O fericită îmbinare între muncă şi
petrecere o constituiau şezătorile de
odinioară, unde tinerii şi bătrânii se adunau la lucru, trecând în revistă
şi ultimele evenimente din sat. Aceste şezători începeau, de regulă, toamna,
când ziua se micşora, muncile câmpului se răreau, iar treburile acasă, în
gospodărie, se intensificau. Femeile aveau mai mult de lucru, cu torsul, cu
ţesutul şi altele de acest fel.
Şezătorile se ţineau în case unde nu erau
copii mici sau oameni bătrâni, cărora să le fie stingherit somnul. Gazdele erau
foarte bucuroase de oaspeţi, doritoare să-i înveţe pe cei tineri rânduielile
unei gospodării şi, la rândul lor, să fie ajutate de ceata de musafiri. Se mai
ţineau şezători la casele cu fete mari, unde, venind feciorii, se puteau alege
cu căsătorie. Tot atunci, femeile tinere şi bunicile le puteau da sfaturi
fetelor şi chiar încercau să le urzească viitorul.
În cele mai multe sate, şezătorile se
ţineau pe vecinătăţi, pe grupuri de gospodării, de neamuri şi prieteni, la care
luau parte aproape toţi, cu mic, cu mare, fiind atraşi de repertoriul lor. La
şezătoare, bătrânii începeau să povestească din vremurile trecute, din armată,
din războaie sau răzmeriţe, spuneau basme, proverbe şi zicători, astfel fiind
asigurată şi transmiterea zestrei spirituale către noile generaţii. Cei
vârstnici pomeneau de strigoi, vârcolaci şi alte duhuri necurate, ba chiar de
isprăvile necuratului, sau prin ce mijloace să eviţi întâmplările rele.
Se provocau unii pe alţii cu ghicitori, cu
glume, se cântau balade şi doine. Când se apropia somnul, începeau jocurilor de
aflare a ursitei, iar flăcăii, mascându-se, încercau să le sperie pe fete. De
altfel, fetele făceau farmece, ca să le vină flăcăii iubiţi la şezătoare.
Alteori, şezătorile se ţineau pe grupe de
vârste, tinerii preferând să petreacă între ei, nesupravegheaţi de părinţi.
Femeile se adunau la şezătoare în altă casă, unde veneau uneori şi bărbaţii, ca
să joace cărţi, să mai dea peste cap câte un păhărel, până ce îi răzbea somnul.
Flăcăii se duceau în cete mici la şezători, spre a petrece cu fetele. Spre
sfîrşitul şezătorii, începea jocul. Când un fecior vroia să-şi arate dragostea
pentru o fată, îi lua fusul şi ieşea din casă, deodată cu prietenii, care se
duceau la alte şezători. Cel cu fusul aştepta să iasă fata după el şi, dacă
ieşea, se sărutau, îi înapoia fusul, apoi ea se întorcea în casă, iar flăcăul
se ducea acasă fericit. Dacă fata nu ieşea după fus, feciorul îi înşira tortul
de pe el pe parii unui gard.
Dacă drăguţul nu venea la şezătoare, fata
îl chema cu farmece de dragoste.
Iată câteva obiceiuri întâlnite în satele
Transilvaniei !
Fata care îl voia pe drăguțul ei la
șezătoare ieşea din casă şi se ducea la un soc, aflat deseori pe lângă garduri,
îl scutura şi spunea:
Soc, soc,
Solomoc,
Adă-l pe (nume)
Pe loc!
Apoi se întorcea în casă, nădăjduind că
acela pe care-l iubea va veni la şezătoare. Fetele celelalte se distrau la
ieşirea ei sau a fetelor după fusul luat. Şezătorile se ţineau în case mai
spaţioase, unde părinţii tinerilor puneau la dispoziţie, pe timp de iarnă, o
cameră mare, cu multe laviţe, pe care se înşirau fetele, iar lângă ele, dacă
mai era loc, se aşezau şi drăguţii lor. Sosite la şezătoare, fetele dădeau zor
cu torsul sau cu ţesutul, ca să termine mai repede şi să înceapă petrecerea.
Când vedea că iubitul nu vine nici după scuturatul socului, fata lua puţine
fire din fiecare caier şi le torcea la spate, descântând:
Nu torc,
Că-ntorc
Tăţi feciorii
Din tăte şezătorile.
De n-or veni,
Or pocni;
De n-or pleca,
Or crăpa.
Pe tortul de pe acest fus făcea, fiecare fată, un nod,
reprezentând feciorul dorit, apoi legau cu el toate fusele goale şi le aruncau
din pod pe vatră. Fetele luau apoi tortul şi se duceau cu el la casa unde se
ţinea altă şezătoare şi legau cu el poarta, ca să nu poată intra în ea. Pe
alocuri, farmecul era întregit cu chemări din vrăji, pe firul tors la spate,
fiecare fată făcând un nod pentru cel aşteptat. Fetele mergeau apoi cu el,
călare pe lopată şi pe cociorvă, la un pom în grădină, pe care îl scuturau,
descântând:
Eu nu scutur pomu,
Că scutur pe Romu,
Romu pe Nacu,
Şi Nacu pă dracu:
Să-l aducă pe (nume)
Iute şi tare,
Pe dracu călare,
Să n-aibă stare,
Nici aşezare,
Până la noi în şezătoare!
De aici mergeau la un soc, tăiau o bucată
dintr-o creangă, pe care o legau de aţă, dădeau socului un băţ de chibrit şi
câţiva bănuţi, zicând:
Soc,
Solomoc,
Io ţ-aduc pipă şi foc
Şi bani de cheltuială,
Să-mi aduci pe (nume).!
Se duceau apoi în casă şi legau fusele cu
tortul înnodat, le aruncau pe horn, iar după aceea puneau tortul pe foc. Din
locul unde ardea, luau cărbuni, îi aşezau pe muchea securii, iar o fată se urca
pe un scaun şi dădea cu ei în grindă. Celelalte fete se învârteau prin
scânteile care umpleau casa.
Şi în alte sate se cerea socului să aducă
feciorii la şezători. Acest arbust era lăsat să crească pe lângă garduri,
deoarece florile lui se întrebuinţau, peste tot, în medicina arhaică, iar din
ramuri se făceau ţevile pentru războiul de ţesut. Prin tăierea succesivă a
lăstarilor pentru ţevi, rădăcinile se îngroşau, se extindeau şi primeau
diferite forme, care, cred unii cercetători, au generat credinţa că ar oferi
ascunziş necuratului, ale cărui puteri erau invocate, indirect, în farmece, ori
direct în vrăji. În unele sate din Ardeal, cinci, şase ori nouă fete mergeau la
un soc, îl scuturau şi una zicea:
Soc,
Soroc,
Să ne-aduci feciori de joc,
Că feciori de nu ni-aduce,
Vârfu-ţi l-om răteza,
Rădăcina ţi s-a usca,
Floare albă nu-i mai
face,
Boabă neagră nu-i mai
coace.
În alte sate, tot din Ardeal, fetele jărăgheau jarul din vatra
focului, descântând:
Cum arde socu,
Aşa să ardă ca focu;
Să ardă-n foc,
Până nu şi-a găsi loc;
Să ardă în pară,
Până nu-i vini-n ias’ sară;
Şi-n loc să nu poţi sta,
Până nu mi-i înşerca,
Să nu-ţ fie bine,
Până nu-i vini la mine,
D’e nemnic să nu te uit,
Până nu-i vini desculţ,
Că io te fierb în oală,
Până nu-i vini şi-n
pielea goală.
Mai degrabă este vorba aici de o potrivire
cu mult mai veche, de pe vremea geto-dacilor, în al căror grai socului i se mai
spunea şi SAC sau SEBA, cu sensurile principale de ”a ţese; a urzi”, căci, cum
am văzut, crengile lui se folosesc la ţevile de ţesut. La figurat, ca şi în
română, a ţese şi a urzi înseamnă şi ”a pune la cale; a ticlui; a croi; a
stabili; a ruga cu stăruinţă; a implora; a descânta”, de unde şi ajutorul cerut
socului în farmecele de dragoste, inclusiv acelea de a aduce flăcăii la
şezători. Tot pentru aducerea flăcăilor la şezătoare, în unele sate, fetele se
duceau la o apă curgătoare, în care făceau un produh, dacă era îngheţată, luau
apă în gură şi o duceau în casă. O vărsau într-un vas, în care fiecare punea o
pietricică, şi când clocotea, se aplecau asupra vasului, pe rând, şi strigau pe
cei pe care-i aşteptau. Se mai întrebuinţa, tot pentru aducerea feciorilor, apă
de pe roata morii şi stavila acesteia pentru a-i opri să meargă la altă
şezătoare. Astăzi, pare de mirare că multe din aceste farmece aveau efect. Se
împlineau, fiindcă se credea în ele.
Am pierdut sau n-am pierdut, renunţând la
vechile obiceiuri?
La Subcetate, se încearcă o revitalizare a
șezătorilor de odinioară, la inițiativa Preotului MARIUS CIUBUCĂ și a
Doamnei Preotese Maria Ciubucă, alaturi
de alte persoane inimoase.
Profitând de experiența doamnelor mai în vârstă,
tinerele din sat se pot familiariza, profitând de atmosfera de emulație a acestor
întâlniri și ascultând povești despre farmecul șezătorilor de altădată, cu frumusetea
și autenticitatea vechilor obiceiuri.
ŢESUTUL – ÎNDELETNICIRE
STRĂVECHE
(Fragment din ȚESĂTURI ROMÂNEȘTI DIN ZONA MUREȘULUI SUPERIOR. Secolul XX), de Doina Dobreanu, 2010, 41)
Despre meşteşugul ţesutului se spune că era cunoscut în sud-estul european
încă din neolitic, ţinând seama de descoperirile arheologice, în primul rând a
unor obiecte legate de tehnica acestui meşteşug. Statuete funerare descoperite
în situri din România, respectiv din Oltenia, datând din epoca bronzului, înfăţişează
femei îmbrăcate în piese de port ce sugerează asemănări cu costumul popular de
astăzi.[1]
Sculpturile monumentului de la Adamclisi şi cele de pe Columna lui Traian îi înfăţişează
pe strămoşii noştri daci purtând piese vestimentare confecţionate din ţesături.
Romulus Vulcănescu susţine că ţesutul se cunoaşte pe glob încă din paleolitic.[2]
Ţesutul, meşteşug casnic străvechi, practicat în deosebi de către femei,
presupune multe cunoştinţe, transmise din generaţie în generaţie. Despre
respectul pentru această îndeletnicire vorbesc marile epopei ale lumii antice…
Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea
reprezintă perioada de apogeu în ceea ce priveşte evoluţia artei ţărăneşti a
ţesutului, dacă ne referim la ornamentică, la gradul de stilizare a unor
motive, la prezenţa unor simboluri în arta populară preluate din tezaurul
străvechi mitic, la folosirea cu precădere a fibrelor vegetale şi naturale şi a
coloranţilor naturali.
Dacă până nu de mult acest meşteşug, ca şi toate celelalte complementare
– pregătirea materiei prime, confecţionarea obiectelor textile de uz
gospodăresc sau de ornamentare a locuinţei tradiţionale – erau practicate de
fiecare ţărancă, în prezent tainele lor mai sunt cunoscute doar sporadic, de
femeile vârstnice, adevăraţi meşteri anonimi tot mai rar întâlniţi în lumea
satelor din zona noastră.
Până în urmă cu o jumătate de veac, aceste meşteşuguri trebuiau a fi
deprinse de fiecare fată de la ţară, până la căsătorie, de la celelalte femei
din sat, fiindcă în gospodăria ţărănească erau realizate atât obiectele de vestimentaţie
(cămaşă, poale brâu brineaţă, prigitoare, iţari, cioareci, sumane), cât şi
toate textilele din locuinţa tradiţională. Ca atare, practicarea acestor meşteşuguri
era inerentă subzistenţei fiecărei familii de ţărani.
Dintre maestrele în arta țesutului la Subcetate, încă activă, este doamna ANETA URZICĂ:
Foto: Doina Dobreanu, 2010
FINICA POP
(Fragment din vol. SURÂSUL AMINTIRILOR, de Doina Dobreanu, 2011, pp. 141-143
Pe numele ei Ioana Pop, Finica este o fiinţă unică nu numai prin
numele pe care îl poartă. La cei peste 70 de ani ai ei, aşa minionă şi plăpândă
cum este, are o vitalitate debordantă: privirea este ageră şi pătrunzătoare,
râsul sănătos, trupul mlădios şi mişcările iuţi.
Îşi pregătea costumul
naţional pentru apropiata sărbătoare a Sfântului Ilie, hramul Mănăstirii din
Topliţa. Ea şi soţul ei sunt dintre puţinii din sat care mai îmbracă, în zile
de sărbătoare, costumul românesc. Obiceiul era odinioară ca în zi de sărbătoare
să se îmbrace la biserică haine noi. Văzând-o cu ce elan muncea ca să-şi
finiseze cele două şurţuri – părţi componente ale costumului femeiesc – am
simţit că retrăiesc o scenă din trecutul copilăriei mele, o scenă pe care o
puteai atunci întâlni în orice casă. Finica este o reminiscenţă a unei alte
lumi care îşi trăieşte acum agonia, o lume care altfel percepea realitatea,
care avea o altă mentalitate şi moralitate. Am privit cu admiraţie ceea ce
lucra: şorţurile sale erau confecţionate din stofă neagră, pe care brodase cu
mătase neagră nişte motive florale conturate cu fir auriu şi pe alocuri ornate
cu mărgele albe. Realizase o broderie elegantă, colorată discret.
Am ales împreună
cămaşa şi poalele cele mai potrivite pentru şurţurile sale noi. Mi-a arătat
cămăşi foarte frumoase, unele de-ale
mamei sale, vechi de o sută de ani, şi prigitori ţesute din păr, vechi şi
foarte preţioase. Puţini sunt cei care mai păstrează cu acelaşi drag şi respect
costumul tradiţional! Dar şi mai puţini sunt cei care îl îmbracă cu aceeaşi
mândrie ca Finica şi soţul său, Iacob Pop!
Mi-a spus cu bucurie
că şi-a petrecut iarna brodând două costume pentru nişte români plecaţi în America,
în schimbul sumei de 300 de dolari. Era mulţumită că a câştigat 10 milioane de
lei, pe când alte femei „au şezut degeaba”.
Ştiam că este o femeie
nu doar întreprinzătoare, ci foarte talentată, cu darul creaţiei. Curtea ei
plină de felurite flori şi casa sa împodobită în stilul ei personal oglindesc
foarte bine personalitatea ei.
Îndemânarea şi
priceperea şi le foloseşte momentan confecţionând, ocazional, coroane pentru
morţi. Cine mai doreşte astăzi ii şi şurţuri brodate? Poate doar vreun rătăcit
pe meleaguri străine care poartă cu el dorul de acasă în suflet şi care
încearcă să-şi creeze acolo, departe, un colţ românesc prin prezenţa unui
costum naţional sau a unui capăt de covoraş…
O ascult pe Finica
povestind: „Eu am crescut în satul Filpea din comuna Subcetate. În vremea
copilăriei mele, toată lumea satului purta hainele noastre strămoşeşti,
costumul popular cum îi zicem astăzi. Aveam haine de purtat şi haine frumoase
de sărbătoare. Şi la şcoală copiii umblau îmbrăcaţi în portul popular. Am
învăţat de la mama să cos, să torc şi să ţes, de mică. Îmi place şi astăzi să
fac cămăşi şi şurţuri, pe care le brodez cu maşina. Împrumut fetelor costume
pentru serbările şcolare, le îmbrac cu drag, dar niciuna nu doreşte să înveţe
să coase. Le-aş învăţa cu plăcere. Mi-ar fi mai mare dragul! Mă doare gândul că
vor dispare tradiţiile noastre!
Era frumooos în
tinereţea mea! Eram cea mai fudulă fată din satul Filpea. Îmbrăcam cu drag
portul nostru românesc, mai ales că era făcut de mâinile mele. Şi astăzi, eu şi
soţul meu mergem la biserică, la marile sărbători, îmbrăcaţi cu haine româneşti.
Simt uneori cum se uită cei din jur la noi ca la nişte ciudăţenii. Portul
nostru românesc, săracul!
Văd cu durere cum, în
casele frumos împodobite în alte vremuri cu covoare tradiţionale, rămân pereţii
goi, iar lucrurile frumoase, făcute cu dibăcie şi simţ artistic, rămân închise
în dulapuri.
Costumul nostru
românesc este de valoare şi ar trebui ca tinerii să înveţe a-l aprecia aşa cum
merită, să-l iubească, să-l poarte măcar în anumite ocazii. Costumul nostru
naţional nu trebuie să dispară!”
Şi, în final, Finica
se întreabă cu disperare: „Cui rămân
toate acestea?” Şi se gândeşte, spunând asta, nu la lucrurile ei, ci la meşteşugul
său pe care ar vrea să-l transmită cuiva, ca să nu se piardă…
Finica are şi ea
valoare de simbol. Văd în ea tipul ţărăncii din satele noastre de munte, dotată
cu gust artistic, cu pasiune pentru frumuseţea artei populare exprimate cu precădere
în realizarea costumului naţional românesc.
Foto: Doina Dobreanu, 2013
Rondel pentru iertare
Îţi cerem,
satule, iertare!
Tu nu mai eşti cum te-au lăsat,
Stropindu-te cu-a lor sudoare,
Străbuni cu pasul apăsat
Tu nu mai eşti cum te-au lăsat,
Stropindu-te cu-a lor sudoare,
Străbuni cu pasul apăsat
Trebăluind
fără-ncetare
Din zori şi până pe-nserat...
Îţi cerem, satule, iertare!
Tu nu mai eşti cum te-au lăsat...
Din zori şi până pe-nserat...
Îţi cerem, satule, iertare!
Tu nu mai eşti cum te-au lăsat...
Purtăm o
vină fiecare,
Ne-am prefăcut a fi uitat
Că ne-ai hrănit şi dor ne-ai dat
Şi ţi-am răspuns cu-nstrăinare.
Ne-am prefăcut a fi uitat
Că ne-ai hrănit şi dor ne-ai dat
Şi ţi-am răspuns cu-nstrăinare.
Îţi cerem, satule, iertare!
Olguța Trifan
Felicitări,asta e Rominia adevarata!!!
RăspundețiȘtergere