La Subcetate, de vorbă cu frații Dorina-Melania Urzică, jurist și Dănuț-Cristian Urzică, cadru militar M.A.I.

  

 

    Doina Dobreanu: Dorina, sunteți unul din puținii absolvenți ai Liceului din Subcetate, care ați ales să rămâneți aproape de familie și de casa părintească. Care ar fi explicația?

     Dorina–Melania Urzică: M-am născut și am trăit într-o familie fericită și unită, care ne-a dăruit nouă, copiilor, multă căldură sufletească, liniște și voie bună. Am avut o copilărie minunată, alături de părinți și de bunica din partea tatălui. Ei ne-au transmis, mie și fratelui meu, Dănuț-Cristian, adevăratele valori ale vieții. Pentru iubirea și blândețea lor, pentru liniștea și confortul casei părintești, le mulțumesc.

    DD: Cred că este o bucurie să ne vorbiți despre familia dvs.

    Dorina–Melania Urzică: Părinții mei sunt oameni modești, cinstiți și harnici, cu credință în Dumnezeu, cu o conduită exemplară. Tata s-a născut în satul Filpea, în anul 1946 și a avut 2 frați și o soră. Frații tatei, mai în vârstă decât el, Aurel și Nicolae, din păcate, sunt decedați. Aurel, împreună cu soția Ioana au 3 copii minunați, iar Nicolae împreună cu soția Aurelia, 2 copii, de asemenea cu o educație exemplară. Sora tatei, Lucreția, născută în anul 1950, este căsătorită cu Ioan Rusu, în satul Călnaci și împreună au 4 urmași. Încă de la vârsta de 15 ani, tatăl meu a lucrat ca sezonier, vara, timp de 3 ani, la calea ferată din districtul Hodoșa, după care a lucrat la Fabrica de cherestea din Hodoșa, până la plecarea în armată. După terminarea stagiului militar, s-a angajat la C.P.L. Gălăuțaș și a lucrat timp de 4 ani. 

Familia Toader și Ioana Urzică din satul Filpea, cu copiii: Nicolae, Aurel, Ioan și Lucreția (anii 1960-1965)

 După pierderea bunicului meu patern, Toader, și a fratelui mai mare al tatei, Aurel, în cursul aceluiași an, 1972, pe care, din păcate, nu am avut șansa să îi cunosc, tatăl meu, rămas împreună cu mama lui, trebuia să se ocupe de treburile gospodărești, iar după căsătorie s-a reangajat la Fabrica de cherestea din Hodoșa.

Mama, născută în satul Filpea, fiica lui Alexandru și Victoria Ciubucă (vezi fotografia următoare), are o soră Ileana, căsătorită cu Vasile Morar, în Comuna Gălăuțaș. Au împreună 4 băieți.

Fratele meu se numește Dănuț-Cristian și este mai mare cu 6 ani decât mine… Dar îl las să se prezinte el-însuși.

    Dan - Cristian Urzică: Spre deosebire de sora mea, eu am plecat de acasă mai timpuriu, mai exact în 1990, când am terminat treapta I la Liceul din Subcetate. Am urmat treapta a doua la Liceul „Octavian Goga” din Miercurea Ciuc, unde, imediat după revoluție, fusese înființată o clasă de informatică, considerând că era ceva nou la vremea respectivă. În această perioadă am locuit în internatul liceului, fiind nevoit să mă adaptez cerințelor și modului de conviețuire într-un colectiv numeros. 

Am absolvit liceul în anul 1992, după care m-am angajat și eu la Fabrica de cherestea din Hodoșa, unde am lucrat în producție, iar în paralel făceam și practică pentru încadrarea ca informatician în unitatea respectivă. În anul 1993 am fost încorporat ca militar în termen la Unitatea militară din Miercurea Ciuc. Stagiul militar reprezenta o perioadă care rămânea întipărită în memoria tuturor celor care treceau prin această experiență. Începând cu anul 1996, m-am încadrat în muncă la Stația de Pompieri Odorheiu Secuiesc. Mă aflu în Odorheiu Secuiesc de 22 de ani. Aici mi-am întemeiat o familie frumoasă.

Sunt căsătorit din anul 2000 cu Ida, care în prezent lucrează în comerț. Este o persoană deosebită, care a fost și este alături de mine în toate deciziile luate, și alături de care am realizat lucruri remarcabile. Avem doi copii, Raul-Cristian și Alex Claudiu, de care suntem foarte mândri. Sunt elevi la Liceul „Marin Preda” din Odorheiu Secuiesc și au rezultate foarte bune la învățătură și educație corespunzătoare .

    Dorina–Melania Urzică: Fratele meu a absolvit între timp studii universitare și postuniversitare, este în prezent comandantul Detașamentului de Pompieri Odorheiu Secuiesc și se remarcă printr-un atașament nemărginit față de profesia lui.

    Dan - Cristian Urzică: În ceea ce privește partea profesională, pot să spun că am trecut prin mai multe etape ale carierei militare și am căutat tot timpul să acumulez cunoștințe noi prin diverse forme de învățământ (Facultatea de Drept, Cursuri Postuniversitare în domeniul meu de activitate și cursuri de perfecționare). Din anul 2006 am ocupat funcția de locțiitor al comandantului de detașament în cadrul Detașamentului de Pompieri Odorheiu Secuiesc, obținând constant rezultate foarte bune, iar din noiembrie 2016 ocup funcția de comandant de detașament în instituția menționată.

    DD: Sincere felicitări pentru toate aceste realizări, domnule comandant!

Cu sora tatălui dvs, Lucreția, am fost colege de clasă. Venea la școală zilnic pe jos din satul Filpea, împreună cu mulți copii, prin frig și ploaie, străbătând cu dificultate drumul acoperit de zăpezi abundente sau noroi. Mi-amintesc că m-a invitat o dată să petrec o duminică în familia ei. Păstrez în memorie casa și gospodăria părinților săi, ai bunicilor dvs., amplasate pe coama unui deal înalt al satului Filpea. Era o zi însorită de primăvară târzie. De jos privite, de la poalele acestui deal semeț, casele păreau înfrățite cu Cerul; de sus, priveliștile spre cele patru zări erau magnifice și fascinante. M-a încântat atunci frumusețea aproape ireală a acelui loc, fără să-mi dau seama cât de greu se trăia acolo, de câte ori trebuia coborât și urcat povârnișul coastei pentru fiecare găleată cu apă.

    Dorina–Melania Urzică: Locuind pe Filpea, atât din cauza lipsei de apă și a condițiilor grele de viață, precum și a lungului drum ce trebuia parcurs de fratele meu până la școală, părinții, fiind nevoiți să-l ducă iarna în cârcă în primul an școlar, ca să poată coborî și urca dealul prin troienele mari de zăpadă, ca și de tatăl meu care zilnic naveta pe jos până la Fabrica de cherestea din Hodoșa, în primăvara anului 1980, anul nașterii mele, ne-am mutat, împreună cu bunica paternă, aproape de strada Principală a comunei Subcetate. Au făcut pasul acesta și din dorința ca noi, copiii, să avem o viață mai bună și să avem acces la școală mai ușor. Astfel, prin hărnicie și puterile proprii, au construit casa unde locuim în prezent și au întemeiat gospodăria, în acest loc la fel de minunat. Au muncit mult… Munca a fost o valoare pe care au promovat-o atât bunicii paterni, cât și bunicii materni. Tatăl meu a iubit foarte mult munca și a avut norocul să aibă o rezistență uriașă. Reușea ca vara, săptămâni în șir, să fie noaptea la Fabrica de la Hodoșa, iar ziua la cosit, dormind cel mult 2-3 ore pe zi. Mama reușea, de asemenea, să facă toată treaba acasă, să se ocupe de toate activitățile gospodărești.

DD: Care sunt amintirile copilăriei dvs.?

    Dorina–Melania Urzică: Copilăria a fost una extrem de frumoasă. În absența internetului și a unei tehnologii dezvoltate, aveam la îndemână jocuri și modalități de a ne distra, care presupuneau mai mult contact direct cu prietenii de joacă. Fiind mult timp sub supravegherea bunicii paterne, în vreme ce părinții se ocupau cu activitățile gospodărești, jocul de-a v-ați ascunselea prin cotloanele casei sau cotețe, bătutul mingii, jocul cu elasticul, de-a vânzătoarea, bălăceala în pârâu erau doar câteva dintre jocurile care ne-au însuflețit copilăria. Neexistând site-uri de pe care se putea descărca muzică și filme, jocuri pe calculator, nu aveam nici internet, nici facebook, nici telefoane mobile, joaca se desfășura mai mult afară, viața de copil fiind mult mai veselă decât astăzi, cred eu; râdeam împreună, alteori ne mai și certam, plângeam, ne supăram unii pe alții, dar nu stăteam în faţa monitorului, tabletelor. Observ că în prezent jocurile în aer liber aproape au dispărut din activitatea celor mici. Emisiunile de televiziune, între care desenele animate pentru copii, promovau mai mult valorile morale atunci, decât așa–zisele vedete de televiziune și obiceiurile proaste de astăzi.

Alte amintiri sunt legate de iarnă, de troienele de zăpadă și săniuș, de mirosul cozonacilor, al pâinii, alivencelor făcute în cuptor, de făcutul buriciuștei și a tăiețeilor de casă, de atmosfera din ajunul sărbătorilor, mai ales de nerăbdarea cu care așteptam, atât eu cât și fratele meu, cadourile pe care ni le aducea Moș Crăciun, respectiv tata de la fabrică, mersul la colindat, pregătirile specifice sărbătorilor de iarnă, împodobitul bradului. Cu această ocazie, împreună cu fratele meu, întreprindeam adevărate explorări prin casă, în absența părinților, pentru a descoperi punga cu zahăr, rahatul pentru prăjituri și celelalte ingrediente necesare pentru pregătirea bunătăților de sărbători, despre care mama avea impresia că le dosise bine, să nu le găsească copiii. Toate acestea erau momente speciale atunci când eram copii.

Amintiri foarte dragi sunt legate de serile relaxante de iarnă în care vecinele veneau la noi cu „lucrul" - cu torsul sau tricotatul -, glumeau și povesteau, pline de viață, noutățile din sat. Mi-amintesc de interminabilele discuții cu copiii de seama mea, după ce ne săturam de joacă, până seara târziu, de drumurile la discoteca din Sărmaș, Gălăuțaș și Toplița… Toate au fost momente trăite cu entuziasm și voie bună, la care mă gândesc și acum cu drag. Scrânciobul era distracția îndelung așteptată la Paști, când toți copiii de la Pârâu și Filpea ne adunam în luncă la Tică al lui Vășloban.

Cu plăcere și cu nostalgia anilor și a momentelor de neuitat îmi amintesc de perioada în care eram copii, când eu și fratele meu mergeam vara la fân pe Filpea, la bunicii materni, de gustul fără egal al merelor de altădată din livada bunicilor, de iernile când trăgeam săniile după noi pe urcușul abrupt spre casa bunicilor prin troienele mari de zăpadă, de bucuria cu care ne întâmpinau bunicii în târnațul casei. Toate au rămas doar amintiri! Astăzi mă mai bucur de îmbrățișările bunicii materne, singura în viață dintre bunici.

Poznele și năzdrăveniile pe care le făceam au rămas vii în memoria mea. Fiecare moment trăit, amintirile plăcute ori mai puțin plăcute, boacănele făcute sunt așezate adânc în memoria mea.

Acum, când ne întâlnim la Subcetate cu fratele meu, ne depănăm amintirile pe care nepoții mei le ascultă cu interes și nu le vine să creadă că și noi am fost odată copii și am făcut năzdrăvenii pe care le fac și ei. De altfel, și părinții noștri își iubesc nepoții, dăruindu-le o grijă și afectivitate ieșite din comun, când vin în vacanțe la Subcetate, făcându-i părtași la ceea ce este de făcut în gospodărie.

    Dan - Cristian Urzică: Copilăria noastră a urmat cursul descris în mare parte de către sora mea. Am avut parte de afecțiune, educație și exemple pozitive din partea părinților și a bunicii Ioana care ne-a sprijinit mereu și care ne-a iubit necondiționat.

    DD: Toate amintirile din copilărie sunt aureolate de chipul părinților și al bunicii grijulii și protectoare, care a avut un rol bine definit în formarea copiilor- nepoți.

    Dorina–Melania Urzică: Parcă-mi aud numele strigat cu atâta iubire de glasul blând al bunicii. În grija ei rămâneam când părinții plecau la muncile câmpului. Bunica era o femeie înaltă, o țărancă frumoasă și mereu îngrijit îmbrăcată în portul tradițional din zona noastră, mereu cu cămașa albă imaculată. Avea și sufletul la fel de curat și era înzestrată cu o inteligență uimitoare. Îmi aduc cu mare drag aminte când în serile de iarnă, împreună cu mama, torceau sau țeseau și mă puneau să citesc cu voce tare, să audă ce învăț. Ne recita poezii învățate de către ea la școală și avea o memorie fantastică, reținând în special datele diverselor evenimente. Părinții merită tot respectul nostru, îl merită pentru că s-au sacrificat pentru noi, pentru că au fost lângă noi când am avut nevoie. Astfel, în anul 2004, tata fiind deja pensionar, s-au hotărât ca și mama, o femeie energică cu o putere de muncă incredibilă, să se angajeze, să completeze veniturile familiei. 

    Tata este de un calm și o înțelegere ieșite din comun, nu ne-a atins niciodată nici cu un deget. Este un om foarte calculat în toate privințele. Pot afirma cu tărie că am avut părinți minunați, care ne-au susținut moral și financiar pentru a urma studii superioare, șansă pe care ei nu au avut-o și consider că au avut un rol important în modelarea și formarea noastră. Suntem oamenii de astăzi datorită educației sănătoase pe care ne-au dat-o. Părinții și bunica paternă ne-au educat, pe mine și pe fratele meu, în spiritul muncii, al încrederii în forțele proprii, să ne comportăm frumos, să respectăm regulile de conduită, să le facem cinste, cinstea și corectitudinea fiind, de altfel, valorile importante pe care ni le-au transmis. Am învățat de mici să ne iubim, să ne respectăm și să ne ajutăm, să fim buni.

    DD: Ați amintit despre educația în spiritul muncii primită în familie. Prin ce s-a concretizat?

    Dorina–Melania Urzică: Îi ajutam pe părinți în gospodărie în toate anotimpurile, după ce ne întorceam de la școală, precum și în vacanța de vară, când îngrijeam animalele și mergeam cu ei la câmp: primăvara, la „pus în pământ”, vara la prășit și la fân, umblam cu vacile la păscut pe dealurile din apropiere, mai ales pe Țuhană. Era minunat când dimineața duceam mâncare tatei și fratelui meu la cosit, în locurile numite Gălăuțaș, Dealul Armanului, la Barșon, etc. Cea mai mare împlinire a mea a fost când, după rugăminți insistente, am reușit să-l conving pe tatăl meu să mă trezească și pe mine când plecau la cosit. Ce mândră m-am simțit când am reușit să cosesc alături brazdă la brazdă! Îmi plăcea în mod deosebit perioada secerișului, cu mirosul holdei, cu pregătirea legătorilor pentru snopi, cu așezarea snopilor în clăițe și pe pari, cu carele încărcate cu snopii ce urmau a fi așezați în stoguri, cu pregătirile pentru treierat, cu duduitul batozei și forfota din prejma ei, dar mai ales cu serile în care ne jucam de-a ascunselea printre stoguri. Pe lângă treburile gospodărești, mama se ocupa de treburile casnice, între care torsul, croșetatul, cusutul. Iarna, cum stativele nu lipseau din casă, ajutam și eu la țesut; mama m-a învățat să fac țevi la sucală, să dau prin spată, s-o ajut la nividit, dându-i firele prin ițe, și să slobod teara la stative.

    Dan - Cristian Urzică: De mici am fost implicați în treburile gospodărești și la muncile câmpului. Ani la rând am tras la coasă alături de tata, și o făceam cu drag!

    DD: Să vorbim și despre educația primită în școală!

   Dorina–Melania Urzică: Educația școlară am început-o la grădinița din Subcetate și am continuat-o în localitatea natală până la terminarea liceului. Cred că perioada aceasta a fost cea mai minunată a vieții mele. Am început clasa întâi la vârsta de șase ani și îmi amintesc cu multă plăcere de doamna învățătoare Alexandrina Suciu, o persoană deosebită, calmă, cu o voce caldă și blândă, care a reușit să-mi deschidă ochii și mintea atunci când a fost momentul, făcându-ne să învățăm din plăcere.

Despre Liceul din Subcetate, din anii mei de școală, am numai cuvinte de laudă, deoarece am avut profesori excepționali, care ne-au insuflat dragoste de carte, ne-au învățat lucruri bune de pe urma cărora am avut doar de câștigat de-a lungul vieții.

    Dan - Cristian Urzică: Și eu am urmat cursurile școlii din localitatea natală, până la sfârșitul clasei a-X-a, unde am beneficiat de o educație excelentă, venită din partea unor cadre didactice cu un har aparte, începând cu doamna învățătoare Maria Popa și terminând cu fiecare profesor care ne-a călăuzit pașii prin toate disciplinele școlare.Tot în această perioadă am avut parte și de compania unor colegi de clasă deosebiți, ale căror povești de viață le-am citit cu mare drag în cărțile publicate de către dumneavoastră (Petru Cotfas, Laczko Cotfas Antoniu, Marius Morar).

Consider că primul an școlar a fost cel mai greu; locuiam pe Filpea și părinții erau nevoiți să mă ajute iarna să cobor sau să urc dealul troienit de zăpadă.

    DD: A urmat o perioadă de muncă, învățare și formare continuă și pentru tine, Dorina.

    Dorina–Melania Urzică: Adevărat. După absolvirea liceului, am avut șansa de a primi un loc de muncă, de profesor suplinitor la Grupul Școlar Industrial „Miron Cristea” din Subcetate, la catedra de geografie.

În toamna anului 1999, am început studiile la Facultatea de Drept, din București. Concomitent, am continuat atât munca, cât și studiile, îmbinându-le cu mare drag. Activitatea de cadru didactic am desfășurat-o cu multă răbdare, blândețe și înțelepciune, cu mult suflet și, mai ales, am încercat să mă ocup de toți elevii, indiferent de capacitatea lor de concentrare și de memorare.

Deși absolvisem recent același liceu unde am fost încadrată ca profesor suplinitor, chiar dacă eram o „copilă” între elevi și, în același timp, colegă de muncă cu foștii mei profesori, respectul și stima mea față de ei nu au dispărut ; mai degrabă, eram recunoscătoare pentru că mi-au vegheat acei frumoși ani, m-au călăuzit spre mai bine, mai frumos, mai drept. A fost o mare onoare pentru mine să pot sta alături de acești oameni deosebiți care mi-au îndrumat pașii, ca elevă și ca tânără profesoară. A fost o plăcere deosebită să profesez în acest domeniu, să trăiesc o perioadă care mi-a oferit o experiență foarte frumoasă, cred că cea mai frumoasă și care mi-a dat cele mai multe satisfacții, deoarece elevii, atât cei din ciclul gimnazial, liceal, profesional, cât și seral, erau interesați de carte, dornici de a dobândi noi cunoștințe, chiar în lipsa unor tehnici moderne de învățare precum internetul, telefoanele mobile; aveau mult bun simț, respect față de cadrele didactice. Chiar și în prezent ținem legătura și sunt fericită că foarte mulți dintre aceștia s-au realizat în viață. Am trăit permanent bucuria de a dărui la rândul meu ceea ce mi-a fost dăruit: blândețea, răbdarea, iubirea, curajul, cinstea, responsabilitatea și spiritul de dreptate.

Partea juridică m-a încântat în același timp, inclusiv perioadele de practică pe care le-am desfășurat în fiecare an de studiu la diverse instituții, cum ar fi: poliție, birouri notariale etc. Am absolvit Facultatea de Drept din București, în anul 2004, unde am avut parte de dascăli și colegi foarte buni. Licența am susținut-o la Universitatea „Transilvania” din Brașov, dar, datorită cheltuielilor mari care erau la oraș, dorința mea era să rămân acasă, alături de părinți, să îmi găsesc un loc de muncă în apropiere.

Astfel, în luna mai a anului 2005, m-am angajat la Centrul de Plasament Subcetate, ca instructor de educație extrașcolară, activitate pe care am desfășurat-o cu multă atenție, cu dăruire și responsabilitate, cu devotament și o atașare aparte față de de copiii de toate vârstele instituționalizați.

După absolvirea programului F601 – Contabilitate informatizată în specialitatea contabilitate informatizată cu o durată de 150 de ore, care s-a desfășurat în municipiul Miercurea-Ciuc, în speranța de a-mi lărgi orizonturile, de a găsi alte oportunități de dezvoltare, în primăvara anului 2007, m-am angajat la Fabrica de cherestea din Hodoșa, la compartimentul contabilitate.

    DD: Și, uite-așa, ai făcut trecerea de la activitatea educativă și instrucțională din învățământ la cea practică din fabrică.

    Dorina–Melania Urzică: A fost o perioadă, pot spune, interesantă, cu o activitate vastă, cu multe schimbări, dar, din păcate, datorită cheltuielilor acumulate de-a lungul anilor, societatea industrială a intrat mai întâi în insolvență și apoi în faliment, astfel că muncitorii au intrat în șomaj, chiar dacă din această fabrică au ieșit la pensie generații și generații de oameni, inclusiv tatăl meu.

Această experiență m-a maturizat foarte mult, am descoperit în mine resurse pe care nu știam că le am și am învățat să mă apropii de sufletul oamenilor. Contactul cu realitatea simplă a vieții, ascultarea poveștilor pline de emoție ale oamenilor simpli au avut o contribuție semnificativă la a clădi ceea ce sunt astăzi. Această experiență m-a ajutat să valorizez oamenii pentru ceea ce sunt ei, indiferent de pregătire, poziție sau funcție, să privesc dincolo de aparențe, m-a ajutat să valorizez munca la orice nivel și mi-a dat încrederea că pot supraviețui în orice condiții. După aceste experiențe, am câștigat foarte multă încredere în forțele proprii și m-am uitat cu alți ochi spre viitorul meu.

    DD : Foarte mulți dintre tinerii de astăzi sunt în situația de a schimba nu doar locul de muncă, ci chiar și domeniul de activitate în funcție de cerințele unei societăți mereu în schimbare.

    Dorina–Melania Urzică: Din primăvara anului 2014 sunt angajată la Consiliul Județean Harghita și pot afirma că acum a început într-o oarecare măsură greul vieții, depărtându-mă de casă, de frumusețea vieții patriarhale, dar viața ne supune la încercări cărora trebuie să le facem față și pe care să le răzbim.

Pe parcursul acestor ani, am absolvit programul de perfecționare Etică și integritate. Conflictul de interese și regimul incompatibilităților, organizat de Dast Systems S.R.L. și programul de inițiere/ perfecționare/ specializare pentru ocupația Specialist în domeniul SSM organizat de S.C. Protect Consulting S.R.L. cu sediul în localitatea Bacău, județul Bacău.

Din toate perioadele menționate, am rămas cu amintiri plăcute, demnă în fața tuturor situațiilor și mulțumesc lui Dumnezeu pentru oamenii dragi, locurile natale frumoase și tot ce mi-a oferit și dăruit viața până în prezent.

    DD: Totuși, satul natal ocupă un loc aparte în sufletul dvs…

    Dan - Cristian Urzică: Țin să menționez că destinul ne-a hărăzit doi părinți care merită tot respectul și aprecierea noastră, deoarece prin sacrificiul lor am reușit în viață. Ne sunt mereu alături, iar noi facem tot posibilul să se simtă mândri de copiii lor.

Ori de câte ori avem ocazia ne întâlnim cu drag în casa părintească și, cu toate că uneori timpul pare foarte scurt, clipele petrecute împreună cu părinții și sora sunt pline de bucurie și armonie.

    Dorina–Melania Urzică: Fiecare se gândește cu nostalgie la satul natal, dacă nu mai trăiește în el. Aceasta pentru că mediul în care ne naștem își pune în mod irevocabil pecetea asupra ființei noastre. De aceea, nimeni nu poate uita casa părintească, biserica, școala sau cimitirul satului, ulițele bătătorite în copilărie, câmpurile sau pădurile din apropiere. Totul trăiește în noi și va fi cu noi în veșnicie. De fapt, susțin cu ardoare ideea lui Lucian Blaga că „veșnicia s-a născut la sat”. Ți-e mai mare dragul să stai de vorbă cu bătrânii satului în care pare că se concentrează toată înțelepciunea venită din adâncuri de istorie. De la ei învățăm că înțelepciunea înseamnă să știi să trăiești frumos, în concordanță cu legile firii și ale lui Dumnezeu, să fii curajos în necazurile vieții.

Subcetate este locul copilăriei, adolescenței și tinereții mele, cu atâtea amintiri de neuitat. La Subcetate îmi sunt părinții, rudele și prietenii. „Acasă” suntem cu adevărat numai acolo unde ne-am născut și am copilărit.

    DD: Mă bucur pentru această plăcută întâlnire din nou „acasă”!

 Interviu publicat în cartea LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, vol. 5, 2018, pp. 299-313, autori: Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu