VIAŢA la SUBCETATE

joi, 9 mai 2024

Pe firul unor povești de viață, la Gura părâului DUDA, afluent al Mureșului, la SUBCETATE

Moto:
Închis în cercul aceleiaşi vetre
fac schimb de taine cu strămoşii,
norodul spălat de ape subt pietre.
Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult
în mine cum se tot revarsă
poveştile sângelui uitat de mult.
Lucian Blaga, BIOGRAFIE

E sâmbătă, 27 aprilie 2024, Ajunul sărbătorii FLORIILOR - o zi minunată de primăvară, care mă ademenește să ies din casă, să pornesc în drumeție, să mă bucur de magia acestui anotimp, creată de renașterea naturii, înnoire perceptibilă cu toate simțurile: concertul păsărilor cu acompaniamentul cucului al pupezei și al greierilor îmi încântă auzul; aerul înmiresmat de prospețimea vegetației și de florile pomilor ce anunță rodirea îmi dezmiardă simțul olfactiv; verdele crud al ierbii, sălciilor și pomilor, în care mijesc și florile, întinderile cerului azuriu cu nori bucălați, Mureșul cu apa brăzdată de prezența rațelor sălbatice, poiana cu oițe și berze, păduricea de la confluența pârâului Duda cu râul Mureș îmi bucură ochii.

Cobor spre Mureș, îmbrățișând cu privirea frumusețea din jurul meu, simt cum mă cheamă pădurea cu brazii ei falnici, străjeri statornici ai acestui loc, vizitat uneori și de Moș Martin.

Drumul e domol, practicabil, îngrijit de curând, ușor de parcurs. Mă încurajează și Toto, cățelul mei, statornic prieten de drumeție, dornic și el de noi senzații. Ne îndemnăm la drum și ne stimulăm reciproc bucuria fără cuvinte, cu încredere unul în celălalt.

Au trecut poate 10 ani de când nu am mai parcurs drumul acesta, dar revederea locurilor din această parte a satului îmi trezește multe amintiri.

În drumul nostru spre locul de pe Dealul Duzii de Sus, parcurs altădată împreună cu părinții mei, îl întâlneam uneori pe Moș LUCA, prilej de bucurie, prin scurtele conversații purtate de dumnealui și tata.

L-am căutat pe Moș Luca - VASILE GAFTON - în anul 1997, cred, când mă documentam pentru monografia comunei Subcetate.

Despre întâlnirea aceasta cu Moș Luca, a se vedea linkul de mai jos:

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2022/05/mos-luca-gafton-personaj-de-poveste.html

Luca Gafton era descendentul unei vechi familii din Sobcetate și ultimul care mai purta acest nume de familie. Era nepotul de frate al învățătorilor PETRU GAFTON, care a profesat în Subcetate, și DUMITRU GAFTON, al cărui nume îl poartă școala Gimnazială din Gălăuțaș.

Despre acești „ctitori de neam”, vezi linkul de mai jos:

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2014/01/petru-gafton-1862-1921-in-memoriam.html

Revăzând azi cătunul cu câteva case de la gura pârâului Duda, am rămas profund impresionată. Locul ce prin anul 2000 era aproape lipsit de viață, a devenit aproape de nerecunoscut, prin vrednicia celor care traăiesc aici.

Glasul pământului, spiritele străbunilor nu lasă ca acest colț de rai să fie abandonat!

Dana și Sorin ROȘCA, nepoții lui Moș Luca, împreună cu fiii lor , ANDREI și SERGIU, cu dragoste, pricepere și bun gust au reînsuflețit așezarea străveche a familiei Gafton (autentificată în documentele secolului al XVIII-lea) și pun pun în valoare potențialul turistic al locului.

Casa lui Moș Luca a rămas neclintită, falnică; a fost doar reabilitată, pastrându-i-se târnațul specific arhitecturii tradiționale din zonă și a devenit loc de refugiu pentru familie.

Au fost anexate, pentru turiștii dornici să petreacă clipe de neuitat în vecinătatea pădurii și a pârâului Duda, CĂSUȚA DIN PĂDURE, CABANA DUDA, ciubărul pentru baie în aer liber, leagăne în jurul unui amplasament pentru foc, barbecue...

Iată un formidabil loc de popas și start pentru excursii împrejur pe drumuri de munte!

💥💥💥

Tot pe DUDA:

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2020/08/outdoor-oasis-fest-subcetate-15-august.html

joi, 18 aprilie 2024

In honorem , LEONTINA BURUIAN, profesor gr. did. I

Text publicat în cartea

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE

Editura Cezare-Codruța Marica, vol. IV, 2015

Autori: Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu

Doina Dobreanu: Doamna Buruian, trăiți de foarte mulți ani în Târgu-Mureș, dar Subcetate înseamnă locul naşterii dumneavoastră, înscris în Cartea de identitate. Ce amintiri vă mai leagă de acest loc?

Leontina Buruian (n. Doți, în 1945): Aşa este. M-am născut în Subcetate, unde am petrecut primii ani ai copilăriei, în casa bunicului, alături de mama şi cele trei verişoare ale mele. M-am bucurat de multă dragoste şi afecţiune familială. De la mama am învăţat să ţes, să cos, să croşetez şi să tricotez, astfel că tricotatul şi croşetatul au devenit mai târziu pasiuni, pe lângă sport şi citit.

Doina Dobreanu: Târgu-Mureş este oraşul în care v-aţi format, apoi v-aţi împlinit, profesional şi familial.

Leontina Buruian Am plecat din Subcetate la Târgu Mureş după clasa a VI-a. Aici am urmat liceul, iar după facultate am fost repartizată ca profesor tot aici. Sunt căsătorită cu medicul Mircea-Marian Buruian, care este profesor universitar la Facultatea de Medicină din Târgu-Mureş şi şeful Clinicii de Radiologie de la Spitalul Judeţean de Urgenţe. Se ocupă de pregătirea studenţilor, rezidenţilor şi de doctoranzi. Coordonează activitatea Clinicii de Radiologie.

Doina Dobreanu: V-aţi familiarizat cu şcoala, în Subcetate. Ce amintiri păstraţi din vremea aceea?

Leontina Buruian: Am urmat cursurile preşcolare, primare şi primele două clase de gimnaziu în comună, după care m-am transferat, împreună cu alte două colege, la Liceul „Papiu Ilarian” din Târgu-Mureş, cel mai bun liceu din oraş. În comună am avut dascăli foarte buni, de excepţie, drept dovadă fiind faptul că nivelul nostru de cunoştinţe, al celor trei eleve venite de la Subcetate, era net superior faţă de cel al clasei de la „Papiu” din care făceam parte.

Îmi amintesc de educatoarea noastră, a mea şi a verişoarelor mele din Sărmaş, pe care o iubeam toţi copiii foarte mult. Ea avea o pregătire polivalentă şi stăpânea arta de a organiza activitatea instructiv-educativă, fiindcă trebuia să instruiască, să observe cu atenţie, să fie capabilă a interpreta reacţiile copiilor, să aibă o sensibilitate aparte, să posede arta cuvântului şi a gestului, aceea a naratorului care ştie să dea viaţă unei povestiri, să aleagă cele mai eficiente exerciţii şi jocuri pentru dezvoltarea motricităţii.

Apoi, în cursul primar, am avut trei învăţătoare, una mai bună decât cealaltă: preoteasa Paulina Suciu, Lucreţia Ciubucă, soţia profesorului Ioan Sandu, director al şcolii, şi Cornelia Gherasim. Ele ne-au insuflat dragostea pentru învăţătură, dorinţa de a citi şi a scrie frumos. În clasele de gimnaziu urmate la Subcetate, am avut profesori foarte buni, între care profesorul de matematică Toader Suciu, profesorii Mureşan, Fărcaşu, Moraru şi Andrei Cotfas.

Doina Dobreanu: Da, aţi prins o perioadă fastă a şcolii din Subcetate. Aici s-a înfiinţat în 1955 primul liceu din zona Topliţa, la care au fost repartizaţi profesori foarte buni. Cred că unul din motivele plecării dvs. din Subcetate a fost şi acela că, după trei ani,în 1958, cursul liceal, împreună cu profesorii, a fost transferat la Topliţa, reşedinţa de raion, liceul fiind reînfiinţat la Subcetate în anul 1961. Să urmeze un liceu, copiii din Subcetate trebuiau să plece. Aţi ales să mergeţi la Târgu-Mureş, la Liceul „Papiu Ilarian”.

Leontina Buruian: În anul 1960, un rând de clase de la acest liceu au trecut la Liceul „Boyai Farkas”, unde am terminat în 1963. Clasa din care făceam parte era o clasă reală, formată din 30 de elevi, cu elevi foarte buni la învăţătură şi sport. Colegii mei practicau atletism, volei şi baschet la Şcoala Sportivă, cu rezultate deosebite. După absolvire, mulţi au dat admitere la diferite facultăţi: medicină, farmacie, chimie, agronomie, inginerie, filologie etc. şi au obţinut rezultate bune.

Doina Dobreanu: Dumneavoastră?

Leontina Buruian: Am dat admitere în acelaşi an, 1963, la Facultatea de sport (I.C.F.) pe care am terminat-o în 1967. Perioada studenţiei a însemnat pentru mine multă muncă şi descoperirea drumului pe care urmam să păşesc, întâlnirea cu profesori de excepţie, a căror amintire o păstrez cu respect şi legarea unor prietenii care au rezistat în timp şi pe care le preţuiesc. Profesorii noştri, artişti în formarea şi modelarea personalităţii unor oameni, s-au aplecat cu pricepere şi răbdare asupra noastră şi ne-au picurat în suflet magia dedicării profesionale, arta de a educa prin noi pe alţii.

Doina Dobreanu: Apreciez recunoştinţa purtată dascălilor dumneavoastră.

Leontina Buruian: În toţi anii de profesie m-au însoţit chipurile unor mentori – educatoare, învăţători, profesori -, cărora le datorez credinţa neclintită în veşnicia unor valori umane şi morale, ca şi puterea de a lupta pentru perpetuarea lor prin generaţiile de copii pe care i-am avut în grijă. Este vorba despre demnitate şi verticalitate, despre omenie şi bun-simţ, despre sinceritate, adevăr şi corectitudine, despre a şti să ne onorăm statutul prin fapte şi performanţe.

Doina Dobreanu: Anul de absolvire a facultăţii, 1967, a reprezentat, cred, începutul carierei dvs. didactice.
Leontina Buruian: Da, la absolvire, am fost repartizată în învăţământ la Liceul Pedagogic din Târgu-Mureş, de unde m-am pensionat în 2003. Liceul Pedagogic funcţiona în aceeaşi clădire cu Liceul „Bolyai Farkas”. Am fost mândră că am revenit în fostul meu liceu, în calitate de profesoară de educaţie fizică, şi că pot instrui viitorii educatori şi învăţători. Pe lângă clasele de pedagogic, predam şi la clase din liceul teoretic. De fiecare dată când păşesc în incinta liceului, mă simt învăluită de candoarea şi nostalgia tinereţii.
Fiind colegă cu foştii mei profesori, respectul şi stima mea faţă de ei nu au dispărut. Mai degrabă, sunt recunoscătoare pentru că mi-au vegheat acei frumoşi ani, m-au călăuzit spre mai bine, mai frumos, mai drept. A fost o mare onoare pentru mine să pot sta alături de aceşti oameni deosebiţi care mi-au îndrumat opţiunile spre profesia didactică. Am dezvoltat în mine recunoaşterea că dascălul, prin munca lui şi prin fineţea sufletească, este un adevărat artist care modelează suflete tinere, plămădind adevăratele valori ale lumii: oamenii.
Ştiam că nobila misiune a dascălului nu este deloc uşoară, dar, dacă profesorii mei au reuşit să rămână în conştiinţa mea şi a colegilor mei, ocupând un loc special, mi-am propus să reuşesc şi eu să-mi îndeplinesc cu onoare rolul de a transmite generaţiilor viitoare nu numai cunoştinţe, ci şi ceea ce am învăţat de la profesorii mei: SĂ FIU OM. Mi-am dorit să fiu mentor şi să am discipoli, să fiu sănătoasă şi să am puterea să-mi pot privi trupul şi gândul fără să mă scârbesc. Am trăit permanent bucuria de a dărui, la rândul meu, ceea ce mi-a fost dăruit, curajul, cinstea şi spiritul de dreptate.

Doina Dobreanu: V-aţi descoperit de timpuriu înclinaţiile sportive şi, apoi, aţi transformat activitatea sportivă nu doar în pasiune, ci şi în profesiune.
Leontina Buruian: Sportul îţi dă posibilitatea să-ţi cunoşti forţele, limitele. Sportul înseamnă viaţă. A fi sportiv înseamnă a te învinge pe tine însuţi, a te domina.
Sportul dezvoltă sensibilitatea la cultură, vizează capacitatea de a înţelege, accepta şi aprecia diferite modalităţi de exprimare proprii artei şi culturii şi conduce la dezvoltarea unei personalităţi armonioase, tolerante, care îmbină un simţ al propriei identităţi cu respectul pentru diversitate.
Sportul trebuie să aibă o valoare morală: omul trebuie să tindă spre perfecţiune, să fie frumos şi bun, să iubească frumosul. Spiritul sportiv este un spirit de nobleţe.

Doina Dobreanu: Aţi făcut sport de performanţă...
Leontina Buruian: Da, în perioada 1959 1984, atletism şi volei.

Doina Dobreanu: Adică, încă din gimnaziu.
Leontina Buruian: Încă în clasa a VII-a am dominat concursul de atletism la nivel naţional. Am fost şi campioană junioară, apoi universitară la atletism. Făcând parte din lotul naţional de atletism, am participat în campionate internaţionale. Am jucat volei la Şcoala Sportivă, la Medicina Târgu-Mureş, divizia B, în echipa Liceului Pedagogic. În anul 1984 am participat la faza naţională cu echipa de volei a dascălilor, ocupând locul 2.
Aş vrea să menţionez Premiul pe care mi l-a acordat Comitetul Internaţional Olimpic pentru activitatea mea sportivă.

Doina Dobreanu: Felicitări! Să vorbim şi despre activitatea dvs. de dascăl.
Leontina Buruian: Încă din prima zi de activitate la Liceul Pedagogic, conducerea şcolii mi-a trasat mai multe sarcini: diriginte, îndrumător U.T.C., responsabil de cerc pedagogic. Am condus cercuri sportive ale elevilor la diferite ramuri sportive şi am participat cu elevii în multe competiţii.
Mi-am susţinut toate gradele didactice. A învăţa să înveţi este cheia succesului într-o lume dinamică în continuă schimbare, în care individul este obligat să înveţe de-a lungul întregii sale vieţi.
Am lucrat ca profesor de educaţie fizică în perioada 1967-1972, apoi am îndeplinit, pe rând, diferite funcţii şi responsabilităţi: director adjunct la Şcoala Sportivă cu catedra la Liceul Pedagogic, director adjunct cu munca educativă la Liceul Pedagogic (1985-1988), director adjunct şi director (1994-2000), lector la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, secţia extensie pentru învăţători şi educatori din Târgu-Mureş (2000-2008), coordonator ştiinţific la lucrări de absolvire ale studenţilor, coordonator ştiinţific al lucrărilor pentru obţinerea gradului didactic I (învăţători, educatoare).
Amintesc câteva din activităţile pe care le-am desfăşurat:
Am susţinut ore în cadrul Programului pentru învăţământul rural (program finanţat de M. Ed. C.T şi Banca Mondială); am susţinut ore în cadrul programului de formare continuă a învăţătoarelor şi educatoarelor, Magister II, modul I; am fost responsabila cercului pedagogic al profesorilor din liceu (1975-2005); am fost metodist al Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş; am organizat cursuri de perfecţionare cu învăţătoarele şi educatoarele din judeţ.
Am participat la stagii de pregătire cu directorii din liceele pedagogice, cu profesorii de educaţie fizică din liceele pedagogice, la nivelul naţional şi al Academiei Olimpice Române.
Am făcut parte din colectivul Proiectului „Cerinţe Educaţionale Speciale pentru Toţi” (Posdru), care s-a desfăşurat la Durău (2010-2012); am făcut parte din conducerea Academiei Olimpice, filiala Mureş (1995-2008).
Am participat cu echipele reprezentative ale liceului la competiţiile sportive organizate la nivelul oraşului, al judeţului şi al ţării. În 1977, echipa de volei fete a fost promovată în divizia şcolară B.
Am organizat în 2002, împreună cu alte cadre didactice, Crosul Olimpic la nivel de oraş, judeţ şi ţară.

Doina Dobreanu: După o carieră didactică atât de bogată, sentimentele din care vă hrăniţi la pensionare nu pot fi decât cele ale învingătorului: bucurie şi satisfacţie, împlinire şi mulţumire, linişte şi pace sufletească.
Leontina Buruian: În şcoala în care am profesat, m-am simţit apreciată, ocrotită şi iubită. Elevii erau inteligenţi, sensibili, responsabili, respectuoşi şi frumoşi. Sunt momente în care simt că a fi dascăl e cel mai frumos dar al Dumnezeu în alegerea meseriei. E o meserie pe care o văd, de cele mai multe ori, ca o deschidere spre artă; e muncă, sprijin şi plenitudine.
Drept mărturie a aprecierilor de care m-am bucurat sunt diplomele de excelenţă şi Diploma „Gheorghe Lazăr”.
Profesorii, icoane ale adolescenţei şi tinereţii noastre, ne-au învăţat să respectăm valorile, să muncim şi să năzuim, să iubim copiii, să ne facem meseria de dascăl cu drag, cu demnitate, răbdare, responsabilitate şi cu dorinţa de autodepăşire. Eu cred că am reuşit.

Doina Dobreanu: Vă felicit călduros şi împărtăşesc bucuria dvs.
Aveţi un adevărat cult pentru dascăl şi misiunea Lui. Bunuri de preţ sunt „cărţile de învăţătură” pe care le lăsaţi dascălilor în formare şi celor dornici de autodepăşire. Despre ce cărţi e vorba?
Leontina Buruian: Am scris şi publicat două cărţi: „Educaţia fizică şi şcolarul mic” (526 p.) şi „Educaţia fizică în grădiniţă” (446 p.)

Doina Dobreanu: Înainte de a vă mulţumi pentru disponibilitatea de a vorbi despre dvs., vă întreb doar atât: Care este crezul dvs. de viaţă, al profesorului de educaţie fizică?
Leontina Buruian: În activitatea mea didactică, m-am bazat pe ideea că sportul creează frumuseţe fizică şi sufletească, dă sănătate, vigoare, putere de muncă, mobilitate şi bucurie, educă voinţa şi leagă prietenii stabile şi trainice.
Frumuseţea eternă a sportului este „să te cunoşti, să te stăpâneşti, să te învingi, el te învaţă să câştigi în mod cinstit, te învaţă să pierzi în mod demn, prin urmare, te învaţă ce este viaţa.” (Pierre Coubertin)

miercuri, 6 martie 2024

DUMITRU HURUBĂ vine la Subcetate, prin „Sarabandia” și, „Semnal. Cronici literare”

Ceea ce m-a fascinat totdeauna la opera ardeleanului harghitean care s-a născut parcă mucalit, a fost faptul că a abordat o multitudine de teme din lumea citadină contemporană a omului comun, lăsând în urmă o imensă galerie de personaje de tipuri și caractere diverse.
Umorul lui Dumitru Hurubă ascunde întotdeauna o intenție satirică, sub învelișul râsului condamnând defecte și vicii ale oamenilor și ale societății postdecembriste, aflate parcă într-o interminabilă tranziție, în care omul este reprezentat ca produs al mediului în care trăiește. Autorul nu pierde niciun detaliu și, cu ironie binevoitoare, parcă zâmbind hâtru, dar și, acolo unde este cazul, plin de sarcasm și chiar batjocoritor, convertește totul după chipul și asemănarea umoristului care este.
Hazul lui Dumitru Hurubă are ceva îmbufnat, cârcotaș, caustic, ponosit, alteori șăgalnic, spumos, iar scrierile lui reprezintă o confesiune continuă, determinată de o alternanță de sinceritate și autopersiflare, de o accentuată notă umoristică, de o ironie debordantă, naratorul-personaj interpretând un joc de rol ingenios, inteligent, savuros, căci acest grupaj de schițe și povestiri ne apar ca o punere în scenă, iar povestitorul un regizor, care rămâne și el în reprezentație, fiindcă are rolul personajului principal.
Schițele și povestirile sunt însoțite frecvent de voioșie, în povestirile sale faptele reale capătă dimensiuni absurde, iar cele absurde sunt aduse la proporțiile unor întâmplări obișnuite.

DOINA BĂLȚAT

ÎNCHINARE
Rândurile de faţă poartă cu ele mesajul meu de adâncă şi sinceră mulţumire faţă de Familia Doina şi Mircea BĂLŢAT, constituind drept omagiu faţă de ei, Oamenii care mi-au fost alături de-a lungul anilor sprijinindu-mă moral, spiritual şi material la publicarea volumelor mele de creaţie literară. Le mulţumesc amândurora cu recunoştinţă şi cu bucuria de a-i fi întâlnit, de a-i fi cunoscut.
Le doresc sănătate, viaţă lungă cu mulţumiri şi bucurii, aşa cum bine le merită ca Familie, ca Familia mea, cu Bunul Dumnezeu alături în tot ce gândesc şi făptuiesc.
Mulţumesc, aşadar, cu desăvârşită şi perpetuă îndatorire Familiei
DOINA ŞI MIRCEA BĂLŢAT

Cu respect,

Dumitru Hurubă

💥

Cu mare bucurie vestesc primirea a încă trei cărți semnate de consăteanul nostru, scriitorul DUMITRU HURUBĂ : SARABANDIA ȘI ALTE POVESTIRI, 2024 ; SEMNAL. CRONICI LITERARE (I, II), 2023.

Mulțumesc, domnule Dumitru Hurubă, pentru neuitarea vechilor prieteni și a meleagului natal, atât de prezent în creația dvs. !

Cu surprindere și bucurie, găsesc în primul volum SEMNAL (pp.94-96) cronica literară pe care am semnat-o pentru cartea domnului Dumitru Hurubă, BUNĂ SEARA, DOMNULE MANN, publicată la Editura Eubeea, Timișoara, 1998, publicată în Cuvântul liber, nr.2318, din 18 ianuarie 1999, p.3

Iată textul acestei cronici (varianta A)!

Citind titlul de pe coperta cărţii, gândul ne duce imediat la marele prozator Thomas Mann. Apoi descoperim printre prozele înserate în volum una purtând acelaşi titlu incitant. Curiozitatea ne face să începem lectura cărţii cu această proză, care pare stranie la început. Personajul/ autorul întreprinde o vizită nocturnă, în vis desigur, marelui scriitor, „singurul care ar putea face lumină în hăţişul acestei întâmplări stranii” . Fascinat de universul operei lui Thomas Mann, imaginează un periplu oniric în lumea operei acestuia şi are revelaţia întâlnirii cu autorul însuşi, cu personajele sale, cu locuri cunoscute şi, cu toate acestea, autoobservându-se permanent, constată: „ca prin vis auzeam” şi apoi conchide: „ori înnebunisem ori mă aflam sub imperiul unei halucinaţii de neimaginat”. Totul se elucidează „când se trezi a doua zi dimineaţa” din acel „vis extraordinar”:
„- De ce a trebuit să fiu tocmai eu ales să…? Ales?
- Pentru că lipsea un personaj: Alesul…”
Povestirea pare a fi o artă poetică, o confesiune literară paradoxală: personajul /autorul se simte, se vrea „alesul” lui Thomas Mann.
Povestirea Bună seara, domnule Mann… se detaşază net de celelalte proze prin temă, prin semnificaţii şi prin viziune.
Cartea se deschide cu naraţiunea Intervenţia, de un dramatism tulburător. Eroul, care în urmă cu şapte ani se afla la cumpăna dintre viaţă şi moarte, îi aminteşte doctorului care îi făcuse intervenţia pe creier, într-o zonă unde „nu călcase încă picior de om”, acea întâmplare cu adânci reverberaţii şi cu perpetuă nelinişte în sufletul său, îi aminteşte acel „moment existenţial de care sunt amândoi legaţi datorită unui angajament al naturii”: pacientul cu dorinţa acerbă de a trăi, „de a se bucura de soare, de foşnetul pădurii…” şi doctorul cu dorinţa de împlinire profesională, de a demonstra că este cel mai bun specialist.
Acum, când „totul a trecut, s-a îngropat într-o amintire”, pacientul de altădată se decide să-i scrie doctorului nu pentru a-i mulţumi, ci pentru a-i aminti de vizita acelei femei frumoase „ca o păpuşă lucrată de artizani chinezi”, care a uitat – „oare?” – să-i spună că este soţia sa, ceea ce „a hotărât într-un fel soarta amândurora.”

Confesiunea este modalitatea artistică abordată cu măiestrie de Dumitru Hurubă în contextul acestui volum, în acord deplin cu imaginea de pe coperta principală, Confesiuni la lună plină de Ion Cârjoi.
Bună seara, domnule Mann… este o carte de proză scurtă. Autorul surprinde în fiecare proză câte un moment de răscruce din viaţa unui personaj, mereu altul, un moment-limită, în care se întâmplă o răsturnare de situaţie şi care îl marchează pentru tot restul vieţii. În ciuda diversităţii experienţelor trăite de personaje, cartea are un caracter unitar. Există un liant perceptibil doar la o lectură integrală a cărţii: personajele, cele mai multe dintre ele, sunt oameni rătăciţi în lume, dislocaţi de la sat la oraş, dar purtând în ei amprenta locurilor unde au văzut lumina zilei, un sat de munte, cu un univers aparte, în care oamenii se numesc simplu: Ana, Aurica, Petrea, Ioana, Mitrucu, Şăştinaru, sau prin porecle: Buşuleţu, Flindăr, Măţălău… Localizările în spaţiu ţin de Pădurea Cailor, Părăul Mortoncii, Poiana Dobrenilor, Poiana lui Filip, Troaca Paşcului, Ioguri, locuri străjuite de muntele Bătrâna.
Personajele sunt muncitori în fabrici şi pe şantiere, navetişti; de regulă locuiesc într-un bloc la marginea oraşului, însă „ştiu să lege gânduri”, ascund în lăuntrul lor câte o dramă personală, trăită cu acuitate, şi pe care o retrăiesc, în circumstanţe similare, ca pe un vis urât. Sunt evocate momente zguduitoare, trăite intens în plan afectiv, care devin puncte de referinţă pentru tot restul vieţii (Cofetăria Scala, Oră de linişte, Vasilin etc).
Sunt surprinse în carte zbaterile, neliniştile celui plecat din sat, pus în situaţia să se despartă de o lume, de un univers familial de care va rămâne totuşi legat prin numeroase fire invizibile, perceptibile doar de el însuşi. Sunt neliniştile celui plecat, rătăcit printre străini, surprins în ipostaze diferite, de cele mai multe ori un însingurat şi un interiorizat, capabil de trăiri puternice, în căutarea unui echilibru interior, trăiri disecate cu un umor amar, uneori, sau abstract, alteori:
„- M-am împiedicat de un gând.
- Dă-mi mâna să te ajut.”
În general, personajele create de Dumitru Hurubă sunt caractere puternice, nişte luptători care nu se lasă copleşiţi de necazurile inerente vieţii, recăpătându-şi în cele din urmă liniştea interioară, echilibrul sufletesc. Finalul naraţiunii este, aşadar, sub semnul speranţei şi al dragostei de viaţă, al încrederii în forţa binelui şi a luminii.
Prozele acestea sunt bucăţi de suflet scrise cu migală şi exigenţă, cu echilibru stilistic şi sobrietate. Şi dacă făceam referire la un anume specific local, acesta se realizează la nivelul psihologiilor umane bine conturate şi la nivel lingvistic, onomastic (nume de persoane şi locuri) sau lexical. Fraţii Angelei, care o mai vizitează pe sora lor desprinsă de familie, ca şi Grigore Flindăr şi Petre Mărguţ sunt prezenţe autentice ale satului de la poalele Bătrânei. Aceşti ţărani de la munte conservă în vorbirea lor cuvinte şi expresii, uneori bolovănoase, dure, dar sugestive, specifice graiului acestor locuri: „ faină te-ai mai făcut, bată-te să te bată”, „ îmi dă tata o bătaie de mă trezeşte”, „să mai batem un cui la copârşeu”, „Hai, tu, că ne prinde amiazu’ aici. Ai adormit de tot?”.
Dumitru Hurubă, asemenea personajului din ultima povestire a cărţii, a plecat departe de satul natal, tăcut, aproape neobservat, să-şi caute împlinirea. Îl simţim mereu aproape prin cărţile sale - punţi de legătură între cei plecaţi şi cei rămaşi, iar prezenţa sa în uniunea Scriitorilor Români ne onorează şi pe noi.
Referindu-se la proza lui Dumitru Hurubă, Dan Culcer face următoarea remarcă: „Textele pe care ni le propune acum […], construite cu economie de mijloace, încearcă să menţină echilibrul estetic dificil între realismul tenace şi ironia blândă şi sentimentalismul unor situaţii, prin decupaje epice inteligente şi prin finaluri neaşteptate.”

DOINA DOBREAN

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2023/01/in-honorem-dumitru-huruba-cetatean-de.html

joi, 1 februarie 2024

In honorem, RADU URZICĂ, ambasador, diplomat de carieră

Text publicat în cartea

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE,

vol. 2, 2014, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș,

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

Născut la Subcetate, în anul1939; domiciliul în București

Regret faptul că nu am avut ocazia de a-l cunoaște personal pe domnul Radu Urzică. Am sperat în van să-l întâlnesc la Subcetate, de unde a plecat și unde rădăcinile îl mai cheamă uneori.

Pentru început, am avut bucuria să aflu câteva aspecte privind activitatea de ambasador și diplomat de carieră a Domniei Sale din cartea doamnei Elena Chiriță, Politică și diplomație. Interviuri [1]. Mi-am propus să fac tot posibilul să iau legătura cu Domnul Radu Urzică imediat după aceea și am reușit, prin corespondență. Ca urmare, am obținut permisiunea de a face cunoscută activitatea de diplomat de carieră a Domniei Sale, în primul rând celor din Subcetate care se află la vârsta aspirațiilor.

Radu Urzică a plecat din sat la vârsta copilăriei, purtând cu el pretutindeni amintiri despre cei dragi, despre casa părintească din Subcetate. Plecarea din Subcetate la Sibiu a fost benefică pentru devenirea sa. A învățat la Școala elementară nr. 4, apoi la Liceul „Gheorghe Lazăr”, pe care l-a absolvit în anul 1959.

Frații Andrei, Gavril și Radu,

în 1964, în Parcul Cișmigiu din București

Domnul Radu Urzică a studiat la Facultatea de Limbi Clasice și Romanice a Universității din București, între 1959-1964, apoi, timp de doi ani, a urmat Cursul Postuniversitar de Relații Internaționale la Facultatea de Drept, în cadrul aceleiași universități.

Impresionant! A plecat de acasă vorbitor al graiului din Subcetate, iar după câțiva ani, iată-l studiind limbi străine, apoi peregrin în diverse culturi ale lumii! A învățat spaniola, franceza și engleza, limbi devenite uzuale în viitoarele sale misiuni diplomatice.

A debutat în activitatea diplomatică ca atașat în ministerul Afcerilor Externe, Direcția Orientul Mijlociu și Africa - Relații Culturale (1966-1971). Au urmat ani mulți trăiți în America Latină, nevoit să se aclimatizeze, să se împământenească chiar în acele ținuturi îndepărtate, cu climă și culturi atât de diferite de ale noastre.

„Sunt orașe situate la 3000 de metri altitudine. Acolo, puritatea aerului și frumusețea locurilor lasă amintiri de neuitat pentru tot restul vieții. Ce poate fi mai frumos decât să cobori de la o altitudine de 3000 de metri, să traversezi pădurile tropicale ca, apoi, să ajungi pe coasta Atlanticului?”

Plecând de la succinta descriere a peisajului unic al acelor ținuturi, pentru noi de vis, descriere ce aparține Domnului Radu Urzică[2], mă întreb câte amintiri de neuitat a adunat acolo omul Radu Urzică, în atâția ani, câte aspecte de viață, de cultură ale sud-americanilor l-au fascinat, care pentru noi, românii, ar putea părea curiozități!

Nicolae Titulescu, în calitatea sa de ministru al Afacerilor Externe al României, a decis să deschidă prima Legație a României, în 1928, în Brazilia, la Rio de Janeiro. A urmat Argentina, apoi, după 1960, s-au deschis cele mai multe ambasade și consulate…

Domnul Radu Urzică a îndeplinit diverse misiuni diplomatice în câteva țări ale Americii Latine, parcurgând toate gradele diplomatice, de la atașat la ambasador.

În perioada 1971-1978, a fost Secretar III și Secretar II la Ambasada României la Montevideo, în Uruguay.

Între 1979 și 1981, a fost Secretar I, Însărcinat cu Afaceri a.i.; la Ambasada României din San José, în Costa Rica, având în responsabilitate și urmărirea relațiilor României cu țările Americii Centrale – El Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua -, precum și cu Panama, Republica Dominicană și Haiti.

Domnul Radu Urzică a sprijinit direct în această perioadă, 1971-1981, acțiunile destinate creșterii prezenței economice a României în America Centrală, înregistrând un trend ascendent prin exportul de tractoare, camioane, fertilizanți etc.

La propunerea Ambasadei, Teatrul „Comedia Nacional” din San José a pus în scenă piesa „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale, în stagiunea din 1980.

Relațiile culturale româno-costaricane au înregistrat o deosebită intensificare, până în 1981 efectuându-și studiile universitare în România peste 250 de tineri din această țară.

În perioada 1981-1987, Domnul Radu Urzică a fost Secretar I în Centrala MAE, Direcția America, apoi, în perioada 1987-1989, Consilier la Ambasada României la Buenos Aires și Însărcinat cu Afaceri a.i. (iunie 1987 - mai 1988).

În condițiile izolării României pe plan internațional și existenței unui regim democratic, de drept în Argentina, au fost organizate la București consultări la nivelul primilor adjuncți ai ministerelor externe din cele două țări, care au avut un rol pozitiv în evoluția relațiilor bilaterale, în 1988.

În 1989, Domnia Sa a fost numit ca Însărcinat cu Afaceri a.i. la Ambasada României la San José, în Costa Rica.

În perioada 1990-1993, a îndeplinit funcția de Director Adjunct al Direcției America Latină, la MAE.

Între 1993-1998, Domnul Radu Urzică a fost Ambasadorul României în Republica Orientală a Uruguayului și Reprezentant al României la Asociația Latino-Americană de Integrare (ALADI), cu sediul la Montevideo, România fiind invitată să devină observator la ALADI la 15 decembrie 1993.

Este o perioadă de consolidare a raporturilor bilaterale în ansamblu, o perioadă în care s-a actualizat și diversificat cadrul juridic, în care au avut loc schimbul de vizite la nivel de șef al statului – în 1993, la Montevideo, în 1996, la Bucuești -, vizita ministrului de externe român în Uruguay, alte vizite la nivel ministerial, crearea Grupului de prietenie parlamentară Uruguay-România, inițierea de relații în domeniul medicinii militare, semnarea de acorduri și înțelegeri în materie economică, culturală, de combatere a traficului de droguri și a terorismului.

Au fost organizate în această perioadă multe acțiuni culturale românești, amintind dintre cele mai semnificative: cursul de limbă, cultură și civilizație românească la Universitatea din Montevideo (două semestre, în 1995), cursul fiind predat de un lector universitar al Facultății de Litere a Universității din București, primul realizat la nivel universitar în America Latină și inclus în programa analitică a Universității ca disciplină opțională; concertul și recitalul pianistei Ilinca Dumitrescu la Montevideo, în 1998, transmis în direct de Canalul Național TV.

În anul 1997, Domnul Radu Urzică a fost avansat la gradul de Ministru-Consilier, fiind între 1998-2000 Ministru – Consilier în Centrala MAE, Direcția America Latină. În următorii doi ani, 2000-2002, a fost Director în Direcția America Latină a MAE.

Ca ambasador în Republica Columbia, între 2002-2005, a acționat pentru stimularea relațiilor româno-columbiene, marcate prin schimburile de mesaje scrise între președinții celor două țări, consultările dintre ministerele de externe privind relațiile bilaterale și colaborarea pe plan multilateral, intensificarea dialogului parlamentar – crearea Grupului parlamentar de prietenie cu România, schimbul de vizite și delegații palamentare -, perfecționarea cadrului juridic – semnarea Acordului cultural, de înțelegeri între universități românești și columbiene -, realizarea de schimburi universitare. Au fost deschise Consulatele Onorifice ale României în orașele Barranquilla, în 2004, și Medellin, în 2005.

În septembrie 2005, a fost lansat pe piața columbiană autoturismul Logan, asamblat în Columbia pe baza componentelor fabricate la Uzinele „Dacia” din Pitești, ceea ce a constituit un moment important al relațiilor economice bilaterale. Decizia Societății Renault de asamblare a autoturismului Logan în Columbia și de a-l exporta și pe alte piețe din regiune a fost determinată de buna primire de care s-a bucurat autoturismul Dacia, importat de-a lungul anilor de țara menționată, circa 25.000 de autoturisme până în anul 2005. Partea română, prin Ambasada de la Bogota, a colaborat îndeaproape cu firma reprezentantă a Societății Renault în Columbia la realizarea acestui important proiect. Inaugurarea liniei de montaj și a celorlalte instalații, precum și lansarea autoturismului au avut loc în prezența președintelui Columbiei, a ambasatorilor Franței și României.

Desigur, activitățile diplomatice la realizarea cărora Domnul Radu Urzică s-a implicat în mod direct au fost numeroase și importante.

A aprticipat la pregătirea și desfășurarea vizitelor președinților României în Venezuela și Costa Rica în 1991, în Argentina, Uruguay, Chile și Columbia în 1993 și în Brazilia în 2000, ale primului ministru în mai multe țări latino-americane, în 1990 și 1991.

Împreună cu șefii de misiune latino-americani și alți reprezentanți ai MAE a acționat pentru înființarea Casei Americii Latine de la București – singura de acest fel din Europa de Est -, contribuind la coordonarea desfășurării activității acesteia.

A făcut parte din delegațiile române care au avut convorbiri oficiale și negocieri privind relațiile bilaterale în capitalele latino-americane sau la București.

În urma discuțiilor pe care le-a avut cu partea guatemaleză, au fost stabilite relațiile diplomatice între România și Republica Guatemala, în decembrie 1990.

A participat, în calitate de reprezentant personal al Președintelui României, la ceremoniile de instalare în funcție ale președinților Uruguayului, în 1995, Ecuadorului, în 1996 și Columbiei, în 2002.

A luat parte la reuniunile de lucru ale Grupului de experți din ministerele de externe ale țărilor membre NATO și partenere privind America Latină și Zona Caraibilor, la Bruxelles, în anii 2000 și 2001.

În interviul acordat pentru cartea doamnei Elena Chiriță, Politică și diplomație. Interviuri, Domnia Sa mărturisește:

„Aș fi dorit foarte mult ca relația cu America Latină să fie susținută prin mai multe acțiuni economice, culturale. Relația economică este cea care dă consistență relațiilor bilaterale.”[3]

Totuși, în vremea cât a îndeplinit misiuni diplomatice în America Latină, s-au intensificat și s-au consolidat relațiile României cu aceste țări, relațiile culturale, dar și cele economice.

Ca diplomat sau șef de misiune, domnul Radu Urzică a acționat permanent pentru mai buna cunoaștere a valorilor spirituale românești, a istoriei poporului român, a literaturii române și a celorlalte arte, a folclorului românesc. A organizat expoziții de carte, de pictură și fotografie, zile ale culturii românești și ale filmului românesc, a prezentat conferințe la universități și societăți culturale, a realizat programe radiofonice și Tv, a publicat numeroase articole și pagini speciale în presa uruguayană, costaricană și columbiană, care au avut ca temă istoria poporului român, folclorul și literatura română, aportul României la cultura latină, locul României contemporane în Europa, punctele comune cu America Latină etc.

Prin toate aceste demersuri ale Domnului Radu Urzică s-au realizat punți de comunicare între România și țări din America Latină, între cultura română și cea latino-americană.

Ca descendenți ai acestui picior de plai românesc, comuna Subcetate de Mureș, trăim sentimentul de mândrie pentru felul în care România a fost reprezentată la un nivel atât de înalt, al relațiilor internaționale, de Domnul Radu Urzică, diplomat de carieră, ambasador al României în țări din America Latină.

Îi dorim multă sănătate și întoarceri cât mai dese la obârșie.