La mulți ani, doamna profesoară MARIA VUC - DOBREAN!

    Născută în 1950, la Subcetate

„Oriunde m-aș afla, nu pot uita satul în care m-am născut și am crescut. Voi aparține acestor locuri atâta timp cât sufletul meu va tresări.” 

Interviu publicat în volumul II al seriei de carte LA OBÂRȘIE , LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, 2014, autori: Doina și Vasile Dobreanu, pp. 278-282.

 Doina Dobreanu: Doamna profesoară, v-ați desprins de familie, de satul natal, ca urmare a căsătoriei, dar, deși au trecut niște zeci de ani de atunci, nu v-ați putut rupe definitiv. Dragostea pentru părinți, frați și rude, amintirile copilăriei, ale adolescenței, respectiv ale anilor de liceu v-au chemat și vă cheamă mereu aici… la Subcetate, unde a început povestea dvs. Viața fiecăruia este o poveste…

E grea desprinderea de locul natal! Rădăcinile, dorul de „acasă” ne cheamă mereu. Vă întoarceți la Subcetate ori de câte ori este posibil. Cine sunt părinții dumneavoastră? Cum îi păstrați în amintire?

Maria Vuc: M-am născut în ziua de 2 septembrie a anului 1950, după ce mama își petrecuse ziua precedentă legând sacii cu grâu la batoză. La Primărie m-au înregistrat pe data de 1 septembrie, ceea ce pe mine m-a bucurat mai târziu, fiindcă la Subcetate era și este în prima zi de septembrie marele târg de toamnă, un fel de sărbătoare.

Primii patru copii ai părinților mei erau băieți: Ioan, Petru, Augustin și Aurel, eu fiind a doua fetiță, după Lucreția, dar nu și mezina, cel mai mic fiind Dumitru.

Cred și eu că cea mai frumoasă perioadă din viața unui om este copilăria, vârsta la care grijile importante le duc părinții. Eram copil, dar le simțeam strădania de a face față vremurilor grele pe care le traversam după război, părinții mei fiind țărani cu o familie numeroasă, oameni harnici, minunați. Singura resursă existențială era munca în gospodăria individuală, unde era mereu de lucru pentru fiecare, de la mare la mic, după puteri. Toți banii casei proveneau din eventuale vânzări de animale și erau puțini.

Pentru că părinții mei – Bunii mei părinți, Dumnezeu să-i odihnească în pace! – proveneau din localități diferite, respectiv mama din cătunul Jolotca, comuna Sărmaș, iar tata din Subcetate, aproape toată copilăria și adolescența le-am petrecut între cele două localități. În Jolotca, unde mama primise pământ ca zestre de la bunici, ne petreceam aproape toată vara. Nu-mi plăcea acolo, deși o aveam încă pe bunica, de care nu am reușit să mă atașez prea mult.

Mi-amintesc că într-o primăvară, în aprilie, mă luase tata de la școală o săptămână, să fiu pogănici la arat. Am plâns toată săptămâna pe Jolotca, iar tata îmi spunea din când în când că Lucreția, sora mea, a fost mai cuminte și mai ascultătoare cu un an înainte.

Copilăria petrecută împreună cu părinții, frații și sora mea, cu prietenele mele din vecini, Rodica Bordea și Tina Marcu, mi-a rămas vie în memorie și reprezintă partea cea mai luminoasă a vieții mele.

DD: A vorbi despre casa părintească și despre satul natal… în ce măsură vă hrănește sufletul?

MV: Odată cu trecerea anilor, dorul de casa părintească, de locul în care am crescut și care ne cunoaște tainele adolescenței, amintirile legate de familie se acutizează, mă cercetează tot mai des, îmi încețoșează ochii. Oriunde ne-am duce, orice am face, casa părintească cu cele mai senine amintiri o purtăm cu noi în suflet.

DD: Cât de important este rolul părinților, al familiei, al școlii în demersul de a ne construi propria persoană? Care au fost darurile primite de la părinți - zestrea ereditară și educația fundamentală - și cum le-ați dezvoltat și valorificat?

MV: Foarte important! Părinții noștri, prin omenia și hărnicia lor, prin simțul datoriei, prin iubirea și sacrificiul pentru copii au fost pentru noi modele de viață. Au luptat pentru noi toți și niciodată nu au abandonat lucrurile la jumătate.

Deși tata era un om mai sever, l-am iubit foarte mult. Trăise pe front încercările grele ale războiului mondial, în timp ce mama rămăsese acasă să îngrijească cei trei băieți mici și soacra bolnavă.

DD: Considerați că Liceul din Subcetate v-a oferit pregătirea necesară, încrederea în forțele proprii și imboldul de a urma o școală superioară, ca și modele pentru viitoarea profesie? Cui datorați pasiunea pentru chimie și fizică?

MV: La școala primară din Subcetate, alături de bune elemente precum Doina și Eleonora, pe care le apreciam foarte mult și doream să fiu ca ele, am avut învățătoare pe doamna Laura Urzică, exigentă, metodică, severă, care m-a pus pe linia cea bună.

https://revistalyceum.blogspot.com/2016/03/pioasa-recunostinta-doamnei-invatatoare.html

Am urmat Liceul din Subcetate, cu dascăli tineri absolvenți veniti din diverse centre universitare, bine pregătiți și exigenți. Nu a fost deloc ușor. Mulți dintre colegii mei de clasă au abandonat școala din cauza matematicii. Eu m-am descurcat, dar nu foarte ușor, fiind apreciată și încurajată de profesorii de chimie Aurel Roman și Maria Urzică. În anii de liceu și în scurta perioadă în care am lucrat ca profesor suplinitor de matematică la Subcetate, s-a născut în mine dorința să devin profesoară de chimie și, imediat după aceea, am urmat Facultatea de Chimie de la Institutul Pedagogic din Oradea.

DD: În anii studenției, l-ați cunoscut pe soțul dvs., Eugen Vuc. Acolo și atunci ați decis să vă căsătoriți. Plecarea la facultate a însemnat și desprinderea de Subcetate, definitiv…

MV: Eram fericită că am fost admisă la facultate, gândindu-mă la tot ce mi se povestise despre studenție, la câte petreceri urmau… dar nu a fost chiar așa, ci multă muncă, multe emoții la examene, multe lipsuri. În anul doi l-am cunoscut pe Eugen, serios și foarte muncitor, cu care m-am căsătorit în anul următor. A urmat repartiția guvernamentală, pe care o doream în județul Huneodoara, județul de domiciliu al soțului meu și al familiei sale. Singurul post oferit era în Valea Jiului. Orice început este greu, dar mie mi-a fost foarte greu în primul an de învățământ deoarece Eugen rămânea pentru încă un an student la Oradea, în vreme ce eu mă aflam singură în Valea Jiului, așteptând un copil…

DD: Era într-o vreme în care mineritul era în floare, iar Valea Jiului era intens populată, cu școlile pline de copii… Vorbiți-ne despre această perioadă petrecută în Valea Jiului, deloc ușoară, cu multă muncă și cu dorul de copiii crescuți de bunicii de la Baia de Criș.

MV: Nu știam prea multe despre Valea Jiului… Sub aspect geografic, este o vale între munți pe care îi simțeai uneori amenințători, că se prăvălesc peste tine. Încet, încet, am început să mă acomodez. Lucram într-o școală mare, cu multe clase paralele și cu un corp profesoral gigant, cuprinzând peste 70 de cadre. Erau anii aceia de mare sărăcie pentru România constrânsă de Ceaușescu   să-și plătească datoriile externe, dar în Valea Jiului viața nu am simțit-o grea. Valea era bine aprovizionată cu alimente și se găseau de toate.

Copiii mei, Eugen și Iulian, și-au făcut mulți prieteni acolo și în anul 1990, când am plecat, au regretat foarte mult. Pentru familia mea, părinți și copii, era un nou început: noi instituții, noi colegi…

Ne-am transferat în zona Brad, aproape de socri, unde soțul meu avea o proprietate.

Fiii Eugen și Iulian Vuc

DD: După „stagiul” făcut în Valea Jiului, ca urmare a repartiției guvernamentale, familia dvs. s-a stabilit în Țara Moților.

Cum v-ați integrat într-o familie și într-o comunitate de moți? Cum sunt moții? Vă întreb la scurtă vreme după tragedia aviatică din Munții Apuseni din 20 ian. 2014, impresionată de spiritul de solidaritate, de atitudinea și de omenia moților, trăsături pe care le au, cred, în programarea lor genetică…

MV: Am fost profesoară în localitatea Ribița, satul lui Crișan, timp de 20 de ani, până la pensionare. Am găsit și aici oameni minunați, copii inteligenți și cuminți.

Nu poți trăi în Țara Moților fără să fi atins de spiritul acestui loc sacru. Spiritul tribunului este viu în Țara Moților, întreținut prin educația primită de copii în familie și în școală…

DD: Mi-amintesc momentele emoționante în care ascultam, la Subcetate, în vacanțe, poeziile recitate de copiii dvs. despre Horia și Avram Iancu…

Vorbiți-ne despre bucuriile pe care le-ați trăit în școală, despre satisfacțiile profesionale și despre crezul dvs. de dascăl. Sunt convinsă că succesul în carieră este susținut în bună parte de reușita familială. În ce măsură v-ați sprijinit reciproc, ca profesori de aceeași specialitate?

MV: Am început activitatea mea didactică în Valea Jiului cu rezultate bune la concursurile școlare, iar în 1981 am făcut parte din Comisia Guvernamentală la Olimpiada de chimie care s-a ținut la Deva. Într-un an, la acest concurs, primii șapte elevi la clasa a VIII-a din județul Hunedoara au fost elevii mei. Părinții elevilor, mineri fiind, se implicau foarte mult în problemele școlare și erau interesați de progresul copiilor lor.

În scurt timp am obținut toate gradele didactice.

Având aceeași profesie, predând în școală aceeași disciplină, chimia, eu și soțul meu Eugen ne-am susținut, ne-am sprijinit, ne-am încurajat reciproc mereu. Am fost deopotrivă soți iubitori, buni colegi și sinceri prieteni. Am reușit în familie și profesional, fiind călăuziți de același crez: iubire, seriozitate, respect, încredere, corectitudine, dăruire, asumarea unor responsabilități și îndeplinirea lor.

DD: Dacă până nu de mult gândurile dvs. erau împărțite între „acasă” la Baia de Criș și „acasă” la Subcetate, de la o vreme dorul vă poartă la Cluj, unde se află Eugen, fiul cel mare, sau trece Atlanticul, în America, unde fiul cel mic, Iulian, și-a întemeiat familia.

MV: Ne-am stabilit la Baia de Criș, să fim aproape de părinții lui Eugen. Viața trece, cu bune, cu rele… mult prea repede. Părinții s-au mutat pe rând Dincolo, s-au îndepărat încet-încet copiii, mai întâi la liceu, apoi la facultate… Trăim cu dorul lor și al nepotului nostru din America. E bine că ne revedem și vorbim zilnic prin internet.

Oriunde m-aș afla – la Baia de Criș, la Cluj, în America – nu pot uita satul în care m-am născut și am crescut. În minte îmi stăruie dangătul clopotelor de la biserica din sat chemându-i pe locuitori la slujbă în zilele de sărbătoare. Niciunde nu se aude la fel de frumos! 

Voi aparține acestor locuri atâta timp cât sufletul meu va tresări.

Părinții Dumitru și Maria Dobrean, la nunta de aur, 

înconjurați de familie