Un țăran autentic din altă vreme

Vecinul meu, Ion al Bilului

  Prof. Doru Dobreanu

 

M-am născut în comuna Subcetate, în partea satului cu același nume, numită Pe Dos. Acolo îi aveam vecini pe unchieșul Ion al Bilului, după numele cu care era cunoscut în comunitate, numele oficial fiind Ioan Pop, și pe mătușa Eudochia Pop (n. Croitor), ca și familiile fiilor lor, Aurel și Dumitru.

Mi-l amintesc pe unchieșul, mereu îmbrăcat în portul imaculat al țăranului român, cu cioareci sau cu ițari, cu cămașă cu poale încinsă cu șerpar, și cu lăibăruț, în ipostaze diferite: stând amândoi de vorbă așezați pe bârnele de la marginea drumului din fața grădinii noastre, la cosit sau la noi acasă. Era înalt și slab, părea firav, dar avea forță interioară. Când trăgea coasa parcă avea puterile lui Hercule. Abia așteptam, când eram la cosit, fiecare pe delnița lui, să mă poftească la umbra unui porșor, să ne tragem sufletul și să mai povestim. Aveam de tânăr curiozitatea să cunosc psihologiile umane, ori el, care mi se părea un om special, îmi trezea interesul de a-l iscodi. Ne intersectam aproape zilnic la munca câmpului și, mai ales după ce am rămas numai cu mama, sfaturile sale erau binevenite.

Era un om calm, așezat, echilibrat, pășea hotărât și demn, mereu adâncit în gândurile sale, un personaj interesant și profund. Regăseai în el tipul țăranului filosof, care încerca să afle mereu lucruri noi din orice domeniu, să-și depășească starea zilnică, să intre în sensurile lucrurilor pe care le făcea și scormonea mai departe în adâncul lor.

Eram elev la liceu, apoi student la științele naturii, când vecinul, din generația bunicilor mei, îmi căuta compania. Își alegea interlocutorul, nu vorbea prea mult, dar avea dibăcia să-l incite la vorbă, să-l tragă de limbă, lui plăcându-i mai mult să asculte. Era curios să afle dacă ceea ce învăț eu la facultatea de științele naturii se potrivește cu ceea ce cunoștea empiric despre natură. Îi simțeam mândria pentru tineri din sat care studiau mai mult decât patru sau șapte clase, atât cât au parcurs majoritatea celor din generația lui. Era bucuros că ceea ce ei nu au făcut fac urmașii lor. Credea în evoluția spirituală și formativă a omului și a omenirii, prin învățătură și știința cărții. Iubesc oamenii de felul lui și de aceea îmi făcea plăcere să zăbovesc în prejma lui.

Dovedea inteligență, gândire spontană și viclenie. Nu întreba direct ceea ce-l interesa și voia să afle, poate și din mândrie, și nici nu bănuiai din prima clipă unde voia să ajungă cu vorba.

„Hai, nepoate, să mai stăm de vorbă!” Îi eram nepot doar prin alianță, dar în urmă cu 50 de ani comunitatea satului era unită, era ca o mare familie: se ținea cont de gradul de rudenie la a N-a spiță, de înrudirile spirituale, prin cununii și botezuri.

De-l întrebam ceva, nu dădea un răspuns imediat și nici limitat la o simplă afirmație sau negație. Venea cu detalii și explicații, dar nu multe, doar suficiente pentru a întreține curiozitatea și a duce povestea mai departe. Avea o știință a dialogului, a comunicării.

Cunoștea multe lucruri, pentru mine curiozități la vremea adolescenței, despre vreme, despre rânduiala și calendarul semănăturilor, despre comportamentul păsărilor și al animalelor care presimt schimbările atmosferice. Viața țăranului petrecută mai mult în mijlocul naturii îi permitea să-i descifreze sensurile, fiindcă vietățile îl însoțeau mereu: păsările care adunau viermii în urma plugului –cotorobaturile -, ciocârliile care își fac cuiburile în pajiști etc. Discuțiile cu el erau întotdeauna reconfortante și benefice.

„Avem, nepoate, totul la îndemână, numai trebuie să avem mintea trează, să observăm și să pricepem. Toate remediile ne-au fost date din Cer și le avem pe pământ, dar trebuie să știm să le căutăm și să le găsim. Dumnezeu e mare și ne ajută!”

Mi-amintesc cum tata nu mai putea prinde boii la jug, fiindcă unuia îi crescuse o umflătură (o bolfă) la gât. L-a vindecat vecinul nostru: a făcut o ușoară incizie și a pus o alifie, o mixtură făcută de el, probabil, din untură de porc și prafuri din plante. Tratamentul lui a dat rezultat, căci umflătura s-a resorbit.

Pe mine, disperat că nu reușeam să vindec transpirația picioarelor cu medicamente, m-a învățat cum să procedez: vreme de minim o săptămână de vară să urc dealul dimineața desculț prin roua ierbii, apoi prin țărâna lutoasă dinspre Duda și să-mi spăl picioarele numai seara. Am urmat sfatul lui și am tămăduit astfel transpirația picioarelor pentru totdeauna.

Mi-a povestit și cum a trecut prin cele două războaie mondiale. În primul, familia lui și alte familii din sat au plecat de pe Filpea - din cătunul Mărinești, unde locuiau -  în refugiu în Moldova, la Mănăstirea Neamț. Își amintea cum transporta pentru starețul Nicodim alimente cu căruța cu caii.

În al Doilea Război Mondial, fusese mobilizat pe front, după ce făcuse câteva luni de concentrare în anul 1939. A luptat până aproape de Cotul Donului, unde a fost rănit. Șase luni a fost tratat într-un spital din Ungaria, apoi lăsat pentru un an la vatră. Norocul său a fost că, imediat ce a primit din nou ordin de mobilizare pe front, a ajuns în zona noastră armata sovietică și nu a mai plecat.

 Ioan și Eudochia Pop

Oameni ca Ion al Bilului au fost mesagerii unei civilizații sătești milenare până în vremurile noastre. Însăși prezența lor, prin ținută demnă, vorbă cumpătată și înțeleaptă, impunea respect și transmitea celor din jur forță interioară. Fără să iasă cu fală în față, s-au făcut remarcați prin atitudini și fapte, devenind etalon pentru comunitate, care îi accepta ca modele.