Convorbire cu preotul GHEORGHE OANĂ

Născut în anul 1946, în Sângătin, jud. Sibiu.

 Domiciliul actual: Subcetate

 

Text publicat în cartea 

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, 

vol. 3, 2015, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

Doina Dobreanu: Mi-amintesc momentul în care v-am întâlnit prima oara, ocazional, după sosirea dumneavoastă în Subcetate, ca preot. Era în anul 1974. Revenisem și eu acasă, cu postul. Au trecut peste 40 de ani… cu bucurii și suferințe, cu vise, realizări și, poate, eșecuri, așa cum este viața omului. Ați trăit toate schimbările survenite în comunitatea noastră, fiind preotul acesteia, „fără de care nimeni nu se naște, nimeni nu moare (…), care binecuvântează și sfințește leagănul, cununa de mire, patul de moarte și sicriul…” (Lamartine)

Ați venit în Subcetate, împreună cu preoteasa Rafila, și aici ați rămas, ați prins rădăcini…

Vă simțiți la Subcetate acasă?

Gheorghe Oană: Într-adevăr, am venit preot la Subcetate în 1974… dar, înainte de a răspunde la întrebare, vreau să fac o spovedanie, să vă povestesc crâmpeie din viața mea, până la sosirea în Subcetate.

Doina Dobreanu: Cum doriți… Vă ascultăm cu drag.

Gheorghe Oană: Sunt născut în anul 1946, aprilie, 8, în satul Sângătin, aparținător comunei Apoldul de Jos, pe atunci în plasa Miercurea Sibiu, apoi aparținător raionului Sebeș-Alba, regiunea Hunedoara; acum face parte din județul Sibiu. Ca preot, am schimbat trei eparhii: am fost hirotonit în Mitropolia Ardealului, de către vrednicul de pomenire Mitropolit Nicolae Mladin, coleg și prieten cu Arsenie Boca, „Sfântul Ardealului”; apoi, din 1975, am aparținut de Episcopia Alba-Iulia, iar din 1994, de Episcopia Covasna-Harghita. Dar eu am rămas în aceeași parohie!

Când predam religie la clasele mici, am întrebat într-o zi: „Măi, copii, voi credeți că eu am fost tot timpul bătrân?” Copiii au răspuns nevinovați: „Daaa!” Apoi le-am explicat că am fost ca ei, copil. Da, am fost copil… într-o familie de țărani mijlocași, cu 5,5 ha de pământ, rodnic în acel sat.

Născut în 1946, pot spune că sunt „Fiul Eliberării”, după dramele celui de-al Doilea Război Mondial. Cronologic, sunt născut al cincilea. Primii trei copii ai părinților au fost fete, apoi, pentru a echilibra balanța, au mai procreat trei băieți, eu fiind cel mijlociu.

Copilăria? Mai bună decât a unor copii, mai grea decât a altora. Am fost deprins de mic cu munca: păzitul oilor, datul lor în strungă, adică la muls. Așa era viața! Avea rosturile ei. Copiii aveau nu numai drepturi, aveau și îndatoriri.

La nouă ani, într-o vară am fost vedetă! Am avut fractură de femur și aparat gipsat până sub brațe. Timp de șase săptămâni, cât am fost imobilizat pe spate, am fost cercetat, în special duminica, de toate fetele din sat, și de alți copii. Una din colegele de clasă, până în a IV-a, îmi aducea cărți de povești… Cred că de atunci am prins drag de citit.

După cele patru clase primare urmate în satul natal, am continuat clasa a V-a la Apoldu de Jos, făcând 5 km dimineața și alți 5 km la amiază. Din clasa a VI-a am învățat la școala din Apoldu de Sus, o școală mixtă, cu clase paralele de sași și români, iar eu locuiam la internat. Era o comună săsească deosebită, cu baie publică – cu 25 de bani putem face un duș la sfârșit de săptămână -, azi populată cu majoritar țigani. Primar era unul Vincze Geza, lăcătuș de la o uzină din Sibiu… Cei care au fost isteți au trecut repede la comunism și au ocupat funcții…

Îmi aduc bine aminte de anii 1957-1960, când se făceau presiuni grozave pentru colectivizare. Într-o vară, se zvonise că a apărut febra aftoasă la bovine, o boală din cauza căreia vitele își pierdeau unghiile. La noi, vitele erau scoase zilnic din sat la pășune, de un ciurdar tocmit primăvara și plătit de sat. Șefii de la raion i-au pus pe săteni să sape, la ieșirea din sat, un șanț lat de 2-3 m. pe lățimea drumului, să îl umple cu paie, peste care puneau o soluție, adusă cu duba neagră… pentru a salva unghiile vitelor. Tratamentul se făcea și dimineața, și seara. Oamenii, săracii, erau rânduiți de tovarăși să schimbe paiele de fiecare dată, să le ardă pe cele infestate, să aibă grijă ca toate vitele să treacă prin locul de tratament. Li se spunea: „Dacă vă înscrieți în colectivă, avem noi grijă de toate, și ca boala să dispară…”

Poate uitam acest fapt, dacă nu retrăiam, prin 2005 sau 2006, episodul cu gripa aviară. A zburat o cioară nebună din Vietnam până în România și a început campania de ucidere a păsărilor de curte ale românilor. Un tovarăș devenit domn a dat ordin să se stropească roțile mașinilor, să ucidă microbii… M-am întristat și i-am dat dreptate lui bădia Mihai, Părintele Limbii Române: „Alte măști, aceeași piesă…”.

    Dar, colectivizarea mi-a făcut un bine. Ne-au fost luate oile, vacile și iapa. „Nu mai ai la ce rămâne”, mi-a zis tata, Dumnezeu să-l ierte! „Du-te la școală! O soră de-a mea, care lucra la Sibiu, la „Flaro”, mi-a făcut contract cu fabrica pentru 8 ani. Potrivit contractului, după trei ani de școlarizare, eram obligați să lucrăm cinci ani în fabrică.

Și așa, mama - Fie-i țărâna ușoară!- m-a pregătit să plec la Sighișoara, la examenul de admitere în Școala Profesională de Ucenici „Nicovala”. M-a îmbrăcat fain, cu sfetăr (pulover, n.n.) de casă din lână, ghete bune, pălărie specifică zonei. La Școala Profesională, eu am învățat meseria de lăcătuș mecanic, iar alții s-au pregătit pentru mesariile de faianțar și textilist; am făcut sport, am făcut parte din ansamblul artistic de dansuri, eram bun recitator.

Cu Certificatul de muncitor calificat și cu Diploma de absolvire, m-am angajat la „Flaro” Sibiu, unde am lucrat între anii1963-1970, cu o intermitență de un an și jumătate, pentru satisfacerea stagiului miltar.

În 1968, când tovarășii au invadat Cehoslovacia, eram militar în termen, ciclul doi, sergent comandant de pluton. România a trăit atunci o oră astrală, cu care ar trebui să ne mândrim, ori noi nu suntem în stare decât să ne murdărim trecutul, mai mult decât a fost el murdar.

 

În ansamblul artistic de dansuri populare

La Sibiu, între cei nouă colegi absolvenți de școală profesională, numai doi eram de la țară, ceilalți erau fii de muncitori. Din cei doi, eu am ajuns preot, celălalt, medic veterinar celebru pe la Agnita. Ceilalți s-au pierdut… Viață, valuri, destine…

Imediat după angajare, în toamna lui 1963, m-am înscris la cursul seral al Liceului „O. Goga”, în localul unde astăzi este Universitatea, lângă Casa Armatei.

La devenirea mea, au contribuit profesori deosebiți, dar și un mare om și pedagog: șeful de secție din fabrică Teodor Cernătescu. Îl pomenesc aici, îi mulțumesc pentru binele pe care mi l-a făcut – nu știu dacă i-am mulțumit vreodată - și îl rog pe Dumezeu să-l odihnească.

Mi-amintesc de domnul profesor Ioan Turcu, de la care am aflat, întrebându-l, despre existența lui Dumnezeu, despre artă…În 1967, când eu am terminat liceul, el s-a pensionat. Ne-a spus un lucru extraordinar la despărțire: „Până acum ați fost elevi seraliști. Și, într-un fel, lumea v-a respectat, că ați făcut ceva în plus față de alți tineri: de la serviciu ați venit la școală. Acum terminați și veți fi nimeni, intrați într-o masă amorfă, care vă ucide dacă nu sunteți pregătiți să luptați”. Cuvinte deosebite! Mi-am adus aminte de ele după trei ani. Mă ucidea masa amorfă din jur, mi-am dat demisia din fabrică și am devenit ceea ce sunt.

Cuvintele zidesc. Dar și ucid. Acest fapt din urmă l-am aflat mai târziu. Pentru mine, cuvintele Domnului Turcu au fost ceea ce este aracul pentru vița de vie: susținere în formarea coloanei vertebrale morale. M-au scos din amorf și m-au ajutat să devin persoană.

Domnul prof. Aurel Sârbu, un om deosebit, ne preda și el viața. Ne zicea: „Măi, nu vă încărcați aripile devenirii cu vicii. Viciile, dacă pun stăpânire pe voi, vi se întipăresc pe chip și vă fac urâți”. Acum îi dau dreptate.

Doamna prof. Lucreția Foarfece, dirigintă în primii doi ani de seral, m-a căutat la fabrică și, împreună cu șeful la cadre, m-au pus pe linia cea bună. Mă îndrăgostisem și voiam să abandonez școala. După zece ani, am reîntâlnit-o într-o duminică, în drum spre Mitropolie. Eram cu soția. Am oprit-o și i-am mulțumit pentru binele pe care mi l-a făcut. Gestul meu a mișcat-o și, la rândul său, mi-a mulțumit că nu am trecut indiferent pe lângă ea, așa ca alții, cărora le-a făcut mult mai mult bine.

Am absolvit liceul în 1967, am luat bacul, chiar dacă nu cu notă mare…

După armată, am devenit C.T.C.-ist pe o secție importantă, apoi, în toamna anului 1969 am devenit membru de partid. Nu mă rușinez cu acest fapt deoarece în acei ani nu oricine era primit în organizația de partid. După ce am reușit la facultate, însă, am fost dat afară, în ședință pe secție. Apoi m-au chemat la județ, să mă moralizeze: „Cum, tovarășe, dumneata, tânăr crescut de noi, educat de noi, ne trădezi? ” Bla-bla… Le-am răspuns: „Nu vă supărați, nu m-ați crescut dvs. Când am răbdat foame, nu mi-ați dat de mâncare. V-ați crescut propriii copii. Și-apoi nu trădez nimic. Slujesc poporul român, sub o altă formă”. M-au dat afară.

 

În mijlocul familiei, la Sângătin

Așa am făcut și fac încă: slujesc poporul român – cât a mai rămas din el, de nu a fost transformat în populație -, slujesc, în felul meu, slujind lui Dumnezeu și oamenilor.

Eu am fost paroh, slujitor, nu stăpân, nu am impus ,ci m-au impus, probabil, puțina mea credință, puțina cultură și marile emoții, marile trăiri. Citatul dvs. din Lamartine, referitor la preoție, este superb!

Și acum, să răspund întrebării dvs. Da, doamnă, am venit preot la Subcetate în toamna anului 1974. La Sfântul Nicolae am săvârșit prima Sfântă Liturghie în biserica parohială. Era rece. În sfântul Altar nu era nici măcar un reșou, să încălzesc puțină apă pentru Sfânta Împărtășanie; încălzeam într-o lingură la lumânare.

La nașterea Domnului, când creștinii au venit la miruit (Nu se miruia în fiecare duminică), un bun creștin, Ion Hurubă, îmi întinde mâna și-mi zice: „Dumnezeu să vă deie sănătate, ați făcut slujba ca la mănăstire!” Cuvintele lui au însemnat mult pentru mine.

Ion Hurubă

După vreo doi-trei ani, l-am cununat în Sfânta Taină a Cununiei pe domnul profesor Valer Vodă, cunoscut dvs. A doua zi, după-masă, a venit la noi împreună cu soția și a spus: „Vă mulțumesc pentru rugăciunea de ieri. Aveți o minte de țăran sănătos.” A fost cea mai mare laudă care mi s-a adus.

După alți câțiva ani, un filpean, Petru Baciu, mi-a zis: „A venit între noi, între țărani, un popă țăran”. Tot laudă am simțit-o. Prefer să fiu țăran sănătos, nu belfer vopsit.

Eu am făcut ce n-au putut face ceilalți țărani. Ca ei, am muls vaca, am avut oi, am făcut fân… Am băut o bere sau un pahar de vin cu ei și ca ei, am râs și am plâns cu ei și ca ei, poate mai mult am plâns, și când ei râdeau. Nu mi-am pus mască nici de sfânt, nici de înțelept. Doar că ceilalți țărani nu puteau săvârși Sfintele Taine…

Vreau să relatez întâlnirea cu părintele Ioan, care slujește în satul meu natal. „Cum puteți fi atât de natural, atât de preot?”, îmi zise părintele. I-am răspuns: „Părinte, a intrat un hoț într-o noapte în casă și mi-a furat măștile. Nu am ce pune pe chip.” I-a plăcut. Unii au numai niște măști, care ascund hidoșenii și, vorba lui Nietzshe, „un soare negru”.

Am încercat să îmi fac slujirea deplin, și aici puteți depune mărturie: am trăit dramele dvs. Am încercat ca, prin ceea ce mi-a dat Dumnezeu – Cuvântul, să fac din aluatul Zidirii pâinea, hrana spirituală care întărește suflete și dragostea de om.

Dacă ne simțim la Subcetate acasă? Cuvântul „acasă”, cred că e compus ca și „adio”- împrumutat din franceză: „à Dieu”… Unde ești acasă? Acolo unde iubești, unde trăiești. Mergeam la Sibiu, la socrii mei, și nevastă-mea spunea: „Mergem la noi acasă”.

Pentru mine, la noi acasă a însemnat casa parohială. De la 12 ani până la 28, am locuit prin internate și la gazdă, în Sibiu. Acasă a fost casa parohială, la care am muncit enorm de am putut –o face locuibilă în câțiva ani.

Acasă, sunt în sufletul unor oameni, în care am scris ceva, în casa sufletului unor tineri care au înțeles ceva din ceea ce am voit să dau.

În casa mea trăiesc cei care m-au ajutat cu Cuvântul să ajung ce sunt: un căutător al lui Dumnezeu și un călător către Dumnezeu.

Doina Dobreanu:  Ați amintit cuvântul „belfer”…, cu destul dispreț.

Gheorghe Oană: Belferul este descris de Mircea Eliade: „un individ îmbrăcat cu pantaloni nemțești, cu mustață în furculiță, pantofi cu scârț, care mănâncă mici, bea șprițuri la gheață și face politică mare”. Belferul român e o corcitură între țopârlan și domn (o persoană responsabilă, superioară).

Și vedem în contemporaneitate belferii la superlativ, în toate domeniile vieții, organizați în găști de interese numite partide, pe căprării… Nu se exclude nici biserica…

Doina Dobreanu: Știu că vă place să citiți mult, cu predilecție cărți care problematizează viața… „Formidabil!” este expresia prin care vă exprimați bucuria, mirarea în fața spectacolului oferit de gândirea omului. La rândul dvs., vă place să filosofați pe marginea unor probleme fundamentale legate de periplul omului în lume. Orice cuvânt este o lume, un bun prilej pentru dezbatere, dispută.

Vă propun să începem cu căsătoria. Și vă reamintesc un pasaj din cartea lui Kahlil Gibran, „Profetul”, pe care mi-ați împrumutat-o cândva:

„Veți rămâne împreună pentru totdeauna, dar e bine să existe spații în acest împreună al vostru, pentru ca vânturile cerurilor să poată dansa printre voi.

Iubiți-vă unul pe altul, dar nu faceți în iubire opreliște. Umpleți-vă, unul altuia, cupa, dar nu beți dintr-o singură cupă. Împărțiți-vă pâinea, dar nu mâncați din aceeași bucată. Cântați și dansați și veseliți-vă laolaltă, dar faceți ca fiecare să rămână singur, întocmai cum strunele lăutei sunt singure, în timp ce vibrează în aceeași armonie.”

Gheorghe Oană: Aveți dreptate, sunt foarte atent la cuvinte. Sunt arme ucigașe, dar și medicamente, și hrană.

„La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul”. (Ioan 1.1.)

Am folosit cuvântul așa, după puterile mele intelectuale, dar am fost atent să nu-l folosesc ca armă, să rănesc suflete. Dacă am spus adevăruri dureroase, nu a fost spre pierzare, ci spre îndreptare. Și medicamentele sunt amare, și injecțiile, și operațiile sunt dureroase. De ce le suportă omul? Să-și însănătoșească trupul. Dar sufletul? Cu laude deșarte îl putem vindeca?

Victor Hugo zice: „Există un spectacol mai mare decât întinsul mării: Cerul. Există un spectacol mai mare decât cerul: sufletul omenesc”.„Ce lucru cumplit să nu cunoști adresa sufletului tău!”

Ori, sufletul, „această pasăre, singura care zboară cu colivia și câteodată o ridică de la pământ”, este esența divină în noi și are nevoie de hrană, îngrijire și medicație. Cuvântul filosofie, cu un sens peiorativ pentru neștiutori, este profund, înseamnă iubire de frumos, de cunoaștere,de înțelepciune: philos sophia.

Fiecare entitate umană își are filosofia proprie de viață, chiar dacă uneori raportul bine – rău, frumos – urât, rece – cald este răsturnat.

Citatul despre căsătorie din Kahlil Gibran este excelent și l-am folosit de multe ori. Acel spațiu, de care vorbește Gibran, este esențial, este spațiul respirației.

Imaginați-vă că trebuie să susții singur un tavan fără pereți. Te așezi la mijloc, cade la capete; te așezi la un capăt, cade celălalt. Dacă sunt doi, unul se așază la un capăt, unul, la celălalt. Mijlocul este spațiul Iubirii, al lui Dumnezeu, care unește. Dacă nu există, tavanul se curbează, se frânge și cade.

Plecând de la o maximă a lui I. Kant – „Căsătoria este un somn comun cu vise separate” -, am dezvoltat-o: somn separat cu vise comune, somn comun cu vise comune. De multe ori, la Sfânta Taină a Cununiei, le puneam mirilor întrebarea cum vor să trăiască… 

Doina Dobreanu: „Vibrație în aceeași armonie” definește K. Gibran iubirea, și-i închină un adevărat imn:

„Asemenea snopilor de grâu, ea vă seceră.

Vă treieră pentru a vă decoji.

Vă vântură spre a vă curăța de pleavă.

Vă macină până la înălbirea făinii.

Vă frământă până ajungeți foarte supuși,

Ca apoi să vă hărăzească focului său, și să puteți deveni pâinea sfântă la ospățul divin.”

De ce iubirea „încunună” și „sacrifică” în același timp?

Gheorghe Oană: Iubirea este principiul fundamental al creației. Călugărul Orb Teofil Părăian spune: „Dumnezeu este iubire, dar iubirea nu este Dumnezeu”. Formidabil! Așa este! Dumnezeu este iubire, s-a jertfit pe Sine pentru om din iubire. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel unul născut L-a dat preț de răscumpărare din robia păcatului și a morții”.

Iubirea nu e totuna cu sexualitatea. Vedem asta din viață: florile au polenizarea, regnul animal are rutul…

Biserica a ridicat Căsătoria, această unire deosebită la rang de Sfântă Taină. Prin libertinajul de astăzi se atentează la această sfințenie a căsătoriei. Consumiștii de astăzi sunt mai perverși decât comuniștii și vedem acest lucru, cum se încearcă și cum se reușește distrugerea familiei.

Mă întrebați de ce iubirea încunună și sacrifică. Vă răspund în felul meu. Mina de creion și diamantul sunt același material: grafitul. Diferența o face durerea. Durerea din pământ face grafitul diamant; ușurința de la suprafață lasă grafitul slab.

Sacrificiul este spre împlinire. Și Dumnezeu, spre a-l împlini pe om, s-a sacrificat, de adevăratelea. Nouă ne cere să sacrificăm din noi numai omul pigmeu și să punem în valoare omul divin.

În orice caz, iubirea împărtășită între un băiat și o fată duce la armonie, dacă lasă spațiul de respirat și nu devine egoistă. Neîmpărtășită, neîmplinită, ea duce la crearea marilor opere de artă. Ne putem gândi la Eminescu și Veronica Micle, la Dante și Beatrice, la Michelangelo cu eșecurile lui.

Dizarmonia geniilor făurește progresul civilizației. Umanitatea nu a câștigat niciodată nimic din efortul mulțimii. Ea este împinsă înainte de pasiunea unor „tipi” – genii -, de flacăra inteligenței lor, de idealul lor de știință, de milă creștină, ori de frumusețe. (A Carell, Omul, ființă necunoscută)

Marii mistici, marii asceți, exploratori, geniile artei, în general, au fost și sunt „încununați” și „sacrificați” de focul pasiunii lor.

Doina Dobreanu: Ați găsit, părinte, în doamna Rafila, tovarășul de viață potrivit pentru „a vibra în aceeași armonie”, asemenea strunelor lăutei?

Gheorghe Oană: Da! Este jumătatea mea cea bună. Viața are tainele ei. Am cunoscut-o în 2 august 1969, când încă lucram la fabrică și ne-am căsătorit în 1974. Am avut mare noroc că am cunoscut-o. Adică binecuvântare de la Dumnezeu. Pot să o dau exemplu de modestie, de bună creștere, de răbdare, de jertfelnicie, de toate calitățile pe care trebuie să le aibă o soție, mamă, soacră, bunică – o preoteasă.

Nu i-a fost ușoară viața lângă mine. Am greșit față de ea și eu… Am avut și greutăți, multe și mari, unele pe care nu ni le putem explica nici azi. Și, de multe ori, a fost mai tare decât mine.

Când ne-am căsătorit, mama soacră mi-a zis. „Măi, nu știe să gătească… nu știe să facă nimic. Și a devenit o gospodină desăvârșită. S-a pasionat și de cusăturile în chilim… Ea, care a crescut fără griji, a învățat și munca în afara casei: prășit, grădinărit… Apoi, a învățat să mulgă vaca…

O asemăn cu o sfântă trăitoare aici în Subcetate… o femeie care îmi spunea mie, pe atunci un mucos, care îmi căutam drumul: „Am rămas văduvă la 32 de ani și de trupul meu nu s-a mai atins bărbat”. Venea în fiecare duminică cu prescura… Și mai spunea: „Dacă nu vin o duminică la biserică, sunt bolnavă toată săptămâna”. Acea sfântă își lua medicația pentru o săptămână de la Dumnezeu…

George, Gheorghe, Rafila și Constantin Oană

Doina Dobreanu: Dumnezeu v-a binecuvântat căsătoria cu trei fii, aveți experiența vieții de familie. Despre copii, același Kahlil Gibran spune: „Copiii voștri nu sunt copiii voștri. Ei sunt fiii și fiicele dorului vieții de ea însăși îndrăgostită. Ei vin prin voi, dar nu din voi și, deși sunt cu voi, ei nu sunt ai voștri.

Puteți să le dați dragostea, nu însă și gândurile voastre, fiindcă ei au gândurile lor. Le puteți găzdui trupul, dar nu și sufletul, fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteți vizita nici în vis.

Puteți năzui să fiți ca ei, dar nu căutați să-i faceți asemenea vouă, pentru că viața nu merge înapoi, nici zăbovește în ziua de ieri.”

Cât adevăr este în afirmațiile lui Kahlil Gibran?

Gheorghe Oană: Copiii sunt „săgeți spre viitor”, lansate de mâna Arcașului, care iubește și săgeata călătoare, și arcul statornic, părinții.

Și Sf. Apostol Pavel, marele convertit pe drumul Damascului, spune că a fost ales „din pântecele mamei sale”. Dacă se vorbește că pruncul este binecuvântat din pântecele mamei sale, înseamnă că și destinul, „traiectoria”, de acolo este dată.

Fătul se formează în pântecele mamei sale din trei părți: O parte o formează îmbinarea elementelor masculin și feminin. Dacă unul dintre cei doi nu este „curat”, fătul poate fi tarat, cu sechele. Sufletul vine de la Dumnezeu. A treia parte vine din arborele genealogic, din vulnerabilitățile genealogice…

Am fost invitat la o prohodire într-o parohie limitrofă și am vorbit pe această temă, crezând că fac bine. Niște tineri școliți, vorba lui Eminescu, la facultăți de peșicherlâc, au început să facă glume și m-au întrebat dacă fac preoție sau genetică. Le-am răspuns că genetică fără Dumnezeu duce la naștere de monștri.

Un alt creștin, fără diplome, le zice: „Măi, Părintele vorbește pentru mâine, pentru cei care vor veni”. Asta încerc să fac acum.

„Părinții și moșii trăiesc în noi ca un blestem, ori ca o binecuvântare”, spunea N. Iorga. Mare adevăr!

Faptele bune sau rele sunt active în genealogie șapte generații.

După textul Sfintei Biblii, e clar că toată recesivitatea apare în părinți de pe urma unui păcat: „Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt Dumnezeu râvnitor, care pedepsește vina părinților în copii, până la al treilea și al patrulea neam, pentru cei ce Mă urăsc; și Mă milostivesc până la al miilea neam, către cei cere Mă iubesc și păzesc poruncile mele”. (Deuteronom)

La fel ne vorbește și Sfântul Ardealului, Arsenie Boca: „Mântuitorul Iisus Hristos – Creatorul – în procesul procreării conlucră cu părinții pământești, menajându-le libertatea, dar prevenindu-i că, în cazul în care încalcă legile, calcă viața propriilor copii” sau: „Mă, tu ești sinteza harababurii din casa voastră!”

Da, noi suntem sinteza harababurii sau ORDINII din casele noastre, de unde venim!

Doina Dobreanu: Și salvarea?

Gheorghe Oană: Salvarea există în noi, în marea taină a maternității, în post și rugăciune. Femeia trebuie să-și reconsidere rolul de femeie. Înainte de a rămâne însărcinată, să postească și să se roage trei luni, ca să obtureze eventualele gene defective de dincolo. După luna a treia sau a patra de sarcină, să înceteze a mai avea relație sexuală, pentru a nu murdări fătul în pântece.

„Ființele tari – spune A. Carrel -, prin asceză de la actul sexual se întăresc mai mult”.

Copiii nu te roagă să-i faci. Vrei tu să te împlinești. Atunci, cine îți dă voie să-i neglijezi, să nu-i îngrijești, să-i faci să crească strâmb?

Copilul trebuie învățat mai întâi să meargă, apoi lăsat să încerce să zboare. Căci, dacă zboară înainte de a ști să meargă, cade, se târăște și moare.

Doina Dobreanu: „Ei doar au stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte”, îi spune Demiurgul Lui Hyperion despre pământeni. Ce înseamnă pentru noi norocul?

Gheorghe Oană: Scriitorul englez Samuel Smiles spunea că „nu norocul, ci munca este aceea care face pe oameni ceea ce sunt. Norocul se bizuie pe întâmplare, munca pe caracter.”

Isaak Newton, descoperind legea gravitației, a explicat că „miliarde de oameni au văzut mere căzând din pom, dar niciunul din ei nu căuta gravitația. Eu o căutam și Dumnezeu mi-a arătat-o.”

L. Tolstoi spunea că „Dacă există o năzuință, o dorință, o căutare, există și o cale de realizare.”

Așadar, norocul înseamnă aspirație, dorință de căutare, muncă, tenacitate și perseverență și, nu în ultimul rând, binecuvântarea lui Dumnezeu. Cine stă înaintea viitorului său ca înaintea unui joc și așteaptă norocul orb, acela e un nerod și mai repede se ratează în viață decât se realizează.

Personal, am avut noroc: când mi-am schimbat viața la 24 de ani, plecând din fabrică să studiez teologia, apoi căsătorindu-mă cu soția mea.

Doina Dobreanu: Și destinul?

Gheorghe Oană: În contemplarea religioasă, trei acte mari, mistice, servesc drept punct de sprijin, de care sunt fixate destinele omului: actul căderii în păcat, actul ispășirii și actul ispășirii veșnice pentru bine și rău.

Doina Dobreanu: Aș dori să le dezvoltați pe rând, vă rog.

Gheorghe Oană: Știm din Biblie cum s-au desfășurat evenimentele căderii. Întreabă Dumnezeu: Adame, unde ești?... – Nu eu sunt de vină, ci femeia pe care Tu mi-ai dat-o! Femeia zice: Nu eu! Șarpele pe care Tu l-ai făcut! Deci, de vină ar fi chiar Dumnezeu, nu?

Pentru omul credincios, ispășirea este factorul care îl ajută să-și formeze coloana vertebrală morală, care lipsește atât demult astăzi, când omul nu mai trăiește pentru a fi, ci pentru a avea. Acest a avea care înrobește mințile și întinează sufletele.

Actul ispășirii îl întărește pe om, pentru că dă un răspuns clar vieții: nu mori, tranzitezi prin moarte spre o altă viață. Aceasta de aici este imperfectă, relativă, scurtă și mânjită de păcate. Cealaltă? Ne spune Dumnezeu cum este!

Actul răsplătirii veșnice pentru bine și rău, al triumfului definitiv al adevărului, îl trage pe om spre viitor. Spunea un poet român: „Credința-n ziua de apoi/ E singura nădejde-n noi”.

Între gânditorii precreștini, Seneca scria: „Ziua aceea de care ai groază, ca de cea din urmă, este ziua de naștere a veșniciei. Va veni ziua când te vei dezbrăca de veșmintele trupului și vei fi liberat de legăturile lui. Înalță-te de pe acum cât poți și-ți îndreaptă gândul spre cele de sus.” Noi trăim după Actul ispășirii, al răscumpărării, săvârșit de Dumnezeu pentru oameni: Patimile și Învierea Mântuitorului. Și totuși, ne îndoim, nu vedem!

Doina Dobreanu: Nu este om care să nu cunoască suferința. Care sunt cauzele suferinței? Este ea necesară pentru a-l scoate pe om din starea de ațipeală, pentru trezirea lui spirituală?

Gheorghe Oană: Răspunzând la întrebarea referitoare la originea suferinței, credința creștină ortodoxă identifică o cauză generală: păcatul strămoșesc, la care se adaugă „vulnerabilitățile arborelui genealogic și păcatele personale”.

Într-o altă logică, duhovnicească, suferința este un dar, iar boala ca o binecuvântare, spre iertarea păcatelor sau îmbunătățirea vieții morale. Sf. Ioan de Kronstandt spune că „pentru plăcerile de voie, la tinerețe, vin bolile, fără voie, la bătrânețe”.

Oricare suferință are o semnificație purificatoare. Despre semnificația purificatoare a acesteia vă citez din V. Rozanov, Studii Teologice la Legenda marelui Inchizitor: „Noi purtăm o mulțime de delicte și, cu ele odată, o groaznică vinovăție, care nu este încă răscumpărată cu ceva; și chiar dacă nu o știm în noi, n-o simțim precis, ea ne apasă acut, ne umple sufletul de o beznă implacabilă. Și, de fiecare dată când simțim o suferință, se răscumpără o parte din vinovăția noastră, ceva criminal iese din noi, și simțim lumină și bucurie, devenim mai puri.

Omul trebuie să binecuvânteze orice amărăciune, pentru că prin ea Dumnezeu îl cercetează. Dimpotrivă, oamenii a căror viață trece ușor ar trebui să se neliniștească, de răsplata care, pentru ei, este amânată”.

Omul nu numai că suferă, dar creează suferință și aproapelui. Ființă nelegiuită și odioasă, a încălcat legile firii, a modificat condițiile de viață, i-a răpit naturii chipul lui Dumnezeu și, în mijlocul acestei distrugeri întregi, stă el, stăpânul și călăul. (V. Rozanov, Studii teologice, p. 103)

Doina Dobreanu: Cum va fi răsplătit omul pentru faptele sale?

Gheorghe Oană: Un rege a zidit o cetate în vârf de munte, dar nu avea apă. A săpat un bazin mare și i-a rugat pe supușii lui să ducă apă, până se umple bazinul, fiecare cu ce vrea, cu un vas mai mare sau mai mic. Câd bazinul s-a umplut, regele i-a chemat pe toți, fiecare să vină cu vasul pe care l-a folosit. I-a privit, apoi a deschis o poartă mare, după care era o grămadă uriașă de aur. Le-a zis să ia fiecare atâta aur cât încape în vasul cu care a cărat apă…

Așa răsplătește Dumnezeu, după cât dai!

Doina Dobreanu: Libertatea este un dar al lui Dummnezeu. Apostolul Pavel spune: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu totul îmi este folositor”, subliniind limitele libertății. Unde lipsește limita în libertate se ajunge la libertinaj. Trăim într-o lume confuză spiritual. Atmosfera spirituală pe care o respirăm este infestată de elemente nocive.

Mai putem spera la o trezire, la o revelație, la o conștientizare a nevoii de valori morale și spirituale, la o depășire a momentului de criză prin credință și iubire?

Gheorghe Oană: Omul, analizat să zicem în procente – așa cum spune A. Carrel -, este 60% cum este dat din pântece și format până în jurul vârstei de 18 ani, și 40% ține de libertatea lui, de voință, credință, cultură, ceea ce îl ajută să îndrepte zborul săgeții spre viitor.

Dumnezeu l-a creat pe om liber și libertatea i-a fost sporită prin venirea în lume a lui Dumnezeu care a luat chip uman.

Libertatea este cea mai grea povară pentru om, pentru că el nu-i înțelege sensul. Având libertate, se înrobește singur viciului, păcatului.

Cultul „libertății”, al libertinajului, în esență, se propagă tot mai mult în timpurile noastre, pe măsură ce slăbește slujirea lui Dumnezeu. Poate fi libertate fără Dumnezeu, împotriva lui Dumnezeu și împotriva naturii?

Cum poți fi liber în amiaza sau în amurgul vieții, dacă în zorii ei îți încarci sufletul cu păcate? Dacă confunzi libertatea cu libertinajul?

Spunea Papa Ioan Paul al II-lea: „Societatea contemporană se polarizează în două: o minoritate de 10-15 % care tinde spre divino-umanitate, și cealaltă parte, enormă, care tinde spre bestialo-umanitate”. Așa este.

Evanghelistul Ioan (8.32):„Și veți cunoaște adevărul și vă va face liberi”.

Gal. 5.1. „Hristos ne-a izbăvit, ca să fim slobozi. Rămâneți dar tari și nu vă plecați iarăși sub jugul robiei. Libertatea este incompatibilă cu slăbiciunea”.

II Cor. 8.9. „Ci vedeți ca nu cumva libertatea voastră să ajungă sminteală celor slabi în credință”.

După părerea mea, libertate nu poate nimeni să-ți dea sau să-ți ia. Spune V. Hugo: „Cei cinstiți nu pretind nici milă, nici favoruri, nici recompense”.

Ești liber când Eul divin din tine domină Eul pigmeu, adică eul păcatului, care te înrobește și te face să mergi cu spatele la soare și să-ți vezi numai propria umbră?

Ești liber când respecți Codul Moral al Noului Testament adus lumii de Mântuitorul Hristos, adică Fericirile, când ești fericit în pozitivul vieții, în plinirea voii lui Dumnezeu, „care nu se va lua de la tine”.

Doina Dobreanu: Și acum, eterna întrebare: Ce este omul?

Gheorghe Oană: Omul este creație a lui Dumnezeu, dar și creator. Adică este efect și cauză. Mai întâi, Dumnezeu a creat lumea îngerilor, a nemateriei, apoi materia și, în fine, OMUL, ca sinteză de materie cu spirit și Duh Sfânt. Victor Hugo face distincție între Sfântul Duh și spirit, și este!

Dar omul este și cauză, izvor de efecte. În viață nu există întâmplare. Nimic nu se întâmplă, ci totul se petrece.

Viața trăită de om nu este rectilinie. Este vectorială – către Dumnezeu, a sfinților, și către iad, a damnaților, a celor „născuți în lanțuri” (A. Boca) A noastră, a majorității, viața este sinusoidală cu urcușuri și coborâșuri, cu fapte bune și rele, și depinde de valoarea noastră umană, de credință, de fapte, de cultură etc.

Constantin Noica „împarte” regnul Om în trei categorii: individ, persoană, tip.

Individul este ființa nestructurată, needucată, neterminată nici intelectual, nici moral, care poate fi mințită și luată „de val”. În popor se zice „individ periculos”.

Persoana este omul personalizat, stăpân pe sine, are creierul utilat cu credință și știință pentru a putea fi stăpân pe el însuși O. Clement a scris o carte: Taina persoanei. Omul nu poate fi persoană în afara credinței și în afară de Dumnezeu.

Un universitar canadian spunea că hoțul când vrea să te fure te face să te uiță în altă parte. Persoana nu se uită unde vrea hoțul.

„În libertate, și în acordul libertății cu rațiunea și dreptatea, găsim omul adevărat. Omul nu e o persoană decât dacă e o ființă liberă și luminată de rațiune.” (V. Coupin)

Doina Dobreanu: Parcurgând acest traseu sinusoidal, cum poate omul să-și păstreze starea de echilibru?

Gheorghe Oană: Echilibrul este starea pe care o dă baza de sprijin unui corp și se poate constitui din cel puțin trei puncte de sprijin necoliniare.

Plantele sunt în echilibru stabil bazat pe rădăcină. Animalele se află în echilibru prin cele patru picioare de sprijin și poziția orizontală.

Pe om l-a făcut Dumnezeu în mod deosebit: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie”. (Fac. 2. 7.) Dar i-a dat și poziția verticală și libertatea. I-a dat posibilitatea ca, singur în libertate, să-și caute al treilea punct de sprijin pentru a fi în echilibru stabil.

Un om în echilibru este un om cumpătat, măsurat, ponderat; este un om în stare de liniște, de calm, de armonie. Aceste stări le găsește omul și se află în ele dacă își găsește echilibrul în Eul divin din el.

Doina Dobreanu: Ce este Eul divin?

Gheorghe Oană: Eul divin este soarele luminător, este sufletul, este starea de OM, de coroană a creațiunii, este mersul cu fața la lumină lăsând în urmă umbrele. Eul divin îți dă definirea, este chemarea lui Dumnezeu și trăirea în armonie.

Dar, ca să fiu înțeles, trebuie să fac o precizare: în poziția lui verticală, omul este împărțit în două de diagragmă. Aceasta are la om o funcție deosebită: separă eul pigmeu de eul divin, care sunt în firea noastră într-o permanentă luptă.

Eul pigmeu este de la diafragmă în jos, pântecele și sexul care te înrobesc, dacă îți găsești echilibrul în ele. Ai senzația că ești liber, dar ești rob; ai senzația că mergi, dar te târăști; ai senzația că ești în lumină, dar ești în ceață sau în întuneric. Eul pigmeu este instinctul animalic care îl face pe om să meargă cu spatele la soare, să nu vadă lumina, să vadă numai umbra.

Pentru a fi demn de coroana creațiunii, omul trebuie să-și găsească echilibrul în eul divin, care înseamnă credință și știință. Credința fără știință este habotnicie, știința fără credință este ceea ce trăim astăzi: bomba atomică, bomba decăderii morale.

„Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta este datoria fiecărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău”.(Ecl. 11.12)

Omul trebuie să-și găsească echilibrul în logica vieții, în logica divină. Dumnezeu a făcut un om pe care l-a divizat, l-a făcut doi, un bărbat și o femeie. Împreună formează o familie, deci: 1+1=1 și extins, în ceea ce Dumnezeu a spus „vă înmulțiți”, 1+1+1+1=1.

Umanitatea toată ar trebui să fie o familie…

Așa se explică și Sfânta Treime: un Dumnezeu în Treime, trei puncte care asigură echilibrul cosmic. Dumnezeu relevat a fost descoperit cu Voia Lui în creștinism, dar ideea trinității este veche…și cinstirea Sfintei treimi există și la necreștini.

Doina Dobreanu: Puteți exemplifica?

Gheorghe Oană: Am aflat din mărturisirile lui Ovidiu Bojor, călător în Nepal: „Oameni și civilizații aflați la mii de kilometri comunică între ei printr-un limbaj multimilenar, care are la bază iubirea de Creator, apropierea de El și de lucrarea Lui. În acest limbaj se regăsesc până la urmă similitudini ce vin din începuturi, ceea ce este comun tuturor: iubirea, suferința și speranța de mai bine.

Iubirea față de Creator și față de creație înseamnă respectul față de natură, care este multimilenară. În Nepal există perimetre sacre, acolo unde se întâlnesc trei izvoare sau trei râuri trisuli sau unde există un copac a cărui tulpină dreaptă se ramifică în trei. În acele locuri, pe cel puțin 200 de hectare în jur, nu e voie să se taie nicio ramură, să se pescuiască, să se pășuneze, și nici să calce picior de om decât o dată pe an, în timpul unui ceremonial religios desfășurat într-un mic templu. Până să ajung acolo nu credeam în sacralitatea noțiunii de trinitate. Trisuli este mult mai veche decât îmi închipuiam eu”.

O problemă aș dori să menționez, legat de Sfânta Treime și sfârșitul lumii…

Doina Dobreanu: Vă rog!

Gheorghe Oană: În Vechiul Testament, codul moral dat de Dumnezeu omenilor era restrictiv. Decalogul cuprinde numai primul enunț pozitiv: „Eu sunt…”, în rest, „să nu faci…” În relația om – Dumnezeu este teama și pedeapsa.

A intervenit Dumnezeu în istorie, a întors timpul și a modificat spațiul. A luat chip de Om. A început a doua perioadă în istoria umană, Noul Testament. Codul moral este superior. În relația om – Dumnezeu nu mai este teama, ci fericirea. Dar în Noul Testament se specifică faptul că „toate păcatele se iartă în afară de păcatele împotriva Duhului Sfânt” și că la a doua venire va fi pedepsită „moartea și locuința morților”, adică iadul. Deci nu va fi un sfârșit, ci un „cer nou și un pământ nou”, cu aceiași oameni, dar înnoiți moral.

Va începe a treia perioadă în istoria umanității, a Sfântului Duh. Codul moral va fi superior fericirii, adică va fi iubirea. Când se va încălca porunca mare a iubirii va fi sfârșitul lumii. Când? E o taină pe care numai Tatăl o știe.

Doina Dobreanu: Știe omul să asculte și să se bucure de Simfonia lui Dumnezeu?

Gheorghe Oană: „Universul creat de Dumnezeu îi cântă o simfonie continuă și deosebit de frumoasă Creatorului, prin care îl preamărește”. Dumnezeu le dă unor oameni darul să o pună pe note, altora să o cânte și celorlalți să o asculte. (O. Clement, creștin ortodox francez)

În zilele noastre, există o muzică pentru suflet și una pentru instincte, pentru eul pigmeu din om.

Muzica bună este de calitate morală deosebită, ca și dansul.

Sunt convins că cele 7 note muzicale pot reprezenta raiul – 7 trepte de rezonanță în pozitiv – sau iadul -7 trepte de rezonanță în negativ.

Spune V. Hugo că „în toate timpurile, omul a îmbinat muzica și cântecele cu ceea ce a făcut”. Așa este: omul a transpus în cântec propria trăire, propria stare sufletească.

Psalmul 47, 6-7:

„Cântați lui Dumnezeu, cântați!

Cântați Împăratului nostru, cântați!

Căci Dumnezeu este Împăratul peste tot pământul;

Cântați o cântare înțeleaptă!

Să cântăm, să-L preamărim pe Dumnezeu, dar, cu înțelepciune!”

Doina Dobreanu: Dumneavoastră explicați că cifra „3” este magică, raportându-vă și la creierul uman…

Gheorghe Oană: Desigur, Dumnezeu le-a făcut pe toate bune. El se revelează lumii în Sfânta Treime: Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Sfânta Treime cea de o ființă (1+1+1+1=1)

Dumnezeu, cu o logică superioară, nu a făcut creierul uman dintr-o singură bucată, ca un măr, ci din trei părți: cele două emisfere și creierul mic. O parte trebuie să o „utileze” omul cu cultură, cealaltă cu credință, iar creierul mic dă echilibrul. Omul – persoană, stăpân pe el și greu de mințit, are nevoie și de crdință, și de cultură.

Credință fără știință duce la fundamentalism, știința fără credință duce la libertinaj, decădere morală și „bombă atomică”.

Doina Dobreanu: Prin credință și cultură, omul are posibilitatea de a urca. Cât de sus poate el urca? Între ce limite poate el pendula?

Gheorghe Oană: Omul poate urca, dar și coborî. Din punct de vedere spiritual, aș asemui urcarea și coborârea cu limitele din matematici: plus infinit și minus infinit. Teologic, plus infinitul reprezintă sfințenia, iar minus infinitul, talpa iadului.

Cred că fiecare om are de urcat în viață două culmi: Himalaya și Golgota. Pe Himalaya, am urcat. Am atins o limită care, cred, e greu de atins. La cununia religioasă a doi tineri, Tudor și Bianca Scoruș, am vorbit cuvânt de învățătură, și nuntașii, uitând unde se află, m-au întrerupt cu aplauze de două ori. A fost culmea mea.

Pe Golgota, mai am de urcat, cu Crucea mea. E tot mai grea, panta tot mai abruptă, dar Îl rog pe Dumnezeu să nu cad sub povara ei, să merg cât va voi El să mă țină aici pe pământ, lucrător în gospodăria Lui.

Preot în biserica din Subcetate

Doina Dobreanu: Omul când stă ruginește, spuneți dvs. Care este, așadar, rostul muncii?

Gheorghe Oană: A munci înseamnă a trăi, a găsi leac plictiselii, lenei și morții înainte de vreme. Scopul vieții trebuie să fie munca, nu plăcerea.

Un imn frumos i-a închinat muncii „prietenul” meu Gibran: „Munciți spre a ține pasul cu ritmul pământului și cu sufletul său. Fiindcă a trândăvi înseamnă să rămâneți străini anotimpurilor și să ieșiți din alaiul vieții care înaintează majestuos și în nobilă supunere spre infinit (…) Iubind viața prin muncă înseamnă că ați fost inițiați în cea mai lăuntrică taină a trăirii”.

Nu există muncă de dispreț, numai oameni care disprețuiesc munca. Țăranul, cu munca lui, nu este cu nimic mai prejos decât artistul, decât cioplitorul în piatră, sau decât orice lucrător în gospodăria lui Dumnezeu.

Doina Dobreanu: Este și munca țăranului creatoare, demiurgică. Mi-amintesc versurile lui Tudor Arghezi din poezia „Belșug”:

„El, singuratic, duce către cer

Brazda pornită-n țară de la vatră.

Când îi privești împiedicați în fier,

Par, el de bronz și vitele-i de piatră”.

Gheorghe Oană: Formidabile versuri! Vedeți, auzim adesea cuvântul țăran folosit în sens peiorativ, cu dispreț și opus domnului. Cine este domn? Eu cred că țăranul autentic era, și este, un mare domn.

Se întreba Paul Everac: „De unde atâția domni?” Un domn este o persoană responsabilă, superioară. Domnul e domn!

Doina Dobreanu: Sunt de părerea dvs., că țăranul român autentic era un mare domn. Nu mi-e rușine să afirm că în adâncul sufletului meu am rămas țăran, că sunt mândră cu părinții mei, și cu bunicii mei, vrednici și autentici țărani.

Gheorghe Oană: Rodul muncii este esențial. De ce pâinea frământată de Mama, acasă, este unică, are un gust deosebit și te hrănește, nu te satură? Pentru că e frământată cu dragostea mamei, cu sudoarea ei!

Munca omului are două coordonate: spirituală și materială. Omul care trăiește și muncește numai pentru viața trupească, numai pentru satisfacerea unor nevoi fiziologice, condus de interese vremelnice, seamănă cu pasărea care „fuge cu picioarele pe pământ, chinuindu-se, fără să știe de ce are aripi.” Aripile omului sunt plinirea muncii spirituale cu cea materială.

Socrate scrie: „Zeii nu dau oamenilor nimic din cele bune și frumoase pe nemuncite și fără grijă”.

Simion Mehedinți: „Câtă vreme te scoli de dimineață cu gândul la muncă și te odihnești seara cu gândul la ceea ce vei munci a doua zi, e dovadă că viața, ca o apă bogată, umple mereu vadul traiului tău.”

Lucian Blaga:

 „Sapă, frate, sapă, sapă,

Până când vei da de apă. 

Sapă, frate, sapă, sapă, 

Până dai de stele-n apă!”

Am citit într-o carte o istorisioară foarte frumoasă.

În curtea țăranului, s-a întors într-o seară de primăvară, de la arat, plugul. Cormanul și tăișul aveau un luciu și o culoare asemănătoare cu cea a cerului senin de vară.

O tablă ruginită, rezemată de gard, îi zise cu invidie: „Măi, nenorocitule, toată ziua te lovești de pietre și bulgări, arând pământul, și uite ce frumos strălucești! Eu stau aici și sunt ruginită…” „Tu ești ruginită pentru că stai!” Formidabil!

Fără muncă, fără efort, și omul ruginește; numai că la om rugina este de două feluri: rugina trupului și rugina sufletului. Rugina pe trup apare din lene și plictiseală; nu e păcat, ci izvor de păcate.

Rugina cealaltă se poate pune și pe spirit, și pe suflet. V. Hugo făcea distincția între spirit și suflet. Spiritul caută idealul în artă, iar sufletul în sfințenie.

Doina Dobreanu: Să înțeleg că un om lipsit de idealuri ruginește? A tinde spre un ideal cere efort, muncă, strădanie… Gândul mă duce la poezia lui Mihai Eminescu, „Epigonii”, în care Poetul îi elogiază pe înaintașii săi tocmai pentru că trăiau pentru niște idealuri și credeau în realizarea lor, în vreme ce pe contemporanii săi, pe care îi numește „epigoni”, urmași nedemni ai unor înaintași iluștri, îi disprețuiește tocmai pentru lipsa de ilealuri:

„Iară noi? Noi, epigonii?... Simțiri reci, harfe zdrobite,

Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne urâte,

Măști râzânde, puse bine pe-un carcter inimic;

Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;

În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;

Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!”

Gheorghe Oană: Este de remarcat cum spiritele mărginite, meschine, egoiste le detestă pe cele elevate. Spunea R. Tagore: „Stelele nu se tem că ar putea fi luate drept licurici”. Așa e, dar licuricii, în lipsa stelelor, se pot crede stele.

Michelangelo Buonarotti, pictând bolta Capelei Sixtine, l-a reprezentat pe Adam, nud. Blasfemie, s-au revoltat cardinalii, trebuie refăcut. Privind pictura, Papa a spus: „Michelangelo, dacă tu l-ai pictat atât de frumos pe om, înseamnă că Dumnezeu l-a creat mai frumos, dar l-a urâțit păcatul”. Păcatul urâțește.

Victor Hugo compară sufletul omului cu albina: așa cum albinele zboară din floare în floare și vin încărcate de miere, tot așa sufletul omului călătorește printre stele și se întoarce încărat de lumină.

Oamenii văd ce le arată al treilea ochi. Unii sunt ca albinele, văd florile; alții sunt ca muștele, văd balega…

Cea mai mare victorie a omului este cea obținută asupra propriei sale persoane. La modul general, cea mai frumoasă victorie ar trebui să fie a omului asupra omului în drumul spre Umanitate.

Sunt oameni cu suflete mari, care, deși nu știu scrie, trăiesc vieți de o frumusețe deosebită. Tânăr fiind, am fost chemat pe la Crăciun la un asemenea om, să-l grijesc sufletește. Era bătrân și bolnav. L-am întrebat: Unchieșule, ți-e frică de moarte?” Îmi răspunde: „Nu, Părinte, mă duc să mă odihnesc, că am muncit destul”. Pentru acesta, Ioan Hurubă, moartea nu exista, era odihnă. După trei zile, îi zice unui strănepot: „Horică, dă lumânarea și aprinde-o că mor!...” Și a plecat.

Doina Dobreanu: Și pentru că ați adus vorba despre moarte, să vorbim despre ea. Citez din nou din Kahlil Gibran, meditația lui lirică privind moartea:

„Viața și moartea una sunt, cum una sunt fluviul și oceanul.

Asemenea semințelor visând sub zăpezi, inima voastră visează la primăveri. Încredințați-vă visurilor, deoarece în ele stă ascunsă ușa ce dă spre eternitate.

Numai atunci când veți sorbi din râul tăcerii veți începe cu adevărat să cântați.

Și numai când veți fi atins vârful muntelui, veți începe cu adevărat să urcați (…)”

Gheorghe Oană: Doina Dobreanu, mă inciți să vorbesc despre prietena mea, Moartea. Da, e prietena mea. Dar nu pot vorbi despre ea, pentru că fără viață ea nu ar exista. Viața a existat mai întâi, dar printr-un om a intrat păcatul în lume și, prin păcat, moartea. Deci, se cuvine să vorbim prima dată despre viață

Ce e viața? Viața în sine, ca atribut propriu, o are numai Dumnezeu. Omului, creației sale, Dumnezeu i-a dat suflare de viață. Omul nu creează, ci procreează.

„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 1.4), spune Iisus Hristos. El dă viață unora care au murit cu trupul (fiica lui Zair – Lc. 8. 54), celor morți în păcat sau înstrăinați de viața lui Dumnezeu (Efeseni 4). El dă viață veșnică celor ce cred în El și ascultă cuvintele Lui (Ioan 3. 16; 5. 24; 6. 10)

Viața este un complex de „trăiri”, de fapte, căutări, vise, împliniri, eșecuri, iubire, ură, speranțe, întâlniri și, mai presus de toate, o continuă așteptare. Creștinul autentic așteaptă Împărăția lui Dumnezeu (Mc. 15.43; Luca 23.51)

Cred că pământul a devenit greu de păcate și așteaptă și el venirea mântuirii. Viața pământească trăită în Isus și cu El este pregătirea și începutul vieții de Dincolo, moartea fiind în acest caz o trecere a hotarului dintre ele, între viața pe pământ, imperfectă, relativă, scurtă și murdară de păcate și viața de Dincolo, veșnică.

Doina Dobreanu: „Moartea succede vieții, viața succede la moarte”, spunea M. Eminescu în Epigonii.

Gheorghe Oană: Și acum, Doina Dobreanu, să vorbim despre moarte. O să reproduc mai întâi câteva cugetări despre moarte ale unor oameni iluștri:

„ Ziua aceea de care ne e groază, ca de cea din urmă, este ziua de naștere a veșniciei. Va veni ziua în care te vei dezbrăca de îmbrăcămintea trupului și vei fi liber de legăturile lui. Înalță-te de pe acum cât poți și îți îndreaptă gândul către cele de sus”. (Seneca)

„Icoana morții nu înspăimântă pe înțelept și nu e socotită ca sfârșit de cel credincios. Pe cel dintâi îl împinge din nou spre viață și îl îndeamnă la lucru, pe cel de-al doilea îl întărește în nădejdea într-o soartă mai bună. Pentru amândoi, moartea e viață”. (Goethe)

„Moartea nu este o încetare a existenței, ci numai un intermezzo, o trecere a ființei mărginite de la o formă la alta”. (Humboldt)

„O viață fără să aducă folos este o moarte înainte de timp”. (Goethe)

„Grăuntele de grâu, căzând pe pământ, de nu va muri, el singur va rămâne; iar de va muri, multă roadă aduce”. (Ev. Ioan, 12; 24)

Dacă viața este o călătorie, o căutare și o așteptare permanente, moartea este ultima ușă care se deschide să intrăm în eternitate.

Există mai multe feluri de moarte: îndurătoare, îngerească (a copiilor), vicleană, bătrânească, fulgerătoare, ca urmare a unui accident… Mântuitorul Iisus Hristos a murit vertical, pe cruce. Tot vertical mor și eroii. Din moartea verticală a Mântuitorului omul trebuie să înțeleagă că trebuie să stea vertical, și în fața vieții, și în fața morții, că trebuie să-și păstreze dreaptă coloana vertebrală a moralității.

„Capul plecat sabia nu-l taie”, zice un proverb. Dar dacă te pleci, cât te pleci? Te poți transforma din vertical în patruped sau târâtoare. Ori istoria nu merge înainte cu capetele care se pleacă, ci cu cele care cad. Aș aminti numai cazul Brâncoveanu, de verticalitate maximă în fața vieții.

Doina Dobreanu:Să înțeleg că verticalitatea, demnitatea omului nu-i îngăduie să se ploconească în fața nimănui.

Gheorghe Oană: Sf. Apostol Petru, când Corneliu, care îl aștepta și s-a aruncat la picioarele lui, și i s-a închinat, l-a ridicat și i-a zis: „Scoală-te, și eu sunt Om.”(Fa. 10.25-26)

Poate că ar fi bine să fim oameni și noi și să-i învățăm pe credincioși că singura îngenunchere care te înalță este înaintea lui Dumnezeu. „Un om mare nu are nevoie să îi facă pe alții mici în fața lui pentru a se vedea mare.” (Simion Mehedinți)

Cred că e o eroare și abuzul de „Sărut Mâna” și în biserică… Mântuitorul nu a avut pretenția să-i sărute nimeni „Sfințita Dreaptă”… cu care unii ierarhi sub regimul trecut au „scris” la Securitate.

Doina Dobreanu: Ce ați fi vrut să vă întreb și nu am făcut-o?

Gheorghe Oană: Tocmai se discută despre studierea religiei în școală. Îmi spun și eu părerea, pentru că, timp de câțiva ani, am fost și eu profesor de religie. Amintesc doar câteva reacții ale foștilor elevi.

O tânără, ziaristă azi, Teodora Mîndru, scrie: „Eram prin clasa a VIII-a când părintele Gheorghe Oană ne-a spus că pentru a face în viață ce-ți place trebuie să faci mai întâi ce trebuie. Eu am făcut ce a trebuit și acum fac ce-mi place”.

Un tânăr student, Raul Buzilă, spune la o ocazie festivă: „Profesorul nostru de suflet ne-a spus: Important e în viață nu de unde pleci, ci unde ajungi”. O altă tânără, la absolvirea liceului, a venit la mine, mi-a întins mâna bărbătește și mi-a spus: „Vă mulțumesc, sunt virgină datorită dumneavoastră”.

Sunt doar trei tineri pe care i-am ajutat să-și formeze „coloana vertebrală morală”, de care fiecare are nevoie în viață.

Doina Dobreanu: Vă mulțumesc, Părinte…

Gheorghe Oană: Aș dori, în încheiere, să mai adaug ceva: despre legătura dintre știință și dumnezeire.

Domnilor „filosofi”, care ați băut o gură din paharul cunoașterii și ați rămas atei, vă aduc câteva contraargumente: Francis Bacon ne-a avertizat în urmă cu 400 de ani: „Puțină știință îl înstrăinează pe om de Dumnezeu. Multă știință îl întoarce.”

Andrei Dorobanțu, fizician, cercetător la I.F.A Măgurele spune: „Teologia pornește de la Dumnezeu, pentru a înțelege lumea. Fizica, în schimb, se luptă să înțeleagă lumea și ajunge, în final, tot la Dumnezeu. Teologia este o fereastră spre lume, fizica, o alta”. Lumea însă e aceeași.

Marele fizician Werner Heisenberg – care putea produce bomba atomică pentru Germania nazistă, dar nu a vrut – a spus odată așa: „prima înghițitură din paharul științelor naturii te face ateu. La fundul paharului însă te așteaptă Dumnezeu”.

Doina Dobreanu:Cu noi este Dumnezeu, cu al său har și a sa iubire de oameni, acum și pururea și în vecii vecilor.

Gheorghe Oană: Amin. Doamne-ajută!

George și Viorica Oană

Nepoții - mlădițe ale familiei Oană

La monumentele eroilor - 1 Decembrie 2022