In honorem, Profesor LUCREȚIA CHECEC, n URZICĂ - Elogiu satului natal, SUBCETATE-MUREȘ

 Interviu publicat in :

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE (autori Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu), Editura Cezara Codruța Marica, Târgu-Mureș, 2014, pp. 25-54

Doina Dobreanu: E o bucurie să ne reîntâlnim la Subcetate, la casa dumneavoastră părintească din cătunul Între Pâraie… Locul acesta, în care ați copilărit și v-ați petrecut adolescența, în mijlocul naturii, este cu adevărat paradisiac, cu framătul pădurii și cu susurul pârâului în preajmă. Cum ați descrie universul satului din vremea copilăriei?

Lucreția Checec: Dragă Doina, propunerea ta este o mare provocare. Prin ceea ce faci doreşti ca obiceiurile şi tradiţiile acestor locuri să nu se piardă în negura vremurilor. Anii copilăriei îi port în minte şi în suflet oriunde aş fi, locurile natale, casa părintească sunt cu mine pretutindeni. Cât de frumos spunea în vol. I al convorbirilor la Subcetate domnul profesor Ioan Dobreanu: „Cei care am avut norocul să ne naştem în satele de munte, şi nu numai, ducem în suflet imaginea satului până la mormânt. Întreaga viaţă rămânem tot ţărani, în adâncul ființei noastre. Orizontul spaţial în care trăim copilăria ne modelează sufletele şi ne cultivă imaginaţia. Dacă fiecare copil, care zburdă la vârsta aceea a inocenţei prin maidanele sordide ale târgurilor, ori e strivit de aglomeraţia din marile metropole, ar petrece măcar o vreme înconjurat de zariştea satului, altfel i-ar fi modelat sufletul, ar fi mai bun şi ar avea o mai mare disponibilitate afectivă".

Aici, Între Pâraie, locul este minunat, freamătul codrului este la el acasă, pădurea, după cum vezi, este la o aruncătură de băţ, pârâul şerpuieşte prin ogradă. Dimineaţa te trezeşte ciripitul păsărilor şi răsăritul soarelui îşi aruncă razele pe geam fix în pat. Aşa erau dimineţile mele în copilărie: mă trezea ciripitul păsărilor şi razele soarelui care se oglindeau în geam. Când eram copil, în acest râu care trece prin ogradă făceam împreună cu copiii din vecini, vara, câte o răstoacă mare şi ne scăldam; ne jucam pe săturate duminica şi în zile de sărbătoare. Vara, dealurile acestea care se ridică de o parte şi de alta a văii erau pline de oameni, fie la prăşit, primăvara, fie la polog[1] vara, fie la secerat şi săpat de cartofi, toamna. Aceste dealuri, în vremea copilăriei mele, arătau ca nişte picturi în ulei, acoperite de holde, vara, şi de zăpadă, iarna. În serile de vară vuia valea de vacarmul animalelor și păsărilor flămânde, la venirea gospodarilor acasă, până primeau mâncarea. Iarna era minunat! Aceste coline acoperite de zăpadă erau numai bune pentru derdeluşuri şi pârtii de schi. Era un adevărat ritual cum frații mei îşi confecţionau schiurile: opăreau lemnul, un lemn bun adus de tata, apoi îl puneau la îndoit…. Săniuţele, schiurile şi patinele erau făcute acasă. De neuitat mi-au rămas sărbătorile de iarnă. Cu câteva săptămâni înainte, ne adunam copiii din vecini, de vârste apropiate, şi pregăteam colindele. Mi-amintesc cum fratele meu Dumitru îşi pregătea pluguşorul și steaua şi colinda împreună cu prietenii lui tot satul, toate neamurile, până Peste Mureş, spre bucuria lui tata. Mirosul cozonacilor proaspăt scoşi din cuptor se împrăştia pe toată valea. Fiecare casă avea cuptor în grădină; noi îl păstrăm şi acum. Sâmbăta, în aceste cuptoare se coceau pâine, plăcinte cu brânză, cozonaci cu mac şi, dacă mai rămânea loc, o prăjitură.

Ce vremuri! De poveste! Așa le percepeam eu la vârsta aceea nevinovată a copilăriei, vremuri bune, fiindcă oamenii nu cumpărau pâine, fiecare gospodar se îngrijea să samene grâul necesar pentru pâinea familiei timp de un an. Tata ducea cu căruţa grâul la moara din Remetea, unde îl transforma în făină pentru cozonaci, pentru pâine şi tărâţe pentru animale. Dar până să ajungă făina în saci era mult de lucru: arat, semănat, secerat. La fiecare casă erau toamna stoguri cu grâu, orz, secară şi ovăz. La treierat, din batoză curgea grâul direct în saci. Se muncea mult pentru a avea tot ce îţi trebuie, de la revărsatul zorilor până la lăsarea serii. Am reuşit să învăţ de la părinţi mei că a munci mult nu este un lucru greu, ci este un lucru firesc şi chiar plăcut.

DD: Casa părintească, cu toate amintirile ei, a rămas casă de vacanță…

LC: Casa părintească este casa în care am văzut lumina zilei, casa copilăriei şi adolescenţei mele! Dacă ne uităm sus la pridvor, scrie anul 1936, anul construcţiei, şi două nume: Dandu Ioana şi Ţăran Ioan, bunicii materni. Ei au construit casa. Mama spunea că bunicul Ioan Țăran împreună cu un meşter din Ditrău au ridicat această casă într-o săptămână.

Casa este făcută din bârne, cum se făceau mai toate casele de munte în vremea aceea. Lemnul fusese coborât din muntele Bătrâna, vechi la acea vreme de 100 de ani. Dacă pui mâna pe peretele exterior, bârnele sunt tari ca piatra, înnegrite de vreme, dar nu necesită nici o schimbare; am înlocuit doar acoperişul. În acele vremuri, casa era printre cele mai frumoase din sat. Fiind aşezată în pantă, are două nivele: partea de jos, bucătăria (5/5 m), sus 2 camere spaţioase (6/5 m şi 6/6 m) şi o cămară. Un farmec aparte au târnaţul şi veranda cu ornamente realizate manual. În camera de la vale, cum îi spuneam noi, mama păstra cu sfinţenie ţesăturile, cămăşile ornamentate și cusute cu mâna, zestrea pregătită împreună cu bunica și hainele de mândrit [2]. Aici este şi mobila pe care mama a primit-o ca zestre când s-a căsătorit, în 1944. Mobila fusese comandată de bunici la Ditrău și realizată după un model ales de mama dintre cele pe care le executa meşterul tâmplar: două dulapuri de haine, două paturi, două noptiere, o masă şi patru scaune, toate vopsite crem cu câte o dungă discretă neagră. Sunt păstrate de zici că sunt făcute în urmă cu 2-3 ani, mai puţin scaunele, care nu mai sunt. Casele de munte erau şi în acele vremuri solide şi deosebit de primitoare. Păstrăm cu sfințenie casa aceasta cu pridvor şi târnaţ în amintirea părinților şi a bunicilor noştri. Universul casei părinteşti a fost şi va rămâne pentru mine un loc binecuvântat de Dumnezeu.

DD: Cine au fost bunicii și părinții dumneavoastră și ce credeți că le datorați lor, din punct de vedere genetic și educativ? Ce a însemnat să trăiți într-o familie frumoasă, cu părinți iubitori, jertfelnici și destoinici, care au transmis pruncilor, prin propriul exemplu, omenia, respectul pentru muncă, codul etic și moral în spiritul tradiției, ca și dragostea pentru învățătură?

LC: Eram mică când, din nefericire, bunicii au plecat dintre noi. Mi-i închipui ca fiind oameni aspri de la munte, care au învăţat să înfrunte cu demnitate greutăţile timpurilor. Omenia, respectul pentru muncă, moralitatea, dragostea pentru învăţătură le-am primit de la părinţii mei, iar ei, la rândul lor, le-au moștenit, desigur, de la părinţii lor. Bunica maternă, Ioana Dobrean, s-a născut pe Şăştină și provenea dintr-o familie înstărită, fiind soră cu Mitru Lungului. Bunicul din partea mamei, Dumitru Dandu, s-a născut aici, Între Pâraie. În această ogradă a fost casa veche, bucătăria şi grajdul vechi. Grajdul, construit din bârne rotunde, şi bucătăria le-am apucat şi eu. Păstrăm şi astăzi din vechiul mobilier din casa străbunicilor o masă şi un canapeu, vopsite vişiniu. Din păcate, bunicul a fost răpit de o aprindere de plămâni la vârsta de 24 de ani, când mama avea 2 ani. Mama a fost crescută de Ioan Ţăran, care venea din Padină, un cătun din comuna învecinată Gălăuțaș, și care a fost un tată și un bunic bun. Bunicul Ioan Țăran știa de la tatăl său toate plantele după nume şi la ce folosesc, atât pentru om, cât şi pentru animale. El povestea cu multă mândrie cum în armată a fost selectat pentru a face parte din "Regimentul de gardă " al Reginei Maria. Cunoscând-o personal, povestea cu mult respect despre Regină: o femeie foarte inteligentă, frumoasă, bună şi milostivă.

DD: Tinerii erau recrutați în Garda Regală în funcție de anumite criterii, între care, obligatoriu, înălțimea. Și unul din frații mamei făcuse armata în Garda Regală. Un alt unchi își amintea cu regret că fusese și el ales pentru început, dar i-au lipsit doi centimetri, deși avea niște clase de gimnaziu făcute la Gheorgheni, era frumos și sănătos. Părinții dumneavoastră?

LC: Tatăl meu, Petru Urzică, s-a născut în centrul comunei Subcetate, pe Podirei, într-o familie frumoasă, având încă un frate, Nuţu, şi trei surori: Anuţa, Mariţa şi Lucreţia. Pe toţi i-am cunoscut, oameni de toată ispravă, și mi-au fost tare dragi; acum nu mai sunt decât în sufletele noastre! Mama povestea cu mare drag despre bunicii Din Deal, ca fiind oameni de omenie. Bunicul fusese un om foarte frumos: blond, cu faţa rotundă şi roşu în obraji. De aceea, oamenii îi spuneau „Boţuc de aur" și Boțu a rămas numele urmașilor săi. Tata, de exemplu, era „Petrea Boţului", iar mama era „Iulia Petrii Boţului". Părinţilor noştri le datorăm formarea noastră ca oameni. Comportamentul l-am văzut la părinţii noştri, caractere puternice şi echilibrate, oameni de omenie, care trudeau de dimineaţa până seara. Tata era prins între muncile câmpului și munca la fabrica din Hodoșa, la încărcat de vagoane, parcurgând zilnic pe jos vreo 10 km până fabrică, dus-întors. Vara, când venea din schimbul trei, mergea direct la coasă; se odihnea puţin la prânz, când era cald. Mama avea de îndeplinit treburile gospodăriei: îngrijirea animalelor, pregătirea mâncării pentru familie, plus munca la câmp. Au fost oameni foarte puternici, atât fizic, cât şi psihic. Asemenea părinţi nu-ţi puteau transmite decât multă încredere în tine și în forțele tale, convingerea că nu se poate trăi fără muncă. Nu cred că avem cum să ne răsplătim părinţii pentru tot ce au făcut ei pentru noi, să întoarcem dragostea şi binele, decât într-un procent foarte mic.

Tata avea 7 clase primare, a învăţat foarte bine, dar a rămas „robul pământului", aşa cum spunea el, fiindcă părinții lui au hotărât să rămână în gospodărie! Calcula mintal foarte repede și povestea extraordinar de frumos, scria scrisorile vecinilor care aveau copii în armată. La vârsta de 23 de ani, în 1942, tata era pe front în linia întâi, la Cotul Donului. A scăpat ca prin minune, norocul lui fiind acela de a fi căzut rănit înainte ca armata română să fie încercuită. Altfel, povestea noastră nu ar mai fi existat! A fost internat în spital la Debreţin, unde doctorii i-au spus că va trebui să-i amputeze mâna dreaptă, deja infectată, consecință a exploziei unei grenade lângă el. În cele din urmă i-au amputat doar degetul arătător de la mâna dreaptă. Numeroasele cicatrice de pe picioare completau amintirile sale de pe front! Păstrăm poza pe care și-o făcuse în faţa spitalului, la externare. Deși arăta foarte slab, spunea că se refăcuse bine în spital, fiindcă la internare avea doar 38 kg. Spunea tata că l-a salvat mierea pe care o primea în fiecare zi la masă. Pe spatele pozei este scris: „Debreţin, 15.10.1942, Amintire: în viaţa mea am avut şi eu parte de a fi în spital. Păstrează, scumpă, această fotografie! Cu drag...” Semnată, fotografia fusese dăruită mamei noastre.

Nunta părinților Petru și Iulia Urzică - 1944

Eu, împreună cu cei trei fraţi ai mei, Horea (n.1945), Nicu (n.1947) şi Mitru (1949-2010), născuţi în zona aceasta de munte, nu am fi reuşit fără sprijinul părinţilor. Ei au fost cei care au luptat ca să ne asigure un viitor mai bun! Tata (1919- 1991) ne-a spus de când eram mici că dacă o să ne placă să învățăm, el ne va ajuta să ne îndeplinim idealurile. Mama (1923- 2010) a fost o femeie foarte echilibrată. Ea a fost cea care ne-a pus fiecăruia creionul în mână, ne-a învăţat primele rugăciuni către Dumnezeu şi Maica Domnului, spunându-ne mereu: „Credinţa în Dumnezeu să nu vă părăsească niciodată!". 

Îmi amintesc cu câtă răbdare stătea lângă mine, când eram în clasa întâi, până îmi scriam temele, să nu schimb peniţa din dreapta în stânga, fiindcă doamna învățătoare Lucreţia Stan îmi spusese că nu este voie să scriu cu mâna stângă, deși eram stângace. Mama avea patru clase primare, învăţător avându-l pe domnul Andrei Cotfas, despre care vorbea cu mare admiraţie şi respect. Mama, un copil cu părul bălai și cu ochi albaştri ca cerul, fusese preferata învățătorului fiindcă învăţa bine și scria frumos. Mamei îi erau foarte dragi cărţile. Cultul şi respectul faţă de carte îl datorez părinţilor mei! Mama a fost cea care din clasa întâi, când am primit abecedarul şi aritmetica, mi-a spus că aceste cărţi trebuie păstrate toată viaţa... Le păstrez şi acum! „Cărţile sunt ca Biblia, trebuiesc preţuite şi respectate învăţând”, spunea mama. La fiecare început de an înveleam cărţile şi caietele, pentru a le proteja, cu coală albastră şi puneam pe fiecare etichetă albă pe care scriam frumos numele, titlul cărtii sau destinaţia caietelor. Păstram cărțile pe o măsuţă specială, păstrată de mama cu cărțile pe ea și după plecarea mea la facultate, pentru a-și mângâia dorul. Oare mai sunt părinții preocupați a-și educa copilul din clasa întâi în spiritul iubirii faţă de carte din moment ce îi oferă telefon scump și tabletă?

Cărțile și caietele fraților mei, mica noastră bibliotecă cu cărți de citit erau păstrate în camera cu hainele de sărbătoare. Nepoatele Cristina şi Gina spun acuma că se tot întrebau când erau mici ce ascunde, oare, bunica în acea cameră încuiată… vreo comoară? Comoara erau cărţile şi caietele noastre, de care bunica avea atâta grijă! Când îi venea rândul să meargă cu vacile la păscut, mai ales în zilele de sărbătoare, de multe ori lua câte o carte de limba română a fraţilor mei mai mari şi citea. Avea preferință pentru Ion Creangă şi Mihai Eminescu. Ştia multe poezii pe de rost. În ultimul concediu petrecut împreună Între Pâraie, cu toate că era bolnavă, ne-a recitat, în pridvor, din Eminescu. Băiatul nostru era foarte atașat de bunica, fiindcă, după moartea tatălui meu, stătea iarna, de obicei, la noi. Într-o iarnă, la Bistriţa, mama l-a învăţat pe Virgil să citească din „Biblia pentru copii”. Oamenii din vremea copilăriei mele aveau un adevărat cult pentru carte și un deosebit respect faţă de oamenii cu carte. Auzeam povestindu-se de sacrificiile părinților și ale copiilor pentru înățătură. Mergeau la liceu la Gheorgeni pe jos, peste dealuri, cu ceva mâncare în trăistuţă, fiindcă nu aveau bani de tren. Așa au plecat din Călnaci Nuţu Dandu, ajuns inginer constructor şi prof. universitar la Iaşi, Alexandru Rusu, colonel, funcționar în minister. Ce mă minuna pe mine era că oameni cu foarte puţină carte ne încurajau să învăţăm, să mergem mai departe, să cunoaştem lumea, lumea de dincolo munţi...

DD: Ați fost mezina familiei, având trei frați mai mari, de a căror protecție v-ați bucurat, desigur. Ați urmat școli și, în funcție de meseria îmbrățișată, v-ați răsfirat în lume, așa cum s-a întâmplat și cu prietenii din copilărie, copiii vecinilor din acea parte a satului. Pe rând, părinții au plecat „să se odihnească”. A rămas locul acela pustiu… Și, totuși, frânturi de concediu le petreceți împreună cu familia aici, în casa Dintre Pâraie, însuflețind o vreme locul cu amintirile dumneavoastră. Care vă sunt cele mai dragi pe care le povestiți fiului dumneavoastră?

LC: Da, eu am fost mezina familiei, având trei fraţi mai mari: Horia (n.1945), Nicolae (n.1947) şi Dumitru (1949-2010), de a căror protecţie m-am bucurat din plin şi de care mă leagă multe amintiri. Cele mai dragi amintiri povestite fiului meu Virgil-Ioan? Îmi este greu să aleg, dar adesea îi povestesc despre fraţii mei! De la Mitru am învăţat tabla înmulţirii, aşa încât o știam când am mers la şcoală în clasa întâi. De la Nicu am prins dragostea de a desena şi a scrie, căci el desena şi scria foarte frumos. Horia mi-a transmis ambiţia şi perseverenţa de a face bine lucrurile.

La Școala din Călnaci, cu învățătoarea Lucreția Stan

    Când eram în clasa a patra, Horia era deja student. Pe fundul geamantanului cu care venea de la Cluj în vacanță, sub haine, era întotdeauna ciocolată amăruie pentru surioara lui care-l aştepta acasă! Atunci am mâncat pentru prima dată ciocolată! Îmi amintesc cu cât drag şi spor adunam cu mama de pe coastă căpşune care urmau a fi duse de tata la Topliţa, unde Horia, venit de la Cluj, era în cantonament, în stațiunea „Bradul”. Horia fusese înfiat când avea 5 ani de un unchi de-al nostru mai înstărit, Mitru Lungului, care nu avea copii. Deși el învăţa foarte bine la şcoală, când a terminat clasa a șaptea şi trebuia să meargă la liceu la Topliţa, unchiul nu a fost de acord, fiindcă el vroia să-l ţină în gospodărie. Tata nici nu a vrut să audă, a vândut un viţel şi cu banii primiţi a plecat la Topliţa împreună cu Horia, au cumpărat tot ce trebuia pentru şcoală: cărţi, caiete, uniformă etc. „Băiatul trebuie să meargă mai departe la şcoală”, spunea tata. Îmi amintesc cât de bucuros venea tata de la şedinţele cu părinţii, fiindcă îl felicitau toţi profesorii, Horia fiind un elev eminent! Atunci, visam şi eu să ajung pe urmele fatelui meu, să-mi pot bucura părinţii! Horia a urmat Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport „Victor Babeş” din Cluj cu bursă republicană, pentru rezultatele deosebite pe care le avea la schi. A ţinut trei ani cupa la Cluj, cât timp a fost student. După terminarea facultăţii s-a întors în satul natal ca profesor de sport, pentru a nu-l lăsa pe unchiul singur la bătrâneţe, chiar dacă pentru şcoală nu l-a ajutat cu nimic! Doina, o să citez ce ai scris tu despre Horia în frumoasa şi emoţionanta ta carte „Surâsul amintirilor": „Lucreţia a devenit profesoară de matematică la Bistriţa, iar Horia s-a întors în satul natal ca profesor de sport. Horia şi-a îndemnat elevii spre performanţă, prin propiul exemplu, diplomele şi cupele câştigate de profesor şi de elevii săi fiind astăzi mărturie. Mai mult decât atât, a învăţat zeci de generaţii de elevi să-şi preţuiască în primul rând sănătatea, să şi-o întărească, prin cultivarea diferitelor sporturi: schi, fotbal, volei, sanie, oină, baschet, patinaj..." Mă întreb: oare câţi profesori de sport cultivă în rândul elevilor atâtea tipuri de sport şi toate la nivel înalt, de performanţă la nivel naţional?

    Fratele meu, Nicu, a urmat liceul la Subcetate, Școala tehnică silvică la Câmpulung Moldovenesc, după care a lucrat ca tehnician silvic la Ocolul Silvic Sovata și la Ocolul Silvic Praid până la pensionare. Fratele Mitru a urmat şcoala profesională la Târgu Mureş, apoi a lucrat ca lăcătuş mecanic la Uzina „Prodcomplex„ din oraș până în 1990... Din 2002 a plecat în Spania la fiica lui, Gina, unde a lucrat până în 2010... Fiind cea mai mică, am fost ocrotită de frați cu multă iubire și responsabilitate. Ei, cum să nu ştie copilul meu asemenea poveşti!?

DD: Cum trăiați Între Pâraie cele patru anotimpuri?

LC: Stoluri-stoluri de rândunele prevesteau venirea primăverii… Unele îşi făceau cuiburi chiar la streaşina casei. Natura prindea viaţă. Fluturii multicolori zburau din floare în floare, câmpul era presărat cu flori de primăvară, ograda era galbenă, acoperita de un covor imens de păpădii. Parcă şi acum aud zumzetul insectelor de tot felul, ciripitul păsărilor. Totul era ca o frumoasă simfonie! Cel mai mult îmi plăcea când înfloreau pomii: cireşii, merii, perii, prunii... Sunt imagini de neuitat! Aici, un pic mai sus, unde a fost casa bunicilor, era plin de meri, peri şi pruni altoiți, puşi de bunici. Ce minunat era în zilele de Paşte, când ne adunam toţi copiii din vecini şi ne dădeam cu scrînciobul! 

Primăvara, încă din luna martie, începea aratul. Mergeam și eu împreună cu părinţii, eram pogănici. Acolo, pe câmp, privighetorile, ciocârliile cântau pe întrecute, în pădure cucii nu se lăsau nici ei mai prejos. Legat de primăvară, am o amintire frumoasă care trebuie să ţi-o spun! Eram în clasa a 5-a la şcoala din Centrul comunei. La ora de matematică, domnul prof. Ştefan Popa a propus o problemă de judecată și a promis nota zece celui care o va rezolva primul. Eu eram un copil foarte timid, nici acum nu sunt departe, dar mi-am învins timiditatea, am ridicat mâna, am dat răspunsul corect şi am primit nota 10 în catalog. Domnul prof. a mai lansat o problemă de nota 10. Am fost prima care am ridicat mâna, am rezolvat-o corect la tablă și am mai primit un 10 în catalog. Doi de zece în aceeaşi oră! Domnul profesor mi-a spus: „Eşti foarte puternică!" Cred că a ţinut cont şi de fizicul meu, fiindcă eram bine dezvoltată. Ei, cu câtă bucurie și nerăbdare m-am întors eu acasă, pe Călnaci! Mi-am lăsat ghiozdanul şi m-am dus la părinţi care erau la Buţarca, la 2 km. de casă, parcurgând vreo 10 km. în total în ziua aceea, pentru a le da marea veste: doi de zece la matematică în aceeaşi zi! Nu era uşor să obţii nota zece la acest profesor foarte exigent! Acea întâmplare m-a făcut să-mi înving timiditatea şi, desigur, și să-mi cultiv dragostea pentru matematică.

Vara, munca de bază era cositul și uscarea ierbii, hrana principală pentru vite pe timp de iarnă. Toate dealurile erau pline de cosaşi, între care și tata cu fraţii mei. Mama era ocupată cu mâncarea și treburile din gospodărie, iar eu plecam de dimineaţa cu vacile la păscut, apoi, de la prânz până seara, la polog[3]. Duminica şi în zilele de sărbătoare mă întâlneam cu prietenii mei din acea vreme a copilăriei: Iulia Mureşan, fraţii Doina, Lia şi Doru Gheţie... Ne jucam cu mingea, de-a v-aţi ascunselea, de-a şcoala, ne scăldam în pârâu… Într-o zi de vară, când aveam proba scrisă de limba și literatura română la examenul de bacalaureat, i-am creat mari emoţii fratelui meu Horia, care era deja profesor și mă aștepta la școală. Era disperat vâzând că nu mai sosesc la școală și nici nu avea cum să ia legătura cu mine. Cu toate că am plecat de acasă cu o jumătate de oră întârziere, fiindcă ceasul rămăsese în urmă, am ajuns în sală la ora 9 fix, când trebuia să înceapă proba. Eu eram şefă de promoţie şi dintr-o întâmplare stupidă era să-mi pierd bacalaureatul! Am luat bacalaureatul cu media 9,66!

Toamna, în zilele cu cer senin, nopţile erau răcoroase, cu brumă. Culorile toamnei ofereau Între Pâraie un peisaj de poveste, galbenul în diversele nuanțe, de la auriu la ruginiu, contrasta cu verdele pădurii de brad. Părinţii se ocupau cu seceratul şi săpatul cartofilor, munci la care ajutam şi eu. Mie îmi plăcea să culeg merele din grădină. Cel mai semeţ măr era plin cu mere galbene mari, foarte dulci. Te făceai galben pe la gură când le mâncai.

Iarna era şcoala, săniuşul, sărbătorile de iarnă deosebite, cu pregătitul pluguşorului, mersul la colindat cu prietenii din vecini. Pe atunci vecinii se colindau între ei de răsuna valea. Tata era omul de bază la colindat, avea o voce minunată, vecinii spuneau că fără Petrea Boţului colindele și colindatul nu au același farmec! În fiecare iarnă aveam în casă stative, mama ţesea pânzeturi, covoare, preşuri... Pe mine şi pe Mitru, cei mai mici, ne punea să-i facem ţevi la sucală şi să depănăm sculele de bumbac de pe vârtelniţă.

După cum vezi, Doina, aici, Între Păraie, cele patru anotimpuri se trăiau la intensitate maximă!

DD: Ați intrat cu succes la facultatea de matematică. Cum ați reușit să vă pregătiți corespunzător pentru admitere, în condițiile în care timp de 8 ani ați parcurs pe jos zilnic câțiva kilometri până la școală și seara v-ați pregătit lecțiile de la lumina lămpii cu petrol, în cătunul Dintre Pâraie?

LC: În clasele 5-12, zilnic parcurgeam 8 km până la şcoală și înapoi. Când era timp frumos, era o plăcere, fiindcă mergeam şi mă întorceam de la şcoală cu colegii, povesteam; mai greu era când era frig şi noroi! Am realizat că ar fi mai uşor dacă aş locui mai aproape de şcoală în clasa a 8-a, când am stat cam o lună la fratele meu Horia. Eram aproape de şcoală, reuşeam să-mi fac lecţiile foarte repede şi notele luate de mine în acel timp au fost numai de zece. În toţi anii de şcoală eu m-am pregătit la toate materiile, din respect pentru profesori; nu concepeam să merg la şcoală nepregătită. Să ne gândim că la domnul prof. Aurel Roman lecţia de zi era toată cartea! Ce lecţii frumoase de biologie şi de geografie făcea! La lucrările scrise de multe ori am luat zece cu felicitări! Să-ţi spun programul meu din liceu. Ajungeam de la şcoală în jurul orei 15, mâncam, apoi, fără pauză, îmi făceam temele, îmi învăţam repede lecţiile, spre norocul meu că eram atentă la ore şi reţineam mult din clasă. Seara nu rezistam mult pentru că mă trezeam la ora 5 dimineaţa, când îmi repetam în gând lecţiile și când, spre uimirea mea, îmi dădeam seama că totul îmi era foarte clar! Mă pregăteam pentru şcoală și la ora șapte fără un sfert plecam de acasă.

În vacanţa de vară, de regulă dimineaţa, mergeam cu vacile la păscut, la Buţarca, la 2 km. de casă. Era un loc foarte frumos, cu superbe priveliști întinse de jur-împrejur spre munţii Giugeului, muntii Gurghiului, biserica cu două turnuri din Ditrău... Mereu aveam cu mine o trăistuţă cu cărţi de citit, fie din cele rămase de la fraţii mei, fie împrumutate de la biblioteca şcolii, de care se ocupa doamna prof. Maria Cotfas, profesoară de istorie, sau de la biblioteca de la Căminul Cultural, bibliotecară fiind Viorica Diţu. În vacanţa de vară dintre clasele 11-12 am schimbat programul, am făcut toată vara numai matematică, am repetat materia claselor 9-11, plus probleme suplimentare pentru admitere în învăţământul superior. La concursul de admitere, la examenul oral de analiză matematică, mi-a venit o problemă care se dăduse cu doi ani înainte, la Cluj, la proba scrisă. Eu o rezolvasem pe câmp; ştiam şi rezultatele la care trebuia să ajung! Aşa că, dragă Doina, pregătirea suplimentară mi-am făcut-o în aer liber! A fost frumos! Dar reuşita admiterii la facultate o datorez muncii asidue depuse în cei 12 ani de şcoală.

Cum am reuşit să-mi pregătesc lecţiile la lumina lămpii de petrol? Cred că foarte bine, dacă la sfârșitul liceului am fost şefă de promoţie şi dacă am intrat cu succes la facultate! Aveam lămpi destul de bune, nr. 11, iar lampa de masă vedea ca o veioză. Nu aveam curent electric pentru că nu locuiam în vatra satului. Din această pricină au plecat şi vecinii de lângă noi… După cum vezi, a rămas numai casa noastră aici, Între Pâraie…

DD: Ce datorați școlii din Subcetate?

LC: Pe toţi profesorii mei din Subcetate îi port în suflet şi le port tot respectul pentru ceea ce am învăţat de la dumnealor. Toţi îşi făceau treaba cu multă seriozitate şi competenţă. Domnului profesor Ştefan Popa, cu care am studiat matematica în clasele V-XII și pe care l-am avut diriginte în clasele de liceu, îi port recunoştinţă pentru formarea mea ca matematician. Acurateţea şi claritatea explicațiilor dumnealui m-au ajutat să descopăr tainele şi frumuseţea matematicii. Pe domnul profesor Gheorghe Cotfas, care ne-a predat impecabil fizica în clasele X-XII, îl vedeam ca pe un universitar de excepţie. A rămas profesor în satul natal să pregătească copiii consătenilor și pentru aceasta merită multe, multe mulţumiri! Cu câţiva ani în urmă, când am stat de vorbă cu domnia sa, cu toate că era ieşit la pensie, preda la şcoală şi pregătea copii pentru examene, cum face şi astăzi. Era plin de energie şi de voie bună, la fel ca în urmă cu 39 de ani! Seriozitatea, zâmbetul şi blândeţea doamnei profesoare Sofia Cutlac ne făceau frumoase orele de limba rusă. Îmi amintesc de îndemnul domniei sale, la sfârșit de liceu, când i-am spus că voi urma Institutul de matematică de 3 ani: „În niciun caz, nu coborî ştacheta, du-te la Universitate, la 4 ani, o să ai o repartiţie mult mai bună!” Pentru un copil de la ţară, în vremea aceea conta foarte mult un sfat bun! Îmi amintesc cu drag de orele frumoase de gramatică şi literatură, ţinute în anii de gimnaziu de doamna profesoară Georgeta Anghel (Dobreanu), de prelegerile de literatură română ale domnului profesor Valer Vodă, în primele clase de liceu, de frumoasele ore de istorie ale profesorilor Petrică şi Maria Cotfas, de orele de biologie şi geografie, de înaltă ţinută, ale domnului prof. Aurel Roman, de provocările domnului profesor Emil Diţu la rezolvări de probleme din „Gazeta matematică”, de orele relaxante de muzică ale domnului prof. Carol Stoica... Vă mulțumesc, domnilor profesori!

La absolvirea liceului

DD: De curând ați avut la Subcetate întâlnirea de 40 de ani de la absolvirea liceului...

LC: A fost o zi specială, o zi plină de emoții și amintiri! Încă de mic copil priveam cu admirație clădirea impunătoare a liceului și-mi doream să fiu unul dintre elevii săi... Aici am învățat să iubesc și să respect. Aici mi-au crescut aripile. De aici mi-am luat zborul spre viață. De-a lungul anilor care au trecut am învățat că viața nu suntem noi, nici timpul care trece. Viața este formată din ceea ce ne înconjoară și, în primul rând, din cei cu care ne întâlnim. De aceea este bine ca, din când în când, să poposim acolo de unde am plecat pentru a ne reîntâlni, a depăna amintiri, a ne reaminti întâmplări mai plăcute sau mai puțin plăcute prin care am trecut, pentru a bea o picătură din apa vieții veșnice... O zi specială, o zi plină de emoții și amintiri a fost ziua de 7.06.2014, când o parte din absolvenții Liceului Real din Subcetate-Mureș, promoția 1973-1974, ne-am văzut după 30, unii chiar după 40 de ani, în fața școlii noastre. Spun școala noastră, pentru că această școală este locul ce ne-a adăpostit timp de 8 ani grijile și necazurile adolescenței, micile intrigi ale tinereții, perioada marilor căutări, dar și a marilor aspirații. Liceul nostru a fost și este o școală foarte bună, cu generații de dascăli celebri și generații de elevii foarte buni, care continuă să aibă ceva de spus acolo unde viața i-a așezat. Ora de dirigenție, condusă de domnul diriginte Ștefan Popa, cu multe emoții, a fost o trecere în revistă a realizărilor noastre și a întoarcerii în timp cu cele mai frumoase amintiri. Ne-am amintit cu drag de foștii noștri dascăli care ne-au învățat și ne-au pregătit pentru viață. Întâlnirea noastră s-a încheiat mult după asfințirea soarelui, când am spus că vom continua povestea... peste 1 an.

DD: Ce însemnătate au avut anii de facultate pentru devenirea dumneavoastră?

LC: Studiile universitare îţi oferă o deschidere spre altă lume: lumea academică. Am terminat Facultatea de Matematică şi Informatică din Braşov, promoţia 1978. Este o întreagă poveste cum am ajuns la Braşov. În clasa a 12-a, aveam două obţiuni pentru admiterea la facultate: Facultatea de Matematică sau Facultatea de Silvicultură. Braşovul era singurul centru din ţară unde se studia sivicultura! De ce silvicultura? Pentru că tata şi-a dorit foarte mult ca unul din cei trei băieţi, în speţă Horia, să devină inginer silvic. Cum asta nu s-a întâmplat, am hotărât să-i îndeplinesc eu dorinţa! Pentru admiterea la silvicultură se cerea o parte din matematică, fără analiza matematică, care mie, ce-i drept, îmi plăcea cel mai mult, şi biologia generală de clasa a 12-a, pe care am pregătit-o foarte bine pentru bacalaureat. Nici nu se putea altfel cu dl. prof. Aurel Roman. După bacalaureat, am mers împreună cu Horia la Braşov, ca să mă înscriu la Facultatea de Silvicultură. Acolo am avut o surpriză: pentru neîncorporabili (fete şi băieţi care nu făceau armata) erau numai 19 locuri și erau deja înscrişi vreo 300. Horia mi-a explicat că este foarte riscant să mă confrunt cu o aşa concurenţă, având în vedere că eu veneam de la ţară și că m-am pregătit singură, fără meditaţii. În atare condiţii de risc, mi-am depus dosarul la Facultatea de Matematică şi Informatică, unde erau 4 candidați pe loc. Mă bucur că am făcut această alegere. Dacă ar fi să o iau de la capăt, cred că aş merge pe acelaşi drum. Trebuie să-i mulţumesc lui Horia pentru sfatul dat atunci. El mi-a explicat că silvicultura este o meserie mai mult pentru băieţi... Desigur, spunea un mare adevăr, pe care eu atunci nu-l conştientizam. Când au aflat de reuşită, mama a început să plângă, gândindu-se că vor rămâne singuri, dar tata a consolat-o, spunându-i că reuşita mea este o mare mândrie pentru ei.

Anii studenţiei au fost pentru mine cei mai frumoşi! Facultatea m-a învăţat să-mi organiuez inteligent învăţarea pentru reuşită, după cum spunea și Pavel Mureşan, un eminent elev al Liceului din Subcetate: „Învăţarea este o componentă esenţială a existenţei noastre care ne urmăreşte toată viaţa şi de ea depinde calitatea vieţii noastre de la salariu până la sănătatea mintală şi durata vieţii. Cei ce învaţă până la adânci bătrâneţe, cercetările arată că trăiesc semnificativ mai mult şi că îşi păstrează mintea şi memoria clare." La facultate am avut profesori foarte buni, pasionaţi de matematică, cu ajutorul cărora am descoperit câmpurile abstracte şi de fineţe ale matematicii. Am avut parte de colegi deosebiţi, cu care mergeam la teatru, la filarmonică, la film, la concertele de orgă de la Biserica Neagră. Facultatea te şlefuieşte, îţi deschide noi orizonturi. Pentru mine a fost un factor esenţial în devenirea mea ulterioară.

DD:  Apoi ați construit o carieră frumoasă la Colegiul Național „Liviu Rebreanu” din Bistrița, ca profesor de matematică… Sunteți profesor cu gradul didactic I, membru al Societății de Științe Matematice din România, colaborator la numeroase lucrări de specialitate. Vorbiți-ne despre bucuriile care vi le-a adus activitatea didactică împlinită cu profesionalism și dăruire timp de câteva decenii.

LC: Consider că una dintre cele mai nobile meserii este cea de DASCĂL. În această misiune, rolul principal îl ocupă vocaţia, dăruirea totală şi dragostea faţă de elevi. Un dascăl trebuie să-i înveţe pe elevi nu numai să descopere realitatea înconjurătoare, ci mai ales să înţeleagă, să discearnă şi să decidă în cunoştinţă de cauză, precum şi să iubească, să aprecieze, să respecte. Secretul bucuriei de dascăl este dat de darul de a convinge, de a împărtăşi, de a se adresa inimii, nu numai minţii. Dascălul, care se apropie de elevii săi cu iubire şi cu simţul dreptăţii, care îi ascultă cu bună voinţă, care glumeşte cu ei, care caută să-i ajute și să le insufle sentimente morale, este cel a cărui autoritate, amintire rezistă în timp. Acestea au fost convingerile după care m-am ghidat întreaga mea carieră timp de 35 de ani. Am încercat să predau ştiinţa matematicii în aşa fel încât să fie înţeleasă, să fie atrăgătoare şi să o fac iubită de elevi. În toamna anului 1978 am ajuns prin repartiţie guvernamentală (naţională) să predau în acest Liceul „Liviu Rebreanu” din Bistrița, ca dascăl de matematică, plină de emoţiile unui nou început. Clădirea liceului este un edificiu impresionant, construit între anii 1908-1910 şi inaugurată în anul 1911, în urmă cu mai bine de un secol. În această clădire a funcționat mai întâi Gimnaziului Evanghelic C.A. În 2011 am sărbătorit 100 de ani de activitate a acestei instituții școlare devenite în timp Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu". Profesionalismul, exigenţa şi unitatea colectivului de cadre didactice întâlnit aici mi-au risipit repede emoţiile începutului, m-au motivat, ajutându-mă să mă dezvolt, atât pe plan profesional, cât şi spiritual, reuşind astfel să contribui în mod activ la realizările acestui liceu. În acest liceu am învăţat că performanţele se obţin prin efort şi perseverenţă, iar exigenţa devine o mângâiere pentru cei care ţintesc piscurile devenirii. Activitatea didactică mi-a adus foarte multe bucurii prin realizările elevilor mei.

Am convingerea unei reuşite, confirmată, o dată cu trecerea anilor, de numărul mare al elevilor care mă caută, îmi mulțumesc şi-mi vorbesc cu recunoştinţa de a mă fi avut dascăl. Citez din însemnările fostei eleve Raluca-Ancuţa Suciu, promoţia 2010, studentă la "Jacobs University" Bremen, Germania: „Pentru mine, această şcoală a însemnat nu doar o pregătire academică de valoare, dar şi una socială; a însemnat ocazia de a cunoaşte oameni minunaţi la care mă întorc întotdeauna cu drag şi totodată bucuria de a lucra alături de elevi de valoare şi prieteni adevăraţi.”

DD: Lăsând modestia la o parte, concretizați câteva din cele mai importante realizări profesionale ale dumneavoastră.

LC: Activitatea didactică mi-a adus foarte multe bucurii şi satisfacţii profesionale prin realizările elevilor mei, precum şi prin posibilitatea de a lucra împreună cu colegi din Bistriţa sau din Bucureşti pentru a elabora culegeri de probleme care să vină în sprijinul elevilor în vederea pregătirii pentru performanţă şi pentru examenele de capacitate şi bacalaureat. Sunt coautor, împreună cu un colectiv de profesori coordonat de dl. prof. Cătălin-Petru Nicolescu din Bucureşti, la câteva culegeri de liceu scoase la editura şi tipografia ICAR: 

- Matematica - sinteze de teorie, probleme recapitulative grupate pe tematici, teste propuse după model M.E.N., subiecte pentru pregătirea candidaţilor la examenul de bacalaureat - toate profilele;

- Matematica - Bacalaureat, sinteze de teorie, probleme, teste pentru profil tehnologic şi ştiinţele naturii.

Sunt coautor la culegerea Matematica. Evaluare națională, 2010, Editura Valeriu.

Sunt referent ştiinţific la următoarele culegeri-manual:

- Matematica, clasa a 9-a, algebră, geometrie, trigonometrie;

- Matematica, clasa a 10-a, algebră, geometrie, trigonometrie;

- Matematica, clasa a 11-a, algebră superioară, analiză matematică;

- Algebra, sinteze de teorie, exerciţii şi probleme, clasele 11-12;

- Analiza matematică, sinteze de teorie, exerciţii şi probleme clasele 11-12;

- Matematica, clasa a 12-a, algebră superioară, analiză matematică, sinteze de teorie, exerciţii şi probleme.

Am elaborat, împreună cu un colectiv de profesori din Bistriţa, câteva auxiliare didactice pentru clasele 5-8:

- Matematici complementare pentru gimnaziu, clasa a 5-a, clasa a 6-a, clasa a 7-a, clasa a 8-a; Editura Optil Grafic, Craiova 2008, 2009, 2010, 2011.

La Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu" din Bistriţa organizăm în fiecare an Concursul Interjudeţean „Matematică de drag”, la care participă elevi din judeţele: Sibiu, Mureş, Maramureş, Iaşi, Botoşani, Suceava, Neamţ, Bacău. Concursul Interjudeţean de matematică-informatică „Grigore Moisil” se desfăşoară din 5 în 5 ani la liceul nostru; participă județele Cluj, Maramureş, Satu-Mare, Sălaj, Bistriţa. Aceasta pentru că, pe linie paternă, marele matematician Grigore Moisil îşi are rădăcinile în ţinuturile Năsăudului şi Maramureşului. La acest concurs am avut bucuria să mă întâlnesc cu consăteanul nostru, Ionel Ţifrea, profesor şi inspector de matematică la Zalău. Pentru elevii pasionaţi de matematică, Catedra de matematică de la şcoala noastră a organizat şi organizează în fiecare vacanță de vară la Costinești „Tabăra de matematică”, la care am participat aproape în fiecare an împreună cu familia mea. În 2005, datorită rezultatelor obţinute la olimpiadele şcolare, am avut onoarea să organizăm Olimpiada de matematică - faza naţională, un eveniment deosebit, unde am cunoscut cei mai buni matematicieni la acea oră de la noi. M-am reîntâlnit, după mulţi ani, cu un fost coleg de facultate, prof. univ. Eugen Păltănea, de mulţi ani membru în colectivul de redacţie al „Gazetei matematice”. Am obţinut, cu elevii mei, multe premii şi menţiuni la olimpiade şi concursuri. Sunt multe, nu le pot enumera. Și anii de muncă sunt mulţi! La acest colegiu pregătirea pentru concursuri şi olimpiade este în fiecare an, ca şi pregătirea pentru bacalaureat, ceva firesc, cu multe ore de pregătire suplimentară! Munca mea şi a elevilor mei mi-a adus multe bucurii şi satisfacţii. Aş menţiona numele a două eleve deosebite: Ancuţa şi Alexandra, pe care le-am avut eleve din clasa a 5-a până la absolvirea liceului. Ancuţa Borla şi-a făcut doctoratul în Franţa, la Marsilia, cu tema „Probabilităţi şi statistică matematică” și acum predă la Université de Provence. Alexandra Jimborean, olimpică la matematică, s-a orientat spre informatică. Alexandra îmi scria pe promoţie la absolvirea liceului: „Doamna dirigintă, Vă mulţumesc pentru tot ceea ce m-aţi învăţat, pentru dragostea pe care mi-aţi arătat-o mereu şi fiindcă aţi făcut ca matematica să pulseze în mine. A dumneavoastră, Alexandra”. De curând, am primit următorul mesaj de la Alexandra: „Doamna profesoară și dirigintă, Vă mulțumesc mult fiindcă ați venit la festivitatea de 10 ani, m-am bucurat mult să vă revăd și mai ales a fost o onoare că ați venit să ne revedem după atâta timp. Cu siguranță, pentru mine, sunteți doamna profesoară de suflet! Îmi amintesc emoțiile olimpiadelor, munca multă, după-amiezile și serile petrecute împreună rezolvând probleme! Vă mulțumesc pentru tot!”

DD: Cine este acum Alexandra Jimborean?

LC: „Totul este număr” spunea Pitagora, iar acest mister fascinant a provocat-o și pe Alexandra. Astfel, a urmat Facultatea de Matematică și Informatică din Cluj, pe care a absolvit-o cu 10, ca șafă de promoție. A început apoi să numere reușitele în diplome, medalii, publicații, purtând cu sine legendele Transilvaniei în Austria, Linz, unde a urmat un program de master internațional. Apoi în Strasbourg, Franța, a urmat studiile doctorale, beneficiind de o bursă oferită de Guvernul francez, greu accesibilă persoanelor străine. Google i-a oferit Bursa de Excelență „Anita Borg”, iar acum este post-doctorandă la Uppsala University, Suedia; predă studenților și luptă in competiții și proiecte cu specialiști în informatică din toată lumea! În 2013, a fost finalistă la Premiile LSRS pentru Excelență Academică, Categoria Student Român al Anului în Europa nivel postuniversitar. A lucrat la Siemens, Intel, Microsoft.

DD: Alexandra Jimborean (și nu numai ea!) este un Om de valoare, dar care nu uită de unde a plecat și nu uită să vă mulțumească, cu fiecare ocazie, pentru ce ați făcut pentru ea. Nu s-a întors la școală, după 10 ani, să vă spună că s-ar simți umilită să accepte salarul profesorului din România; a venit nu să sfideze, ci să mulțumească încă o dată pentru munca multă, după-amiezile și serile petrecute împreună rezolvând probleme. Realizările profesionale dublate de cele familiale, fundamentate pe un anume crez de viață, sunt condițiile esențiale pentru a face omul fericit. Vă simțiți un om împlinit, fericit?

LC: Este o întrebare ce mă duce cu gândul la una din cugetările lui Constantin Noica: „Cine nu porneşte încă din tinereţe cu vrednicia proprie şi uimirea proprie pentru a înţelege miracolul lumii, nu va ajunge nicăieri, decât în pulberea pe care o aruncă peste noi treierul timpului.” Se spune că în viaţă Dumnezeu nu te judecă după meritele tale, ci după eforturile tale. Cu cât obţii un lucru mai greu, cu atât bucuria este mai mare! Ei, eu de mică am pornit cu vrednicia proprie şi uimirea proprie pentru a înţelege miracolul lumii, pentru că asta am văzut şi am înţeles de la părinţi! Am ţinut mereu ştacheta ridicată. Astfel am ajuns să fiu profesoară la cel mai bun liceu din Bistriţa şi unul între primele zece licee din tară, să am elevi deosebiţi, cu ambiţii mari, care continuă să aibă ceva de spus acolo unde viaţa i-a aşezat. La acest liceu a studiat şi băiatul nostru, Virgil-Ioan, a cărui devenire şi definire au stat sub semnul exigenţei acestei şcoli. El a ales să urmeze Facultatea de Drept de la Universitatea „Babeş- Bolyai” din Cluj, dorind să meargă spre magistratură, ca şi tatăl său. Dumnezeu m-a binecuvântat să am alături de mine un soţ protector, cu suflet mare și un copil deosebit. Cu un gram de noroc, care e mare lucru dacă-l ai în viaţă, nu pot să spun decât că sunt un om fericit şi împlinit!

 

DD: Cum ați reușit să insuflați soțului și fiului dragoste și atașament pentru locul dvs. natal?

LC: A fost cel mai simplu lucru din viaţa mea! Soţul meu, Virgil-Petru, s-a născut la Sibiu, oraş cu vechi tradiţii culturale. La Sibiu a urmat Liceul „Octavian Goga” şi Facultatea de Drept, pe care a absolvit-o ca șef de promoție. El este un mare iubitor de cultură şi artă, ceea ce nu-i de mirare dacă ne gândim că a învăţat şi a crescut într-un oraş cu vechi tradiţii culturale, în care şi-au purtat paşii mulţi cărturari şi dascăli de seamă: Emil Cioran, Gheorghe Lazăr, Octavian Goga, Lucian Blaga, Constantin Noica, George Coşbuc...

La Subcetate, Între Pâraie, a descoperit locul minunat unde poate citi şi medita în voie, unde îşi poate încărca bateriile pentru a începe toamna o muncă grea, soluţionarea a sute de dosare. În bagajul pe care-l duceam la bunica era obligatoriu o geantă cu cărţi de citit pentru fiecare şi câteva pânze pentru pictură. Băiatul iubeşte foarte mult aceste locuri, de mic abia aştepta ca în vacanţa de vară să mergem la bunica. Vacanțele petrecute de Virgil la bunica rămân cele mai frumoase, cu toate că a văzut multe locuri foarte frumoase în ţară și în străinătate. Între Pâraie a avut libertate deplină să se joace în voie cu verişorii lui Maria şi Andrei, să călărească mieluţii bunicii, să se joace cu pisicile, cu căţelul, să-şi construiască castele din lemne şi să organizeze lupte cu soldaţi, apoi să cosească, dar și să citească, să picteze! Despre paradisul de la munte a spus că va scrie şi el cândva…

DD: Între Pâraie a fost locul întoarcerilor la obârșie, al reîntâlnirilor cu părinții, cu frații și cu nepoții în fiecare vacanță. Cum erau aceste revederi?

LC: Trebuie să-ţi spun câteva vorbe despre nepoţii mei care îşi petreceau o parte din vacanţele şcolare la bunici, Între Pâraie. Horia are trei fete: Cristina, Oana şi Maria; Nicu are doi băieţi: Nicu şi Andrei; Mitru are o fată, Gina. În vacanţele şcolare se întâlneau la bunici: iarna la săniuş, vara la zmeură, la joacă... Uneori mai făceam şi matematică! Cristina mi-a amintit de curând o întâmplare amuzantă. Veniseră ea şi Gina să facem pregătire la matematică. Era duminica, la prânz. Noi lucram la masă, iar tata se odihnea pe pat. La un moment dat, fiindcă ele întârziau cu răspunsul la o problemă, tata le zise: „Încă nu aţi rezolvat problema, cu creionul în mână? Eu am rezolvat-o de mult în minte…" şi, desigur, bunicul a dat răspunsul bun, spre uimirea fetelor. Tata era un om aspru, iute la minte. Gina, cum termina şcoala la Târgu Mureș, venea la bunici. Nicu şi Andrei, petreceau și ei o parte din vacanță la bunici, când erau mici. Plăcintele şi pancovele[4] făcute de bunica erau cele mai bune din lume! Acum nepoţii s-au împrăştiat în lume: Cristina şi Oana sunt în America; Nicu şi Andrei lucrează în Germania; Gina este stabilită de mai mulţi ani în Spania... Am rămas toți cu amintirile frumoase și cu dorul! Cristina a postat zilele acestea pe internet poezia Magdei Isanos, Vis vegetal (1937): „Vreau, suflete, să mă dezbar de tine/ şi să trăiesc ca pomii de pe vale,/ cu flori în locul gândurilor tale,/ o viaţă fără rău şi fără bine./ Departe-ntr-o pădure de la munte,/ când păsările toate-or face haz,/ să mă trezesc cu soarele pe frunte/ şi lacrimile cerului pe obraz./ Şi despletita ploaie să mă spele/ de pulberea durerii de demult,/ din care rădăcinile m-au smuls,/ iar nopţile să-mi dea cercei de stele./ Luna cea plină vreau s-o cumpănesc,/ mirată-n lanţul crengii ca pe-un cuib./ De raze şi de sevă să mă-mbuib,/ ca tot deasupra altora să cresc./ Atunci mi-oi face ferecate strune/ din ramurile mele şi-am să cânt/ doar bucuria fragedă că sânt,/ pădurea-n jurul meu o să s-adune." În final, Cristina adaugă: „Citind această poezie, m-am simţit la casa bunicilor, Între Pâraie…"

DD: Ce înseamnă viața dumneavoastră în afară de profesie și familie? Ce vă bucură, ce vă pasionează?

LC: Mă pasionează lectura, călătoriile, arta… Lectura este o formă a fericirii şi ultima la care putem renunţa. Mă bucură albumele de artă şi tablourile… Acasă avem multe albume de pictură, în mare parte cumpărate de fiul nostru. În timpul liber le răsfoiesc cu mare drag, revăd tablourile marilor pictori, pe care le-am admirat în realitate, vizitând marile muzee din Europa. Apreciez mult jocul cu culoarea, desenul și pictura. Pasiunea mea pentru pictură am avut-o de mică. În clasa a 5-a, când profesor de desen mi-a fost domnul Doru Donciu, am luat premiul I pe judeţ cu un desen în acuarelă. Lucrarea, pentru care am obţinut un loc gratuit în tabără la Homorod, mi-a fost expusă la Muzeul Bruckenthal din Sibiu. Fiul nostru pictează frumos. Multe din tablourile pe care le avem acasă sunt realizate de el. Unele redau imagini ale minunatelor locuri natale ale mele, peisaje de la Subcetate care ne amintesc de picturile lui Monet. După cum vezi, în familie avem pasiuni şi preocupări comune, ceea ce ne ajută să ne petrecem în mod plăcut timpul liber.

DD: Fiind mari iubitori de artă, v-ați propus ca obiectiv principal,cu ocazia fiecărei călătorii în străinătate, vizitarea muzeelor de artă…

LC: În perioada 2001-2007, împreună cu soţul şi fiul nostru am făcut mai multe excursii externe. Multe dintre locurile frumoase vizitate le visez adesea. Nu am pierdut nicio ocazie de a vizita marile muzee de artă: Ermitage la Sankt Petersburg, Louvru la Paris, Galeriile Ufizzi la Florenţa, Prado la Madrid, Galeriile Tretyakov la Moscova, British Museum National Gallery la Londra. M-au impresionat Vaticanul cu Basilica „San Pietro„ cu capodopera lui Michelangelo „Pietà" şi Capela Sixtină, Muzeul Pușkin la Moscova. Roma nu are pereche. Niciun alt oraş nu poate egala bogăţiile arhitectonice, artistice şi istorice pe care le întâlnim aici: Panteonul, Forumul Roman, Coloseumul, Columna lui Traian, Fontana di Trevi... Florența este un adevărat muzeu al Renaşterii Italiene în aer liber! Domul din Florenţa sau Catedrala „Santa Maria del Fiore” este o construcţie armonioasă în stil gotic a cărei cupolă domină panorama orașului. Din Turnul Domului se poate admira peisajul unic al Cetății Renașterii, străbătută de străduţe medievale mereu pline de turişti uimiţi de frumuseţea şi densitatea operelor de artă din Florenţa. În Galeriile UFFIZI am avut bucuria să admir cele mai frumoase tablouri ale marilor pictori: Giotto, Boticelli, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Raphael, Caravaggio, Rubens, Van Dyck şi Rembrandt.

Parisul este un oraş fascinant. După o promenadă pe Champs-Elysées, după ce din vârful Turnului Eiffel admiri panorama orașului cu Arcul de Triumf, Catedrala „Notre Dame”, Basilica „Sacré Coeur”, după ce vizitezi muzeul Louvre, merită să ai la dispoziţie o jumătate de zi în care să vizitezi Palatul Versailles cu „Sala Oglinzilor”, „Marile apartamente ale Regelui şi Reginei” împreună cu superbul parc.

Barcelona, oraşul artiştilor Gaudi, Dali, Picasso, este un oraş magnific, un oraş de poveste, cu străzi şi bulevarde largi, aerisite, curate, cu oameni prietenoşi. Când spui Barcelona, te gândeşti la „Sagrada Familia”, principala atracţie a oraşului, la Parcul Guell, un colţ de rai presărat cu sculpturi, clădiri şi multă vagetaţie dispusă în stil Gaudi, de unde ai o vedere splendidă asupra oraşului. „Sagrada Familia”, capodopera neterminată a lui Gaudi, este o biserică uluitoare ce reprezintă un tablou mare al relaţiei dintre om, natură şi religie prin arhitectura şi faţadele bisericii. Cele 18 turnuri ale catedralei reprezintă pe cei 12 apostoli, 4 evanghelişti, Sfânta Fecioară și, în fine, Isus Hristos, cel mai înalt.

Casa Vicens, Casa Batllo, Casa Mila, toate sunt construcţii unice, capodopere ale lui Antonio Gaudi, incluse pe lista Stilurilor de Patrimoniu Mondial UNESCO.

Atena, prin Acropole, Teatrul lui Dyonissos, Agora, Forumul Roman cu Turnul Vânturilor, Templul lui Zeus, Biblioteca lui Adrian ne invită la o călătorie în timpul în care a luat naştere civilizaţia greacă antică.

În Moscova am fost uimită de ce am văzut la suprafaţă, dar mai ales de ce ascunde Moscova în adâncuri, prin staţiile muzeu ale metroului, adevărate opere de artă: Komsomolkaya este cea mai frumoasă, decorată cu picturi şi tablouri realizate de cei mai mari artişti din Rusia, iluminată cu candelabre uriaşe de cristal; Mayakovskaya și Novoslobodskaya sunt decorate cu vitralii imense; Arbatskaya, construită ca să deservească drept buncăr anti-atomic, este cea mai adâncă staţie de metrou din lume (41 de m sub pământ); 

Școala noastră, prin profesoarele de limba engleză, organizează în fiecare an cu elevii de liceu stagii de pregătire în Anglia - General English course, at Harrogate Tutorial College. În iunie 2011 m-am bucurat de o călătorie în Anglia, prilejuită de o astfel de pregătire. Harrogate este un oraş balnear situat în North Yorkshire, un oraș liniştit, cochet, faimos pentru apele sale termale şi frumoasele grădini Harlow Carr, care se intind pe 27,5 ha. În fiecare dimineaţă mă trezea ciripitul păsărilor, ceea ce îmi amintea de copilărie... În drum spre Harrogate am vizitat oraşul Stratford, unde s-a născut, în 1564, William Shakespeare. Aici am vizitat casa natală, şcoala în care a studiat, Biserica „Sfânta Treime” unde în paraclis se află trupul lui Shakespeare, alături de soţia, fiica şi ginerele său, Casa Nash, unde s-a retras şi unde a murit Shakspeare, acum muzeu de istorie locală; Royal Shakespeare Theatre deschis în 1932. Aproape de Harrogate se află oraşul York, cu ziduri de apărare străvechi, străduţe înguste, muzee şi biserici impresionante. Aici am vizitat York Minster, cea mai veche biserică medievală din nordul Europei, National Railway Museum, cel mai mare muzeu de cale ferată reprezentând evoluţia trenului de la locomotiva cu aburi până la cele mai moderne locomotive. După o săptămână de cursuri şi excursii am plecat pentru cinci zile la Londra, unde am vizitat Catedrala Westminster în care s-au făcut de-a lungul secolelor toate încoronările, ca și căsătoria Ducelui şi Ducesei de Cambrige în aprilie 2011. Am admirat alături  impunătoarea clădire a Parlamentului sau Palatul Westminster, cu celebrul Big Ben, Podul Westminster de peste Tamisa, care leagă zona Westminser de zona Lambeth. Ne-am urcat în celebra roată London Eye, din care am avut o privalişte deosebită asupra oraşului. Am vizitat celebrul muzeu de artă National Gallery, care adăpostește o colecţie de peste 2300 de picturi ce datează de la mijlocul sec. al 13-lea până la 1900, ale unor artiști celebri precum: Van Gogh, Monet, Rembrandt, Van Eyck, Rubens, Cezanne, Delacroix, Gauguin, Manet, Caravaggio, Leonardo da Vinci, Tiţian, Michelangelo, Goya, Picasso, Velazquez... Într-una din zile, timp de 45 de minute, începând de la ora 11,30, am asistat la schimbarea gărzii de la Palatul Buckingham. Am vizitat Turnul Londrei, unde am admirat bijuteriile regale, Catedrala „Sfântul Paul”, unde s-au căsătorit Prinţul Charles și Lady Diana. Este prima catedrală protestantă din Anglia și necropolă pentru 200 de morminte. Am mai vizitat cele două zone accesibile vizitatorilor din Palatul Kensington, reşedinţă regală de peste 300 de ani: „Apartamentele oficiale” şi „Colecţia regală de ţinute ceremoniale”. La insistenţa elevilor, am vizitat şi Muzeul figurilor de ceară, ceva inedit pentru noi.

DD: Ați adunat un tezaur de amintiri frumoase… La Subcetate, cu ce gânduri vă întoarceți de fiecare dată? Ce vă bucură și ce vă întristează aici?

LC: Mă bucură frumuseţea locului, liniştea, aerul curat, casa în care am crescut. Mă întristează că nu mai sunt casele de odinioară, că ograda este pustie, că nu mai sunt părinţii care mă aşteptau cu mult drag, că pădurile s-au rărit… Oricum, noi vom continua să venim la casa părintească în fiecare vară, să ne revedem cu cei ce mai sunt, să ne amintim de cei plecați, căci, Doamne, ce oameni am cunoscut la Subcetate! Ceea ce mă fascina când eram copil era înţelepciunea și respectul reciproc al oamenilor din acele vremi. Cu oameni ca mătușa Paraschiva, care nu ştia să scrie și să citească, dar cu o inteligenţă şi o memorie remarcabile, sau ca bunicul Ioan Ţăran, un om înţelept şi foarte bun, era o plăcere să vorbești. Și așa erau majoritatea oamenilor pe atunci: chibzuiți la vorbă, echilibrați și respectuoși. Chiar dacă erau de vârstă apropiată, rude sau prieteni își spuneau „dumneata”.

Paradisul copilăriei

DD: Este o binecuvântare a vă bucura de ceea ce aveți: o familie frumoasă, o locuință, o profesiune pe care să o faceți cu pasiune, casa părintească. Mulțumesc pentru disponibilitatea de a ne povesti atâtea lucruri frumoase.

LC: Mulţumesc şi eu, Doina! Să ai spor la lucru şi inspiraţie! Doamne ajută! Așa ne învăța mama să spunem, de când eram mici, fie că ieşeam din casă, fie că începeam o treabă!   

DD: Doamne-ajută!

---

[1] uscat de fân

[2] hainele de sărbătoare

[3] Polog – uscarea ierbii cosite la soare, prin operații repetate de întoarcere cu grebla, apoi adunatul fânului

[4] Pancove – gogoși