Subcetate, 9 septembrie 2019 La sărbătoarea Sfinților Ioachim și Ana, în cătunul de Peste-Mureș

„Credinţele de Acasă ne învaţă că viaţa adevărată se întemeiază şi pe alte valori decât a avea sau a gândi fără Dumnezeu. Numai de aici se putea naşte dorul de acasă, neatins de mărginirea cu existentul. Niciodată din raţionalitatea pură! Dar dorul de acasă este intim fiecărei fiinţe umane şi depinde de modul în care se produce procesul de interiorizare a reperelor identitare. Câtă deosebire între dorul de acasă şi dorul de bine autosuficient, golit de spirit: ubi bene, ibi patria (Marcus Pacuvius). Dorul de acasă e mistuit de absolut, niciodată suficient sieşi - dorul de bine este existenţial, calculat până la cinism, eminamente raţional.

Acasă, la Subcetate, omul este de trei ori binecuvântat: o dată prin originile sale sfinte, o dată prin legătura organică cu apele mari şi a treia oară prin legăturile cu formele ancestrale de cultură... Aici, înţelepciunea, truda, arta cusăturii, ţesutul, cântecul dumnezeieşte de frumos îngânat pruncilor seara au rămas rosturile omului.

De la primul său volum, Doina Dobreanu (iar în studiul de faţă, în colaborare cu Zorel Suciu) a intuit această filiaţie subtilă şi s-a priceput ca nimeni altul să o pună de acord cu resorturile noastre spirituale. Într-o lume golită de sensuri, întoarcerea la noi înşine ne face mai liberi, mai fericiţi şi mai buni. Ne apropie atât mult de Dumnezeu!”

 (Conf. Univ. Dr. Doina Butiurcă, Fragment din Cuvânt înainte  la volumul Acasă, la Subcetate… În cătunul de Peste Mureș,  de Doina Dobreanu și Zorel Suciu, 2012.)

De treci Mureșul și îți îndrepți pașii spre pâlcul de case oarecum izolate de vatra satului Subcetate, o troiță închinată Sfintei Ana te întâmpună la intrarea în cătun, pe partea stângă, înălțată de Vasile Moldovan, în fața gospodăriei sale, în urmă cu șapte ani, în memoria părinților Dumitru și Ana Moldovan.

Vasile Moldovan mărturisea în 2012:

Părinţii noştri, Ana şi Dumitru Moldovan, au fost ţărani harnici şi vrednici. Au locuit la începutul căsniciei lor pe Părău, apoi s-au mutat Peste Mureş. Din truda şi munca lor au construit patru case, pentru ei şi pentru cei trei feciori; au cumpărat şi pământ.

Tata era şi dulgher şi tâmplar. Împreună cu Petru Urzică (Bâzu) şi cu Alexandru Urzică, vecinul nostru, au construit biserica din lemn de la Zaul de Câmpie.

Mama îşi petrecea fiecare iarnă la războiul de ţesut; ne-a pregătit zestre ca la fete. Vara o petrecea pe câmp. Eram mici şi nu puteam merge atâta cale pe jos; pe mine mă lua în braţe, pe Valer „biserică”, pe umeri; avea de cărat şi traista cu mâncare şi canderul cu zeamă. A îngrijit 18 ani şi bătrânii care îl înfiaseră pe Valer…

Părinţii m-au ajutat

M-au crescut, m-au îndrumat,

Dar nu prea i-am ascultat

Prin spitale am umblat…

Din Cer tata m-a chemat,

Dar mama nu m-a lăsat,

Lui Dumnezeu m-a-ncredinţat

Şi aşa mi-a cuvântat:

 - Plec eu! Cu el, eu m-am cununat,

 Tu rămâi, că eşti bărbat,

 Să grijeşti ce ţi-am lăsat,

 Averea s-o preţuieşti,

 Pe noi să ne pomeneşti.

Dumnezeu să-i odihnească în pace după omenia, buneţea şi vrednicia lor!

 Icoana Sfintei Ana veghează gospodăria lui Vasile Moldovan și întreagă așezarea, și îl binecuvântează pe orice trecător. Troița ridicată de Vasile, fiul, este străjuită de o semeață poartă tradițională din lemn construită de Dumitru Moldovan, tatăl și reparată, chituită şi revopsită de urmaşul său, conștienți amândoi, parcă, de simbolistica acesteia :

Poarta joacă în viaţa poporului român, ca şi a altor popoare, roluri care pot surprinde câte simboluri vreţi, fără să le arătaţi totuşi cu degetul. Ea e o făptură magică, un stăpân cu puteri nevăzute, care veghează la toate actele capitale din viaţa insului. Prima trecere pe sub poartă înseamnă o intrare în viaţă, în viaţa reală de afară. Poarta veghează la căsătorie şi pe sub poartă mortul este dus, solemn, spre lăcaşul de veci. E, atunci, o reîntoarcere la lumea dintâi; ciclul e închis, şi poarta rămâne mai departe, cu un om mai puţin, să vegheze alte naşteri, alte căsătorii, alte morţi.(Mircea Eliade) [1]

Prin ctitoriile lor, tată și fiu sunt astăzi și mereu împreună…

Pentru a șaptea oară, preotul paroh Marius-Traian Ciubucă și credincioșii din cătun, cu familiile și prietenii lor, s-au întâlnit astăzi la troiță, pentru a fi în comuniune de rugăciune. Rugăciunile adresate Mântuitorului, Fecioarei Maria și Sfinților Ioachim și Ana sunt spre pomenirea celor adormiți în Domnul și pentru sănătatea celor vii.

Anul acesta praznicul a fost oferit de familia Baroi, la împlinirea a zece ani de la trecerea în neființă a celui care a fost Emil Urzică – soț, tată, bunic, frate, unchi, văr, vecin, prieten.

 Emilia-Liliana Baroi, fiica lui, a rămas atașată de familie, de casa părintească și de meleagul natal. Iată-i sincera declarație de iubire exprimată în versuri ( în volumul „Acasă, la Subcetate…”, 2012):

În comuna Subcetate,

Satul meu e mai aparte,

E sat mic şi condensat,

C-un peisaj minunat.

Casele, bine-ngrijite,

Au grădinile-nflorite

Şi poarta descuiată…

Casa, mereu aranjată,

Orice om bun îl primeşte

Şi-l tratează omeneşte.

Nu doar locu-i minunat,

Ci şi oamnenii din acest sat.

Sunt demni de admirat,

Bun exemplu de urmat:

La distracţie, la durere

Se unesc, sunt o putere.

Un om e ca un pom,

Dacă-i rădăcina bună

Şi are destulă lumină.

Pomul, bine îngrijit,

Şi omul bine instruit

Cresc drept şi frumos,

Tuturor li-s de folos.

Pământul e important

Unde pomul e plantat.

Şi omul se deosebeşte

După locul unde creşte

 Satul unde-am copilărit

 E un loc tare iubit,

Este mic, dar şi bogat,

Cu tradiţie încărcat.

Țăranii harnici, cinstiţi

Au copiii împliniţi,

Bătrânii sunt respectaţi

Cei mici, bine educaţi,

Învăţaţi ca să muncească,

Prin muncă să izbândească:

„Pământul e un tezaur,

Munca, brăţară de aur.”

Copil când eram

La oraş eu mă visam,

Iar acuma eu tânjesc

Să mă întorc şi să muncesc,

Să văd plantele cum cresc,

Florile cum înfloresc.

Cu pământul strămoşesc,

Mereu o să mă mândresc.

Tot ce este-n el plantat

Rodeşte bine şi bogat.

Îmi aduc cu drag aminte

De momente fericite

Din copilăria mea,

De locul unde m-am născut,

De casa-n care am crescut,

De părinţii mei iubiţi,

Mereu de muncă istoviţi,

De fratele meu iubit

De toată lumea-ndrăgit,

De bunica – căpitan

Şi de unchiul meu, Traian…

Am crescut foarte uniţi

Şi am trăit ani fericiţi.

Tot ce e frumos şi bun

Sunt strânse-n acest cătun,

Ca şi copilăria mea,

Cu tot ce-i mai bun în ea.

Rădăcina mea-i aici,

În pământul din Varvigi.

Timpul petrecut astăzi Peste Mureș a fost unul de grație: de rugăciune de pomenire și rememorare, de bucurie și de speranță.

---

[1] Mircea Eliade, Folclor şi literatură, în Meşterul Manole, Editura Junimea, Iaşi, 1992, pp. 330-333

ÎNTÂLNIREA FIILOR SATULUI, GENERAȚIA 1959

1. ÎNTÂLNIREA DE 60 DE ANI, în 2019, 25 august

2 ÎNTÂLNIREA DE 50 DE ANI, în 2009, 31 mai

3. ABSOLVENȚI AI CLASEI A X-A, în 1976

Zilele Comunei Subcetate 2019

Cu ocazia Zilelor Comunei Subcetate, care s-au desfăşurat sâmbătă şi duminică în centrul localităţii, Primăria şi Consiliul Local au pregătit un program din care nu au lipsit muzica pentru toate gusturile şi diferitele bunătăţi culinare. Participanţii au luat parte la o serie de recitaluri, la două concerte extraordinare susţinute de invitaţii speciali: Ansamblul artistic profesionist „Crişana” din Oradea şi Trupa Krypton, la expoziţia de pictură pe sticlă şi string art a elevilor de la Liceul „Miron Cristea” şi nu numai.

Sâmbătă seara, pe scena de lângă târg, au susţinut recitaluri Mădălina Roman şi Grupul folk LMCS Subcetate, format din elevi ai Liceului „Miron Cristea”, coordonat de prof. Daniela Buzilă. 

Duminică, publicul a avut bucuria de a urmări două concerte inedite. Începând cu ora 19,00 pe scenă a urcat Ansamblul artistic profesionist „Crişana” din Oradea, care a prezentat audienţei suite orchestrale, suite de dansuri populare româneşti, melodii instrumentale la vioară, goarnă şi taragot, urmate de recitalurile interpreţilor Leontin Ciucur, Cornel Borza, Luminiţa Tomuţa, Cornelia Covaciu, Felicia Costin, Petrică Popa şi Stângaciu. De la ora 21,00 publicul a putut urmări concertul susţinut de trupa Krypton, cunoscută pentru participările premiate la numeroase festivaluri rock importante. Muzicienii din Krypton se remarcă printr-un stil muzical propriu, numit new wave rock.

Încă un punct forte al manifestărilor culturale organizate de zilele comunei în acest an l-a reprezentat Expoziţia de pictură pe sticlă şi string art a elevilor de la Liceul „Miron Cristea”, coordonaţi de prof. Daniela Buzilă, prof. Bogdan Pulhac şi sprijiniţi de conducerea liceului, cu lucrări premiate la faza judeţeană a Olimpiadei Naţionale de Meşteşuguri artistice tradiţionale, desfăşurată în iunie la Centrul Cultural „Miron Cristea” din Miercurea Ciuc. Elevii din Subcetate au participat la două secţiuni anul acesta, pictură pe sticlă şi arte decorative, aducând acasă două premii 1, patru premii 2, două premii speciale şi unul de excelenţă. Lucrările realizate în tehnica string art au fost răsplătite cu un premiu special. La faza naţională a olimpiadei, ce a avut loc la Sibiu, eleva Mirabela Dobrean a obţinut premiul 2. Toate lucrările din cadrul expoziţiei, realizate cu meticulozitate şi îndemânare, denotă implicare deosebită şi pasiune pentru artă. Expoziţia deschisă pe 17 august la Căminul Cultural este împărţită în 3 categorii, întrucât cuprinde lucrările de string art și picturile pe sticlă ale elevilor, precum şi lucrările de string art ale prof. Daniela Buzilă. Expoziţia rămâne deschisă câteva săptămâni şi se poate vizita de luni până vineri, între orele 9,00 – 17,00.

 Cosmina Marcela OLTEAN

Un țăran autentic din altă vreme

Vecinul meu, Ion al Bilului

  Prof. Doru Dobreanu

 

M-am născut în comuna Subcetate, în partea satului cu același nume, numită Pe Dos. Acolo îi aveam vecini pe unchieșul Ion al Bilului, după numele cu care era cunoscut în comunitate, numele oficial fiind Ioan Pop, și pe mătușa Eudochia Pop (n. Croitor), ca și familiile fiilor lor, Aurel și Dumitru.

Mi-l amintesc pe unchieșul, mereu îmbrăcat în portul imaculat al țăranului român, cu cioareci sau cu ițari, cu cămașă cu poale încinsă cu șerpar, și cu lăibăruț, în ipostaze diferite: stând amândoi de vorbă așezați pe bârnele de la marginea drumului din fața grădinii noastre, la cosit sau la noi acasă. Era înalt și slab, părea firav, dar avea forță interioară. Când trăgea coasa parcă avea puterile lui Hercule. Abia așteptam, când eram la cosit, fiecare pe delnița lui, să mă poftească la umbra unui porșor, să ne tragem sufletul și să mai povestim. Aveam de tânăr curiozitatea să cunosc psihologiile umane, ori el, care mi se părea un om special, îmi trezea interesul de a-l iscodi. Ne intersectam aproape zilnic la munca câmpului și, mai ales după ce am rămas numai cu mama, sfaturile sale erau binevenite.

Era un om calm, așezat, echilibrat, pășea hotărât și demn, mereu adâncit în gândurile sale, un personaj interesant și profund. Regăseai în el tipul țăranului filosof, care încerca să afle mereu lucruri noi din orice domeniu, să-și depășească starea zilnică, să intre în sensurile lucrurilor pe care le făcea și scormonea mai departe în adâncul lor.

Eram elev la liceu, apoi student la științele naturii, când vecinul, din generația bunicilor mei, îmi căuta compania. Își alegea interlocutorul, nu vorbea prea mult, dar avea dibăcia să-l incite la vorbă, să-l tragă de limbă, lui plăcându-i mai mult să asculte. Era curios să afle dacă ceea ce învăț eu la facultatea de științele naturii se potrivește cu ceea ce cunoștea empiric despre natură. Îi simțeam mândria pentru tineri din sat care studiau mai mult decât patru sau șapte clase, atât cât au parcurs majoritatea celor din generația lui. Era bucuros că ceea ce ei nu au făcut fac urmașii lor. Credea în evoluția spirituală și formativă a omului și a omenirii, prin învățătură și știința cărții. Iubesc oamenii de felul lui și de aceea îmi făcea plăcere să zăbovesc în prejma lui.

Dovedea inteligență, gândire spontană și viclenie. Nu întreba direct ceea ce-l interesa și voia să afle, poate și din mândrie, și nici nu bănuiai din prima clipă unde voia să ajungă cu vorba.

„Hai, nepoate, să mai stăm de vorbă!” Îi eram nepot doar prin alianță, dar în urmă cu 50 de ani comunitatea satului era unită, era ca o mare familie: se ținea cont de gradul de rudenie la a N-a spiță, de înrudirile spirituale, prin cununii și botezuri.

De-l întrebam ceva, nu dădea un răspuns imediat și nici limitat la o simplă afirmație sau negație. Venea cu detalii și explicații, dar nu multe, doar suficiente pentru a întreține curiozitatea și a duce povestea mai departe. Avea o știință a dialogului, a comunicării.

Cunoștea multe lucruri, pentru mine curiozități la vremea adolescenței, despre vreme, despre rânduiala și calendarul semănăturilor, despre comportamentul păsărilor și al animalelor care presimt schimbările atmosferice. Viața țăranului petrecută mai mult în mijlocul naturii îi permitea să-i descifreze sensurile, fiindcă vietățile îl însoțeau mereu: păsările care adunau viermii în urma plugului –cotorobaturile -, ciocârliile care își fac cuiburile în pajiști etc. Discuțiile cu el erau întotdeauna reconfortante și benefice.

„Avem, nepoate, totul la îndemână, numai trebuie să avem mintea trează, să observăm și să pricepem. Toate remediile ne-au fost date din Cer și le avem pe pământ, dar trebuie să știm să le căutăm și să le găsim. Dumnezeu e mare și ne ajută!”

Mi-amintesc cum tata nu mai putea prinde boii la jug, fiindcă unuia îi crescuse o umflătură (o bolfă) la gât. L-a vindecat vecinul nostru: a făcut o ușoară incizie și a pus o alifie, o mixtură făcută de el, probabil, din untură de porc și prafuri din plante. Tratamentul lui a dat rezultat, căci umflătura s-a resorbit.

Pe mine, disperat că nu reușeam să vindec transpirația picioarelor cu medicamente, m-a învățat cum să procedez: vreme de minim o săptămână de vară să urc dealul dimineața desculț prin roua ierbii, apoi prin țărâna lutoasă dinspre Duda și să-mi spăl picioarele numai seara. Am urmat sfatul lui și am tămăduit astfel transpirația picioarelor pentru totdeauna.

Mi-a povestit și cum a trecut prin cele două războaie mondiale. În primul, familia lui și alte familii din sat au plecat de pe Filpea - din cătunul Mărinești, unde locuiau -  în refugiu în Moldova, la Mănăstirea Neamț. Își amintea cum transporta pentru starețul Nicodim alimente cu căruța cu caii.

În al Doilea Război Mondial, fusese mobilizat pe front, după ce făcuse câteva luni de concentrare în anul 1939. A luptat până aproape de Cotul Donului, unde a fost rănit. Șase luni a fost tratat într-un spital din Ungaria, apoi lăsat pentru un an la vatră. Norocul său a fost că, imediat ce a primit din nou ordin de mobilizare pe front, a ajuns în zona noastră armata sovietică și nu a mai plecat.

 Ioan și Eudochia Pop

Oameni ca Ion al Bilului au fost mesagerii unei civilizații sătești milenare până în vremurile noastre. Însăși prezența lor, prin ținută demnă, vorbă cumpătată și înțeleaptă, impunea respect și transmitea celor din jur forță interioară. Fără să iasă cu fală în față, s-au făcut remarcați prin atitudini și fapte, devenind etalon pentru comunitate, care îi accepta ca modele.