participat cu succes la misiuni de apărare a unităților militare, a instituțiilor statului și a cetățenilor din Miercurea Ciuc și din întreg județul Harghita. Prin experiența militară pusă în practică și o foarte bună organizare, am reușit să ținem sub control situația, fără a se trage un foc de armă, deși au fost foarte multe provocări și diversiuni, venite atât din zona unor forțe necunoscute nici până astăzi, așa-zise teroriste, cât și din zona unor grupări secesioniste de etnie maghiară care au început să apară.

O mare îngrijorare am avut-o pentru familia mea (soția și cei doi copii mici), care nu avea nicio protecție în nesiguranța ce se instalase. Din informațiile vehiculate reieșea că ar fi vizați mai ales militarii și familiile lor. La rândul ei, familia era îngrijorată la gândul că mi s-ar putea întâmpla și mie ceva rău, când la televizor, în fiecare zi, se făceau anunțuri repetate că în alte orașe se trăgea și mureau militari și civili.

Am activat ca ofițer de transmisiuni în unitățile militare de Vânători de Munte din Miercurea Ciuc până în anul 1998, timp în care am deținut funcții de Comandant de pluton, Comandant de companie și Șef al Transmisiunilor unității și mai apoi a marii Unități de Vânători de Munte, obținând grade succesive de locotenent major, în 1989, de căpitan, în 1991 și maior, în anul 1996. Gradul de căpitan l-am obținut prin avasare în mod excepțional, cu trei ani înainte de termen, pentru merite deosebite în activitate.

O perioadă, grea dar și frumoasă, s-a încheiat într-un mod neprevăzut și neașteptat, în urma valului foarte mare de restructurări ce a avut loc la nivelul unităților militare din cadrul Ministerului Apărării Naționale.

În armată nu mai aveam siguranța funcției pe care o dețineam și mi s-a spulberat practic orice posibilitate de a accede într-o funcție care să-mi asigure obținerea gradului de colonel, așa cum mi-am propus la începutul carierei de ofițer.

Astfel, în primăvara anului 1998, am ajuns la concluzia că pentru a-mi continua cariera și a-mi deschide noi orizonturi ca ofițer trebuie să fac ceva și am găsit posibilitatea de a da examen pentru o funcție similară în cadrul Serviciului Român de Informații, Direcția Județeană de Informații Harghita, examen pe care l-am promovat.

Tot atunci am luat și decizia de a-mi completa studiile și am dat examen la Facultatea de Management din cadrul Academiei Forțelor Terestre Sibiu, unde am fost admis și am continuat această formă de învățământ superior până în anul 2002. În acest interval de timp, în anul 2001, am fost avansat la gradul de locotenent colonel.

Cu delegația din China

În anul 2006 am fost avansat la gradul de colonel și tot de atunci, până în anul 2007, am urmat cursurile postuniversitare în domeniul Securității Naționale la Academia „Mihai Viteazul” București, din cadrul Serviciului Român de Informații.

Sunt mulțumit și mândru că și în acestă instituție, parte a Sistemului Național de Apărare, Ordine Publică și Siguranță Națională, am avut posibilitatea de a contribui, prin pregătirea și experiența mea în domeniu, la siguranța frumoasei noastre țări, România.

Pentru rezultate meritorii în îndeplinirea atribuțiilor și în pregătirea profesională, Statul Român, prin Administrația Prezidențială, m-a decorat în anul 2000 cu Ordinul Meritul Militar în Serviciul Armatei pentru Ofițeri, în anul 2005 și anul 2010 cu Ordinul Meritul Militar în Serviciul Patriei pentru Ofițeri.

Activitatea mea militară ca ofițer activ s-a încheiat la sfârșitul anului 2016, când am trecut în rândul cadrelor militare în rezervă, cu gradul de colonel, prin pensionare. Și din această postură, de cadru militar în rezervă, până voi fi trecut în retragere, am în continuare misiunea de a răspunde prezent atunci când țara are nevoie.

Vasile Dobrean: V-ați realizat frumos, atât în plan familial, cât și în plan profesional. Consider că anumite trăsături ale caracterului dumneavoastră, precum echilibru, armonie, seriozitate, perseverență, sobrietate, statornicie, pasiune pentru lucrul bine făcut, hărnicie, le datorați în primul rând educației primite în familie, prin modelele de viață pe care le-ați avut în părinții dumneavoastră. Vorbiți-ne despre părinți și surori, despre climatul familial al copilăriei dumneavoastră, dar și despre propria-vă familie.

Ion Dobrean: Da, este foarte adevărat, consider că am reușit să mă realizez în ambele planuri: familial și profesional. Vă mulțumesc pentru considerația dumneavoastră privind trăsăturile mele de caracter și vă mărturisesc, fără lipsă de modestie, că mă regăsesc în fiecare. Unele dintre acestea se datorează în primul rând celor șapte ani de acasă și modului de viață petrecut în familie și mulțumesc părinților mei pentru educația pe care mi-au dat-o.

Părinții mei au crescut și au trăit, la rândul lor, în familii în care domnea respectul față de om, armonia, cinstea, hărnicia și credința.

Cu sora mea Georgeta (Geta), am petrecut mai mult timp împreună, ea fiind mai mică ca mine doar cu trei ani. Ea făcea parte din echipa de copii de pe Față, de care ne leagă multe amintiri.

Sora noastră Maria-Emilia (Mia) a venit în familia noastră cu nouă ani după mine. Fiind mult mai mică, aveam grijă de ea atunci când părinții erau plecați, fie la serviciu fie la munca câmpului. Sarcinile principale care mi se încredințau atunci erau grija de surori, îndeosebi de cea mai mică, și grija de animalele din gospodărie.

Mă înțelegeam bine cu surorile, fiecare dintre noi îndeplinea treburile ce ni le lăsau părinții, numai că eram copii și simțeam nevoia de joacă, mai uitam de ele, dar până la venirea părinților acasă totul era rezolvat. Când era vorba de joacă, eu cu sora Geta aveam unele secrete, pentru a nu afla părinții de toate năzdrăvăniile noastre. Printre treburi, mai fugeam pe tău când auzeam mingea, sau la câte o baie la răstoacă.

Amândouă surorile au urmat școala la Subcetate, din clasa I până la absolvirea liceului, după care fiecare a căutat șă-și facă un rost în viață și să-și găsească loc de muncă.

Georgeta s-a căsătorit cu Petru Csibi din Sărmaș în 1988 și în familia lor s-au născut doi băieți: Cătălin, în 1990, și Flavius, în 1992. Georgeta s-a stabilit cu familia în Miercurea Ciuc, unde locuiește și în prezent. Este absolventă a Facultății de Drept și lucrează ca secretară în cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Harghita, unde a lucrat și soțul ei, ca ofițer de poliție.

Sora mea Maria-Emilia s-a căsătorit în 1993 cu Dănuț-Vasile Moldovan, tot din Sărmaș, și în familia lor, în 1994, s-a născut un băiat, Gabriel Vasile. Maria-Emilia și-a urmat soțul și a locuit o scurtă perioadă de timp în Miercurea Ciuc, apoi s-au stabilit cu domiciliul în Gheorgheni, unde aveau locurile de muncă: soțul ei era cadru militar la unitatea de jandarmi, iar ea, absolvind Facultatea de Litere și Jurnalistică, a lucrat, succesiv, în învățământ, corespondent de presă și cadru militar la Unitatea de Jandarmi din Gheorgheni.

Când toate mergeau foarte bine, a apărut o boală necruțătoare cu care, după lupte îndelungate, Mia a pierdut bătălia, părăsindu-și familia, părinții, frații și pe toți cei care au cunoscut-o, pentru totdeauna, la numai 42 ani.

Plecarea ei a lăsat multă durere și un mare gol în sufletele noastre, dar trăim cu speranța că Dumnezeu a pus-o în rândul celor drepți și că, de acolo de unde este, se roagă pentru familia ei și pentru noi, ca să putem merge mai departe.

Doi dintre nepoți sunt pe picioarele lor: Cătălin este avocat și Flavius, informatician, amândoi în București, iar nepotul mezin, Gabriel, este student la a doua facultate, Informatica, după ce a absolvit Facultatea de Drept.

Visul oricărui tânăr, în afară de a se realiza profesional, cred că este și acela de a întemeia o familie și de a avea copii.

În anul 1984, în data de 5 mai, m-am căsătorit cu Doina-Iuliana Rotaru din Hodoșa, Peste Mureș, din familia lui Gavril și Todora Rotaru (născută Istrate) - familie unită, de oameni simpli, care trăiau în armonie, cu respect față semeni, în care cinstea, hărnicia și credința erau repere de căpătâi. Originari din Subcetate, la o reîmpărțire administrativă, locul unde se afla casa lor a ajuns să facă parte din satul Hodoșa, comuna Sărmaș. Amândoi parinții soției au provenit din familii numeroase, unite și respectabile, în care ajutorul reciproc era la loc de cinste.

Tatăl soției, Gavril, s-a născut în 1926 în familia lui Ioan și Ecaterina Rotaru, trăind împreună cu frații și surorile Vasile, Ioan, Dumitru, Ana Maria și Lucreția. Numele lor de familie fusese maghiarizat, devenind Chereches, precum și al rudelor din Subcetate, dar, din dorința de a avea nume românesc, bunicul soției a reușit prin eforturi legale să-și recapete numele de Rotaru.

Mama soției, Todora, s-a născut în anul 1930 în familia lui Dumitru și Maria Istrate, din satul Filpea, unde a crescut alături de frații și surorile Ecaterina, Petru, Nicolae, Ioan, Dumitru și Alexandru.

Soția are un frate Ioan, născut în 1956, fost cadru militar, care trăiește în prezent cu familia în comuna Sintereag, județul Bistrița-Năsăud și lucrează în Bistrița.

Părinții Gavril și Todora Rotaru

O cunoșteam de mai mult timp pe viitoarea mea soție Doina, încă de când eram în clasa a X-a, dar ne-am împrietenit numai în anul 1982, întâlnindu-ne la o nuntă. După o relație de prietenie de doi ani, am hotărât să facem împreună pasul căsătoriei.

A urmat o perioadă frumoasă, împlinindu-ne visul, dar grea pentru că încă nu eram permanent împreună. Eu mai aveam un an de școală militară, iar soția mea avea seviciu, lucra în comerț și avea acasă pe mama suferindă, de care trebuia să aibă grijă împreună cu tatăl ei.

La exact un an de la nuntă, 5 mai 1985, a apărut prima mare realizare a noastră: s-a născut fiul nostru Teodor-Constantin, aducând cea mai mare bucurie în tânăra noastră familie și în familiile părinților noștri, fiind primul nepot.

Când fiul nostru avea doar un an și câteva luni, iar soția numai 22 de ani, Dumnezeu a chemat-o la ceruri pe mama soacră Todora, după o grea și lungă suferință. Abia după acest eveniment nedorit, de grea încercare, care a provocat multă durere în sufletele noastre, mai ales soției, am reușit să ne reîntregim familia și să ne stabilim în Miercurea Ciuc, fiindcă socrul meu Gavril era încă în putere, iar în casa părintească s-a reîntors fratele soției cu familia.

A urmat o perioadă frumoasă alături de familie, îmbinam munca de zi cu zi de militar cu viața de familie, unde aveam o oază de liniște și de revigorare pentru o nouă zi de muncă.

Ne-am dorit să avem încă o fată și acest vis s-a împlinit în anul 1987, când s-a născut în familia noastră Ioana, pe care am primit-o cu nespusă bucurie. Deveniserăm o familie împlinită.

Cu toate că viața de militar nu este ușoară, presupune să lipsești mult din familie, să ai un program pe care nu totdeauna îl cunoști, nu ai uneori Crăciun, Revelion, Paști sau alte sărbători, pierzi multe evenimente din familie (nunți, botezuri, zile onomastice sau de naștere), la care nu poți participa decât cu gândul, am avut acasă soția și copiii care pentru mine au fost mereu un sprijin, o mângâiere, o consolare, în mijlocul lor mă încurajam în momente mai grele și plecam din nou la serviciu sau în diferite misiuni cu moralul ridicat și cu optimism.

Mai mult, a fost o perioadă de doisprezece ani în care și soția a lucrat ca salariat civil la una din unitățile militare din Miercurea Ciuc și nu de puține ori am fost nevoiți să ducem copiii cu noi în unitatea militară ca să fie sub supravegherea noastră, din cauza programului prelungit sau când trebuia să lucrăm în zilele libere de la sfârșitul săptămânii, ori în zilele de sărbători legale.

Timpul a trecut foarte repede, copiii au fost înțelegători, cuminți, au învățat foarte bine la școală, iar noi, părinții, i-am sprijinit și ne-am străduit să le dăm o educație pe care și noi am avut-o în familiile noastre, bazată pe respect, credință și onestitate.

Am avut dorința de a-i învăța și pe ei ceea ce știu eu, inclusiv să schieze, să patineze, să cânte. Amândoi cântau vocal foarte bine, iar Teodor cânta și la pian, a urmat, în paralel, și școala generală de muzică la pian, pe care a absolvit-o cu diplomă. Cu multă bucurie și emoție îmi amintesc de timpul petrecut împreună pe pârtiile de schi, la patinoarul din oraș și de aparițiile în care am cântat cu ei în public de mai multe ori, pe scenele Casei de cultură și Casei armatei din Miercurea Ciuc.

Acestea au rămas pentru ei doar pasiuni, croindu-și altă traiectorie în viață. După ce au absolvit liceul, în cadrul Colegiului Național „Octavian Goga” din Miercurea Ciuc, unde au urmat clasele I - XII, Teodor a urmat cursurile Facultatății de Drept „George Barițiu” din cadrul Universității „Lucian Blaga” Sibiu și a devenit, după stagiu și pregătire în domeniu, notar public, iar Ioana a urmat cursurile Facultății de Medicină Dentară în cadrul Universității de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș, unde a făcut și rezidențiatul în Chirurgie dento-alveolară, devenind medic specialist.

Teodor a făcut primul pas în a avea o familie și s-a căsătorit în anul 2009 cu Anca Țifrea din Toplița, de profesie tot notar. Teodor profesează ca notar public împreună cu soția sa la Societatea Profesională Notarială a Notarilor publici asociați „Dobrean” din localitatea Gheorgheni, unde sunt stabiliți și cu domiciliul.

La nunta lui Teodor, cu părinții și cu familia surorii mele, Maria-Emilia

Bunicii Dumitru și Ileana la nunta primului nepot, Teodor

Dumnezeu le-a dăruit doi copii, o fată, Bianca-Maria, în anul 2011, și un băiat, Tudor, în anul 2014, pe care i-am primit cu nespusă bucurie, eu și soția mea devenind cei mai fericiți bunici.

La botezul nepoatei Bianca,

cu familiile surorilor mele, Georgeta și Maria-Emilia

Cu copiii și nepoții, sărbătorind Ziua Națioală a României

Cu nepoata Bianca la nunta Ioanei

În prezent, Bianca este la școală, în clasa pregătitoare, și este foarte talentată, cântă foarte bine vocal, pictează și face cursuri de vioară la un profesor de muzică, în paralel și cu mine, iar Tudor este la grădiniță, având și el talent muzical. Cum așchia nu sare departe de brad, aș fi nespus de bucuros ca măcar unul din ei să poată duce mai departe prin muzică tradițiile noastre populare și tradiția din familie.

Teodor este în Gheorgheni un promotor al valorilor românești, într-o zonă cu puțină populație de etnie română, prin străduință și eforturi voluntare organizând spectacole și alte activități care să facă mai frumoasă viața românilor din oraș.

Ioana a practicat ca medic stomatolog specialist la o clinică de specialitate din Târgu Mureș, iar apoi la o clinică privată din Brașov, unde este și în prezent.

În anul 2017, prietenul ei de câțiva ani, Lucian Păun, cadru militar la Inspectoratul pentru Sitații de Urgență din Brașov, i-a cerut mâna și s-au căsătorit. În prezent sunt stabiliți cu domiciliul în Brașov.

La nunta Ioanei

Nu este o fericire mai mare decât aceea de a avea o familie împlinită, copii realizați, de a fi încojurat de nepoți care îți umplu viața, sufletul și casa, pentru care îmi aloc din ce în ce mai mult timp, dorindu-mi a repeta cel puțin ce am făcut și cu copiii mei.

Soția mea a plecat de la unitatea militară în anul 2002 și de atunci este educator la Direcția Genrală de Asistență Socială și Protecția Drepturilor Copilului a județului Harghita, unde este ca o mamă pentru copiii instituționalizați, unii fără părinți sau abandonați, pune mult suflet și dăruire în ceea ce face pentru îndrumarea și educația lor ca și ei să aibă o șansă de a reuși în viață.

La nunta Ioanei cu familia fratelui soției mele

La nunta Ioanei cu familia surorii mele Georgeta

Vasile Dobrean: La sfârșitul carierei militare veți rămâne cu prima iubire, vioara? V-ați gândit la niște proiecte de viitor în această direcție? Credeți că este posibilă o revigorare a frumoaselor noastre tradiții folclorice în contextul actual al satului?

Ion Dobrean: După o activitate neîntreruptă ca militar de aproape 36 ani din care 32 ani ca ofițer activ, am ajuns cu bine la sfârșitul carierei.

Fără îndoială, prima pasiune, vioara, a devenit principala ocupație, și am reînceput o activitate mai intensă în sensul alocării de mai mult timp studiului, exersării și culegerii de folclor, dar mai am o ocupație foarte importantă și plăcută: grija față de nepoții pe care îi iubesc din tot sufletul și educația lor.

Spectacol la Casa de Cultură din Miercurea Ciuc

Doresc ca sunetele viorii mele să ajungă din nou și din ce în ce mai mult la urechile celor care agreează muzica și tradițiile populare, mai ales din zona noastră, și să încep o revizuire a pieselor din folclorul local, așa cum le-am învățat de la unchiul meu, în vederea imprimării.

Vasile Dobrean: Există o anume trăsătură de caracter conturată în anii copilăriei petrecute la țară, care v-a folosit în viață?

Ion Dobrean: Cred că mai multe trăsături de caracter formate încă din copilărie, îmbinate și puse în valoare, au contribuit la formarea mea ca om, ca ofițer, ca muzicant, și mi-au folosit în ceea ce am putut realiza, dar, dacă totuși ar trebui să fac referință la una, aceea ar fi perseverența.

Vasile Dobrean: Veniți des la Subcetate atâta timp cât la casa părintească vă așteaptă amândoi părinții… Casa pe care ați construit-o în satul Hodoșa, aproape de malul Mureșului, este o casă de vacanță sau în ea vă veți muta după pensionare?

Ion Dobrean: Da, la Subcetate am venit și vin în continuare destul de des, cu mult drag de fiecare dată, avantajul fiind distanța nu foarte mare la care mă aflam cu locul de muncă și familia.

Acasă, sărbătorindu-l pe tata la 80 de ani

Sunt foarte bucuros că îi am pe ambii părinți, Dumnezeu să le dea sănătate și mulți ani înainte, iar faptul că îi găsesc de fiecare dată cu bine la casa în care am crescut și că îi pot ajuta din când în când sau atunci când au nevoie și faptul că îi știu acolo, acasă, și că sunt bine, atâta cât le permite și vârsta, îmi dau și mie o stare de bine, de mulțumire sufletească și putere de a merge mai departe.

Casa pe care am reconstruit-o este deocamdată o casă de vacanță și relaxare pentru familia noastră, de petrecere a timpului cu nepoții și întâlnire cu rudele și prietenii dragi nouă. Faptul că soția mea are încă locul de muncă la Miercurea Ciuc, iar eu mă ocup în continuare de pasiunea mea, muzica, mai ales în colaborare cu foștii și actualii membri ai muzicii militare din unitatea militară în care mi-am desfășurat activitatea jumătate din perioada carierei de ofițer activ, ne obligă să mai locuim o perioadă de timp aici. Cu siguranță, dacă totul va fi bine, va veni și ziua în care ne vom muta în casa noastră din Hodoșa, unde, în ultima perioadă, ne petrecem din ce în ce mai mult timp, începând de primăvara și până toamna târziu. Ne place și ne simțim foarte bine în acest loc liniştit, cu frumuseţe aparte, aflat între o pădure de tei și râul de poveste, Mureş, de care ne leagă pe majoritatea din zonă foarte multe amintiri.

Doina Dobreanu: Mă bucur pentru timpul petrecut împreună, binevenit pentru a face popas printre amintiri frumoase și vă mulțumim pentru sincera confesiune. Să vă bucurați de sănătate și de mulți ani frumoși petrecuți cu toți cei dragi!