La mulți ani, doamna doctor ELEONORA - IOANA MOLDOVAN!

 

Doina Dobreanu: Doamna Eleonora Moldovan, sunteţi o prezenţă indispensabilă în comuna Subcetate, deservind ca medic această comunitate de mai bine de treizeci de ani. Ceea ce ne impresionează este faptul că, deşi domiciliul vă este în Târgu-Mureş, petreceţi în Subcetate o bună parte din timpul liber şi că soţul dumneavoastră, domnul avocat Nicolae Moldovan, vine cu plăcere aici. Care au fost motivele care v-au determinat să vă întoarceţi „acasă”, să profesaţi aici?

Eleonora Moldovan (n. Rusu, în 1950, Subcetate): În anul în care am terminat facultatea şi se făcea repartiţia absolvenţilor, Subcetate, localitatea mea natală, era printre cele mai bune posturi din ţară. Cu un an înainte, a ales-o şeful de promoţie de la UMF Târgu Mureş. Colegii mei de facultate erau miraţi când îi elogiam pe consătenii mei şi le vorbeam mereu foarte frumos de acest loc mirific, făcându-i să creadă că nu există o altă localitate mai minunată. Se pare că am avut dreptate deoarece şi soţul meu a îndrăgit aceste locuri, unde îşi petrece cu mare plăcere timpul liber. Practic, la sfârşit de săptămână nu plec la Târgu-Mureş decât foarte rar, de 2-3 ori pe an.

În 1986, influenţată de familia soţului meu, m-am înscris la un concurs de transfer în judeţul Mureş. Din 24 de posturi, doar 4 se aflau în apropiere de Târgu-Mureş, cu posibilitate de navetă zilnică. Am obţinut unul din aceste patru posturi, dar am fost şocată de schimbare: era o comună de câmpie, fără munţii şi pădurile de brazi din preajmă. Omul de la munte nu poate concepe să locuiască la câmpie. Cu toate că se aprobase transferul, am mers la Ministerul Sănătăţii spre a solicita să rămân la Subcetate.

DD: Aţi absolvit liceul din Subcetate, la fel ca şi fratele dumneavoasră, Stelian Rusu, apoi amândoi v-aţi îndreptat spre medicină. Ce v-a determinat?

EM: Despre liceul din Subcetate din anii mei de şcoală am numai cuvinte de laudă, deoarece am avut profesori excepţionali, care ne insuflau dragoste de carte, ca şi colegi de clasă foarte ambiţioşi, cu sete de învăţătură. Profesorii, care ne-au captivat atenţia cu prioritate la începutul clasei a IX-a, au fost cei de la materiile umane: română, limbi, ştiinţele naturale şi istorie. De aceea am optat cei mai mulţi pentru secţia umană. Am urmat medicina deoarece am considerat-o una dintre cele mai umane meserii, care cere multă dragoste faţă de semeni, multă dăruire şi satisfacţii personale.

Opţiunea pentru medicină a fratelui meu a fost o surpriză deoarece el avea aplecare spre materiile reale: matematică, fizică, chimie, dar se pare că eu i-am trezit interesul pentru această profesie prin discuţiile pe care le purtam despre importanţa medicinei.

DD: Având în vedere că există mai multe persoane în familia tatălui dumneavoastră, Ionaş Rusu, care au lucrat în sănătate, mă întreb dacă poate fi vorba de un har, de un impuls interior.

EM: Cred că medicina în familia tatălui meu a fost o chemare lăuntrică. Bunica se implica în tratarea unor boli ale consătenilor ei cu leacuri naturiste: ceaiuri şi cataplasme cu plante cu efecte tămăduitoare, precursoare ale tratamentelor alternative de astăzi. Şi bunicul meu fusese saniatar pe frontul Primului Război Mondial.

Două surori ale tatălui meu, Anuţa şi Ioana, ca şi fratele Dumitru au profesat în sectorul medical. Mătuşa Ioana Cruceanu a fost asistentă medicală, mulţi ani în serviciul Crucii Roşii, cu o dăruire pentru semeni de apreciat. A participat în 1952 la Războiul din Coreea de Nord, ca voluntar al Crucii Roşii.

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2014/09/convorbiri-la-subcetate-cu-ioana.html

Eu şi fratele meu am reuşit să aplicăm medicina la un grad superior, urmând cursurile facultăţii de medicină.

DD: Aţi ales o profesiune care cere, parcă mai mult decât oricare alta, profesionalism şi competenţă, implicare consecventă, permanentă perfecţionare. Ca să fii medic bun, e nevoie nu doar de cunoştinţe, ci şi de har, de un caracter potrivit. Ce calităţi credeţi că trebuie să aibă un tânăr care aspiră să ajungă medic?

EM: Ca să ajungi bun medic, pe lângă cunoştinţe medicale trebuie mult har, fler medical, cum se spune. În facultate, ne spuneau profesorii, se învaţă despre boli, dar în profesie ne întâlnim cu bolnavi. Fiecare bolnav poate reacţiona diferit la agresiunea morbidă; medicul, care trebuie să fie şi un bun psiholog, trebuie să vadă nu numai afecţiunea organică, ci şi felul în care reacţionează psihicul bolnavului care se confruntă cu afecţiunea respectivă. Un tânăr care aspiră să ajungă medic, pe lângă inteligenţa nativă, trebuie să fie studios, deoarece medicina presupune studiu medical permanent, trebuie să fie altruist, să arate compasiune pentru semeni, să fie dispus la sacrificii personale.

DD: În părinţii dumneavoastră, caractere puternice şi echilibrate, aţi avut primele modele. Prin ce vă simţiţi legată de fiecare în parte?

EM: Pot spune că am avut părinţi minunaţi care ne-au susţinut moral şi financiar pentru a urma studii superioare, şansă pe care ei nu au avut-o. Tatăl meu a absolvit Liceul „Sfântul Nicolae” din Gheorgheni la vârsta de 25 de ani. Tatăl meu, de care mi-este foarte dor deoarece ne-a părăsit în urmă cu 26 de ani, a fost un om deosebit: s-a luptat să asigure un viitor copiilor, i-a mobilizat pe fraţi să urmeze studii de calificare, pentru a avea o meserie care să le asigure un trai decent. Dotat cu inteligenţă nativă şi foarte ambiţios, a reuşit să ocupe funcţii de mare responsabilitate în fabrica în care era angajat, funcţii pe care le onora cu multă conştiinciozitate. Avea şi multă omenie. Persoanele care au lucrat sub conducerea lui îl vorbesc şi astăzi de bine.

Mama mea a fost casnică până când noi am terminat studiile liceale, consoderând că este foarte important să fie alături de copii în permanenţă. A fost mereu serioasă, corectă, ordonată şi destul de severă şi exigentă faţă de copiii ei, neacceptând abateri de la moralitate. Consider că părinţii mei au avut un rol important în modelarea, în formarea mea.

DD: V-ar fi plăcut ca fiul dumneavoastră să fie medic, respectiv avocat?

EM: Fiul meu, care avea în 1989 doar nouă ani, şi-a trăit adolescenţa şi s-a maturizat în contextul politic şi economic al perioadei actuale. Aplecarea lui spre studiul materiilor reale l-a influenţat în luarea deciziei de a urma studii economice, o profesiune de mare căutare.

De mic avea o personalitate puternică, astfel că nu cred că am fi reuşit să-l influenţăm în alegerea meseriei. Credem că alegerea lui este una potrivită deoarece a fost angajat şi promovat în sistemul privat. Prin meritele personale a obţinut o bursă de studii în SUA pentru 1 an. Nu s-a orientat spre medicină, probabil, şi pentru faptul că a fost deseori frustrat în copilărie de prezenţa mamei–medic, solicitată chiar şi în timpul liber. Medicina cere şi mulţi ani de studiu, la care se adaugă anii de rezidenţiat, ceea ce presupune o realizare materială târzie. Se pare că tinerii din ziua de astăzi nu au răbdarea pe care au avut-o cei din generaţia mea.

Nici soţul meu nu a încercat să-l influenţeze pentru a urma studii juridice. În concluzie, noi suntem mulţumiţi de alegerea profesiunii pe care fiul nostru a făcut-o.

DD: Casa părintească nu se vinde… Nu numai că nu aţi înstrăinat-o, dar aţi consolidat-o şi aţi pregătit-o pentru anii ce urmează. Aveţi de gând să rămâneţi în sat? Vă veţi simţi legată de sat şi după ce veţi înceta să profesaţi?

EM: Casa părintească nu se vinde! Este adevărat. În anul 1998, am reuşit să o conving pe mama, care dorea să o vândă şi să plece la Sibiu, la fratele meu, să renunţe sau să accepte să o cumpăr eu. Casa, destul de spaţioasă, necesita lucrări de reabilitare pentru a-i îmbunătăţi confortul termic, având în vedere că ne aflăm la „polul frigului” din România. Ne simţim foarte bine în această locuinţă şi vreau să cred că nu o voi părăsi nici când nu voi mai profesa şi am putea să ne stabilim definitiv la Târgu-Mureş.

DD: Aţi rămas legată de comuna natală, dar vacanţele le-aţi petrecut adesea în străinătate. Ce locuri frumoase aţi vizitat?

EM: La îndemnul unei bune prietene din copilărie, în anul 1979 am făcut prima călătorie în străinătate, în ţări occidentale. A fost o adevărată aventură: cu cortul, cu aragaz şi mâncare de acasă, am reuşit să vedem Parisul. Am fost fascinată să văd ceea ce am învăţat la şcoală despre acest oraş al minunilor. În timpul acestei călătorii maraton am văzut 10 state europene: Ungaria, Austria, R.F. Germană, Luxemburg, Olanda, Belgia, Franţa, Elveţia, Cehoslovacia, Nordul Italiei. Nu se poate povesti în câteva cuvinte despre locurile minunate pe care le-am văzut. Ani de zile am trăit cu amintirea acestei excursii şi mi se părea că nimeni din anturajul meu nu putea să înţeleagă cum te îmbogoţeşte sufleteşte o astfel de evadare din acea lume a întunericului în care trăiam aici.

În anul 1981, am făcut a doua excursie în Occident, în aceleaşi condiţii, reuşind să ajungem până în Spania, ce-i drept numai până la Barcelona, din lipsă pecuniară, dar drumul de întoarcere l-am făcut pe riviera franceză, pentru a doua oară. Până în 1989, nu am mai făcut excursii în Occident, dar în 1988 am fost într-o excursie organizată în URSS, excursie pe care nu o regret fiindcă oraşele vizitate erau minunate: Chişinău, Kiev, Leningrad/ Sankt Petersburg şi Moscova. Aş numi Petersburgul „un muzeu sub cerul liber”. După 1990, am făcut scurte ieşiri în Ungaria şi Turcia. În 2001, am fost din nou la Paris, dar drumul l-am făcut mai pe ocolite, să vedem şi Veneţia, oraşul de pe ape.

La invitaţia unor prieteni, în 2008 am fost în Israel, într-o staţiune la Marea Roşie, profitând şi de o excursie organizată pentru a vizita oraşul sfânt, Ierusalem. Am beneficiat apoi de o croazieră pe Marea Mediterană, o mare splendidă, care ne-a permis şi vizitarea unor oraşe unde acosta vasul: Marsilia, Genoa, Napoli, Palermo, Tunis, Palma de Maiorca, Barcelona, oraşul în care ne-am îmbarcat.

Anul acesta, 2012, am petrecut alături de familia mea nouă zile în Italia. La Roma, unde am stat patru zile, am făcut un adevărat maraton pentru a vizita tot ceea ce era posibil, fiind fascinată de Vatican, Basilica San Pietro, Muzeele, Capela Sixtină, Columna lui Traian. Apoi ne-am odihnit într-o staţiune la marea Tireniană înspre Salerno, ceea ce ne-a permis să vizităm şi vestigiile oraşului Pompei.

DD: Sunteţi acum la pensie, dar continuaţi să lucraţi cu aceeaşi râvnă… Care a fost crezul pe care l-aţi urmat toată viaţa?

EM: Faptul că m-am pensionat nu mă împiedică să lucrez în continuare, doarece medicii tinerii nu se mai îmbulzesc să lucreze în sistemul nostru sanitar şi mai ales în mediul rural.

Chiar dacă şi noi, medicii mai în vârstă, suntem dezamăgiţi de sistemul sanitar, nu putem dazamăgi la rândul nostru pupulaţia care ne-a acordat încredere. Încerc să lucrez până în momentul în care va veni un nou medic căruia să-i predau ştafeta.

Am fost învăţată să fiu alături de omul în suferinţă şi consider că nu voi părăsi acest loc de muncă până nu voi putea oferi o alternativă.

  2012 – Cu familia, în excursie la ROMA

 Interviul a fost publicat în cartea LA OBÂRȘIE, LA IZVOR… CONVORBIRI LA SUBCETATE, vol. 1, 2013, pp. 128-133, autori: Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu