Vasile Muscă, inginer
Născut
în Subcetate, în 1958;
domiciliul actual: Ploiești
Doina
Dobreanu: Toate
drumurile, oriunde vă aflați, duc momentan la Ploiești, unde v-ați stabilit cu
familia din motive de serviciu. Orașul Ploiești a devenit de mulți ani „acasă”,
dar până mai avem părinți, rădăcinile noastre, legătura cu obârșia se menține.
La Subcetate vă așteaptă cu dor și drag
mama și soacra. Ușa casei părintești încă este deschisă…
Numele pe care îl purtați, Muscă, este
consemnat în documentele din arhive, care atestă vechimea localității
Subcetate.
Cine sunt bunicii și părinții dumneavoastră?
Vasile
Muscă: Tatal meu este MUSCĂ Ioan, născut la data de 2
ianuarie 1932 pe Șăstină. A decedat la 26 noiembrie 2012. Părinții tatalui meu
au fost MUSCĂ Toader și Ana și au locuit pe Șăștina. Pe bunici nu i-am cunoscut,
dar am în memorie spiritul lor, din ce mi-a povestit taticul. Sunt de origine
de undeva din Moldova. Strămoșii s-au așezat cândva pe Șaștină, au trăit simplu
și au muncit din greu, în gospodaria proprie, la stână și la pădure, la fel ca
multi alții din Subcetate.
Tatăl meu îmi povestea că bunicul Toader mergea în
fiecare vară la stână ca cioban. Primea opinci noi și haine și se întorcea
toamna la fel de sărac cum plecase. Pleca apoi în timpul iernii la tăiat de
pădure. I se spunea Surdelu pentru că nu auzea bine. Noi, toti de după el,
suntem ai lui Surdelu. Poate dintr-o cauză genetică să nu audă bine bunicul
Toader, tăticul meu, Nutu, mătușa Anuță, sau fratele tăticului Petruca. Ceea ce
stiu clar este că în casa cu bârne cu pereți exterm de subțiri, nelețuită,
lipită cu lut și cu lut pe jos au înghețat de frig în iernile geroase, caracteristice
zonei. În schimb, eu și copiii mei auzim foarte bine.
Bunicul a murit imediat după război. Știu că a
avut hernie. L-au dus cu căruța la spital la Ghergheni, poate prea târziu, și îngrijit
în condițiile precare de după război.
Bunica Ana era o femeie dârză și harnică și a avut
grijă de cei trei copii: Ioan (Nutu), Petruca, Anuta (acum Voaideș) și Măricuța
(luată ca slugă de Mitru lui Budău; i s-a teminat viața de tanără, din cauza
lui).
Bunica a rămas singură cu cei 4 copii și s-a
luptat să treacă seceta și foametea din '46. Din păcate, nu a
rezistat, a fost dusă la santoriu la Târnăveni, unde a și murit.
Bunicul Toader a fost înmormântat pe Șăștină, sub
un prun, alături de neamul lui. Acolo nu mai este nimic decât un cireș cu
cireșe galbene, pe care îl știu așa dintotdeauna. Mormântul este la 8 pași spre
sud-vest. A mai fost un păr de peste 100 de ani. L-a tăiat tatal meu. Am un
butuc mic din el pe care îl țin ca suport sub patul în care dorm acasă, la
Ploiești...
În semn de pomenire, tăticu a pus o cruce cu
numele bunicului și a bunicii în cimitirul din Subcetate, unde este înmormântat
și el, alături de fratele meu Mitică. Preotul de atunci nu a vrut să-l lase se
pună crucea, a zis să scrie numele pe monument. Totuși a pus-o, eu sunt dator
să-i pomenesc.
Mama mea este MUSCĂ Todora, născută Hanga, pe 6
septembrie 1930, pe Deal. Este cea mai mică din cei 14 frați. Nu i-am cunoscut
pe bunicii din partea mamei, Ioan si Ana. Casa de pe deal și toată gospodaria
au fost demolate. Materialele le putem gasi în contrucția șurei uncheașului
Petre și în casa uncheașului Vasile. A avut doi frați care au murit în război.
Le gasim numele pe monumentul din curtea bisercii. Fiecare dintre frați sau
surori au întemeiat câte o familie respectabilă: Ioana a fost mama Zămoneștilor;
Măriuca din Poiană, care este singura soră în viată a mămicii, este mama lui
Nicu, Anuța și Iulia; Petrea a fost tatăl Ioanei (actual Scoruș); Vasile a fost
tatăl lui Vasile și Liviu; Cițuca este mama Măricuței, vecina noastră.
În 1956, tatăl meu a rămas fără mamă, la 14 ani, avand
2 frați mai mici (de 11 și 7 ani), pe care trebuia să-i îngrijească. S-a
descurcat cum a putut: a fost slugă la Lungu și avea o vacă.
In 1957, având nevoie de femeie în casă, s-a
căsătorit cu mămica. I-au cresucut pe Petrea și Anuța ca pe copiii lor și au
avut o fată Maria, sora mea mai mare, care a murit la 6 luni. Mămica a trebuit
să meargă la fân la Chicibic, a venit o ploaie mare cu gheață și, neavând haine
potrivite, s-au adăpost, copilul a făcut pneumonie și i-a murit în brațe în
circa două zile.
Au locuit pe Șăstină, în vechea gospodărie. Taticu
era slugă în Centru, la Petrea Coaciu, la fierărie. Fiind isteț, a deprins
meseria imediat și și-a facut potcovărie pe Șăștină. Potcovea boi, vaci în
improvizație totală. Un bou, care era legat pentru potcovit, a rupt șoprul
existent. Tăticul nu s-a lasat învins, a facut școală de potcovit nouă. Făcea
mangan din lemne de pe dos. Mămica bătea fierul cald cu barosul alături de
tăticu. Odată, mamică cosea cu mana floricele pe o camașă din borangic. Tăticul
a chemat-o să țină de fierul încălzit, ca să taie vârful unui pilon înroșit.
Capătul fierbinte a sărit direct pe cusătură. A fost jale mare. Acum, eu am moștenit
cleștile de fierărie cu forme ciudate, dălți, barosul din fierăria lor.
Pe Șăstină nu era apă. Pe cea mai mare zăpadă,
cărau apă de baut de la izvorul de la Cionculeni de lângă părău.
Părinții au schimbat teren cu Niculai a Ioanii
Anii din Parau, care s-a mutat la Toplița. Locuise unde acum sunt Colcerii. Au
construit numai cu mâinile lor toată gospodăria. Mi-amintesc de Nicolaie a
Cioncului, tatăl profesorului Petrică Cotfas și bunicul verișoarei mele, Ioana
Scoruș. Cu orice pretext o certa pe mama mea, fie că urca pe potecă pe Șăștină,
fie că eu, copil fiind, mergeam prin iarbă pe lângă părău.
În casa unde eu m-am născut locuiește acum Lenuța
lui Sergentul. Era ceva mirific acolo: părăul, coasta, pădurea și, în deal, Șăștina...
Când eram in clasa a 5-a, ne-am mutat în Centru,
unde este casa actuală. Totul s-a realizat cu muncă multă și grea. Eu am cărat
pietre din orice gard de piată cu carul tras de vaci, am facut și cărat sus 80%
din mortarul pentru casă. Împreună numai cu taticul, am pus cununa, când a fost
acoperită casa.
DD:
Așa cum i-am cunoscut, părinții dvs. v-au
fost modele de verticalitate, hărnicie, demnitate și corectitudine.
Ce amintiri păstrați din vremea
copilăriei, despre atmosfera casei părintești, a localității?
VM:
Sunt
foate multe amintiri. Acum trec imaginar sau real prin Subcetate și merg pe
raza comunei de pe Mogoș până la Bătrâna, Duda sau Filpea, pe un teren foarte
cunoscut. Știu toate drumurile și văioagele, ca și cum aș fi și azi acolo.
Dintre
toate, Șăștina mi se pare mirifică. De pe locul stămoșilor, vezi până la Ditrău
și Bătrâna. Merg deseori acolo.
M-am
născut pe Călnaci. Viața mea era curtea situată lânga părău, coasta și pădurea.
Văd și acum un bolovan mare. Era ca o mașină. Este și acum la locul lui. De
Blagoveștenie megeam la pescuit cu undița făcută din jordie, ață de cusut, bold
îndoit și dop de plută și mă întorceam acasă cu un borcan plin cu băișteni pe
care mămica îi prăjea cu mălai.
Mergeam
cu cana la grajdi să beau lapte proaspăt și cald, abia muls. Eram prieten cu copiii
lui Petrea lui Biro. În special cu Ionel. O iubeam pe Mărioara, cu doi ani mai
mare decât mine. Eram de zece ani și mergeam cu Mărioara în pădure într-un loc
cu bungeag, sub formă de groapă, înconjurat de brăduți. Ea fiind la pubertate,
ne jucam nevionvați, ea provocandu-mă într-o anumită măsură.
Mămica
s-a ocupat de mine să învăț. Ea făcuse 7 clase, 2 dintre ele în limba maghiară.
Înainte de școală nu era nici o carte în casă. Am învățat să citesc din ziar.
Mai întâi titlurile cu majuscule, apoi articolele complete. Este o femeie dârză
și deșteaptă. Când era tânără era foarte frumoasă. Era harnică. Muncea ca orice
bărbat. Făceam clăi de fân pe deal și ridica câte un porșor întreg pe căpiță.
Acum, la 85 de ani nu mai are forța fizică necesară. Abia se ridică din pat
pentru nevoi, să se spele și să mănânce. În plus, nu mai vede deloc. În schimb,
are o minte integră. Raționează și vorbește clar, ca întotdeauna. Ar fi
interesant să poți să-i iei un interviu. I-am dat o misiune foarte importantă: cât
timp este în viață, toată gospodăria trăiește ca altădată. Verișoara Letiția
are grijă de ea. Traiesc împreună într-un mediu adevărat, construit pas cu pas
de parinții mei. Am pus camere video ca să pot să văd oricând curtea. I-am lăsat
pe vecinii mei să țină animalele în grajdi și să folosească locurile. Dacă
mergi în curte, totul este funcțional ca întotdeauna. În prezent am 3 oi și 2
miei și sunt înregistrat la Apia, ca fermier.
Tăticu
a fost modelul meu pentru meserii. El, de nevoie, a învătat și a practicat
toate meseriile posibile în zonă: fierărie, tâmplărie, mobilă, dulgherie, tăiat
de pădure etc. Am lucrat cu el în atelier de când eram foarte mic. Dădeam
scânduri pe dungă, geluiam primul strat, chituiam, șlefuiam pâna îmi săreau
capacele. Îmi plăcea când încleiam un blat de ușă: trebuia strânsă la șurub
pâna cand auzeai cum pârâie lemnul de brad. Apoi, cu coarba găuream la îmbinări
și bateam cuie de lemn transversale. Am crăpat pietre mari pentru fundația
casei din centru. Făceam scobituri conice în piatră cu șpitul și ciocanul.
Băgam table laterale, apoi pene din stejar sau fier, după care luam barosul și
bateam cu putere în fiecare pană succesiv pâna cand piatra crăpa drept pe linia
penelor. Puneam vacile la car și megeam dupa pietre. Întrucât acestea erau
foarte mari, puneam bolovani la roțile carului, legam piatra cu lanțul și o trăgeam
pe plan înclinat în car. Am facut găuri în piatră pentru șoșii care sunt
funcționali și acum.
M-am
uitat de foarte multe ori și, mai târziu, l-am ajutat pe tăticul să facă
ciubere, budâie și galeți de muls. Tăticul a făcut doar două clase: știa să
scrie și sa facă scoteli foarte simple. Avea stilul lui să Înmulțească și să
împartă cu zecimale. De asemnea, când trebuia să calculeze cercuri pentru
dogărie, nu știa ce este acela număr PI dar nu greșea nicodată calculul
circumferinței. Din vasul de dogărie pe care îl facea, nu curgea niciodata apa.
A învățat să facă dogărie de la un moș, când lucra la pădure la Buneasa. Tăticul,
fiind un om isteț, nu lucra din greu la lemne, l-au pus ca măsurător. Noaptea,
când trebuiau să doarmă în colibă cu capul pe raniță și piciorele la focul din
centru, ca să-și usuce hainele, îl ajuta pe acel om batrân să facă ciubere. S-a
ales cu o meserie nouă, foarte cautată atunci.
Acum,
dacă aș avea timp, m-aș ocupa de dogăria tradițională. Oricum, în sat ,cred că
tatăl meu a fost ultimul care a făcut-o bine.
Tăticul
a lucrat mai multe ierni la pădure. Odată nu a primit banii imediat pe ce a
lucrat. Firma era din Vatra Dornei. Nevoia l-a împins să meargă pe jos din
Subcetate la Vatra Dornei, să-și ia banii și să se întoarcă înapoi pe același
drum. A luat-o peste deal, a ajuns la Toplița, Călimănel, a urcat la Iezer și
apoi a coborât pe Șarul Dornei până la Vatra Dornei.
A
lucrat mult și în domeniul dulgheriei, la case sau șuri, din Subetate până în
Toplița.
Începând
cu 1965 a lucrat la binale la Gălăuțaș și apoi la fabrica de scaune de la
Hodoșa. A făcut naveta pe jos din Călnaci și cu autobuzul de centru la
Gălăuțaș. Ca și tăticu, în clasa a V-a am mers pe jos pe Valea Călnaciului până
la școala din centrul comunei. Primăvara și toamna erau niște noroaie care
uneori ajungeau până la genunchi. În plus, pa lângă lăduța cu cărți și caiete,
duceam și două candere cu lapte la lăptărie. Trebuia să nu uit canderele când mă
întorceam acasă.
Tăticul
a învătat foarte multe lucruri la fabricile din Gălăuțaș și Hodoșa. Și-a
modenizat atelierul propriu de tâmplărie cu motoare, abricht, șefuitoare,
găuritoare. Toate instalațiile sunt făcute cu mâna lui. Eu, acum, moștenesc ce
a făcut el și toate sculele tradiționale pe care le avea. Intenția mea este să
le păstrez ca muzeu sau să lucrez cândva în mod tradițional. Primul pas l-am
făcut: am reparat atelierul la stradă, pentru că era cam dărăpănat, și am făcut
poze în stadiul în care a fost lăsat de tăticul.
La
școala din Călnaci a fost perfect. În clasa I am avut-o ca învațătoare pe
Emilia Cotfas. Apoi, pe Mărioara Popa. Ambele au fost două tinere învătătoare
foarte bune, prietenoase, cu bun simț, fapt care m-a încurajat foarte mult să
învăț. De altfel, întelegeam foarte ușor orice. Eram în competiție cu Aurica
Ilisan. Eram cei mai buni din clasă. Făceam școala împreună, în aceeași sală, clasa
I cu clasa III și clasa II-a cu clasa a IV-a. Noi îi invațam uneori pe cei mai
mari. Eu luam premiul II, iar Aurica premil I. Era mai bună decât mine.
La
școală venea caravana cu film. Era ceva deosebit. Aici și atunci am vizionat
„Frații Jderi”. Noi nu aveam televizor acasă. Ascultam Radio Romania cu mare
interes. Cand s-a lansat Festivalul „Cerbul de Aur”, am mers la școală. Primul
televizor a fost la Primărie, în centru. Fiindcă eu nu mergeam până acolo, întrebam
curios dacă se vede corect fața unui om.
Eram
de vreo 5 ani, când, în sfrârșit, parinții mei au instalat lumină electrică.
După instalare rămaseră diferite capete de cabluri și tuburi de tablă cu carton
(pvc a fost mai târziu). Am luat ciocanul cu cuie și le-am batut pe fațada bucătăriei.
Le-am spus parinților că mă fac electrician. M-a marcat acel moment, deoarece,
în timp, am devenit electronist.
Îl
aveam vecin pe Traian al lui Petrea Biro, care avea să devină ofițer de
pompieri. Eram în clasa a III-a. De la el mi-au rămas două lucruri: mă uitam cât
de elegantă era uniforma de elev de școală militară și i-am „furat” o carte intitulată
Meșter la toate. O avea aruncată în șură.
Am studiat această carte din scoarță în scoarță. Avea montaje practice:
rafturi, pantograf, masă, higrometru, instalații electrice, radioreceptoare
simple. Pantograful îl am si acum. Era o schemă cu tub electronic numit triodă,
de genul celor din televizore sau radiouri foarte vechi, care putea să genereze
ton vocal. Tubul trioda mi s-a părut ceva miraculos. Mi-am propus să
construiesc unul din materialele disponibile, dar nu am avut succes. Am
cercetat acest lucru saptămâni întregi: nu aveam cum să scot aerul din el. Am
si acum cartea. E îngăbenită, dar este cartea mea de referință ca inginer.
DD:
Ați urmat clasele I-IV la şcoala din satul
Călnaci, clasele V-VIII la Subcetate, apoi Liceul Militar „Ştefan cel Mare” din
Câmpulung Moldovenesc, între 1973-1977. Ce amintiri deosebite aveți din anii de
școală petrecuți la Subcetate, ce dascăli v-au marcat devenirea? Ce v-a
determinat să vă orientați spre Liceul Militar?
VM:
Am menționat că la școla din Călnaci, în clasele
I-IV, m-au învățat Emilia și Mărioara. Oricând ne întâlnim, ne amintim cu plăcere
despre această perioadă.
Toată stima Domnului Emil Dițu, cu care am făcut
mate. I-am dovedit imediat că mă pricep la extragerea radăcinii pătrate. El nu
prea dădea 10. Eu am luat tot timpul. M-a încurajat foarte mult.
Domnul profesor Gicu Cotfas m-a învățat să fiu
sistematic și riguros. L-am învățat și eu pe dumnealui. Am fost la olimpiadă la
Miercurea Ciuc și am primit o problemă legată de secționarea unui cub. Prin
secționare se pot obtine 3 poligoane regulate: triunghi echilateral, patrat și hexagon. La olimpiadă răspunsul suficient era pentru triunghi și
pătrat. Eu am pus și hexagon. Profesorul nu m-a crezut. Am mers în atelier la
tatal meu, am facut un cub de lemn și l-am tăiat cu fierastrăul în digonală. Am
mers la școala si i-am aratat profesorului hexagonul.
Profesorii Aurel și Ioana Roman m-au învățat
chimie. Am ajuns în Liceul Militar și am devenit profesor de chimie pentru
colegii mei. De altfel, am fost și profesor de matematică în liceu. Îmi pregăteam
colegii la studiu dupa amiaza și ieșeam orcând la tablă să-i salvez. Nu am avut
niciodată caiet de teme. La chimie am fost la olimpiadă pe țară.
Am plecat la Liceul Militar pentru că mi s-a părut
ceva serios. Ne-am prezentat mai mulți la vizită medicală și la examene. Dintre
toți, am ramas doar eu.
În liceu eram bun la materiile reale și eram al
II-lea în clasă. În anii de liceu am participat la olimpiada de chimie, faza pe
ţară; în 1978 am obţinut Premiul III la concursul de matematică “Traian
Lalescu” (Cluj, 1978). Primilor 5% din promoție se
permitea să participe la admiterea la Medicină Militară sau Academia Tehnică
Militară. Eu am intrat printre primii la Academia Tehnică Militară. Am devenit
inginer militar în domeniul radioelectronicii și dirijării rachetelor. Mult mai
tarziu mi-am pus întrebarea: de ce nu am mers la medicină. Răspuns: nu aveam în momentul potrivit nici o tradiție sau idee despre medicină. Eu știam despre carte de la mămica și meserie de la tăticul.
DD:
Care au fost treptele pe care le-ați urmat
în cariera militară?
VM:
Am
urmat Facultatea de radiolocaţie şi dirijare rachete (Electronică) din
cadrul Academiei Militare, între 1977-1982.
Grade
militare: 1981: locotenent; 1985: locotenent major; 1989: căpitan; 1993: maior.
Locuri
de muncă în armată: şef laborator electronică (1982-1983; U.M. 01866 Ploieşti),
lector la Centrul de instrucţie (1983-1985; U.M. 01866, Radiolocaţie),
cercetător ştiinţific gradul II (1985-1996). În 1996 am trecut în rezervă la
cerere, cu gradul de maior inginer.
Sunt pensionar
militar de la 55 ani.
DD:
Specializându-vă în calculatoare,
în 1996 v-ați angajat la una dintre cele mai mari firme de calculatoare din
ţară,
Societatea „Sprint” S.R.L Ploieşti, cu
activitate în domeniul producţiei de tehnică de calcul, unde ați deținut
funcţia de Director cu probleme de calitate (Quality Manager).
În prezent sunteți general manager la OpticNet Serv S.R.L.
Vorbiți-ne despre activitatea și pasiunea
dumneavoastră, informatica.
VM:
Cea mai frumoasă perioadă profesională a fost în
perioada 1985-1992 când făceam cercetare avansată. Am introdus tehnică digitală
în rachete și lansatoare de rachete. Visul meu era să fac sisteme de dirijare
bazate pe procesarea imaginilor. Chiar am făcut un sistem digital pentru
procesarea imaginii montat pe un robot cu 3 axe.
Odată cu căderea industriei de apărare, visele
mele s-au spulberat. Știam totul despre armată, nu am vrut să devin ofițer de
carieră. Prin urmare, în 1996 mi-am dat demisia, spre durerea unor șefi și
colegi.
Am găsit la „Sprint” pe DragoȘ Negoescu, cu care
visam să producem în Romania plăci de calculatoare și monitoare. Nu am reușit,
dar am creat un sistem de testare a calculatoarelor pe care l-am exportat și în
Austria.
În sfrârșit, în 2004 mi-am făcut propria companie
în domeniul internetului. Direcția spre internet a fost firească. Mulți ani în
urmă, regele tehnologiei era electronica. Acum regele tehnologiei este
internetul. Toți electroniștii compleți au combinat electronica cu programarea
și rețelele de calculatoare. Am avut posibilitatea să fac la fel.
Unii zic ca m-am trasformat. Din tehnic am devenit
antreprenor și manager. Nu m-am schimbat. Mi-am schimbat doar entitățile cu
care lucrez. Rezistențele, condensatoarele, circuitele integrate, procesoarele,
memoriile au devenit angajați, furnizori, consultanți, clienți, banci,
instituții, etc.
Visul meu referitor la cercetare continuă. Ca
Antreprenor doresc să am o afacere stabilă care să se adapteze permanent la
evoluția pieții. Ca manager aplic lucruri învățate de la părinții mei, din
armată (fără să se vadă comportamente autoritare), din inginerie, din cărți și
din propria experiență.
Ca inginer – cercetător am un proiect propriu la
care lucrez: o aplicație de tip cloud destinată controlului și funcționării întrepriderilor
mici. Tot ce veți gasi la www.crm-imm.ro este dezvoltat, programat și menținut de către mine. Aplicația este
folosită de mai multe firme din România.
Când lucram în cercetare în armată, înjuram
forurile superioare că nu erau în stare să-mi aducă componente electronice
performante din America. Intel Corporation era și este liderul mondial al
procesoarelor. Imi puneam întrebarea: de ce lucrez în acestă zonă izolată în
loc să lucrez la Intel Corporation - USA? Răspunsul l-am aflat cănd fiul meu
Costin a terminat IPB – facultatea de calculatoare. În timp ce își făcea
masteratul, s-a angajat în domeniul cercetării ca software analist la Intel
Corporation.
DD:
Felicitări pentru fiul dvs.!
Ce regăsiți doar la Subcetate? Ce
sentimente unice retrăiți aici? Ce vă mai leagă de Subcetate, în afară de
prezența mamei?
VM:
Regăsesc toate lucrurile estențiale. Am aici
rădăcinile. Am un model tradițional care este foarte viabil și azi. Lumea modenă
este bulversată. Tinde să funcțiuneze fără valori fundamentale.
Am învățat de copil cum să mă comport, cum să
gândesc. Eu cred că nu m-am schimbat. Am învățat ce înseamnă omenia,
corectitudinea, perseverență, cinstea, tenacitatea, munca, respectul. Eu acum
doar le aplic. Pot să aibă dreptate și cei din lumea modernă: îi respect ,dar
eu aplic etica însușită la Subcetate.
Mostenesc toată gospodăria și mă străduiesc să o
mențin în viață. Am oi, iau branză de la stână.
Aici am colegi, rude, profesori pe care îi cunosc
și mă cunosc foarte bine. Sunt persoane valoroase, respectabile.
Aici am mormintele stăbunilor, pe Șăștină, tăticul
și fratele meu Mitică sunt în cimitir.
DD:
Ați rămas singurul stâlp la bătrânețe al
mamei. E dureros, dar doresc să menținem trează amintirea fratelui dvs.
Dumitru, a cărui fulgerătoare moarte în anii studenției a pricinuit imensă
durere familiei și un regret profund întregii comunități. L-am avut elev pe
Mitică, un tânăr cu o inteligență sclipitoare.
Ați putea să-i alcătuiți un succint
portret din câteva amintiri comune?
VM:
Toată lumea știa că era foarte bun la școală, avea
prieteni, socializa. A fost un copil deosebit.
Eu am fost mai mare. Trebuia să am grijă de el.
Imi amintesc că eram pe Călnaci, aveam 7 ani, el 2 ani și ceva. Părinții plecau
la câmp și noi rămâneam în curte supravegheați de Anuța Petrii Rusului. Ne
jucam, eram fericiți.
Odată, coseam pe Șăștină. Eram pe la 14 ani și
învățam să cosesc. Am pus coasa în brazdă și alergam după el, jucându-ne. S-a
împiedicat de lama coasei și s-a tăiat la picior destul de rău. M-a durut mai
tare decât l-a durut pe Mitică.
Eu am plecat la Liceul Militar, apoi în Academie.
Și el, mai târziu, a plecat la facultate, la Cluj. Ne întâlneam cu plăcere în
vacanțe.
Din păcate, Mitică a dispărut. Eu am rămas singur,
fără frate. Este apăsător. Cred că a murit foarte tânăr din greșeală. Nu s-a
sinucis, pentru ca nu avea niciun motiv să o facă. Să-mi spună cineva din sat
că nu e așa. A murit pentru că, în dezordinea din camera de cămin, a băut, din
greșeală, dintr-o sticlă de pepsi ce conținea clorură ferică. Această substanță
o foloseau în cămin pentru cordarea plăcilor de cablaj imprimat la proiectele
de electronică pentru facultate. Nu știu dacă sticla de pepsi cu corură ferică
a fost adusă de el sau de un alt coleg. Nu mai contează. Am o părere de rău că
oficial nu s-a spus adevărul. Tatăl meu a murit cu acest sentiment, iar mama
mea îl plânge în continuare.
DD:
Copiii dvs. au petrecut multe vacanțe
școlare la bunici la Subcetate, au și ei multe amintiri aici.
„Casa părintească nu se vinde,/ Nu se
vinde pragul părintesc./ Dintre-atâtea locuri dragi și sfinte,/ Ochii mamei
încă ne privesc…” Sunt versurile poetului basarabean Grigore Vieru. Aveți
puterea să vă gândiți că ar fi posibil la un moment dat să înstrăinați casa
părintească?
VM:
Nu cred că voi înstrăina casa. Deja am în minte un
proiect de modernizare. De ce n-ar fi un loc de întoarcere sau de vacanță?
Acum mama are misiunea să trăiască, că să ramână
gospodăria în viată. Sper să trăiască mulți ani. Face parte dintr-o familie
longevivă. Singura ei soră, Măriuca, are 95 ani și merge pe stradă.
Cât timp mama este în viață totul trebuie să
rămână așa cum au făcut părinții mei.
Planul de modernizare este pentru copiii mei, care
în prezent sunt în lumea modernă, europeană. Dacă au fost de mici la Subcetate,
la un moment dat își vor aminti de spiritul bunicului și al bunicii.
DD:
Sunteți un om împlinit familial. Ce
reprezintă familia pentru dvs.?
VM:
Nu întâmplător mi-am luat soție din Sucetate. S-a
născut în satul Filpea - Pârul Țiganilor și a copilărit alături de veverițe și
căprioare. Familia Borș era renumită. Bunicul Borș era învățător. Tatăl,
Constantin Borș a fost maistru la presă la Gălăuțaș și citea foarte mult. Din păcate,
a murit de tânar, când Eliza avea 12 ani.
Eliza are o esență pură, spre deosebire de femeile
moderne care sunt altfel.
Copiii, Mihaela și Costin, în buletine Ana-Mihaela
și Constantin sunt cea mai mare realizare a noastră. Numele Ana este în memoria
celor două bunice din partea mea, iar numele lui Costin este în memoria
bunicului Constantin Borș.
Noi am făcut ce face instinctiv o pasăre: face
cuib, face ouă, menține permanent căldura ca să clocească, le cară mâncare în
cioc să crească până când sunt în stare să zboare. Noi spunem că am făcut-o
bine.
Gibran spunea că ai noștri copii nu sunt ai nostri,
ci aparțin lor. Suntem datori, ca la un moment dat, să le dăm întreaga
libertate, ca să fie ei înșiși.
Acum eu și Eliza (așa îi spun soției mele) suntem
ca Brâncuși: savurăm imaginea a două păsări maiestre care zboară în înaltul
cerului. De mic copil, Brâncuși, în satul sau natal, admira zborul păsarilor la
înățime. În viață a sculptat zeci de variante de păsări care ar fi trebuit să
devină pasărea perfectă - măiastră.
Avem doi copii deosebiți. Au făcut cele mai bune
licee și facultăți și și-au găsit cele mai bune joburi. Nu a trebuit să
intervin la școală, nu a trebuit ca eu să le caut locuri de muncă.
DD:
Copiii vă sunt mari și vă mândriți cu ei…
Trăiesc în țară sau în străinătate? Ce profesiuni și-au ales?
VM:
Miha are 30 ani, a absolvit ASE – Finanțe Bănci,
și-a luat masteratul în domeniul modelării sistemelor economice, a lucrat 9 ani
ca manger la sediul central al unei banci din București. Este căsătorită cu un
băiat din Constanța, de profesie consultant fiscal. Deocamdată nu au copii.
Aștept cu nerăbdare să am nepoți. Miha s-a hotărât să plece la Luxemburg, în
calitate de consultant specializat pe bănci, la o companie impotantă de
investiții financiare. La fel și soțul ei Dan, este tot în Luxembourg, ca
expert fiscal la Comisia Europeană.
Am văzut-o pe Miha aplicând în activitatea
managerială lucruri învățate de la bunicul său. Împreună au dormit în colibă la
Chicibic și au mutat coșerele. Pleca dimineața la deal singură să ducă ciorbă
pentru cosași.
Costin are 25 ani, a absolvit IPB – facultatea de
automatizări, secția calculatoare. Și-a luat masteratul în domeniul securității
informațiilor în cloud. Lucrează ca dezvoltator software la Intel Corporation,
liderul mondial pentru calculatoare, în București.
Știe tot ce se găsește la Subcetate, dar acum are
obiective înalte pentru dezvoltarea carierei.
DD: Ce înseamnă viața dvs. în afară de familie și de profesie? Ce
vă bucură? Ce vă pasionează? Iubiți călătoriile?
VM:
Viața mea este în echilibru între familie și
activitatea la firma proprie numită OpticNet, www.opticnet.ro.
În fiecare zi, la prima oră, merg la birou și
mucesc ca antreprenor, manager și dezvoltator în domeniul tehnologiei
informațiilor. Mă străduiesc să am o firmă stabilă, în continuă dezvoltare,
care pe lângă satisfacția proprie să-i multumescă și pe cei 11 angajați.
Mă bucură tot ce generează armonie. Aș vrea ca
toți oamenii din sfera mea să fie în regulă. De accea, inclusiv în domeniul
mâncării, aș vrea să mănânc mâncare gătită cu suflet și gustată înainte. Am
fost la multe restaurante, dar nu am găsit niciodată acest lucru. Așa ceva nu găsesc
decât la Eliza și eventual la un numar foarte limitat de prieteni.
Familia Vasile
și Elisabeta Muscă
De la Subcetate îmi iau branză, cârlan, carne de
porc și vițel. Soacră-mea îmi crește pui în grădină, eu îi cumpăr furaje.
În fiecare an îmi pun la congelator afine și
gălbiori.
Îmi place să văd cât mai multe locuri, mai ales
din România. Chiar am vizitat multe zone din Romania. Avem o țară mult mai
frumoasă decât altele. O fi având ele valori! Noi le avem pe ale noastre și
trebuie să credem în ele. Îmi displace să înghit cuvinele altora. Poetul Adrian
Păunescu spunea ca „suntem obligați să folosim cuvinte care nu sunt ale noastre”.
Mă simt bine între români, în zona noastră tradițională și culturală.
DD:
Cred că un om realizat familial și
profesional, așa cum sunteți dvs., este fidel unui anume crez. Care este crezul
de viață al dvs.?
VM: Să
fac lucruri bune, pe termen lung. Să fiu înconjurat de oameni care gândesc la
fel.
LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, vol. 3, 2015, de Doina și Vasile Dobreanu
Am scris cu lacrimi si bucurie.
RăspundețiȘtergere