ODISEE MUZICALĂ GYÖRGY LIGETI... LA SUBCETATE, 19 septembrie 2022

 

Conferința : ODISEEA UNUI GENIU

Muzicolog AMALIA SZUCS-BLĂNARU

GYÖRGY LIGETI

INTEGRALA LUCRĂRILOR PENTRU PIAN LA PATRU MÂINI

CORINA RĂDUCANU&EUGEN DUMITRESCU

POEMUL SIMFONIC PENTRU 100 DE METRONOAME

https://www.romania-muzical.ro/articol/odisee-muzicala-un-nou-turneu-de-concerte-interdisciplinar-concert-happening-conferina-scenografie-dedicat-muzicii-contemporane/3580961/2631/1?fbclid=IwAR3621B0rUKDpgqzm3mw0COTdtZS6D0FVBFdhAdrSY_LKjJiH5LuvEs05E0

In honorem, Profesorii RODICA și ION RIZEA. La mulți ani!

  

    Doina Dobreanu: Mă bucur să vă am interlocutori, domnilor profesori Rizea, Rodica şi Ion. În ce împrejurări v-aţi cunoscut, aţi decis să vă continuaţi viaţa împreună şi să vă stabiliţi la Subcetate? În vremurile noastre, când tinerii pleacă de la sat la oraş sau chiar în străinătate, dumneavoastră, domnule Ion Rizea,  aţi ales să renunţaţi la domiciliul din oraşul Braşov pentru a vă stabili la ţară, respectiv la Subcetate. Puneţi acest fapt pe seama căsătoriei, a conjuncturii istorice sau a destinului?

    Ion Rizea: Campusul Universităţii din Oradea a fost locul unde ne-am văzut pentru prima dată. Era în perioada examenelor de admitere la facultate, în anul 1972. Toamna, la începutul cursurilor, ne-am reîntâlnit, ne-am împrietenit şi, treptat, ne-am îndrăgostit, astfel că la finele anului doi să hotărâm căsătoria, care a fost oficiată la Subcetate, în 8 august 1974.

    Rodica Rizea:  Cred în destin. L-am cunoscut pe viitorul meu soţ la Oradea, oraşul în care ne-am pregătit pentru profesiunea de dascăli. Ne-am cunoscut progresiv, în împrejurările specifice vieţii studenţeşti: studiu la bibliotecă, scurte întâlniri şi plimbări în parcul complexului studenţesc, seri dansante la clubul facultăţii, excursii organizate sau vizite reciproce în familiile noastre. Ne-am convins în timp că avem aceleaşi principii de viaţă  şi idealuri pe care le putem realiza împreună. După doi ani de prietenie, am oficializat relaţia şi Ionică a acceptat să ne stabilim domiciliul în minunatul sat de munte Subcetate, comuna mea natală, la casa părintească pe care am moştenit-o cu timpul.

    Ion Rizea: Adevărul este că niciodată nu mi-am dorit să mă stabilesc într-un oraş. Fiind născut la ţară, mi-a plăcut liniştea, libertatea pe care ţi le oferă o gospodărie rustică şi naturaleţea ţăranului. Faptul că de peste treizecişiopt de ani mă aflu la Subcetate se datorează destinului care mi-a adus în cale o persoană minunată, soţia mea, fiică a acestor locuri.

    Doina Dobreanu: Presupun că armonia familială v-a stimulat şi profesional…

    Ion Rizea: Căsătoria noastră, hotărâtă doar de noi doi, cred, a fost binecuvântată de Dumnezeu: am avut şi avem o viaţă în deplină armonie. Toate energiile noastre le-am canalizat în direcţia profesiunii noastre de dascăli, însă fără să neglijăm viaţa de familie. Pe bună dreptate, climatul familial ne-a stimulat în atingerea performanţei profesionale.

    Rodica Rizea: Dacă mă gândesc la toate situaţiile pe care viaţa ni le-a oferit, pot spune că le-am rezolvat cu bine  în primul rând graţie unei armonii depline. Ne-am implicat cu dăruire şi ne-am susţinut reciproc, am acordat importanţa cuvenită în egală măsură oricărei probleme personale sau profesionale. Amândoi suntem meticuloşi, perfecţionişti şi iubim succesul prin muncă. Armonia familială a căpătat o altă dimensiune în anul 1977, când s-a născut fiica noastră, Anca-Delia. Am început să experimentăm o nouă profesiune, de altfel cea mai grea, aceea de părinte, misiune pe care, cred, am îndeplinit-o cum se cuvine.

    Doina Dobreanu: Omul sfinţeşte locul…, conchide un proverb de-al nostru. Dumneavoastră, profesorul de educaţie fizică şi sport, Ion Rizea, şi profesoara de chimie, Rodica Rizea, v-aţi îndeplinit misiunea pe care v-aţi asumat-o cu mult profesionalism, seriozitate, dăruire, competenţă. La fel de importante ca realizările în plan familial şi profesional, sunt şi satisfacţiile pe care le-aţi avut în managementul unor instituţii şcolare din zona Topliţei. Aţi putea să ne vorbiţi despre realizările dumneavoastră, domnule profesor Ion Rizea, ca director al Şcolii Generale din comuna Sărmaş, respectiv al Clubului Sportiv Şcolar Topliţa?

    Ion Rizea: Activitatea mea ca profesor la Şcoala Generală nr. 1 din Sărmaş s-a derulat pe parcursul a optsprezece ani, din care zece ca director al acestei instituţii. Au fost anii de început şi apoi de maturizare profesională, ani în care am avut multe realizări, atât personale, cât şi colective. Trebuie să recunosc faptul că am benebiciat de prezenţa unui minunat corp de cadre didactice. Despre realizările personale la Sărmaş s-a scris şi vorbit la timpul respectiv. Din toamna anului 1994 şi până la sfârşitul lui iunie 2012, am fost director al Clubului Sportiv Şcolar Topliţa. Am preluat o instituţie de sine stătătoare, cu un patrimoniu extrem de sărac, dar cu multe rezultate pe plan sportiv. La plecare am lăsat o instituţie cu un patrimoniu considerabil şi cu performanţe sportive de invidiat. Cred că ultima frază spune totul despre activitatea mea de manager al Clubului Sportiv Şcolar Topliţa timp de aproape optsprezece ani şcolari.

    Doina Dobreanu: În egală măsură, dorim să ne împărtăşiţi, doamna profesoară Rodica Rizea, din experienţa dumneavoastră în calitate de director al Şcolii Generale din Subcetate, respectiv al Centrului de Plasament din Subcetate.

    Rodica Rizea: Am preferat să mă întorc, ca profesoară de chimie, la Liceul din Subcetate, pe care l-am absolvit şi eu în anul 1971, cu dorinţa de a dărui dragilor mei elevi cunoştinţele profesionale dobândite, cu pasiune, seriozitate şi profesionalism.

De-a lungul carierei didactice la Subcetate (1976-2011), mi-au fost încredinţate misiuni de conducere, organizare şi îndrumare a activităţii instructiv-educative, respectiv: director educativ – preşedinte al Organizaţiei Pionierilor (1978-1984), director al Şcolii Generale nr. 3 din Subcetate (1984-1990), director adjunct al Liceului Industrial Subcetate (1990-1995), director al Centrului de Plasament Subcetate (1995-2011), care a purtat între timp şi numele de Casa de Copii şcolari (1995-1998). Ca director de şcoală, m-am preocupat de administrarea corespunzătoare a fondurilor băneşti alocate şcolii în scopul modernizării continue a bazei materiale, aşadar al creării unor condiţii propice în care colectivul didactic să poată desfăşura un proces instructiv-educativ de calitate, materializat, de altfel, în rezultatele foarte bune ale elevilor la examenele finale şi la examenele severe de admitere în învăţământul superior.

Timp de 16 ani, ca director al Casei de Copii din Subcetate, am muncit foarte mult. Într-un sistem în continuă reformă, a trebuit să căutăm şi să găsim soluţiile propice pentru implementarea unor standarde de calitate privind viaţa copilului orfan sau lipsit temporar de grija părintească. Ce activitate complexă! Resurse umane, armonizare între copii şi adulţi, orgnizare, administrare, perfecţionare etc. Reuşita nu a întârziat să apară după munca depusă, astfel că mulţi dintre copiii care au crescut în această instituţie, beneficiind de o educaţie aleasă şi de un proces instructiv-educativ pe măsură în cadrul Grupului Şcolar „Miron Cristea” din Subcetate, şi-au însuşit corespunzător tot ce li s-a oferit, iar la încheierea activităţii mele, în 2011, când m-am pensionat, aveam deja un număr de 84 de tineri crescuţi în acest centru, formaţi la şcoala din Subcetate, dintre care 24 au absolvit învăţământul superior sau şcoală postliceală de specialitate. A fost o experienţă extraordinară în cariera mea, în viaţa mea!

    Doina Dobreanu: Casa dumneavoastră devine un univers al bucuriei plenare cu ocazia fiecărei întoarceri la obârşie a fiicei dumneavoastre…

    Ion Rizea: Puţinul timp liber pe care-l avem la dispoziţie la final de săptămână îl petrecem, din când în când, aici, la Subcetate, împreună cu cei mai apropiaţi nouă: fiica Anca-Delia, ginerele Ciprian şi mult iubita nepoţică Ilinca-Ştefania. De fiecare dată trăim momente unice, care ne apropie şi ne încarcă cu energie pozitivă pentru perioada următoare, până la proxima întâlnire.

    Rodica Rizea: E adevărat că atunci când Anca şi familia ei vin la Subcetate este mare sărbătoare în casa noastră. Ne bucurăm doarece le simţim dragostea. Ilinca este sufletul nostru, este nepoţica pe care ne-am dorit-o: copil vioi, dornic de cunoaştere, cu înţelepciune multă raportată la vârsta ei. Timpul petrecut împreună are o intensitate maximă. Ilinca şi-a exprimat dorinţa ca peste ani să locuiască în acest loc mirific, Subcetate. O iubim şi ne iubeşte foarte mult, de aceea ne dorim foarte mult să o vedem mare…

    Doina Dobreanu: Domnule profesor Ion Rizea, sunteţi primarul comunei Subcetate de câteva luni. V-aţi împământenit aici de nişte zeci de ani, timp în care aţi câştigat încredera localnicilor într-atât încât aceştia şi-au pus speranţele de mai bine în dumneavoastră la ultimele alegeri locale (2012). V-aţi propus obiective curajoase pentru perioada în care veţi fi în fruntea comunei noastre, obiective care pot fi realizabile printr-un efort comun. Simţiţi un sprijin autentic din partea consilierilor, al lucătorilor din Primărie şi al localnicilor?

    Ion Rizea: Voi face tot posibilul ca obiectivele exprimate pe pliantul meu electoral să nu rămână doar nişte promisiuni. În primul rând, trebuie terminat ceea ce s-a început. Despre proiectele mari de viitor va trebui să vorbim mai târziu deoarece, să fim realişti, criza economică nu a dispărut. Oricum, avem în vedere ca pentru noul program de finanţare europeană, care va începe din noiembrie 1914, să avem pregătite proiecte care să atragă spre comunitatea noastră sumele necesare. Unul dintre proiectele urgente vizează infrastructura. În cele cinci luni de la preluarea mandatului, cred că deja am realizat o bună organizare a activităţii, cu scopul concentrării resurselor pe priorităţi. Mai ştiu că singur nu pot realiza mare lucru, dar am încredere în colaboratorii şi în concetăţenii mei; sper că şi ei au câştigat încredere în mine şi că, muncind împreună, să avem realizările pe care ni le dorim. 

    Doina Dobreanu:  Credeţi că tinerii vor avea şanse în perioada următoare de a-şi face un rost în localitatea natală?

    Ion Rizea: Sunt convins că vor avea deoarece, aşa cum am văzut şi în Proiectul planului de guvernare al USL pentru următorii patru ani, se va pune un accent deosebit pe agricultură şi agroturism şi vor fi alocate subvenţii europene şi nu numai. Important va fi ca tinerii să-şi dorească să acceseze prin proiecte aceste fonduri de dezvoltare şi lucrurile se vor schimba. Există deja semne în această direcţie. De noi, ca instituţie fundamentală a localităţii, depinde doar să-i convingem pe tineri, măcar în parte, de această oportunitate şi să-i sprijinim.

    Doina Dobreanu: Aţi putea, domnilor profesori, să ne vorbiţi despre crezul care v-a călăuzit şi vă călăzeşte în viaţă? Principiile dumneavoastră de viaţă ar putea fi valabile şi pentru tinerii de astăzi?

    Ion Rizea: Personal, am învăţat de mic, datorită condiţiilor de atunci, că în viaţă nu se poate realiza nimic fără să munceşti. Am învăţat să muncesc şi fizic, şi intelectual. Am învăţat ce înseamnă respectul faţă de semeni şi faţă de sine. Am învăţat să fiu corect, să fiu drept, să fiu consecvent. Am învăţat să fiu demn. Cineva mi-a spus cândva aşa: „Dacă atunci când te priveşti în oglindă nu ţi-e ruşine de tine, înseamnă că eşti pe drumul cel bun; dacă ţi-e ruşine, opreşte-te!” Până acum, nu mi-a fost ruşine de mine. Principiile enumerate pot şi trebuie să fie valabile şi pentru tinerii de astăzi, altfel…

    Rodica Rizea: Am învăţat multe de la părinţii mei şi acum îmi stăruie în minte două ziceri: „A fi om e lucru mare” sau ”Cu cinste şi cu omenie te poţi duce oriunde”. 

Lucreția și Ștefan Bordea

Cred că pentru un educator, profesor, care a transmis o viaţă nu doar valori ştiinţifice, ci şi morale, în primul rând prin exemplul propriu, principiile de viaţă şi crezul personal se reflectă ca într-o oglindă în cei din jur. Cred că pentru a reuşi în viaţă, pentru a „sfinţi” locul care îţi este destinat, este nevoie de seriozitate, demnitate, onestitate, profesionalism, conştiinciozitate şi multă muncă. Ce bucurie mai mare poate fi decât aceea de a reîntâlni după nişte ani câte un fost elev care să-ţi mulţumească pentru ceea ce ai însemnat în devenirea lui ca om?

    Doina Dobreanu: Aveţi la îndemână o scrisoare de mulţumire… Citiţi-ne câteva rânduri, dacă vă face plăcere!

    Rodica Rizea: Cu plăcere. Este un mesaj de mulţumire trimis, la sfârşitul anului 2011, de tânărul Szabo Jozsef, crescut în Centrul de plasament din Subcetate. Mesajul are ca titlu: „Câteva rânduri, din inimă…”

    „Aş dori să încep prin a vă mulţumi pentru tot ce aţi făcut pentru mine. M-aţi făcut să cred că, indiferent de situaţia materială şi de statutul social, cel mai important este să fii OM.  Vă scriu aceste rânduri deoarece doar astfel pot să-mi exprim recunoştinţa faţă de dumneavoastră. Alături de dumneavoastră am avut parte de o copilărie cum foarte mulţi dintre copii ar dori să o aibă. Vreau să cred că Dumnezeu a avut şi are grijă de mine, iar faptul că am ajuns la Centrul de Plasament din Subcetate nu a fost o întâmplare. Nu aş dori să schimb nimic din trecutul meu şi sunt mândru că timp de 21 de ani am avut parte, datorită dumneavoastră, de cea mai frumoasă familie din lume. Sunteţi omul pe care Dumnezeu l-a ales să fiţi „mama” mea, mama pe care mi-am dorit-o întotdeauna; adevărata mamă este nu cea care ne dă naştere, ci cea care ne creşte.  Sunt ceea ce sunt astăzi datorită dumneavoastră şi nu este puţin lucru. Am fost un copil neastâmpărat, un copil mai special, dar am avut parte de mai multă atenţie decât aş fi meritat, poate. Simt nevoia să vă mulţumesc, în primul rând pentru educaţia pe care am primit-o, pentru strădania dumneavoastră şi a personalului de la centru ca şi noi, copiii de acolo, să devenim oameni adevăraţi. Ştiu că aţi încheiat un capitol important din viaţa dumneavoastră şi mai ştiu că nu vă este uşor să vă despărţiţi de copiii de la centru. Vă mulţumesc dumneavoastră şi domnului Ioan Rizea pentru eforturile pe care le-aţi făcut pentru mine. Mi-ar plăcea să ştiu că sunteţi mândri de mine.Pentru cei mai minunaţi părinţi, cu dragoste Szabo Jozsef.

La mulţi ani! 31 decembrie 2011”

    Doina Dobreanu: Vă mulţumesc şi eu pentru disponibilitatea şi sinceritatea de a ne împărtăşi din experienţa dumneavoastră, din împlinirile şi bucuriile trăite la Subcetate. Sănătate şi tot ceea ce vă doriţi!

Subcetate, 2012 

La întâlnirea de 60 de ani a fiilor satului născuţi în 1952

Primar: profesor Ion Rizea

Întâlnirea de 30 de ani a promoției 1983 a Liceului din Subcetate 

Întâlnirea de 30 de ani a promoției 1986 a Liceului din Subcetate 

DR. PETRU MUSCĂ, PRIMUL MEDIC ROMÂN DIN TÂRGU-MUREȘ, PRIMAR AL ORAȘULUI ÎNTRE ANII 1931-1932

 

Articol semnat de DRAGOȘ BARDOȘI, apărut în CUVÂNTUL LIBER, Târgu-Mureș, NR: 98 (8.306), 25 mai 2022

https://www.cuvantul-liber.ro/456486/dr-petru-musca-primul-medic-roman-din-targu-mures-primar-al-orasului-intre-anii-1931-1932/

https://www.punctul.ro/placa-comemorativa-dedicata-primului-medic-roman-din-targu-mures

    Pe ordinea de zi a ședinței Consiliului Județean Mureș de mâine, 26 mai 2022, se află un proiect de hotărâre privind amplasarea unei plăci comemorative pe fațada clădirii Spitalului din strada Revoluției nr. 35, unitate medicală care aparține Spitalului Clinic Județean de Urgență SCJU Târgu-Mureș, a medicului Petru Muscă (1883-1969). Pentru că CJ Mureș este ex-proprietarul clădirilor din Târgu-Mureș în care își desfășoară activitatea SCJU, solicitarea a fost transmisă către această instituție și către conducerea spitalului, care administrează clădirile. Inițiativa aparține Asociației Generale a Românilor Uniți - Filiala Mureș. Amplasarea plăcii comemorative beneficiază de certificat de urbanism din partea Primăriei municipiului Târgu-Mureș. “În conformitate cu Certificatul de urbanism nr. 1384 din 8 octombrie 2021, și cu adresa nr.1323/15.03.2022 a Municipiului Târgu-Mureș, este necesar acordul proprietarului pentru executarea lucrărilor, însă acesta nu constituie act de autorizare a executării lucrărilor, beneficiarul fiind dator a obține toate avizele, acordurile și autorizațiile necesare, potrivit legii”, se arată în referatul de aprobare a proiectului de hotărâre propus consilierilor județeni.

    Inițiatorul acestui demers, domnul ing. Traian Sabău, a declarat, pentru “Cuvântul liber”, că “l-am cunoscut personal pe dr. Petru Muscă, primul medic român din Târgu-Mureș și primar al orașului. M-am numărat și printre pacienții dumnealui. Am ales să amplasăm această placă memorială pe clădirea spitalului din strada Revoluției pentru că acolo a activat, ca medic, din 1924. Dorim astfel să cinstim memoria lui”.

SCURT ISTORIC AL PERSONALITĂȚII DOCTORULUI PETRU MUSCĂ

    Petru Muscă s-a născut în comuna Subcetate, în 1883, într-o familie numeroasă, acesta având încă 11 frați. Studiile liceale le-a urmat în orașul Gheorgheni, ulterior urmând studiile universitare la Facultatea de Medicină din cadrul Universității “Franz Josef” din Cluj, studii pe care le termină în anul 1910. Ca urmare a pregătirii sale în domeniul medicinei, este ales asistent la Institutul de Fiziologie din Cluj, ce făcea parte din cadrul Facultății de Medicină a Universității Franz Josef din Cluj. În ultimii ani de facultate îi moare tatăl, fapt ce îl va determina să se reîntoarcă în apropierea satului natal, în Tulgheș, alături de soția sa, Aurelia Muscă, unde își va continua activitatea profesională, ca medic. 

    În anul 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial, este mobilizat în armata austro-ungară, servind ca medic militar până în vara anului 1918. La finalul Primului Război Mondial, în toamna și iarna anului 1918, ia parte la evenimentele petrecute în Transilvania, unde activează ca membru al Gărzilor Naționale Române și al Consiliului Național Român din Ciuc. În preajma Marii Adunări Naționale este ales ca delegat, cu credențional, titular din partea cercului electoral Giurgeu. După Unire a fost ales ca membru în Marele Sfat Național, iar mai apoi a activat în Consiliul Dirigent. După consumarea evenimentului Marii Uniri, se stabilește, în anul 1919, în orașul Târgu-Mureș, unde este numit medic primar și director al spitalul din localitate. A deținut această funcție până în anul 1940, în momentul anexării nordului Transilvaniei, când noile autorități l-au obligat să se pensioneze. Cât timp Târgu-Mureș a fost sub ocupație maghiară și-a continuat activitatea profesională în cabinetul său particular. În perioada interbelică a îndeplinit mai multe funcții pe lângă cea de medic. Între 1931-1932 a fost primarul orașului Târgu-Mureș, mai apoi profesor de igienă și medic la două licee din oraș, Liceul “Papiu Ilarian” și Liceul de fete “Unirea”. În timpul ocupației maghiare din nordul Transilvaniei din 1940-1944 a întreprins acțiuni de apărare a intereselor românești din Târgu-Mureș și din zonă. În anul 1944, după ce autoritățile maghiare părăsesc nordul Transilvaniei, este numit primar interimar al orașului Târgu-Mureș, până la reinstalarea administrației românești. După aceasta și-a continuat activitatea de medic. Petru Muscă moare în anul 1969, în Târgu-Mureș.

În foto: familia dr. Petru Muscă din Subcetate (1923-1925)

Sursa foto: viatalasubcetate.blogspot.com

ALOCUȚIUNE LA DEZVELIREA PLĂCII COMEMORATIVE A MEDICULUI PETRU MUSCĂ (1883-1969)

Prof.dr. Marius Sabău

    Sunt onorat și bucuros să particip astăzi la dezvelirea oficială a plăcii comemorative care ne aduce aminte de Dr. Petre Muscă, primul medic român din TgMureș.
    Am considerat întotdeauna că orașul nostru trebuie să cinstească și memoria unor medici care și-au dedicat viața ocrotirii sănătății locuitorilor, ceea ce s-a și făcut prin amplasarea unor plăci comemorative sau denumirea unor străzi cu numele lor.
    Pornind de la această convingere, în februarie 2014, am făcut primele demersuri la Colegiul medicilor și la Primăria din TgMureș pentru așezarea unei plăci comemorative în memoria doctorului Petre Muscă.
    Am continuat să susțin acest demers, în ciuda faptului că nu am obținut nimic concret, în 23 octmbrie 2018 la conferința ”100 de ani de medicină” organizată la UMFST cu prilejul Centenaruluiu Marii Uniri din decembrie 1918, ca și în interviul de la postul de TV al Universității din 14 aprilie 2019.
    Pandemia care a urmat a îngreunat și mai mult lucrurile.
    Lipsea o inițiativă care să urnească lucrurile din rutina birocratică.
    Aceasta a venit în iulie 2021 din partea fratelui meu Traian, în calitatea sa de vicepreședinte AGRU din TgMureș și inginer cu o îndelungată și meritorie activitate antreprenorială. El a luat legătura cu conducerea Spitalului clinic județean de urgență în vederea amplasării unei plăci comemorative pe clădirea Clinicii Medicale nr. 2 de pe str. Revoluției 35, vechiul spital orășenesc al cărui director a devenit în 1924 Dr. Petre Muscă.
    Întocmirea proiectului de arhitectură necesar, Certificatul de urbanism, Autorizația de construcție, realizarea și montarea plăcii au durat un an, până în iulie 2022, toate cheltuielile aferente fiind suportate de către el.

    Dar cine a fost Dr. Petre Muscă și ce a reprezentat el pentru orașul nostru.
    S-a născut în anul 1883 în comuna Subcetate din județul Harghita, într-o familie de țărani înstăriți greco-catolici care a avut 11 copii.
    După studiile școlare din sat și apoi din Gheorgheni, a urmat facultatea de Medicină a Universității Franz Jozef I din Cluj pe care a absolvit-o în 1910.
    S-a întors ca medic la Bilbor, iar în timpul primului război mondial a fost ofițer medic în armata austro-ungară pe frontul din Galiția.
    După încheierea războiului s-a implicat în lupta politică pentru unirea Transilvaniei cu România și a fost ales la Adunarea de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918 ca membru în Marele Sfat Național Român ca reprezentant al Ciucului.
    În 1919 a venit la Tg. Mureș ca medic primar internist la vechiul spital orășenesc de pe str. Sf. Gheorghe, fiind astfel primul medic român din oraș. În 1924 a fost numit medic director al acestui spital.
Cum pe atunci spitalul nu avea secții de specialitate a reușit să înființeze secțiile de Interne, Chirurgie, Radiologie, Ginecologie, Maternitate și Contagioase, la care ulterior s-au adăugat secțiile de ORL, Oftalmologie și TBC.
    Pentru a conduce aceste secții s-a străduit să aducă medici specialiști competenți, specializați în țară sau în străinătate.
    Aș aminti aici pe Dr. Mitrea, chirurg, fost asistent al prof. Iacobovici din Cluj cu specializări la Paris, Bratislava și Budapesta, Dr. Ursace, radiolog specializat în Franța și Germania, Dr. Săbădeanu oftalmolog, fost asistent al prof. Mihail de la Cluj și viitor profesor la IMF TgMureș.
A militat consecvent pentru construirea unui nou spital care să corespundă cerințelor moderne, vechiul spital, mărit în 1881 la 150 de paturi ca urmare a strădaniilor Dr. Knopfler Vilmos, neputând asigura condiții optime pentru bolnavi.
    Deși lucrările pentru acest nou spital situat pe actuala str. Gh. Marinescu au început la finele anilor ”20 au durat mai bine de un deceniu, astfel încât inaugurarea lui a avut loc abia în februarie 1940, cu doar câteva luni înainte de dictatul de la Viena.
Dr. Muscă a sprijinit organizarea asistenței medicale a elevilor, fiind o perioadă și medic la Liceul Al Papiu Ilarian. S-a preocupat de asemenea în calitate de președinte executiv al filialei Mureș a Societății ”Principele Mircea”, societate patronată de Regina Maria, care se ocupa de protecție și sănătatea gravidelor, a lăuzelor și a nou-născuților.
    Ca o recunoaștere a multiplelor activități pe linie medicală și socială, ce aveau ca scop o viață mai bună pentru cetățenii urbei, Dr. Petre Muscă a fost numit Primar al municipiului Tg. Mureș , funcție pe care a onorat-o în anii 1931-32, în timpul guvernelor Iorga și apoi Vaida-Voivod.
    În perioada ocupației horthyste 1940-44 a rămas în oraș, fiind printre puținii intelectuali români care nu s-au refugiat și singurul medic.
    A fost arestat de 2 ori de către autoritățile maghiare, a suferit discriminări și umilințe, ca și mulți alți români, dar nu s-a dat bătut.
Din acea perioadă am primele mele amintiri despre Dr.Muscă, prieten apropiat al bunicului și tatălui meu, cel care m-a tratat de multe ori de diferite boli ale copilăriei. Venea la noi acasă unde se discutau probleme legate de situația de pe front, despre implicațiile politice ale acesteia, despre revenirea la starea de dinainte de cedarea Ardealului de nord.
    Iată cum îl caracteriza în câteva cuvinte Iosif Pop, protopopul greco-catolic al Tg. Mureșului și Vicar al Mitropoliei din Blaj : ”...unul din cei mai cinstiți și mai onorabili cetățeni ai orașului, medic renumit, diagnostician eminent, bun român, afabil cu toată lumea, nepoftitor de bani, consulta gratuit o sumedenie de oameni săraci”....
    După eliberarea orașului de către trupele române și sovietice la sfârșitul lunii septembrie 1944, a fost numit în ziua de 6 octombrie de către generalii Beldiceanu și Smirnov, în calitate de primar al orașului, viceprimar fiind numit tatăl meu Emil Sabău.
    A rămas în această funcție până la începutul lunii noiembrie, când administrația română din Ardealul de nord a fost retrasă de către sovietici, fiind înlocuită de o administrație maghiară provizorie aflată sub controlul acestora. Primar a devenit rusofilul Zsak Adolf, înlocuit la rândul său după 6 martie 1945 de un vechi ilegalist, zidarul comunist Soos Jozsef.
    În perioada comunistă Dr. Muscă a fost tot mai marginalizat, casa i-a fost naționalizată, iar în anii ”50 a fost arestat și condamnat pentru activitate dușmănoasă împotriva regimului. Și-a ispășit pedeapsa la închisoarea din Gherla, alături de mulți alții ca el.
    După eliberarea din închisoare a revenit la Tg. Mureș  unde a încetat din viață în 1969 la vârsta de 86 de ani. Este înmormântat în cimitirul Bisericii de piatră, alături de soția sa.
    Puțini mai sunt astăzi cei care l-au cunoscut pe Dr. Petre Muscă sau care știu sau au auzit ceva despre personalitatea, viața și activitatea lui dedicată medicinei și orașului nostru.
    Îmi vin în minte cuvintele spuse Cehov : ”S-ar putea ca generațiile viitoare să cunoască fericirea, dar ele trebuie să știe că fericirea lor s-a clădit pe truda înaintașilor”
    Cred că astăzi lista înaintașilor noștri pe care merită să-i onorăm s-a mai îmbogățit cu un OM - Dr. Petre Muscă, nume pe care noi urmașii ne-am străduit să-l facem cunoscut și generațiilor viitoare, în anul în care se împlinesc 140 de ani de la nașterea sa și 99 de ani de la numirea sa ca director al spitalului acesta.
    În încheiere vreau să-i mulțumesc fratelui meu Traian prin a cărui implicare directă și totală s-a făcut și s-a așezat această placă memorială.
    În numele lui vreau să mulțumesc pe această cale celor care au apreciat și i-au susținut demersul :
    Doamnelor  economist Mariana Cernat manager al Spitalului Clinic de Urgență Tg. Mureș și ing. Adriana Gâz-Florea de la același spital.
    Doamnei prof. Dr. Angela Borda de la UMFSt și domnului prof.dr. Ioan Țilea șeful Clinicii de Medicină Internă 2
    Și nu în ultimul rând dlui prof.dr. Leonard Azamfirei, Rector al UMFSt care a fost de la început un sprijinitor entuziast și constant al proiectului.

 Tg. Mureș , 16 februarie 2023

Sursa net

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2016/03/pavel-muscan-jurist-1927-2002-subcetate.html

 

La Subcetate, de vorbă cu frații Dorina-Melania Urzică, jurist și Dănuț-Cristian Urzică, cadru militar M.A.I.

  

 

    Doina Dobreanu: Dorina, sunteți unul din puținii absolvenți ai Liceului din Subcetate, care ați ales să rămâneți aproape de familie și de casa părintească. Care ar fi explicația?

     Dorina–Melania Urzică: M-am născut și am trăit într-o familie fericită și unită, care ne-a dăruit nouă, copiilor, multă căldură sufletească, liniște și voie bună. Am avut o copilărie minunată, alături de părinți și de bunica din partea tatălui. Ei ne-au transmis, mie și fratelui meu, Dănuț-Cristian, adevăratele valori ale vieții. Pentru iubirea și blândețea lor, pentru liniștea și confortul casei părintești, le mulțumesc.

    DD: Cred că este o bucurie să ne vorbiți despre familia dvs.

    Dorina–Melania Urzică: Părinții mei sunt oameni modești, cinstiți și harnici, cu credință în Dumnezeu, cu o conduită exemplară. Tata s-a născut în satul Filpea, în anul 1946 și a avut 2 frați și o soră. Frații tatei, mai în vârstă decât el, Aurel și Nicolae, din păcate, sunt decedați. Aurel, împreună cu soția Ioana au 3 copii minunați, iar Nicolae împreună cu soția Aurelia, 2 copii, de asemenea cu o educație exemplară. Sora tatei, Lucreția, născută în anul 1950, este căsătorită cu Ioan Rusu, în satul Călnaci și împreună au 4 urmași. Încă de la vârsta de 15 ani, tatăl meu a lucrat ca sezonier, vara, timp de 3 ani, la calea ferată din districtul Hodoșa, după care a lucrat la Fabrica de cherestea din Hodoșa, până la plecarea în armată. După terminarea stagiului militar, s-a angajat la C.P.L. Gălăuțaș și a lucrat timp de 4 ani. 

Familia Toader și Ioana Urzică din satul Filpea, cu copiii: Nicolae, Aurel, Ioan și Lucreția (anii 1960-1965)

 După pierderea bunicului meu patern, Toader, și a fratelui mai mare al tatei, Aurel, în cursul aceluiași an, 1972, pe care, din păcate, nu am avut șansa să îi cunosc, tatăl meu, rămas împreună cu mama lui, trebuia să se ocupe de treburile gospodărești, iar după căsătorie s-a reangajat la Fabrica de cherestea din Hodoșa.

Mama, născută în satul Filpea, fiica lui Alexandru și Victoria Ciubucă (vezi fotografia următoare), are o soră Ileana, căsătorită cu Vasile Morar, în Comuna Gălăuțaș. Au împreună 4 băieți.

Fratele meu se numește Dănuț-Cristian și este mai mare cu 6 ani decât mine… Dar îl las să se prezinte el-însuși.

    Dan - Cristian Urzică: Spre deosebire de sora mea, eu am plecat de acasă mai timpuriu, mai exact în 1990, când am terminat treapta I la Liceul din Subcetate. Am urmat treapta a doua la Liceul „Octavian Goga” din Miercurea Ciuc, unde, imediat după revoluție, fusese înființată o clasă de informatică, considerând că era ceva nou la vremea respectivă. În această perioadă am locuit în internatul liceului, fiind nevoit să mă adaptez cerințelor și modului de conviețuire într-un colectiv numeros. 

Am absolvit liceul în anul 1992, după care m-am angajat și eu la Fabrica de cherestea din Hodoșa, unde am lucrat în producție, iar în paralel făceam și practică pentru încadrarea ca informatician în unitatea respectivă. În anul 1993 am fost încorporat ca militar în termen la Unitatea militară din Miercurea Ciuc. Stagiul militar reprezenta o perioadă care rămânea întipărită în memoria tuturor celor care treceau prin această experiență. Începând cu anul 1996, m-am încadrat în muncă la Stația de Pompieri Odorheiu Secuiesc. Mă aflu în Odorheiu Secuiesc de 22 de ani. Aici mi-am întemeiat o familie frumoasă.

Sunt căsătorit din anul 2000 cu Ida, care în prezent lucrează în comerț. Este o persoană deosebită, care a fost și este alături de mine în toate deciziile luate, și alături de care am realizat lucruri remarcabile. Avem doi copii, Raul-Cristian și Alex Claudiu, de care suntem foarte mândri. Sunt elevi la Liceul „Marin Preda” din Odorheiu Secuiesc și au rezultate foarte bune la învățătură și educație corespunzătoare .

    Dorina–Melania Urzică: Fratele meu a absolvit între timp studii universitare și postuniversitare, este în prezent comandantul Detașamentului de Pompieri Odorheiu Secuiesc și se remarcă printr-un atașament nemărginit față de profesia lui.

    Dan - Cristian Urzică: În ceea ce privește partea profesională, pot să spun că am trecut prin mai multe etape ale carierei militare și am căutat tot timpul să acumulez cunoștințe noi prin diverse forme de învățământ (Facultatea de Drept, Cursuri Postuniversitare în domeniul meu de activitate și cursuri de perfecționare). Din anul 2006 am ocupat funcția de locțiitor al comandantului de detașament în cadrul Detașamentului de Pompieri Odorheiu Secuiesc, obținând constant rezultate foarte bune, iar din noiembrie 2016 ocup funcția de comandant de detașament în instituția menționată.

    DD: Sincere felicitări pentru toate aceste realizări, domnule comandant!

Cu sora tatălui dvs, Lucreția, am fost colege de clasă. Venea la școală zilnic pe jos din satul Filpea, împreună cu mulți copii, prin frig și ploaie, străbătând cu dificultate drumul acoperit de zăpezi abundente sau noroi. Mi-amintesc că m-a invitat o dată să petrec o duminică în familia ei. Păstrez în memorie casa și gospodăria părinților săi, ai bunicilor dvs., amplasate pe coama unui deal înalt al satului Filpea. Era o zi însorită de primăvară târzie. De jos privite, de la poalele acestui deal semeț, casele păreau înfrățite cu Cerul; de sus, priveliștile spre cele patru zări erau magnifice și fascinante. M-a încântat atunci frumusețea aproape ireală a acelui loc, fără să-mi dau seama cât de greu se trăia acolo, de câte ori trebuia coborât și urcat povârnișul coastei pentru fiecare găleată cu apă.

    Dorina–Melania Urzică: Locuind pe Filpea, atât din cauza lipsei de apă și a condițiilor grele de viață, precum și a lungului drum ce trebuia parcurs de fratele meu până la școală, părinții, fiind nevoiți să-l ducă iarna în cârcă în primul an școlar, ca să poată coborî și urca dealul prin troienele mari de zăpadă, ca și de tatăl meu care zilnic naveta pe jos până la Fabrica de cherestea din Hodoșa, în primăvara anului 1980, anul nașterii mele, ne-am mutat, împreună cu bunica paternă, aproape de strada Principală a comunei Subcetate. Au făcut pasul acesta și din dorința ca noi, copiii, să avem o viață mai bună și să avem acces la școală mai ușor. Astfel, prin hărnicie și puterile proprii, au construit casa unde locuim în prezent și au întemeiat gospodăria, în acest loc la fel de minunat. Au muncit mult… Munca a fost o valoare pe care au promovat-o atât bunicii paterni, cât și bunicii materni. Tatăl meu a iubit foarte mult munca și a avut norocul să aibă o rezistență uriașă. Reușea ca vara, săptămâni în șir, să fie noaptea la Fabrica de la Hodoșa, iar ziua la cosit, dormind cel mult 2-3 ore pe zi. Mama reușea, de asemenea, să facă toată treaba acasă, să se ocupe de toate activitățile gospodărești.

DD: Care sunt amintirile copilăriei dvs.?

    Dorina–Melania Urzică: Copilăria a fost una extrem de frumoasă. În absența internetului și a unei tehnologii dezvoltate, aveam la îndemână jocuri și modalități de a ne distra, care presupuneau mai mult contact direct cu prietenii de joacă. Fiind mult timp sub supravegherea bunicii paterne, în vreme ce părinții se ocupau cu activitățile gospodărești, jocul de-a v-ați ascunselea prin cotloanele casei sau cotețe, bătutul mingii, jocul cu elasticul, de-a vânzătoarea, bălăceala în pârâu erau doar câteva dintre jocurile care ne-au însuflețit copilăria. Neexistând site-uri de pe care se putea descărca muzică și filme, jocuri pe calculator, nu aveam nici internet, nici facebook, nici telefoane mobile, joaca se desfășura mai mult afară, viața de copil fiind mult mai veselă decât astăzi, cred eu; râdeam împreună, alteori ne mai și certam, plângeam, ne supăram unii pe alții, dar nu stăteam în faţa monitorului, tabletelor. Observ că în prezent jocurile în aer liber aproape au dispărut din activitatea celor mici. Emisiunile de televiziune, între care desenele animate pentru copii, promovau mai mult valorile morale atunci, decât așa–zisele vedete de televiziune și obiceiurile proaste de astăzi.

Alte amintiri sunt legate de iarnă, de troienele de zăpadă și săniuș, de mirosul cozonacilor, al pâinii, alivencelor făcute în cuptor, de făcutul buriciuștei și a tăiețeilor de casă, de atmosfera din ajunul sărbătorilor, mai ales de nerăbdarea cu care așteptam, atât eu cât și fratele meu, cadourile pe care ni le aducea Moș Crăciun, respectiv tata de la fabrică, mersul la colindat, pregătirile specifice sărbătorilor de iarnă, împodobitul bradului. Cu această ocazie, împreună cu fratele meu, întreprindeam adevărate explorări prin casă, în absența părinților, pentru a descoperi punga cu zahăr, rahatul pentru prăjituri și celelalte ingrediente necesare pentru pregătirea bunătăților de sărbători, despre care mama avea impresia că le dosise bine, să nu le găsească copiii. Toate acestea erau momente speciale atunci când eram copii.

Amintiri foarte dragi sunt legate de serile relaxante de iarnă în care vecinele veneau la noi cu „lucrul" - cu torsul sau tricotatul -, glumeau și povesteau, pline de viață, noutățile din sat. Mi-amintesc de interminabilele discuții cu copiii de seama mea, după ce ne săturam de joacă, până seara târziu, de drumurile la discoteca din Sărmaș, Gălăuțaș și Toplița… Toate au fost momente trăite cu entuziasm și voie bună, la care mă gândesc și acum cu drag. Scrânciobul era distracția îndelung așteptată la Paști, când toți copiii de la Pârâu și Filpea ne adunam în luncă la Tică al lui Vășloban.

Cu plăcere și cu nostalgia anilor și a momentelor de neuitat îmi amintesc de perioada în care eram copii, când eu și fratele meu mergeam vara la fân pe Filpea, la bunicii materni, de gustul fără egal al merelor de altădată din livada bunicilor, de iernile când trăgeam săniile după noi pe urcușul abrupt spre casa bunicilor prin troienele mari de zăpadă, de bucuria cu care ne întâmpinau bunicii în târnațul casei. Toate au rămas doar amintiri! Astăzi mă mai bucur de îmbrățișările bunicii materne, singura în viață dintre bunici.

Poznele și năzdrăveniile pe care le făceam au rămas vii în memoria mea. Fiecare moment trăit, amintirile plăcute ori mai puțin plăcute, boacănele făcute sunt așezate adânc în memoria mea.

Acum, când ne întâlnim la Subcetate cu fratele meu, ne depănăm amintirile pe care nepoții mei le ascultă cu interes și nu le vine să creadă că și noi am fost odată copii și am făcut năzdrăvenii pe care le fac și ei. De altfel, și părinții noștri își iubesc nepoții, dăruindu-le o grijă și afectivitate ieșite din comun, când vin în vacanțe la Subcetate, făcându-i părtași la ceea ce este de făcut în gospodărie.

    Dan - Cristian Urzică: Copilăria noastră a urmat cursul descris în mare parte de către sora mea. Am avut parte de afecțiune, educație și exemple pozitive din partea părinților și a bunicii Ioana care ne-a sprijinit mereu și care ne-a iubit necondiționat.

    DD: Toate amintirile din copilărie sunt aureolate de chipul părinților și al bunicii grijulii și protectoare, care a avut un rol bine definit în formarea copiilor- nepoți.

    Dorina–Melania Urzică: Parcă-mi aud numele strigat cu atâta iubire de glasul blând al bunicii. În grija ei rămâneam când părinții plecau la muncile câmpului. Bunica era o femeie înaltă, o țărancă frumoasă și mereu îngrijit îmbrăcată în portul tradițional din zona noastră, mereu cu cămașa albă imaculată. Avea și sufletul la fel de curat și era înzestrată cu o inteligență uimitoare. Îmi aduc cu mare drag aminte când în serile de iarnă, împreună cu mama, torceau sau țeseau și mă puneau să citesc cu voce tare, să audă ce învăț. Ne recita poezii învățate de către ea la școală și avea o memorie fantastică, reținând în special datele diverselor evenimente. Părinții merită tot respectul nostru, îl merită pentru că s-au sacrificat pentru noi, pentru că au fost lângă noi când am avut nevoie. Astfel, în anul 2004, tata fiind deja pensionar, s-au hotărât ca și mama, o femeie energică cu o putere de muncă incredibilă, să se angajeze, să completeze veniturile familiei. 

    Tata este de un calm și o înțelegere ieșite din comun, nu ne-a atins niciodată nici cu un deget. Este un om foarte calculat în toate privințele. Pot afirma cu tărie că am avut părinți minunați, care ne-au susținut moral și financiar pentru a urma studii superioare, șansă pe care ei nu au avut-o și consider că au avut un rol important în modelarea și formarea noastră. Suntem oamenii de astăzi datorită educației sănătoase pe care ne-au dat-o. Părinții și bunica paternă ne-au educat, pe mine și pe fratele meu, în spiritul muncii, al încrederii în forțele proprii, să ne comportăm frumos, să respectăm regulile de conduită, să le facem cinste, cinstea și corectitudinea fiind, de altfel, valorile importante pe care ni le-au transmis. Am învățat de mici să ne iubim, să ne respectăm și să ne ajutăm, să fim buni.

    DD: Ați amintit despre educația în spiritul muncii primită în familie. Prin ce s-a concretizat?

    Dorina–Melania Urzică: Îi ajutam pe părinți în gospodărie în toate anotimpurile, după ce ne întorceam de la școală, precum și în vacanța de vară, când îngrijeam animalele și mergeam cu ei la câmp: primăvara, la „pus în pământ”, vara la prășit și la fân, umblam cu vacile la păscut pe dealurile din apropiere, mai ales pe Țuhană. Era minunat când dimineața duceam mâncare tatei și fratelui meu la cosit, în locurile numite Gălăuțaș, Dealul Armanului, la Barșon, etc. Cea mai mare împlinire a mea a fost când, după rugăminți insistente, am reușit să-l conving pe tatăl meu să mă trezească și pe mine când plecau la cosit. Ce mândră m-am simțit când am reușit să cosesc alături brazdă la brazdă! Îmi plăcea în mod deosebit perioada secerișului, cu mirosul holdei, cu pregătirea legătorilor pentru snopi, cu așezarea snopilor în clăițe și pe pari, cu carele încărcate cu snopii ce urmau a fi așezați în stoguri, cu pregătirile pentru treierat, cu duduitul batozei și forfota din prejma ei, dar mai ales cu serile în care ne jucam de-a ascunselea printre stoguri. Pe lângă treburile gospodărești, mama se ocupa de treburile casnice, între care torsul, croșetatul, cusutul. Iarna, cum stativele nu lipseau din casă, ajutam și eu la țesut; mama m-a învățat să fac țevi la sucală, să dau prin spată, s-o ajut la nividit, dându-i firele prin ițe, și să slobod teara la stative.

    Dan - Cristian Urzică: De mici am fost implicați în treburile gospodărești și la muncile câmpului. Ani la rând am tras la coasă alături de tata, și o făceam cu drag!

    DD: Să vorbim și despre educația primită în școală!

   Dorina–Melania Urzică: Educația școlară am început-o la grădinița din Subcetate și am continuat-o în localitatea natală până la terminarea liceului. Cred că perioada aceasta a fost cea mai minunată a vieții mele. Am început clasa întâi la vârsta de șase ani și îmi amintesc cu multă plăcere de doamna învățătoare Alexandrina Suciu, o persoană deosebită, calmă, cu o voce caldă și blândă, care a reușit să-mi deschidă ochii și mintea atunci când a fost momentul, făcându-ne să învățăm din plăcere.

Despre Liceul din Subcetate, din anii mei de școală, am numai cuvinte de laudă, deoarece am avut profesori excepționali, care ne-au insuflat dragoste de carte, ne-au învățat lucruri bune de pe urma cărora am avut doar de câștigat de-a lungul vieții.

    Dan - Cristian Urzică: Și eu am urmat cursurile școlii din localitatea natală, până la sfârșitul clasei a-X-a, unde am beneficiat de o educație excelentă, venită din partea unor cadre didactice cu un har aparte, începând cu doamna învățătoare Maria Popa și terminând cu fiecare profesor care ne-a călăuzit pașii prin toate disciplinele școlare.Tot în această perioadă am avut parte și de compania unor colegi de clasă deosebiți, ale căror povești de viață le-am citit cu mare drag în cărțile publicate de către dumneavoastră (Petru Cotfas, Laczko Cotfas Antoniu, Marius Morar).

Consider că primul an școlar a fost cel mai greu; locuiam pe Filpea și părinții erau nevoiți să mă ajute iarna să cobor sau să urc dealul troienit de zăpadă.

    DD: A urmat o perioadă de muncă, învățare și formare continuă și pentru tine, Dorina.

    Dorina–Melania Urzică: Adevărat. După absolvirea liceului, am avut șansa de a primi un loc de muncă, de profesor suplinitor la Grupul Școlar Industrial „Miron Cristea” din Subcetate, la catedra de geografie.

În toamna anului 1999, am început studiile la Facultatea de Drept, din București. Concomitent, am continuat atât munca, cât și studiile, îmbinându-le cu mare drag. Activitatea de cadru didactic am desfășurat-o cu multă răbdare, blândețe și înțelepciune, cu mult suflet și, mai ales, am încercat să mă ocup de toți elevii, indiferent de capacitatea lor de concentrare și de memorare.

Deși absolvisem recent același liceu unde am fost încadrată ca profesor suplinitor, chiar dacă eram o „copilă” între elevi și, în același timp, colegă de muncă cu foștii mei profesori, respectul și stima mea față de ei nu au dispărut ; mai degrabă, eram recunoscătoare pentru că mi-au vegheat acei frumoși ani, m-au călăuzit spre mai bine, mai frumos, mai drept. A fost o mare onoare pentru mine să pot sta alături de acești oameni deosebiți care mi-au îndrumat pașii, ca elevă și ca tânără profesoară. A fost o plăcere deosebită să profesez în acest domeniu, să trăiesc o perioadă care mi-a oferit o experiență foarte frumoasă, cred că cea mai frumoasă și care mi-a dat cele mai multe satisfacții, deoarece elevii, atât cei din ciclul gimnazial, liceal, profesional, cât și seral, erau interesați de carte, dornici de a dobândi noi cunoștințe, chiar în lipsa unor tehnici moderne de învățare precum internetul, telefoanele mobile; aveau mult bun simț, respect față de cadrele didactice. Chiar și în prezent ținem legătura și sunt fericită că foarte mulți dintre aceștia s-au realizat în viață. Am trăit permanent bucuria de a dărui la rândul meu ceea ce mi-a fost dăruit: blândețea, răbdarea, iubirea, curajul, cinstea, responsabilitatea și spiritul de dreptate.

Partea juridică m-a încântat în același timp, inclusiv perioadele de practică pe care le-am desfășurat în fiecare an de studiu la diverse instituții, cum ar fi: poliție, birouri notariale etc. Am absolvit Facultatea de Drept din București, în anul 2004, unde am avut parte de dascăli și colegi foarte buni. Licența am susținut-o la Universitatea „Transilvania” din Brașov, dar, datorită cheltuielilor mari care erau la oraș, dorința mea era să rămân acasă, alături de părinți, să îmi găsesc un loc de muncă în apropiere.

Astfel, în luna mai a anului 2005, m-am angajat la Centrul de Plasament Subcetate, ca instructor de educație extrașcolară, activitate pe care am desfășurat-o cu multă atenție, cu dăruire și responsabilitate, cu devotament și o atașare aparte față de de copiii de toate vârstele instituționalizați.

După absolvirea programului F601 – Contabilitate informatizată în specialitatea contabilitate informatizată cu o durată de 150 de ore, care s-a desfășurat în municipiul Miercurea-Ciuc, în speranța de a-mi lărgi orizonturile, de a găsi alte oportunități de dezvoltare, în primăvara anului 2007, m-am angajat la Fabrica de cherestea din Hodoșa, la compartimentul contabilitate.

    DD: Și, uite-așa, ai făcut trecerea de la activitatea educativă și instrucțională din învățământ la cea practică din fabrică.

    Dorina–Melania Urzică: A fost o perioadă, pot spune, interesantă, cu o activitate vastă, cu multe schimbări, dar, din păcate, datorită cheltuielilor acumulate de-a lungul anilor, societatea industrială a intrat mai întâi în insolvență și apoi în faliment, astfel că muncitorii au intrat în șomaj, chiar dacă din această fabrică au ieșit la pensie generații și generații de oameni, inclusiv tatăl meu.

Această experiență m-a maturizat foarte mult, am descoperit în mine resurse pe care nu știam că le am și am învățat să mă apropii de sufletul oamenilor. Contactul cu realitatea simplă a vieții, ascultarea poveștilor pline de emoție ale oamenilor simpli au avut o contribuție semnificativă la a clădi ceea ce sunt astăzi. Această experiență m-a ajutat să valorizez oamenii pentru ceea ce sunt ei, indiferent de pregătire, poziție sau funcție, să privesc dincolo de aparențe, m-a ajutat să valorizez munca la orice nivel și mi-a dat încrederea că pot supraviețui în orice condiții. După aceste experiențe, am câștigat foarte multă încredere în forțele proprii și m-am uitat cu alți ochi spre viitorul meu.

    DD : Foarte mulți dintre tinerii de astăzi sunt în situația de a schimba nu doar locul de muncă, ci chiar și domeniul de activitate în funcție de cerințele unei societăți mereu în schimbare.

    Dorina–Melania Urzică: Din primăvara anului 2014 sunt angajată la Consiliul Județean Harghita și pot afirma că acum a început într-o oarecare măsură greul vieții, depărtându-mă de casă, de frumusețea vieții patriarhale, dar viața ne supune la încercări cărora trebuie să le facem față și pe care să le răzbim.

Pe parcursul acestor ani, am absolvit programul de perfecționare Etică și integritate. Conflictul de interese și regimul incompatibilităților, organizat de Dast Systems S.R.L. și programul de inițiere/ perfecționare/ specializare pentru ocupația Specialist în domeniul SSM organizat de S.C. Protect Consulting S.R.L. cu sediul în localitatea Bacău, județul Bacău.

Din toate perioadele menționate, am rămas cu amintiri plăcute, demnă în fața tuturor situațiilor și mulțumesc lui Dumnezeu pentru oamenii dragi, locurile natale frumoase și tot ce mi-a oferit și dăruit viața până în prezent.

    DD: Totuși, satul natal ocupă un loc aparte în sufletul dvs…

    Dan - Cristian Urzică: Țin să menționez că destinul ne-a hărăzit doi părinți care merită tot respectul și aprecierea noastră, deoarece prin sacrificiul lor am reușit în viață. Ne sunt mereu alături, iar noi facem tot posibilul să se simtă mândri de copiii lor.

Ori de câte ori avem ocazia ne întâlnim cu drag în casa părintească și, cu toate că uneori timpul pare foarte scurt, clipele petrecute împreună cu părinții și sora sunt pline de bucurie și armonie.

    Dorina–Melania Urzică: Fiecare se gândește cu nostalgie la satul natal, dacă nu mai trăiește în el. Aceasta pentru că mediul în care ne naștem își pune în mod irevocabil pecetea asupra ființei noastre. De aceea, nimeni nu poate uita casa părintească, biserica, școala sau cimitirul satului, ulițele bătătorite în copilărie, câmpurile sau pădurile din apropiere. Totul trăiește în noi și va fi cu noi în veșnicie. De fapt, susțin cu ardoare ideea lui Lucian Blaga că „veșnicia s-a născut la sat”. Ți-e mai mare dragul să stai de vorbă cu bătrânii satului în care pare că se concentrează toată înțelepciunea venită din adâncuri de istorie. De la ei învățăm că înțelepciunea înseamnă să știi să trăiești frumos, în concordanță cu legile firii și ale lui Dumnezeu, să fii curajos în necazurile vieții.

Subcetate este locul copilăriei, adolescenței și tinereții mele, cu atâtea amintiri de neuitat. La Subcetate îmi sunt părinții, rudele și prietenii. „Acasă” suntem cu adevărat numai acolo unde ne-am născut și am copilărit.

    DD: Mă bucur pentru această plăcută întâlnire din nou „acasă”!

 Interviu publicat în cartea LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, vol. 5, 2018, pp. 299-313, autori: Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu