Ceea ce m-a fascinat totdeauna la opera ardeleanului harghitean care s-a născut parcă mucalit, a fost faptul că a abordat o multitudine de teme din lumea citadină contemporană a omului comun, lăsând în urmă o imensă galerie de personaje de tipuri și caractere diverse.
Umorul lui Dumitru Hurubă ascunde întotdeauna o intenție satirică, sub învelișul râsului condamnând defecte și vicii ale oamenilor și ale societății postdecembriste, aflate parcă într-o interminabilă tranziție, în care omul este reprezentat ca produs al mediului în care trăiește. Autorul nu pierde niciun detaliu și, cu ironie binevoitoare, parcă zâmbind hâtru, dar și, acolo unde este cazul, plin de sarcasm și chiar batjocoritor, convertește totul după chipul și asemănarea umoristului care este.
Hazul lui Dumitru Hurubă are ceva îmbufnat, cârcotaș, caustic, ponosit, alteori șăgalnic, spumos, iar scrierile lui reprezintă o confesiune continuă, determinată de o alternanță de sinceritate și autopersiflare, de o accentuată notă umoristică, de o ironie debordantă, naratorul-personaj interpretând un joc de rol ingenios, inteligent, savuros, căci acest grupaj de schițe și povestiri ne apar ca o punere în scenă, iar povestitorul un regizor, care rămâne și el în reprezentație, fiindcă are rolul personajului principal.
Schițele și povestirile sunt însoțite frecvent de voioșie, în povestirile sale faptele reale capătă dimensiuni absurde, iar cele absurde sunt aduse la proporțiile unor întâmplări obișnuite.
DOINA BĂLȚAT
ÎNCHINARE
Rândurile de faţă poartă cu ele mesajul meu de adâncă şi sinceră mulţumire faţă de Familia Doina şi Mircea BĂLŢAT, constituind drept omagiu faţă de ei, Oamenii care mi-au fost alături de-a lungul anilor sprijinindu-mă moral, spiritual şi material la publicarea volumelor mele de creaţie literară. Le mulţumesc amândurora cu recunoştinţă şi cu bucuria de a-i fi întâlnit, de a-i fi cunoscut.
Le doresc sănătate, viaţă lungă cu mulţumiri şi bucurii, aşa cum bine le merită ca Familie, ca Familia mea, cu Bunul Dumnezeu alături în tot ce gândesc şi făptuiesc.
Mulţumesc, aşadar, cu desăvârşită şi perpetuă îndatorire Familiei
DOINA ŞI MIRCEA BĂLŢAT
Cu respect,
Dumitru Hurubă
💥
Mulțumesc, domnule Dumitru Hurubă, pentru
neuitarea vechilor prieteni și a meleagului natal, atât de prezent în creația
dvs. !
Cu surprindere și bucurie, găsesc în primul volum SEMNAL (pp.94-96) cronica literară pe care am semnat-o pentru cartea domnului Dumitru Hurubă, BUNĂ SEARA, DOMNULE MANN, publicată la Editura Eubeea, Timișoara, 1998, publicată în Cuvântul liber, nr.2318, din 18 ianuarie 1999, p.3
Iată textul acestei cronici (varianta A)!
Citind titlul de pe coperta cărţii, gândul ne duce imediat la marele prozator Thomas Mann. Apoi descoperim printre prozele înserate în volum una purtând acelaşi titlu incitant. Curiozitatea ne face să începem lectura cărţii cu această proză, care pare stranie la început. Personajul/ autorul întreprinde o vizită nocturnă, în vis desigur, marelui scriitor, „singurul care ar putea face lumină în hăţişul acestei întâmplări stranii” . Fascinat de universul operei lui Thomas Mann, imaginează un periplu oniric în lumea operei acestuia şi are revelaţia întâlnirii cu autorul însuşi, cu personajele sale, cu locuri cunoscute şi, cu toate acestea, autoobservându-se permanent, constată: „ca prin vis auzeam” şi apoi conchide: „ori înnebunisem ori mă aflam sub imperiul unei halucinaţii de neimaginat”. Totul se elucidează „când se trezi a doua zi dimineaţa” din acel „vis extraordinar”:
„- De ce a trebuit să fiu tocmai eu ales să…? Ales?
- Pentru că lipsea un personaj: Alesul…”
Povestirea pare a fi o artă poetică, o confesiune literară paradoxală: personajul /autorul se simte, se vrea „alesul” lui Thomas Mann.
Povestirea Bună seara, domnule Mann… se detaşază net de celelalte proze prin temă, prin semnificaţii şi prin viziune.
Cartea se deschide cu naraţiunea Intervenţia, de un dramatism tulburător. Eroul, care în urmă cu şapte ani se afla la cumpăna dintre viaţă şi moarte, îi aminteşte doctorului care îi făcuse intervenţia pe creier, într-o zonă unde „nu călcase încă picior de om”, acea întâmplare cu adânci reverberaţii şi cu perpetuă nelinişte în sufletul său, îi aminteşte acel „moment existenţial de care sunt amândoi legaţi datorită unui angajament al naturii”: pacientul cu dorinţa acerbă de a trăi, „de a se bucura de soare, de foşnetul pădurii…” şi doctorul cu dorinţa de împlinire profesională, de a demonstra că este cel mai bun specialist.
Acum, când „totul a trecut, s-a îngropat într-o amintire”, pacientul de altădată se decide să-i scrie doctorului nu pentru a-i mulţumi, ci pentru a-i aminti de vizita acelei femei frumoase „ca o păpuşă lucrată de artizani chinezi”, care a uitat – „oare?” – să-i spună că este soţia sa, ceea ce „a hotărât într-un fel soarta amândurora.”
Confesiunea
este modalitatea artistică abordată cu măiestrie de Dumitru Hurubă în contextul
acestui volum, în acord deplin cu imaginea de pe coperta principală, Confesiuni
la lună plină de Ion Cârjoi.
Bună seara, domnule Mann… este o carte de proză scurtă. Autorul surprinde în fiecare proză câte un moment de răscruce din viaţa unui personaj, mereu altul, un moment-limită, în care se întâmplă o răsturnare de situaţie şi care îl marchează pentru tot restul vieţii. În ciuda diversităţii experienţelor trăite de personaje, cartea are un caracter unitar. Există un liant perceptibil doar la o lectură integrală a cărţii: personajele, cele mai multe dintre ele, sunt oameni rătăciţi în lume, dislocaţi de la sat la oraş, dar purtând în ei amprenta locurilor unde au văzut lumina zilei, un sat de munte, cu un univers aparte, în care oamenii se numesc simplu: Ana, Aurica, Petrea, Ioana, Mitrucu, Şăştinaru, sau prin porecle: Buşuleţu, Flindăr, Măţălău… Localizările în spaţiu ţin de Pădurea Cailor, Părăul Mortoncii, Poiana Dobrenilor, Poiana lui Filip, Troaca Paşcului, Ioguri, locuri străjuite de muntele Bătrâna.
Personajele sunt muncitori în fabrici şi pe şantiere, navetişti; de regulă locuiesc într-un bloc la marginea oraşului, însă „ştiu să lege gânduri”, ascund în lăuntrul lor câte o dramă personală, trăită cu acuitate, şi pe care o retrăiesc, în circumstanţe similare, ca pe un vis urât. Sunt evocate momente zguduitoare, trăite intens în plan afectiv, care devin puncte de referinţă pentru tot restul vieţii (Cofetăria Scala, Oră de linişte, Vasilin etc).
Sunt surprinse în carte zbaterile, neliniştile celui plecat din sat, pus în situaţia să se despartă de o lume, de un univers familial de care va rămâne totuşi legat prin numeroase fire invizibile, perceptibile doar de el însuşi. Sunt neliniştile celui plecat, rătăcit printre străini, surprins în ipostaze diferite, de cele mai multe ori un însingurat şi un interiorizat, capabil de trăiri puternice, în căutarea unui echilibru interior, trăiri disecate cu un umor amar, uneori, sau abstract, alteori:
„- M-am împiedicat de un gând.
- Dă-mi mâna să te ajut.”
În general, personajele create de Dumitru Hurubă sunt caractere puternice, nişte luptători care nu se lasă copleşiţi de necazurile inerente vieţii, recăpătându-şi în cele din urmă liniştea interioară, echilibrul sufletesc. Finalul naraţiunii este, aşadar, sub semnul speranţei şi al dragostei de viaţă, al încrederii în forţa binelui şi a luminii.
Prozele acestea sunt bucăţi de suflet scrise cu migală şi exigenţă, cu echilibru stilistic şi sobrietate. Şi dacă făceam referire la un anume specific local, acesta se realizează la nivelul psihologiilor umane bine conturate şi la nivel lingvistic, onomastic (nume de persoane şi locuri) sau lexical. Fraţii Angelei, care o mai vizitează pe sora lor desprinsă de familie, ca şi Grigore Flindăr şi Petre Mărguţ sunt prezenţe autentice ale satului de la poalele Bătrânei. Aceşti ţărani de la munte conservă în vorbirea lor cuvinte şi expresii, uneori bolovănoase, dure, dar sugestive, specifice graiului acestor locuri: „ faină te-ai mai făcut, bată-te să te bată”, „ îmi dă tata o bătaie de mă trezeşte”, „să mai batem un cui la copârşeu”, „Hai, tu, că ne prinde amiazu’ aici. Ai adormit de tot?”.
Dumitru Hurubă, asemenea personajului din ultima povestire a cărţii, a plecat departe de satul natal, tăcut, aproape neobservat, să-şi caute împlinirea. Îl simţim mereu aproape prin cărţile sale - punţi de legătură între cei plecaţi şi cei rămaşi, iar prezenţa sa în uniunea Scriitorilor Români ne onorează şi pe noi.
Referindu-se la proza lui Dumitru Hurubă, Dan Culcer face următoarea remarcă: „Textele pe care ni le propune acum […], construite cu economie de mijloace, încearcă să menţină echilibrul estetic dificil între realismul tenace şi ironia blândă şi sentimentalismul unor situaţii, prin decupaje epice inteligente şi prin finaluri neaşteptate.”
Bună seara, domnule Mann… este o carte de proză scurtă. Autorul surprinde în fiecare proză câte un moment de răscruce din viaţa unui personaj, mereu altul, un moment-limită, în care se întâmplă o răsturnare de situaţie şi care îl marchează pentru tot restul vieţii. În ciuda diversităţii experienţelor trăite de personaje, cartea are un caracter unitar. Există un liant perceptibil doar la o lectură integrală a cărţii: personajele, cele mai multe dintre ele, sunt oameni rătăciţi în lume, dislocaţi de la sat la oraş, dar purtând în ei amprenta locurilor unde au văzut lumina zilei, un sat de munte, cu un univers aparte, în care oamenii se numesc simplu: Ana, Aurica, Petrea, Ioana, Mitrucu, Şăştinaru, sau prin porecle: Buşuleţu, Flindăr, Măţălău… Localizările în spaţiu ţin de Pădurea Cailor, Părăul Mortoncii, Poiana Dobrenilor, Poiana lui Filip, Troaca Paşcului, Ioguri, locuri străjuite de muntele Bătrâna.
Personajele sunt muncitori în fabrici şi pe şantiere, navetişti; de regulă locuiesc într-un bloc la marginea oraşului, însă „ştiu să lege gânduri”, ascund în lăuntrul lor câte o dramă personală, trăită cu acuitate, şi pe care o retrăiesc, în circumstanţe similare, ca pe un vis urât. Sunt evocate momente zguduitoare, trăite intens în plan afectiv, care devin puncte de referinţă pentru tot restul vieţii (Cofetăria Scala, Oră de linişte, Vasilin etc).
Sunt surprinse în carte zbaterile, neliniştile celui plecat din sat, pus în situaţia să se despartă de o lume, de un univers familial de care va rămâne totuşi legat prin numeroase fire invizibile, perceptibile doar de el însuşi. Sunt neliniştile celui plecat, rătăcit printre străini, surprins în ipostaze diferite, de cele mai multe ori un însingurat şi un interiorizat, capabil de trăiri puternice, în căutarea unui echilibru interior, trăiri disecate cu un umor amar, uneori, sau abstract, alteori:
„- M-am împiedicat de un gând.
- Dă-mi mâna să te ajut.”
În general, personajele create de Dumitru Hurubă sunt caractere puternice, nişte luptători care nu se lasă copleşiţi de necazurile inerente vieţii, recăpătându-şi în cele din urmă liniştea interioară, echilibrul sufletesc. Finalul naraţiunii este, aşadar, sub semnul speranţei şi al dragostei de viaţă, al încrederii în forţa binelui şi a luminii.
Prozele acestea sunt bucăţi de suflet scrise cu migală şi exigenţă, cu echilibru stilistic şi sobrietate. Şi dacă făceam referire la un anume specific local, acesta se realizează la nivelul psihologiilor umane bine conturate şi la nivel lingvistic, onomastic (nume de persoane şi locuri) sau lexical. Fraţii Angelei, care o mai vizitează pe sora lor desprinsă de familie, ca şi Grigore Flindăr şi Petre Mărguţ sunt prezenţe autentice ale satului de la poalele Bătrânei. Aceşti ţărani de la munte conservă în vorbirea lor cuvinte şi expresii, uneori bolovănoase, dure, dar sugestive, specifice graiului acestor locuri: „ faină te-ai mai făcut, bată-te să te bată”, „ îmi dă tata o bătaie de mă trezeşte”, „să mai batem un cui la copârşeu”, „Hai, tu, că ne prinde amiazu’ aici. Ai adormit de tot?”.
Dumitru Hurubă, asemenea personajului din ultima povestire a cărţii, a plecat departe de satul natal, tăcut, aproape neobservat, să-şi caute împlinirea. Îl simţim mereu aproape prin cărţile sale - punţi de legătură între cei plecaţi şi cei rămaşi, iar prezenţa sa în uniunea Scriitorilor Români ne onorează şi pe noi.
Referindu-se la proza lui Dumitru Hurubă, Dan Culcer face următoarea remarcă: „Textele pe care ni le propune acum […], construite cu economie de mijloace, încearcă să menţină echilibrul estetic dificil între realismul tenace şi ironia blândă şi sentimentalismul unor situaţii, prin decupaje epice inteligente şi prin finaluri neaşteptate.”
DOINA DOBREAN
https://viatalasubcetate.blogspot.com/2023/01/in-honorem-dumitru-huruba-cetatean-de.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu