VIAŢA la SUBCETATE: In honorem, ALEXANDRU-MANOLE RUSU

(n. 1955, Subcetate)

Text publicat în cartea

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, vol. 2, 2014, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș,

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

Doina Dobreanu: Dacă ați acceptat să stăm puțin de vorbă la Subcetate, să ne îndreptăm pentru început cu gândul pe Șeștină, cătunul care corespunde cu universul copilăriei dumneavoastră, concretizat mai întâi prin casa și gospodăria bunicilor materni.

Șeștina, culmea întinsă a unui deal, cu aspect de șes, ocrotită de pădure, dar și cu priveliști largi în susul și în josul pârâului Călnaci, mângâiată de întâiele raze ale răsăritului, devenise din vremuri vechi un loc prielnic pentru temeiuri gospodărești. A rămas pustiu locul acela, dar fiecare pom, fiecare fir de iarbă, fiecare piatră, fiecare adiere de vânt șoptesc frânturi din câte-o poveste. Cine a trăit acolo odată le aude, le înțelege. Cu câtă nostalgie, cu cât dor povestesc cei care au cunoscut pulsul vieții în cătunul care exista pe Șeștină în urmă cu 50 de ani! Dumitru Hurubă, Iulia Mureșan… (vezi vol. I al „Convorbirilor la Subcetate”)

Cine au fost bunicii dvs. de pe Șeștină? În ce ipostaze îi vedeți în amintirile dvs.?

Alexandru-Manole Rusu: Bine v-am regăsit la Subcetate! Cu cât drag mă întorc de fiecare dată acasă, printre atâtea amintiri dragi!

Bunicul meu a fost Petru Hurubă, țăran din familia Hurubenilor, un țăran dârz și harnic. I se mai spunea Petruca lui Grigoraș al lui Ionuț al Diaconului, diaconul fiind Ioanu Hurubă, despre care se spune ca a construit poarta veche din lemn de la biserica din Subcetate.

Ioanu Hurubă a avut doi baieți: pe Ionuț și pe Vasile. Pe Ionuț l-a trimis să-și întemeieze gospodărie pe Șeștină, unde avea pământ, iar pe Vasile l-a stabilit în Subcetate, aici unde acum locuiește familia Țifrea. Din nefericire, Vasile nu a avut urmași...

Doina Dobreanu: Sunteți, așadar, stră-strănepotul acelui Ionuț Hurubă care și-a durat gospodărie pe Șeștină…

Poate tocmai fiindcă au avut încredere în vrednicia lui, părinții au decis ca Ionuț să se așeze pe Șeștină, convinși că va răzbi și în condiții mai vitrege.

Alexandru-Manole Rusu: Om credincios, bunicul își găsea liniștea sufletească citind în cărțile religioase, când timpul îi permitea.

Bunica, Ioana Hurubă, fusese fiica Anei Platon din satul Platonești, comuna Sărmaș, rămasă văduvă de război cu patru copii. Femeie fără carte, datorită situației familiale din timpul și de după Primul Război Mondial, s-a căsătorit cu bunicul la „șasprece" ani, după cum ne spunea nouă, nepoților, pe care ne-a ocrotit cu dragoste și căldură sufletească. Din căsătoria bunicilor mei au rezultat patru copii: Ion (Nuțu), Ana, Vasilică și Lucreția, băieții murind din fragedă pruncie.

Străbunicii, bunicii Petru și Ioana Hurubă, cu copiii Nuțu și Ana

Vecinii Ioan Mureșan și Ana Hurubă (mama)

Doina Dobreanu: Sunteți primul între cei patru copii cu care a fost binecuvântată de Dumnezeu familia Constantin și Ana Rusu, o familie născută într-o vreme nesigură și amenințătoare dintr-o enigmatică și tulburătoare „idilă”, o familie întemeiată pe iubire, respect, demnitate, încredere, curaj și onestitate, apoi consolidată prin muncă, statornicie, credință, perseverență și aceeași nelipsită iubire. Ați putea să ne vorbiți despre toate acestea, despre părinții și frații dvs.?

Alexandru-Manole Rusu: Viscolul, ninsoarea și nămeții au fost scutecele mele, pentru că m-am născut în luna februarie în sania bunicului matern, în drum spre felcera satului. „Întoarce-te, Petre! Gata! Anuța a născut...” Acestea au fost cuvintele bunicii Ioana adresate bunicului ce strunea boii, pentru a ține drumul Andricanilor și pentru a coborî apoi prin Pietrar, cu gândul de-a ajunge la casa Bilboranului, unde, în chirie, locuia o asistentă medicală care ar fi putut da ajutor la naștere. Primele scâncete au fost de nota zece, în timp ce bunica mă înfășura într-o năframă mare cu dantelă. Așa îmi povestea mama după ce am crescut măricel. Iuțeala cu care am venit pe lume a bucurat-o pe bunica:

„- E bine așa! Nu o să afle toata lumea că Anuța a născut. Ce le spunem oamenilor... cine-i tatăl băiatului?”

„- Să fie sănătoși, ea și copilul! Avem noi cu ce-l crește, nu cerem altora ajutor, apoi se va afla și despre tatăl copilului...”, a spus bunicul în timp ce întorcea sania cu boii.

În câteva săptămâni s-a aflat vestea venirii mele pe lume, mai întâi și-au dat seama vecinii, care erau puțini, ce-i drept, în acel cătun, apoi rudele și apropiații familiei. Pentru că în casă cu bunicii locuiau și sora mamei mele, Lucreția, cu soțul Dumitru, apele s-au mai limpezit puțin odată cu venirea celui de al doilea nepot al bunicilor, din partea Lucreției, pe nume Marin, la doar două luni distanță. Am crescut și am copilărit împreună, fără ca el să știe un timp cine este „Mă”, nume conspirativ recomandat de bunica pentru tatăl meu care stătea ascuns de vazul lumii, având în spate o condamnare politică de zece ani.

În curte aveam două case din lemn, una veche de peste o sută de ani, din bârne rotunde, acoperită cu șindrilă și cu prispa joasă, lipită. Acolo ne jucam cu vărul meu, iar când eu ieșeam în ușa casei cu câte un cubuleț de zahăr în mână, el mă întreba: „Cine ți l-a dat?” „Mă” era răspunsul meu, la care bunica intervenea: „Omul care a reparat mașina de cusut... Acum fugiți la joacă!”

Credința a fost cea care a făcut ca un om precum bunicul Petru să adăpostească, timp de aproape zece ani, un fugar din Moldova, un „reghețan” cum spunea bunica Ioana. Tata se răzvrătise trăgând clopotele bisericii și adunând lumea din satul Iucșa, raionul Negrești, Neamț, să apere biserica pe care comuniștii voiau să o nimicească.

Doina Dobreanu: Dar cum a ajuns tata să se adăpostească tocmai pe Șeștină?

Alexandru-Manole Rusu: După terminarea stagiului militar la Vânători de munte Gheorghieni, s-a înscris în continuare să rămână în armată.

A făcut liceul, 11 clase pe atunci, la Gheorgheni ajungând la gradul de sublocotenent. Pentru că vânătorii de munte aveau cai, trebuiau să le dea de mâncare, așa că pe tata l-au trimis în Subcetate să achiziționeze fân pentru caii armatei. În această perioadă a locuit la Ioana Lui Gafton, pe Dos.

Visând la capitalism, nu s-a împăcat cu regimul militar comunist de atunci care nu-i lăsau nici o libertate de gândire, a abandonat armata, s-a întors în satul natal, unde a început să facă tâmplărie împreună cu un frate de al său. Lumea era necăjită pentru că se luaseră pământurile la colectiv, singura alinare sufletească fiind ruga la biserică. Acolo erau catolici, cărora regimul comunist le-a luat și ultima alinare, cea a rugii către Dumnezeu. Oamenii s-au revoltat și au tras clopotele bisericii. Securitatea a intervenit și au început arestările. Au fost arestați un frate de-al tatălui meu, rude și mulți consăteni. Tata a reușit să sară din clopotnița bisericii, să fugă și să se ascundă în gluga de coceni. O noapte a stat acolo, apoi a plecat în pribegie prin Munții Tarcăului. Până spre toamnă, a stat pe la stânile de acolo. Toamna a venit la Ioana lui Gafton, dar, știind că va fi căutat și aici, trebuia să găsească alt adăpost. Bunicii, fiind prieteni cu Ioana lui Gafton, s-au înțeles să-l adăpostească, înțelegându-i suferința. Așa a ajuns pe Șestină, dar și acolo a fost căutat de miliția de atunci. Ioana lui Gafton l-a anunțat pe bunicul înainte, iar bunicul l-a trimis pe munte, la Ioguri, până a trecut percheziția.

În 1959, când eu aveam doar patru ani, pe o noapte cu lună plină, lângă o colibă de pe Duda, doi oameni de-ai locului au imobilizat un individ pe care îl credeau a fi un hoț... Era tatăl meu care se întorcea cu leșnicul și câțiva boișteni prinși în pârâul Duzii. Pentru el, întunericul era singurul prieten când se deplasa pe un anumit areal, pentru a pescui, a culege ciuperci sau a da cu coasa.

Doina Dobreanu: Mi-amintesc povestea... Oamenii erau mirați de ceea ce se petrecea în acea vreme pe Șeștină: seara iarba și holda bunicului erau unduite de vânt, dimineața erau culcate la pământ... Ceva nefiresc părea că se petrece. Desigur, fugarul ocrotit de bunici dădea și el o mână de ajutor familiei, cum și când putea, ocrotit de liniștea nopții și de bunul Dumnezeu.

Alexandru-Manole Rusu: Cele zece luni care i-au lipsit din cei zece ani de condamnare în contumacie[1], le-a făcut în temniță la Târgu Mureș, acolo unde eu împreună cu familia l-am vizitat și unde i-am spus pentru prima oară „tăticule” și nu „Mă!”, ca până atunci.

Bunicul Petru, pentru generozitatea de care a dat dovadă, a fost condamnat la patru ani de închisoare, pe care i-a ispășit la tăiat de stuf în Delta Dunării, în apă până la brâu, cu șerpi la tot pasul. La puțin timp după ispășirea pedepsei, s-a stins din viață la Platonești, acolo unde bunica se mutase între timp pentru a întreține gospodăria din partea mamei ei. Sicriul a fost adus pe Seștină, unde a avut loc înhumarea, lângă străbuni.

Viața de familie a început să intre în normal, odată cu întoarcerea din închisoare a tatălui meu. Au venit pe lume sora mea Lucica, în 1960, apoi Romel, în 1962 și Angelica, în 1966.

Doina Dobreanu: Cum trăiați anotimpurile pe Șeștină?

Alexandru-Manole Rusu: Anotimpurile erau bine individualizate și trăite cu maximă intensitate, de la cei mici la cei vârstnici care cunoșteau bine rolul și importanța lor astrologică. Când noaptea înceta să mai fie lungă, iar ziua soarele strălucea pe cer, țurțurii care ornamentau marginile de jos ale acoperișelor începeau să se topească, semn că iarna era pe sfârșite. Topirea zăpezii crea ușoare șuvoaie de apă ce găseau calea spre ieruga ce le culegea pentru a le trimite spre Șchiopeni.

Venirea primăverii aducea cu ea trezirea la viață a tuturor viețuitoarelor, de la cotcodăcitul găinilor, zburdălnicia mieilor oacheși în jurul mamelor lor, zumzetul albinelor care culegeau polenul florilor de măr, cântatul păsărelelor ce-și marcau teritoriul în vederea construirii cuibului și mai ales culorile minunate ale florilor ce împânzeau grădinile. Pe Șestină, aratul ogorului, pentru a pune sub brazde semințele dătătoare de recoltă, începea atunci când terenul era destul de zvântat spre a putea fi mărunțit de grapa purtată de vite în lung și lat, înglobând uniform boabele. Plăcerea noastră era să ascultăm trilurile ciocârliilor care se ridicau spre soare în zboruri circulare, ca apoi să planeze spre locul de cuibărire. Dinspre pădure, cucul cu cântecul lui onomatopeic ne bucura pentru că-l auzeam din față, semn ca tot anul ne va merge bine. Sărbătorile de primăvară, Floriile și Sfintele Paște, erau cele care aduceau liniștea sufletească și puțină odihnă, după parcurgerea ritualului credincios din biserică și întoarcerea acasă cu mâțișori[2] sfințiți la Florii și anafura din Noaptea Învierii. Consider că această trezire la viață este cel mai frumos anotimp

Vara cu zilele lungi și toride îmi amintește de poezia „Moartea căprioarei” a lui Nicolae Labiș: „Seceta a ucis orice boare de vânt/ Soarele s-a topit și a curs pe pământ/ A rămas cerul fierbinte și gol/ Ciuturile scot din fântână nămol.” Secarea puținelor fântâni cu apa adunată din topirea zăpezii și din ploile de primăvară începea odată cu venirea verii, a vremii caniculare. Ultima fântână care seca era aceea de la ierugă, de la răchita Lungului, de unde, pe cărărușa bătătorită, aduceam cu gălețile apa pentru animale. În acest timp, începea cositul iurbii, mai întâi în grădini, unde era mare, cu spicul în floare și unde, până toamna târziu, creștea otava, iarba pentru cea de a doua coasă. Revărsarea razelor soarelui la asfințit după muntele Bătrâna și adierea brizei de seară erau indicii meteorologici după care părinții se ghidau pentru a ști dacă a doua zi era vreme călduroasă sau furtună.

Odată fânul pus în podul grajdului și al șurii, sau în clăi, spre sfârșitul lunii iulie plecam cu unul din părinți la cules de zmeură pe muntele Bătrâna. Drumul era destul de lung, cu multe văi și urcușuri, așa că trebuia să plecăm la ora două după amiază și abia la ora șapte-opt seara ajungeam acolo. Noaptea dormeam într-o cabană vânătorească, pe priciul[3] cu cetină proaspătă de brad, pentru ca a doua zi, la ivirea zorilor, să plecăm în zmeuriș. Urcarea muntelui era dificilă, dar coborârea era și mai grea pentru că aduceam coșurile pline cu zmeură și aveam mare grijă să nu o strivim. Merita acel drum pentru că iarna aveam în cămară cea mai aromată dulceață, de zmeură.

Toamna începea cu seceratul orzului, grâului și ovăzului, iar mai târziu culegeam cartofii. Aplecați toată ziua cu secera în mână, părinții puneau mănunchi peste mănunchi peste legătorile pe care le făceam noi, copiii, pentru a forma câte un snop. Tot noi, copiii, adunam snopii urmând ca aceștia să fie așezați în formă de cruce, în clăițe .Urma apoi transportul lor în preajma șurii unde se clădeau în stoguri ce așteptau batoza la treierat.

În această perioadă începea școala, bucuria noastră de-a îmbrăca hainuțele noi. Cu ghiozdanul pe spate, mergeam în prima zi de școală să ne întâlnim cu colegii. Găseam cărțile mirosind a cerneală proaspătă de tipar, așezate frumos pe bănci.

Iarna mi se părea cel mai cumplit anotimp, fiindcă ninsorile abundente închideau orice cale de acces spre casa copilăriei mele. Totuși, gândul nostru se însenina amintindu-ne de Sărbătoarea Crăciunului, al cărei post ne făcea să așteptăm cu nerăbdare cârnații și caltaboșii, dar mai ales cozonacii cu mac și cornulețele ce umpleau văzduhul cu mirosul lor. Mergeam cu colindul la toți vecinii noștri, de unde ne întorceam cu buzunarele pline de dulciuri și cu picioarele înghețate în ghetuțe.

Doina Dobreanu: Ce alte amintiri din primii ani de viața vă leagă de Șeștină?

Alexandru-Manole Rusu: Șestina a fost, într-adevăr, un loc minunat, unde puținele familii de acolo trăiau în deplină înțelegere și întrajutorare.

Cred că factorul esențial pentru care locuitorii au părasit ținutul a fost lipsa apei. Primăvara se aduna apa în câteva fântâni nu prea adânci, din topirea zăpezii și din precipitații, dar apa nu era potabilă și era folosită doar pentru adăpatul animalelor. Apa de băut o căram, traversând pădurea, din Călnaci, de la un izvor a cărui apă țâșnea de sub un bolovan mare. Când eram copil mic, îmi aduc aminte cum bunicul punea două butoaie din lemn pe o teleguță și mergea Între Pâraie, unde le umplea cu apă, apoi le depozita în șură, acoperite cu fân, pentru a menține apa rece.

O rudă din partea bunicului, ce avea o situație bună, a încercat să se asocieze cu câțiva șeștineni pentru a săpa un puț. Asocierea nu s-a produs, el săpând, totuși, fântâna pe cont propriu, spunându-le celorlalți: „O să sap singur, dar nu o să beți apă de la mine!" Când fântâna avea 40 de metri adâncime, săpată cu mari eforturi pentru că se penetra o rocă dură, la un prânz, când muncitorii mâncau, fântâna s-a dărâmat. Nimeni nu a mai avut puterea și curajul de-a reîncepe săpăturile. Craterul acelei fântâni se vede și acum.

Mama, femeie ordonată și curată, pe timpul iernii topea zăpadă pe soba cu lemne pentru a ne face baie în cada din lemn. Când eram răciți, în apa de baie punea un săculeț cu plante medicinale sau flori de fân, care ne înzdrăveneau prin mirosul și puterea lor vindecătoare. Ne înfășura în cearșafuri de in, apoi în pătură de lână până ce transpiram și eliminam toxinele din organism. Un fel de SPA al zilelor noastre.

Curentul electric a lipsit din acel cătun, lecțiile le făceam la lumina lămpii cu petrol. Aveam mare grijă de petrol, îl cumpăram de la prăvălia de la Podul Nitului de peste Mureș, de unde mai luam: zahăr, sare, șerbet, bomboane și cremă de ghete.

Alimentele le păstram tradițional. Carnea o maturam prin sărare, afumare și conservare în untură. Cârnații stăteau afumați la rece în pod până pe vremea aratului de primăvară. Tot în pod depozitam și cerealele, în vase mari scobite în trunchi de brazi numite poloboace și în lăzi de lemn îmbinate doar în pene, fără cuie. Ouăle le puneam în puține, în făină de mălai. Când doream unt, ne punea mama în mână câte o sticlă cu gura largă, din acelea pentru lapte, cu smântână și o băteam [4] până ce grăunciorii galbeni de unt ieșeau la suprafață.

Pâinea se făcea în cuptorul cu vatră, din aluatul ce era împărțit după frământare și pus în coșulețe conice, învelite în prosoape de in, unde își continua dospirea până la introducerea în cuptor. Pâinea pregătită pentru o săptămână se păstra în cămară, învelită în prosoape.

Din inul cultivat în gospodărie se obținea fuiorul care, tors și țesut, se transforma în cearșafuri, ștergare și minunatele cămăși. Sămânța de in se folosea pentru obținerea uleiului. Se zdrobea între valțuri, apoi se cocea în cuptor și, în final, se învelea în postav și se presa într-un teasc cu pene de lemn de tisă. Acest ulei era menit gătitului mâncării de post, în special din fasole și mazăre uscată, neștiind atunci că, peste timp, cercetările vor scoate la iveală în acest ulei de in un mare conținut de Omega 3, acidul gras esențial nesaturat cu rol în reglarea metabolismului grăsimilor.

Toate acestea se făceau cu mare efort, cu multă muncă din zori și până noaptea târziu, fiind și noi, copiii, antrenați să ne ajutăm părinții. Primăvara, cu biciul în mână, eram pogonici înaintea vitelor ce trăgeau din greu plugul la arat. Brazda neagră, aburindă, abia răsturnată, dezvăluia larve grase pe care le ciuguleau cu nesaț codobaturile, însoțitoarele noastre la arat.

Clima verilor din acea perioadă era ceva mai blândă, porumbul de 90 de zile se cocea până toamna la căderea brumelor, eliberând mălăiștea unde pășteau apoi oile care se întorceau de la stâna din munte. Depănușatul porumbului avea ritualul său și se făcea în șură. Dădeau o mână de ajutor și vecinii, care erau serviți cu plăcinte cu brânză făcute în cuptor. Se spuneau povești și amintiri hazlii, mai ales după ciocnirea câtorva păhărele de rachiu cu chimen, totul terminându-se cu o horă, încât praful stârnit se ridica până la căpriori.

În timpul verii, când nu eram pe claia de fân, fugeam cu canderul să aduc de la un izvor apă de băut celor ce trăgeau coasa pe o căldură sufocantă.

Doina Dobreanu: Ați urmat primele clase la școala din satul Călnaci?

Alexandru-Manole Rusu: La vârsta de șapte ani și jumătate, cu un ghiozdan din carton în care se auzea zdrăngănind penarul din lemn cu despărțituri pentru creion, toc, radieră și ascuțitoare, de mână cu tatăl meu, coboram prin pădurea Șeștinei pentru a ajunge la Școala cu clasele I-IV din satul Călnaci, unde am fost înscris în clasa întâi. Școala era doar cu două săli de clasă, în una eram repartizați elevii din clasele întâi și a treia, în cealaltă elevii din clasele a doua și a patra. Creionul mi l-a pus în mână doamna învățătoare Lucreția Stan, care se trăgea din familia Hurubenilor de pe Șeștină.

Noi, boboceii, am deprins repede disciplina școlară de la cei mari. Nici unul dintre noi nu trecuse prin grădiniță, așa că eram destul de zburdalnici și fără pic de experiență în a scrie liniuțe și puncte pe caietul imaculat ce mirosea a cerneală de tipar. Tocul din lemn, cu penița pe care o înmuiam în cerneala „Pelican”, l-am folosit mult mai târziu, în scrierea pe caietul de caligrafie. Mereu trebuia să tamponăm cu sugativă pentru a nu mâzgăli pagina.

Iarna, drumul prin pădurea Șeștinei era anevoios, animalele, pe care părinții le duceau la pârâul Călnaciului pentru a bea apa, erau cele care făceau poteca pe unde apoi pășeam și noi.

Deși încă nu se lumina bine dimineața, când plecam la școală, nu-mi era teamă; eram crescut în acel loc vitreg, iar animalele sălbatice de atunci nu erau așa agresive, habitatul lor nu era perturbat de om. Sora mea Lucica, fiind micuță și firavă, era ajutată iarna să răzbească zăpada spre școală de un vecin, Petru Baciu, pe care tatăl meu îl angajase în acest scop.

Doina Dobreanu: Care erau momentele de răgaz pentru copilul Manole?

Alexandru-Manole Rusu: Curtea plină de copii, deși era mare, părea neîncăpătoare atunci când alți copii ai familiei Baciu veneau la o joaca cu mingea, cât era ziua de mare.

Uneori, cu încuviințarea părinților, plecam peste deal la Platonești, la bunica, pe malul Mureșului, unde făceam vara câteva săptămâni de vacanță.

Femeie fără carte, dar iubitoare, bunica ne primea cu dragoste spunând: „Vedeți voi cocoșelul acela care cântă? Mâine o să-l tăiem să-l facem cu smântână, cu morcovi - care nu erau mai groși decât creionul la acea vreme - și cu mămăliguță caldă.”

Acolo, pe malul Mureșului, ne plăcea nespus. Stăteam în apă până se încrețea pielea pe noi, apoi ieșeam la drumul mare pe care treceau mașinile. Ne alegeam fiecare o anumită marcă de mașină și făceam concurs, care vede trecând mai multe din marca aleasă.

Doina Dobreanu: Care este parcursul dvs. școlar, formativ și instrucțional? Care au fost factorii determinanți în alegerea profesiei, după absolvirea Liceului din Subcetate?

Alexandru-Manole Rusu: Primii ani de școală i-am început la Școala cu clasele I-IV din Subcetate - Călnaci, unde am avut-o ca învățătoare pe doamna Lucreția Stan, cea care cu mult devotament și pasiune ne-a învățat alfabetul limbii române, să numărăm și să socotim. Câtă emoție am avut atunci cand am reușit pentru prima oară să leg două silabe scriind cuvântul „mama”! Lecțiile le făceam când mă întorceam de la școală pentru că era mai ușor de la lumina zilei decât de la lampa cu petrol. Am fost premiant în primii ani de școală. Deși eram zburdalnic, în clasă eram destul de ascultător și-mi făceam cu conștiinciozitate temele de acasă, fiind supravegheat de mama. Eram în clasa a patra, cred, când televiziunea română transmitea emisiunea „Dialog la distanță”, realizată de Mihai Florea. Școala avea televizor în aceea vreme, așa că în câteva seri am mers și eu pentru a urmări acea emisiune ce se termina noaptea târziu. Întoarcerea acasă prin pădurea întunecată era o dovadă de curaj pentru un copil ca mine, ținând mâna în fața ochilor pentru a mă proteja de eventualele crengi ale brazilor.

Clasele V-VIII le-am parcurs la Liceul Teoretic din Subcetate, străbătând distanța de pe Șestină până la școală pe jos, vara pe drumul de la ieruga ce dădea la Șchiopeni, iar iarna de multe ori prin pădurea Șestinei și pe Valea Călnaciului.

În acest timp, tatăl meu Costică, cum ii spuneau oamenii din sat, lucra ca tâmplar la Cooperativa de Consum, având atelierul în Casa Parohială, nelocuită în acea vreme. La întoarcerea de la școală treceam deseori pe la el, pe la atelier, unde tăiam bucăți de oglindă din resturile ce-i rămâneau de la confecționatul mobilei și făceam rame, în joacă. Om puternic și inteligent, știa că doar așa deprind dragoste de muncă, dar nu ezita să mă trimită acasă pe Șestină să-mi fac lecțiile și să o ajut pe mama care mai avea acasă trei copii: Lucica, elevă la școala din Călnaci, Romel și Angelica, copii mici.

Familia Constantin și Ana Rusu

Tata în atelierul de dulgherie

În vara anului 1968, în vacanța de vară, în timp ce ne jucam, eu și vărul meu Marin, în fața casei bunicii din Platonești, autobuzul care venea de la Subcetate și trecea pe drumul de la poartă s-a oprit, șoferul a coborât, a intrat în curte și ne-a întrebat de bunica. După ce am chemat-o pe bunica, șoferul a luat-o dincolo de poartă, iar nouă ne-a zis să mergem la joacă. Văzând-o pe bunica cu fața plină de lacrimi, am întrebat-o ce s-a întâmplat. La început a ezitat, dar la insistențele noastre ne-a spus: „A murit Costică. Îmbrăcați-vă, că plecăm la Subcetate!”

O așchie nemiloasă rezultată din tivirea unei scânduri a fost antrenată de pânza circularului spre pieptul tatălui meu și, rupându-i o coastă, s-a înfipt în inimă. Acel om puternic s-a clătinat, a căzut și a murit câteva clipe mai târziu în brațele Ilenei Lungului, vecina chemată de Hundărelu, omul ce-l ajuta pa tata la trasul scândurilor din circular. Aceasta era vestea ce ne întâmpina la sosirea noastră în Subcetate! Pentru prima oară Șestina a primit o mulțime de oameni veniți să aducă un ultim omagiu omului cu suflet mare, care în viața puțină trăită printre ei a reușit să lege nenumărate prietenii.

Am rămas patru copii cu o mamă a cărei inimă era adânc rănită, pentru a nu știu câta oară, sora cea mică Angelica neîmplinind încă doi ani. Munca asiduă în gospodăria noastră ne-a ajutat să răzbim greutățile ce urmau să vină, pentru că ajutorul social era unul infim față de necesitățile noastre. La 13 ani, câți aveam atunci, a trebuit să-mi iau rolul de protector al celorlalți frați, alături de mama mea, care a reușit să ne țină uniți prin înțelepciunea ei. Vacanțele de vară le petreceam lucrând la Fabrica de cherestea din Hodoșa pentru a întregi venitul familiei, astfel încât diferența între noi, copii orfani, și ceilalți copii să nu fie vizibilă, în afară de golul sufletesc pe care nu-l puteam masca totdeauna.

După terminarea clasei a opta, ne-am mutat la Platonești, la bunica, acolo unde fratele meu Romel începuse clasa întâi. Cei patru ani de liceu i-am urmat făcând naveta la Subcetate, trezindu-mă destul de dimineață, pentru că la ora 5,45 aveam autobuzul spre școală. Era mult mai ușor decât aș fi făcut pe jos drumul acela lung de pe Șestină până la școală.

Bunica din Platonești

Despre casa din Platonești, nr. 1, vezi linkul:

https://muzeu.mncr.ro/index.php/itinerarii/casenhg

Casa bunicii nu era racordată la curent electric, așa că tot la lampă îmi făceam temele. Aveam, în schimb, apă peste tot în jurul casei, de la Pârâul Cicicului ce trecea prin spatele casei, la Mureșul ale cărui sloiuri de gheață, primăvara, la dezghețare, noaptea, prin troznitul lor, ne sculau din pat, apoi fântâna cu apă cristalină și rece, cu care mulți trecători își astâmpărau setea.

Liceul l-am început avându-l ca diriginte pe domnul Ștefan Popa, profesor de matematică, cel care punea bazele gândirii și ale raționamentului logic în materia predată. Această gândire logică m-a făcut să-mi ridic de multe ori mediile la matematică, la testele din clasă, în urma unor note mai mici pentru temele neefectuate acasă. Geometria în spațiu pe care o „vedeam" cu ușurință, m-a ajutat ulterior în abordarea carierei profesionale. Orele de fizică le-am făcut cu domnul Gheorghe Cotfas, un profesor deosebit, care ne spunea că nu trebuie să memorăm formulele, ci ne învăța cum să le deducem atunci când cunoșteam alte detalii ale problemei.

Nu pot să-l uit pe domnul Aurel Roman, profesorul cu mare experiență și cu harul de-a acapara atenția, încât orele decurgeau în liniște perfectă. Doar lovirea cu bățul arătător în catedră spărgea această liniște, pentru ca noi să tresărim și să fim și mai atenți. În natură m-am născut, în natură am copilărit și trăit în anii de școală, ceea ce m-a determinat să cercetez și să fiu atent la tot ce se întâmpla în jurul meu. Lecțiile de anatomie din laborator, unde făceam adesea disecții pe broaște pentru a vedea conformația organelor interne și a sângelui pompat de inimă în circulația mică și mare, m-au atras spre studiul biologiei.

La terminarea liceului, în 1974, m-am înscris la concursul de admitere la Facultatea de Biologie din Iași, locuind pe timpul admiterii la o mătușă din partea tatălui. Deși luasem zece la biologie la bacalaureat, nu am fost admis, competiția fiind mare, 600 de candidați pe 24 de locuri.

Întors acasă, am lucrat la finisarea casei din Subcetate, în care ne-am mutat în toamna anului 1974, într-o cameră mică pentru început. În vara anului 1975, un unchi din partea tatălui, fiind într-un circuit prin țară, a trecut pe la noi, propunându-mi să lucrez cu el la Brașov, unde era detașat cu echipa pe o perioadă determinată, la construcția blocurilor de locuit. Așa am ajuns în toamna anului 1975 la Brașov, unde aveam ocazia să văd priveliștea orașului de la etajul zece al blocului la care lucram alături de dulgherul Fogel, cel care îmi arăta tainele meseriei. În anul următor, când unchiul a terminat detașarea la Brașov, eu mi-am căutat un alt loc de muncă, nu înainte de a-l aduce la mine pe vărul meu, Marin Țăran.

Amândoi ne-am angajat la Întreprinderea nr. 2 Brașov (Uzina 2), în cadrul unei secții de echipament militar special, la Serviciul CTC (control tehnic de calitate), fiindu-ne luate în considerare studiile liceale finalizate. Pentru că în liceul cu profil real nu am studiat rezistența materialelor și desen tehnic, a trebuit să studiez în particular aceste materii, pentru a putea ține pasul cu cerințele interpretării desenelor tehnice ce aveau uneori mărimea unui cearceaf.

După revoluție, în 1997, am absolvit Școala Tehnică de Maiștri, școală ce-mi dădea posibilitatea să ocup un post de maistru mecanic, dar situația economică a întreprinderii era în scădere, așa încât în anul 2004 am fost disponibilizat prin ordonanța guvernului. Disponibilizarea nu m-a descurajat, din contra; m-am orientat spre o firmă privată care m-a trimis la o specializare la Cluj, apoi în Slovacia, obținând postul de tehnician service centrale termice. Această meserie o practic și astăzi, fiind destul de căutată, odată cu retragerea majoritătii populației de la sistemul centralizat de încălzire și a ivirii noilor complexe de locuințe ce au încălzirea individualizată.

Doina Dobreanu: „Omnia mea mecum porto” – Toate bunurile mele le port cu mine. Care sunt bunurile de mare preț pe care le-ați luat cu dvs. la plecarea din casa părintească și din sat, „bunuri” moștenite și dobândite?

Alexandru-Manole Rusu: Consider că moștenirea cea mai de preț este credința, bunătatea, hărnicia, cinstea și integritatea. Orice proprietate materială este lipsită de valoare în contextul lipsei dragostei față de cei din jurul tău, a dragostei față de cei care te-au creat.

Am plecat de acasă cu o geantă în care am pus câteva haine, cărțile religioase oferite de mama, pe care le păstrez cu grijă și câteva fotografii cu cei dragi, pentru a-mi fi mereu aproape. Târziu, după căsătorie, am primit unele lucruri dragi mie, lucruri care-mi amintesc de casa natală și de părinți: prima mea cămășuță în carouri mici, galbene, cadou la vârsta de un an, croită și cusută de tatăl meu, atunci când stătea ascuns în casa veche de pe Șestină; costumul popular purtat pe scenă la dansuri, alături de colega mea de clasă Lucreția Urzică, fiind în clasa a IV-a la școala din Călnaci, costum care a fost și mândria băieților mei atunci când învățătoarea le-a cerut să se îmbrace în portul tradițional reprezentând diferite zone geografice ale țării. La loc de cinste, în comoda mea stau și cearceaful din in cu dantelă, și cerga din lână, precum și carpetele cusute de mama pe etamină în culori vii, reprezentând diferite motive florale, și traista din păr cu baiera tricoloră. Toate acestea sunt bunuri care au o încărcătură emoțională puternică și pe care le voi transmite celor doi băieți ai mei, ca amintire de la bunica lor pe care au iubit-o și respectat-o.

Doina Dobreanu: Cum ați păstrat unitatea familiei după ce tata, stâlpul familiei, s-a frânt?

Alexandru-Manole Rusu: Femeie încercată de multe necazuri, mama a fost cea care ne-a adunat în jurul ei spunându-ne că doar uniți vom reuși să răzbim greutățile ce urmau să vină după tragicul accident în care tata a murit. Eu, fiind mai mare în familie, a trebuit să fiu primul care să-i sar în ajutor. Șeștina, acel platou frumos, ostil nouă din cauza lipsei de apă și a izolării, a fost totuși locul unde am reușit să cultivăm de toate și să creștem animale care ne asigurau traiul de zi cu zi și un venit bănesc, contractând și vânzând viței. Hotărârea de-a ne muta la bunica la Platonești a fost a mamei, frații mei Romel și Angelica începând școala acolo. Bunica era o „jidancă", așa cum îi spuneam noi, pentru că se pricepea să vândă produsele gospodăriei fabricanților de la Gălăuțaș care locuiau la bloc.

Încă din timpul când trăia tata, s-a cumpărat de la Dumitru Dobrean – zis Lungu - teren pentru casă, să ne mutam în centrul comunei. Tata începuse să construiască grajdul pentru animale cu o parte din lemnul casei vechi de pe Șeștină, care avea la aceea vreme o sută de ani, urmând să facă o bucătărie de vară unde să ne mutăm și abia apoi să demoleze casa nouă din lemn de pe Șeștină și să facă alta în sat. Planul i-a fost dărâmat de fulgerătoarea moarte din anul 1968. Credința în Dumnezeu a ajutat-o pe mama, văduvă cu patru copii, să construiască casa planificată, încât să ne adune din nou la cuibul nostru, așa cum face rândunica cu puișorii ei.

Am fost primul care a plecat din casa părintească, apoi am luat-o pe sora mea Lucica. După ce terminase treapta întâi de liceu economic la Gheorghieni, ea fusese repartizată la Toplița la un magazin mixt, ca vânzătoare, unde nu câștiga atât cât să-și plătească gazda și să se întrețină. Răsplata ei pentru că am luat-o cu mine la Brațov au fost produsele alimentare ce ni le facilita atunci când totul era raționalizat, ea lucrând la un mare magazin alimentar din Brașov, continuându-și, în paralel, studiile la Liceul Economic, curs seral.

Finalizarea construcției interioare a casei a durat ceva timp. Am contribuit cu toții la aceasta, pentru a avea unde să ne adunăm și să petrecem câteva clipe minunate în jurul mamei care ne-a dat viață și ne-a îndrumat pașii. Căratul apei și al rufelor pe umăr, care înghețau iarna până ajungea acasă de la Pârâul Călnaciului, precum și munca grea din gospodărie și-au spus cuvântul: mama s-a îmbolnăvit de astm bronșic, iar apoi a făcut un preinfarct. Angelica și Romel au fost alături de ea în permanență, procurându-i medicamentele necesare, iar ea, așa bolnavă, avea grijă de nepoții pe care-i iubea ca și pe proprii copii.

În 1985 m-am căsătorit cu Magdalena, mult mai tânără decât mine, care mi-a adus pe lume doi băieți: Alexandru și Petruț. Alexandru a terminat Facultatea de Informatică la Universitatea „Transilvania” Brașov și acum lucrează la Cluj în domeniul IT. Petruț este student în anul trei la Facultatea de Inginerie Electronică și Telecomunicații la Brașov.

Cu primul fiu, Alexandru

Când Petruț avea un an, în 1995, și soția era în concediu postnatal, eu fiind în șomaj tehnic, mă ocupam cu aprovizionarea unui mic magazin alimentar pe care-l aveam în asociere cu sora mea. În acel an trecusem doar de două ori pe acasă să-mi văd mama. Era ziua de 31 decembrie dimineața când m-am hotărât să plec la Subcetate, pentru a o aduce pe mama să fie alături de mine și familie în noaptea de revelion.

Nici viscolul și nici ninsorile abundente nu m-au oprit să fac acel drum care a fost destul de greu, dar care a meritat pentru că am reușit împreună cu Angelica, sora mea, să o convingem pe mama să se îmbrace și să mă însoțească la Brașov. Am așezat-o pe bancheta din spate a mașinii și tot drumul am povestit încât nici nu știu când am ajuns la Brașov, unde aveam deja musafiri pe finii noștri, iar masa era pregătită cu de toate. A fost cea mai frumoasă Noapte de Revelion. Mama a locuit la noi până în luna mai, când cumnatul Dan a venit și a luat-o la Subcetate. În acest timp am avut ocazia să-i arăt multe locuri frumoase din Brașov, am urcat cu telecabina pe Postăvarul, de unde a văzut Valea Prahovei, fiind o zi însorită de primăvară.

Cel mai mult a impresionat-o mănăstirile la care am fost, în special cea de la Berivoi, spunând că acolo este adevărata pioșenie unde călugării cultivă puținul pământ pe care îl au și culeg ciuperci și fructe de pădure pentru hrana lor. În 2004, boala mamei s-a agravat. Cu o săptămână înainte să moară, am dormit o noapte alături de ea la Angelica, unde era, încercând să-i alin în vreun fel durerile groaznice. Zadarnic, căci și-a dat sfârșitul în brațele celor două fiice, o săptămână mai târziu. Fie ca lacrimile noastre să ude florile Raiului, acolo unde părinții noștri își duc viața veșnică!

Doina Dobreanu: Frumoase gesturi și cuvinte de recunoștință!

Ce ne spuneți despre meseria dvs.? Care a fost raportul între datorie și pasiune?

Alexandru-Manole Rusu: Când vorbesc de meserie trebuie să menționez două perioade: cea în care am lucrat în uzină la controlul tehnic și cea actuală, ca tehnician. Cunoștințele de matematică și fizică m-au ajutat să-mi însușesc mai ușor noțiunile tehnice fără de care nu poți lucra în domeniul construcțiilor de mașini și echipamente. Rigoarea și disciplina militară din uzina unde am lucrat și-a pus amprenta asupra dezvoltării și formării mele profesionale. Nu pot să spun că a fost o pasiune, ci mai degrabă o necesitate, trebuia să am un loc de muncă pentru realizarea veniturilor necesare familiei. Lucrul în echipă și mai ales colaborarea cu departamentele proiectare, normare, execuție și desfacere mi-au îmbogățit cunoștințele despre fuxul tehnologic al unui produs. Electronica a fost o pasiune care ulterior m-a ajutat la aprofundarea noțiunilor de servisare și autorizare a cazanelor termice. Această ultimă meserie o practic cu plăcere, având diferite tipuri de centrale și o arie vastă de acțiune. Contactul cu oameni diferiți ca profesii și caracter mă fascinează și nici nu știu când timpul trece reparându-i centrala.

Ca pasiuni extraprofesionale sunt drumețiile, florile și tot ce este frumos, plăcut ochiului. În colaborare cu un prieten sculptor am creat, el pe partea artistică, eu pe cea tehnica, mobilierul unui club naturist din Bacău, ce este unicat ca formă și culoare.

La Subcetate, în grădina părintească am cultivat gladiole, înainte de revoluție. Înflorirea fiind întârziată cu două săptămâni față de Brașov a făcut să fiu singurul pe piață cu aceste flori, într-o zi de duminică, înaintea începerii școlii, obținând un venit frumos atunci. Trandafirii Queen Elizabeth si Kletter Star aduși din Ungaria, alături de lalele, brândușe, frezii, iriși, crini, deutzia, lonicera, ghiocei și multe altele, făcând parte din gradina mea de la bloc, atrag privirile vecinilor, mai ales fiindcă am conceput o arhitectură cu pietre colorate și buturugi de brad scobite în care se cocoțează un brăduț pitic, un buxus sferic și ferigă, verde și iarna. Mușcatele curgătoare și petuniile așteaptă încălzirea timpului pentru a ajunge pe pervaz.

Subcetate este locul unde merg cu drag și unde găsesc căldură în orice anotimp ar fi, locul în care mă pot reculege la mormintele părinților și înaintașilor mei. Subcetate este o oază de liniște și de relaxare.

ALBUM DE FAMILIE