FOTO: Doina Dobreanu și Liviu Sbanca
Ana Blandiana,
În vol. de eseuri CALITATEA DE MARTOR
Transilvania
(I)
În peisajul spiritului românesc,
Transilvania reprezintă rigoarea.
Este ca și cum aș spune: în peisajul
românesc Transilvania reprezintă munții. Munți au și Moldova și Muntenia.
Oltenia însăși are munți, dar crestele sânt strânse în jurul Ardealului într-o
afinitate geologic fără început. Munții aparțin Transilvaniei pentru că
Transilvania se numește teritoriul aspru și grav al sufletelor noastre.
În spațiul desfășurat între Mureș, Târnave
și Crișuri, în timpul desfășurat între Gelu, Inochentie Micu și Iancu, noțiunea
de joc este necondiționată. Spiritul mobil și strălucitor, atât de propriu
sudului, este aici nedorit și inexistent, o seriozitate stângace dar sigură stăpânește
totul, sântem mai aproape de Lună decât de porțile Orientului.
Casele se lasă
împrejmuite cu ziduri și oamenii se lasă împrejmuiți cu tăceri, la fel de greu
de străpuns. O gravitate aproape greoaie și o nelabilitate magică aproape
compun sentimentul constanței, puternic cum puține popoare îl știu. Totul este
veșnic, cuvântul însuși e neschimbător și nu trebuie să ne mirăm că aici te
poți sprijini într-o vorbă precum în alte locuri în peretele stâncii.
Stabilitatea
ideilor și sentimentelor este atât de mareîcât eroarea nu intră în socoteli –
atunci când apare, ea nu poate fi decât catastrofică.
Avram Iancu,
înnebunit pentru că s-a putut înșela, este cutremurător și neverosimil printre
contemporane baricade de operetă.
Dacă vreodată
cineva, un spirit fantast și neliniștit, ar căuta să intuiască rădăcinile
miraculoasei unități a poporului român, le-ar găsi poate răsucite și în
coordonatele noastre sufletești, care nu se aseamănă, ci se adaugă una alteia.
Muntenia și
Moldova își izvorăsc exuberanța și visul din Ardealul tăcut, pentru că, dincolo
de porțile înalte și de tăcerea creației, Transilvania este leagănul.
Transilvania
(II)
Întâii voievozi ai Moldovei au coborât din
Maramureș, iar ai Munteniei zice legenda – din Făgăraș. Mult înainte, între Făgăraș și Maramureș palpitase statul lui Gelu.
Imaginația cărui istoric s-ar încumeta să reclădească mileniul destrămat aici
de la retragerea romanilor și până la întemeierea țărilor românești, excentric,
dincolode munți ? Ce alchimist ar putea să închipuie temperatura la care -
înaintea creștinismului - două popoare înfruntându-se s-au contopit, dând
naștere unui aliaj purtând însemnele nașterii sale misteriase ? Cine ar putea să
refacă mental fantastica mie de ani în care acest popor, de o parte și de alta a
Carpaților, a folosit munții ca pe un ultim scut împotriva începutului sau
sfârșitului de zi ? Oricum ar fi fost acel neguros și necunoscut mileniu
transilvan, în el - acolo, atunci - ne-am născut și am învățat să vorbim, acolo
ne-au murit primii viteji și s-au
trăgănat primele bocete. Este
primul mare moment al Ardealului.
Cel de al doilea moment se numește
Inochentie Micu Clain. Conștiința unității românești o au și cronicarii
Moldovei, o duce în Europa Dimitrie Cantemir și o tratează savant Constantin
Cantacuzino. Dar conștiința unității românești trece din manuscrise în
confruntare și martiriu odată cu Inochentie Micu.
De la acest sfânt începe înălțătorul
calvar, în același timp social și național, urcat pe rând de savanți, scriitori
și țărani, preoți și învățători, urcat până la roată, până la exil, până la
spânzurătoarea improvizată într-o magazine sau până la pierederea minții, urcat
până în punctul unde apoteoza a devenit
posibilă.
Nimic nu a fost dăruit.
Nu România și-a alipit Transilvania, ci
Transilvania s-a unit cu România, întregind nu doar geografia și bogățiile
statului român, ci întregindu-i istoria cu o vocație a dăruirii, neobișnuită.
Transilvania a adus țării cursul dinspre izvor, dureros, al apelor și vârfurile
munților niciodată comozi.
Transilvania a adus țării partea de nord a
sufletelor noastre.
IUBIȚI ROMÂNIA!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu