TRIFAN DAN-LAZĂR - Despre dor

Dan-Lazăr TRIFAN- Matematician / consultant internaţional senior în sisteme informatice; Născut la Subcetate; domiciliul: ville de Quebec, Canada 

Convorbire publicată în vol. I din seria de carte 

„La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate”, 

Editura Cezara Codruța Marica, 2014, 

autori Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu

Pentru variantele in engleză si franceză vezi blogul personal:

http://danltrifan.com/?p=671&lang=en

Doina Dobreanu: Domnule Dănuț Trifan, ne bucurăm de fiecare dată când vă reîntâlnim la Subcetate. Vă mulțumim că ați acceptat să realizăm o convorbire via on-line…

Au trecut foarte mulți ani de când v-ați desprins de casa părintească. Primul pas a fost spre Liceul din Târgu-Mureș, în anul 1966…

Să ne oprim puțin la ambianța casei părintești situate pe malul pârâului Călnaci, în comuna Subcetate, la vârsta copilăriei cu libertate deplină și vise fără de graniță. Cine au fost părinții dumneavoastră, care v-au trimis în lume cu o anume zestre genetică și cu o educație aleasă?

Dan-Lazăr Trifan: Înainte de a începe cu răspunsurile, vreau să îţi mulțumesc pentru cinstea de a mă pune alături de numele importante și impresionante de personalități date lumii de Subcetate, oameni ale căror mărturii le-ai adunat în cărțile tale. A fost surprinzător și plăcut pentru mine sa văd câte valori a putut Subcetatea să dea de-a lungul timpului. Îi admir pe toți, cu toate că îi cunosc doar pe o parte din ei și nu am avut niciodată o imagine atât de largă, imagine ilustrată în cartea ta. Mă simt onorat și, în particular, privilegiat să îmi aduc contribuția – simplă, de altfel - la o realizare ca aceasta, la cartea voastră de convorbiri la Subcetate. De asemeni, vreau să recunosc de la bun început că am „trișat” un pic, pentru că răspunsurile mele au fost văzute și anumite date au fost validate, pentru autenticitate, de frații și sora mea, ca și de familia mea, în plus, pentru stil și pentru impact asupra cititorului, de o persoană importantă pentru mine, și neutră, despre care nu am voie să spun…

A vorbi despre părinţii mei, Gheorghe Trifan, George Coaciu (Covaciu -„fierar”), și mama, Viorica Trifan, născută Dobreanu, este un lucru un pic special pentru mine. Aceasta deoarece este simplu și plăcut, dar extrem de dificil. De ce ? E simplu pentru că am un univers întreg de amintiri. Nimic nu poate fi mai plăcut decât să vorbeşti despre doi oameni minunaţi. E dificil însă, deoarece pentru mine, pentru noi, copiii lor, şi poate şi pentru alţii, ei sunt creatorii unei lumi întregi, ei sunt creatorii universului copilăriei noastre. Desigur, un univers subsumat universului satului Subcetate, dar la noi, la Trifani, era ceva special, ceva particular. Când zic Trifani, vreau să se înțeleagă familie care s-a nascut din unirea unui Trifan cu o Dobreancă... Acest spațiu creat de ei, prin nimic altceva decât prin ceea ce erau, prin ceea ce reprezentau pentru noi, prin ceea ce făceau pentru noi și mai ales prin cum făceau ce făceau, era universul Trifanilor. Un amestec de conformism cu nonconformism, de tradiţie şi rupere de tradiţie, un amestec de viaţă de țărani simpli, cu viaţă de meseriaş, dată fiind meseria lui tata, cea de fierar, și preocupările mamei de ţesătoare, un amestec de stricteţe cu o libertate pe care alți copii nu o aveau, sau nu și-o puteau permite.

Tata, Gheorghe, născut în anul 1909, în Dămuc, Bicaz, într-o familie de ţărani, oieri şi plutaşi, a fugit de acasă la 16 ani, ca să înveţe meseria de fierar. Şi-a negat tradiţia familiei, ca să o creeze pe a lui. A trecut muntele şi şi-a deschis fierăria în Subcetate.

A trecut prin primul război mondial ca refugiat, copil fiind, şi prin al doilea ca soldat român la nemţi şi prizonier la ruşi. Norocul de a fi un bun român şi de a avea o soacră excepţională, pe Ioana Dobreanu, l-au scăpat pe el și pe mulţi alţii de gulagul sovietic. Bunica, profitând de o scrisoare strecurată în afara lagărului, a făcut pe jos drumul Subcetate - Brașov, și acolo, înfiptă și decisă, a reușit să alerteze autoritațile române, care au aflat, astfel, că sunt români în lagăr și au reușit să îi scape de Siberia.

Deci, tata a scăpat de gulag, asta ca să ajungă să fie considerat apoi chiabur de comunişti, pentru că avea batoză şi tractor, pe care le pregătea de campanie în fiecare toamnă. Batoza o construise singur, în iarna lui 1945, purtat pe scaun din casă în atelier și înapoi, bolnav fiind de gălbenare, după lunile de lagăr în Braşov. Şi, ca să nu afecteze viitorul copiilor cu stigmatul de chiabur, a trebuit să-şi părăsească familia timp de 2 ani, protejând-o astfel, și mai apoi, pe la sfârșitul anilor ’50, să lase atelierul şi să se angajeze ca mecanic la fabrica de cherestea din Hodoşa, înregimentandu-se în rândul muncitorilor sindicalişti. Stigmatul a rămas însă, primii doi copii, Ilie și Radu, au fost afectați în scoală de această falsă categorisire.

Mama, Viorica, născută în 1920, a fost cea mai mare dintre cele 5 surori şi un frate. Părinții ei au fost Ioan Dobreanu, cojocarul satului, și Ioana Rus. În casa lor, se adunau seara sătenii să li se citească gazeta și să facă politică. Ramura Dobrenilor, din care faci şi tu parte, se trage de la fondatorul comunei Subcetate; ştiu că tu, Doina Dobreanu, ai studiat şi publicat despre istoria satului.

Ei bine, vorbind despre mama, aici nu pot să nu devin emoţionat. Nici nu poţi fi altfel când vorbești despre mama, despre mama pe care nu am văzut-o niciodată supărată, niciodată enervată, niciodată să îşi fi pierdut cumpătul. Îngrijorată, da. Dar în rest, zâmbetul ei discret şi enigmatic, ştiind şi înţelegând tot chiar înainte ca lucrurile să se întâmple, trecând peste greutaţi de parcă nu ar fi fost. O mână de femeie, mică de statură și subţirică, în stare să mişte munţii sau să strunească un bărbat aspru, mândru şi de neîndoit ca tata. De unde atâta putere într-o femeie aşa de fragilă, măritată la 16 ani, copil fiind încă, şi care a crescut 6 copii? Era ceva misterios în ființa ei, ceva supranatural, ceva divin, aş zice. Puterea ei nu putea să vină decât din dragoste şi din credinţă. Dragoste pentru familie, pentru copii, pentru meserie - ţărancă, ţesătoare de covoare, florăreasă -, pentru viaţă. Şi credinţa, o credinţă nețărmurită, intrinsecă fiinţei, intimă, simţită, nu spusă, trăită prin toată fiinţa ei, nu doar practicată. Nu dusul la biserică definea credinţa mamei – nici pe a tatei, de altfel. Rugăciunea lor de seară era o faptă de taină, sfântă, permanentă, intimă. Credinţa mamei era modul ei de viaţă, era viaţa ei înseşi. Ca şi a lui tata. Şi-au crescut copiii în credinţă, dar i-au lăsat în același timp, le-au permis și i-au ajutat să își construiască propria lor libertate de conştiință.

Oameni cu pasiuni, amândoi. Tata își iubea meseria şi trăia prin ea. Inventator recunoscut, cu brevete de inovații şi invenţii înregistrate, ştia să lucreze, în special fierul, ca un artist. Indiferent pe ce punea mâna, lucrurile i se supuneau, le controla, le domina, îl ascultau. Că era vorba de fier, de lemn, de tractor, de batoză, de plug, de circular, de cuie sau şuruburi, el era fierar şi iubea fiarele. Le culegea, le aduna de peste tot, fie şi de pe drum sau din noroi. Nu vorbea mult. Dar „avea o vorbă”. Acuma, acest o vorbă trebuie explicat. Mi-a trebuit multă vreme să înţeleg ce vroia să spună prin: „un bărbat trebuie să aibă o vorbă”. Asta îmi spusese odată. Mai târziu, prin facultate, când toată ziua auzeam pe profesorii de matematici demonstrând teoreme, spunând „necesar şi suficient”, la un moment dat am făcut legătura. Am înțeles că un bărbat, și nu numai un barbat, trebuie să aibă o vorbă. Adică să aibă o opinie, să aibă o poziţie în orice problemă. Dar să aibă doar o vorbă, adică nu două, nu trei. Una. Să fie consistent şi constant cu el însuşi. O filozofie de viaţă care face din cineva un om cu care se poate lucra şi pe care te poţi baza. Cei din lumea în care trăiesc acuma numesc o astfel de persoană „fiabilă”.

Pasiunile mamei? Grădinăritul, secerişul cu secera, florile, cusutul de mână, ţesutul – la războiul de ţesut făcut de tata.

O artistă înnăscută, cu o percepţie extraordinară a culorilor, îndrăgostită de ele şi de forme. Covoarele ei împodobeau casa, cămăşile cusute de ea le purtam în zile de sărbătoare. Ne-a lăsat fiecăruia un fel de zestre. Port cu mine câteva din lucrările ei, făcute pentru mine special. Le-am arătat prin expoziţii, în cadrul zilelor culturii românilor din Quebec, pe care le organizam mai în anii trecuți. Când lumea își exprimă admiraţia şi le fotografiază, mă gândesc la ea, ce ar fi spus şi ce ar fi făcut. „No, mă Dănuţ, d-apoi oamenii ceia… chiar le-o fi plăcut că o tot făcut la poze?” 

DD: Despre mama, fratele tău, Gheorghe, spunea: „noi, toți cei șase copii, am început viața mergând de-a bușilea pe lângă stativele mamei și când ne-am ridicat prima dată în picioare, ne-am ținut tot de stativele ei. Ne formam ca oameni și după locul și lucrurile printre care am crescut; nu ne vom putea desprinde de acestea niciodată!”

DLT: După ce nişte copii au intrat noaptea în grădină şi au luat flori, a plâns văzându-le pe cele câteva distruse. S-a dus la şcoală şi s-a plâns profesorilor, nu că au luat copiii florile, ci pentru că au călcat în picioare câteva. „Trebuia să îmi ceară, că le dădeam eu pe toate”. Definitoriu pentru gândirea ei, pentru modul ei de a privi viața: de ce să punem mereu răul înainte când binele încape oriunde!?

Am lăsat la urmă una din cele mai mari pasiuni ale amândurora, ceva foarte important pentru noi, copiii lor: marea lor sete de cunoaştere, aviditatea cu care citeau, urmăreau ştirile, citeau ziarele, ascultau radioul, cu care urmăreau învăţatul nostru. Învăţau cu noi. Noi învăţam de la ei, ei învăţau ce învăţam noi.

Mă opresc aici, că altfel nu o să îţi ajungă paginile de carte… Aici e dificultatea de care vorbeam: niciodată nu va fi de ajuns a vorbi despre ei. Ei sunt o lume. Un spaţiu de viaţă. Un univers. Dincolo de timp şi de spaţiu. Dincolo de viața noastră. Au trecut demult, amândoi, în altă lume, în nefiinţă, dar spaţiul creat de ei, lumea creată de ei există şi va exista în sufletul meu pentru eternitate. Dacă vreodată voi avea destul timp pentru scris, le voi dedica câte o carte. Fiecăruia. Şi încă una pentru amândoi. 

DD: Emoționant ați vorbit despre părinții dumneavoastră!

Grație fratelui Gheorghe, am fotografia părinților de la cununia lor și i-am aflat și propriile gânduri: „O adevărată istorie se poate citi în această poză. Mama avea 16 ani, tata 27. Mama reproșa bunicii că nu o lasase să fie și fată. Tata părăsise satul natal și casa părintească după o mare decepție. Au trait împreună 52 de ani și au avut 6 copii. Au fost ca două pietre foarte tari, dar cu un puternic liant, copiii. Mama și-a pastrat mereu puritatea sufletească. Nu avea nevoie de raționamente, de judecăți bazate pe analiză și sinteză. Comportamentul și atitudinea ei erau în conformitate cu ceea ce simțea. A iubit mult florile , animalele de casă și, mai mult ca orice, copiii. Amânadoi aveau respectul și responsablitatea adevărului, a demnității și cinstei. Fiecare în parte a demonstrat în fața copiilor capacitatea de a-și câștiga pâinea prin munca sa. Valori umane vechi, ce se dobândesc numai prin muncă și răbdare multă... Și câte, și câte ar mai fi de spus!”

Ce a însemnat să creșteți într-un sat tradițional românesc? Așa era Subcetate în anii ’50-’60. Ce a însemnat să trăiți într-o familie frumoasă, cu părinți iubitori, jertfelnici și destoinici, care au transmis pruncilor, prin propriul exemplu, omenia, respectul pentru muncă, codul etic și moral în spiritul tradiției, ca și dragostea pentru învățătură?

DLT: Percepută prin ochii lui Dănuţ, născut în 1951, la 5 dimineaţa, pe 1 august, perioada anilor ’50-’60 e O lume. Pe de altă parte, percepţia celui care a trecut prin ani şi care e astăzi cel pe care îl intervievezi, Dan Lazăr Trifan, tinde să modifice percepţia lui Dănuţ. Pentru că vede o ALTĂ lume. E normal, nu ? Experienţa de viaţă ne modifică percepţiile. Din interiorul existenţial şi cognitiv al copilului, e una. Din postura celui de azi, cu experiența şi acumulările de o viaţă prin locuri, continente şi culturi diferite, încadrezi spaţiul copilăriei     într-un tot, într-un întreg cu restul, și percepția se schimbă, în consecință.

Când am simţit prima dată această tendinţă de modificare a percepţiei orginale asupra spaţiului copilăriei, nu mi-a plăcut. Am simţit că prin adăugare şi completare, prin înțelegerea devenită rațională, de fapt pierd ceva. Ceva important. Ceva esenţial pentru percepţia lui Dănuţ. El, copilul, există încă şi va exista; e parte din mine, există în copiii mei, în copiii Subcetăţii de atunci şi de azi. Deci, pentru copilul de atunci şi de azi şi de mâine, percepţia originală trebuie păstrată intactă, nealterată, nemodificată. Şi, mai ales, transmisă. E o adevarată provocare păstrarea măcar sub formă de amintiri, de sentimente, de simțiri, a acestei lumi pierdute, nu ? „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” spunea Blaga. Prea multă raționalitate și umblatul, cotrobăitul după cauze și explicații nu sunt binevenite aici. Aici e suficientă trăirea, retrăirea autentică prin forța amintirilor emoționale.

Deci, ce a însemnat să cresc în Subcetatea anilor ’50-’60?

A însemnat șansa de a mă naşte şi a creşte într-o oază de stabilitate emoţională, socială, de valori morale, de cultură, de credinţă. Această stabilitate este singura care poate da unui viitor adult încrederea în sine şi să îl definească ca pe o persoană echillibrată şi puternică, să-l ancoreze puternic într-un mod de viață. Chiar dacă și-l schimbă mai târziu, pleacă în viață cu o referință. Modul de viaţă, munca alături de părinţi, complexitatea vieţii la ţară, unde sarcinile curente sunt extrem de diverse, dau abilităţi, obişnuinţe mult mai multe decât pentru copiii crescuţi la oraş, de exemplu. Copilul crescut în spatele blocului, în zgomot de mașini și poluare de toate felurile, sau asaltat de prea multă informație și de prea multe și prea rapide schimbări, nu dobândeşte, nu percepe întotdeauna esenţa fiinţei umane. Sufletul nu învață contemplarea și nici capacitatea de introspecție, nu poate, nu are timp să dobândească profunzime în simțire și gândire. Asta, în cele mai multe cazuri, nu privesc în mod absolutist. Factori precum părinții, microclimatul social, școala, norocul, pot schimba total ce spun eu aici. E o constatare personală statistică, dacă vrei.

Ca să exemplific doar, viața la Subcetate a însemnat pentru Dănuţ şansa de a citi până la epuizare aproape toate cărţile din două biblioteci, a liceului şi cea comunală, fără discriminare și fără preselecție. A fost bine? A fost rău?

A însemnat şansa de a experimenta, mai în joacă, mai în serios multe proiecte, pe care unii le-ar putea numi trăznăi, experienţe, prostioare. Aici trebuie neapărat, da, negreșit, să povestesc câteva!

Prin clasa a 5-a sau a 6-a, eram fascinat de aviaţie. Eram abonat la revista „Știinţă şi tehnică”. Am proiectat un planor şi, culmea, spre surpriza mea, tata, de obicei foarte cumpătat şi zgârcit chiar, a fost de acord să îmi dea materialele necesare. Am lucrat toată toamna la el, şi toată iarna, în casă, în camera din jos, din josul pârâului, camera care nu era încă terminată. Spre primăvară, l-am terminat. Surprinzător pentru mine, tata venea şi mă întreba cum merge, verifica soluţiile tehnice şi nu ştiam de ce; avea tot timpul un zâmbet discret pe sub mustaţă. Deci am terminat planorul, i-am pus aripile şi aşteptam să se topească zăpada ca să îl încerc, prin rulare din vârful coastei şi să aterizez lângă pârâu, pe tău. În ziua în care am vrut să îl scot din casă, mi-am dat seama că aripile sunt aşa de lungi că nu aveam cum să îl scot pe uşă. Tata, care bineînţeles era prezent, cu zâmbetul lui enigmatic, mă întrebă foarte serios: „No, măi Dănuţ, păi să dărâmăm peretele ca să îl poţi scoate?” Bine-înțeles că după ce l-am teminat, mi-a interzis să îmi dau drumul cu el de pe coastă!

Pe când aveam 5-6 ani, tata începuse să mă ia cu ei la treierat, cu batoza, pe sate, de pe la Răstoliţa până pe la Deda sau Dumbrava. Mai am şi acum foarte viu sentimentul acela de viaţă la ţară în perioada recoltei, cu livezile frumos mirositoare, cu hambarele care se umpleau cu sacii de grâne proaspăt treierate de batoza lui tata, cu oameni muncind de dimineaţa până seara, fără odihnă, dar cu plăcere şi cu pasiune. Îmi plăcuseră așa de mult satele, bărbații vânjoși și muncitori, femeile frumoase, copiii și… copilele, hmm! Când m-am întors, i-am spus mamei că atunci când voi fi mare, o să îmi iau șapte neveste, câte una din fiecare sat în care fusesem… Istoria asta făcuse ocolul satului… E adevărat că prin adolescență mă oprisem odată în Dumbrava, să văd dacă pot da de urmele uneia din cele șapte – brunetă, cu părul lung și strălucitor, cu ochii negri ca doi cărbuni, plini de viață.

Să povestesc despre când, iar, experimentam rachete cu celuloid şi una, în loc să o ia în sus, a luat-o aiurea, a intrat printr-o mică gaură în fereastra atelierului şi a trecut exact pe lângă urechea lui tata? Sau alta, pe care o pusesem pe o bărcuţă, pe apa pârâului din spatele casei, şi care a explodat? Venise miliţianul să ancheteze cine are (ilegal) armă de foc…

Să vorbesc despre şansa pe care am avut-o când unul din profesorii noştri m-a luat pe mine şi pe un alt coleg şi vreme de 2 luni am verificat, pus în funcţiune şi învăţat cum funcționează toate aparatele din laboratoarele de fizică şi de chimie ale liceului ?

Sau despre şansa de a avea un profesor de matematică, interesat de noi, elevii, în aşa măsură încât după ore, fără să fie plătit, ne ghida în rezolvarea problemelor de la gazeta matematică ca să facă din noi rezolvitori permanenţi ai revistei?

Toate acestea înseamnă șansa de a fi avut în sat o școală cu profesori minunați, cu profesori care au fost în stare să organizeze și să ia aproape toți elevii într-o lungă excursie, traversând jumate din țară în două vagoane de tren de călători transformate în „vagoane cămine”, cu cantina după noi, cu administratorul internatului, ca să avem tot ce ne trebuie. Ne opream în gări, ne garam pe câte o linie de tren secundară și profesorii ne însoțeau să vizităm localitățile, uzine, muzee, școli, locuri speciale. Când ne-am „învățat” țara pe viu, eram prin clasa a 3-a, cred.

DD: Mi-amintesc cu plăcere de acea excursie prin țară. Am participat și eu…

DLT: Viaţa la Subcetate a însemnat însă și a trăi alături de fraţii şi de sora mea: de Ilie, decanul de vârstă, eternul aventurier, un fin intelectual şi un meseriaş de excepţie (mecanic), cu o mână de aur aş zice, mentorul meu de viaţă pentru o perioadă, de Radu, impiegat şi lucrător în transporturi feroviare, un bărbat cuceritor prin buna sa dispoziţie, prin încrederea pe care o transmite în jur, de Doina, profesoară de limba franceză, o pasionată de profesia sa, atentă, generoasă, extrem de exigentă şi, mai apoi, Ghiţă, un alt pasionat, inginer mecanic, inginer prin definiţie, dar idealist şi boem într-o bună măsură, şi de Emil, inginer de asemenea, geolog, dar cu multe talente artistice ca muzica, pictura, fotografia, bourré de talents ar spune francezul. Aș avea, preț de câteva volume, istorii cu fiecare din ei …

DD: Cum ați trăit anotimpurile la Subcetate?

DLT: Hmm!... Anotimpurile!... Probabil că Vivaldi, într-o viaţă anterioară, a fost român şi şi-a trăit copilăria la Subcetate… E convingerea mea intimă, dar rămâne între noi doi, ca să nu ne râdă lumea…

Primăvara începea întotdeauna cu povestea mărţișoarelor, la şcoală, acasă… Allegro, Largo și Danza pastorale, după Vivaldi…  Zăpada care începea să se topească, pârâul din spatele casei, care îşi umfla apele, ajungând uneori în curte şi grădină… umblatul cu picioarele goale prin ape şi noroaiele încă reci...

Poveste inedită: într-o primăvară, apa din râul care trece prin spatele casei inundase curtea şi grădina, până pe la genunchi, intrase şi în casă… Bunicul şi bunica, care locuiau la deal, veniră prin apă să ne scoată din casă; bunica, cu poalele suflecate, intră în casă, ia oala cu sarmale de pe sobă şi pleacă; bunicul strigă după ea: „Da’ copiii, Ioană?” La care ea răspunde: „Copiii trebuie să mănânce, Ioane!”

Mai apoi, mi-amintesc de plecatul cu prietenii şi fetele la cules de ghiocei prin poiană, peste Mureş, că acolo apăreau mai întâi… Prin aprilie-mai, când începe să înverzească iarăşi totul, când pământul aburind, respirând, parcă, aşteaptă plugurile să iasă, în curtea lui tata se reparau şi se ascuţeau plugurile în serie, aliniate frumos, când erau terminate, la gardul de la grădinuţă … Când înfloreau merii, în luna mai, în duminicile însorite, ieşeam pe tău să jucăm țurca… Mi-aminesc de plecatul la arat, cu tractorul şi plugul făcut de tata, pe dealurile de primprejur, pentru săteni. O muncă dură, grea, dar care îmi făcea plăcere. Duminica dimineaţa, când era linişte şi sătenii îmbrăcaţi frumos în haine de sărbătoare se îndreptau spre biserică pentru slujbă, tata citea ziarul la masa din bucătărie, iar mama povestea cu noi vrute si nevrute...

Vara, un pic de şcoală încă şi apoi vacanţa mare. Vivaldi îi spune Aleggro non molto, Adagio e piano, Presto e forte și Presto.

Vacanţa copiilor de atunci era altfel, era în general muncă, la câmp, prin grădină, prin gospodărie, ajutând părinţii. Unii mai norocoşi (noi am fost!) mai prindeau o tabără de vară pe undeva, la munte sau la mare, de una sau două săptămâni. Mai târziu, cand am mai crescut, vara însemna a lucra la fabrica de cherestea din Hodoşa, pentru a aduna bani de haine. Nu mi s-a părut niciodată greu, era modul de viaţă normal, acceptat implicit. Eram mulţumit şi eu, şi ai mei.

Luna iulie, cu căldurile intense bătând peste lanuri (aud Presto e forte acum!) şi ploile de Sf. Ilie, care fac grânele să crească și să dea în pârg…O mică paranteză aici: am aflat la un moment dat istoria Sfântului Ilie, care îl tot întreba pe Dumnezeu când vine ziua lui, ca să dea cu ploi, fulgere şi tunete, şi Dumnezeu îi tot spunea: „Păi, aşteaptă, că mai e încă…” şi apoi: „Păi, a trecut…”, după care, Sf. Ilie, ca să nu mai piardă ocazia, da cu ploi şi înainte şi după ziua lui!

Deci, după iulie, venea august, când se întâmpla un eveniment mai special: plecam cu toţii, sau aproape toţi, la pădure, la Gălăuţaş, la coasă, în grădina Dobrenilor. O săptămână de viaţă în sălbăticie, în mijlocul naturii, cu muncă destul de pretenţioasă, dar plăcută. Necazul meu era cu ascuţitul coasei, că nu tăia niciodată cum trebuie. Și… când coasa nu taie, tragi de ea de îți pleznesc toți mușchii! Până într-un an, când am avut o coasă mare şi lată, care tăia ca briciul… E de nedescris senzaţia aceea când, dimineaţa devreme, pe rouă, avansam pas cu pas, brazdă cu brazdă, în rând, unul după altul, cu fraţii şi cu tata, tăind iarba, fără să ne vorbim, în tăcere, ca într-un ritual ancestral, învăţat nu se ştie de unde şi nu se ştie cum, aşezând în urma noastră iarba în brazde grele, mirosind prospăt şi frumos. Sunetul și ascuţitul coaselor, cântecul ierbii care se culca pe coasă, pauzele în care se auzea un solo al cutei care trecea peste ascuţişul coasei, cosaşii care săreau prin iarbă stârniţi de coasele noastre. Urma adusul fânului acasă, pe înserat, în carul mare, plin, greu, imens, în urma tractorului, pe drumuri bolovănoase, dificile, cu gropi şi obstacole. Merita însă efortul, pentru a avea, seara, după ce totul era terminat, după o baie în apa rece a pârâului din spatele casei şi masa de seară pregătită de mama, să ajungem să avem sentimentul lucrului bine făcut, terminat, împlinit, mulţumiţi de noi și de ce am făcut.

Toamna - Allegro, Adagio molto și iar Allegro, dar cu un conținut diferit - când nu eram încă la şcoală şi chiar şi după ce începeam şcoala o vreme, era perioada treieratului grânelor. Îmi amintesc perioada în care tata pleca cu batoza pe sate şi mă lua şi pe mine, începând încet, încet să îmi dea sarcini pe măsura vârstei mele. Ar fi multe de povestit aici, impresii şi întâmplări frumoase şi unele hazlii.

De la o vreme, însă, după perioada colectivizarii, nu mai era aşa frumos. Bogăţia sătenilor a devenit sărăcie, amabilitatea localnicilor s-a transformat în indiferență și amărăciune. De la buna şi omenoasa primire, de care ne bucuram odinioară, am ajuns să dormim prin poduri de grajduri (saivanuri), până ce, la un moment dat, tata a renunţat să mai practice treieratul. Subcetatea a scăpat de colectivizare, datorită opoziției oamenilor, dar și geografiei colinare, care nu permitea agricultura pe mari suprafețe.

Mi-amintesc nu numai de lucrul la câmp, de culesuri, ci și de câmpurile devenite goale şi libere, pe care eram trimişi noi, copiii, cu animalele la păscut, fără a mai avea restricţii de unde și când…

Spre începutul iernii, mai aveam cu tata o perioadă de tăiat lemne, cu circularul construit de el, pe la săteni, pentru lemne de foc sau despicat în lung buşteni lungi şi grei de brad sau fag, pe care oamenii îi aduseseră din pădure pe la sfârşitul iernii precedente, pe zăpadă. Allegro, Adagio molto și iar Allegro descriu perfect decembrie cel senin și sărbătoresc, calmul, liniștea albă a lui ianuarie și frigurile dure din februarie.

Perioada sărbătorilor de iarnă? Poveşti desprinse din basme. Basme trăite. Crăciunul, bradul de Crăciun împodobit frumos, colinzile vocilor de copii sunând aşa de frumos sub cerul cristalin al iernii, despicând pe ici pe colo liniștea nopții, cozonacii, prăjiturile mamei, sarmalele, tăiatul porcului, era una din perioadele din an în care mai reușeam să ne adunăm cu toţii acasă de pe unde plecaserăm, spre bucuria disimulată, dar până la urmă evidentă, a mamei și a tatei. O vacanţă de bucurii, de reîntregire, de reîmprospătare sufletească. Cu anii însă, distanţele s-au mărit între noi şi se întâmpla din ce în ce mai rar să ne putem bucura de prezenţa tuturor de Crăciun sau Anul Nou în casa părintească. 

Iarna era vremea zăpezilor abundente prin anii ’50-’60… Albul frumos al iernii, liniştea aşezată peste sat - activităţile la ţară nu sunt aşa de intense iarna -, ieşitul cu prietenii la schi peste dealuri și păduri, cu tot felul de aventuri, cu scrânteli de oase sau răni, sau ieșitul la patinaj cu patine improvizate, făcute de noi, după reţete inventate, sunt de neuitat. Un anotimp al reflexiei interioare aş zice. Aşezat ca într-un ceaun, satul permitea temperaturi mult mai scăzute fiindcă nu era vânt. Primul meu palton mi l-au cumpărat parinţii în primul an de liceu la Târgu Mureș. Până atunci, iernile le făceam în pulovăr gros de lână, căciulă, mănuşi şi bocanci de iarnă.

DD: Spațiul copilăriei și trăirile din casa părintească vă creează nostalgii?

DLT: Nostalgii? Uneori, când timpul şi ocupaţiile permit gândurilor să vagabondeze libere, în timpul călătoriilor mele lungi, îmi lipseşte acel acasă care, în fapt, în realitate, nu mai există de mult, dar din care, purtăm cu noi, toţi, o părticică, oriunde am fi. În rest, viaţa, în duritatea şi imuabilitatea drumului ei, ne confruntă cu realităţi diferite şi cu adevărul că trecutul nu se mai poate repeta niciodată. Totul se schimbă, totul e schimbat azi, locurile, oamenii, obiceiurile. Ne rămâne însă zestrea aceasta sufletească, cea care ne ajută să ne regăsim pe noi înşine, oriunde, oricând. Dacă reuşim să luăm şi să păstrăm acest acasă cu noi, în suflet, ne vom simţi acasă oriunde în lume, pe orice meleaguri. Integrăm acest trecut în prezentul de zi cu zi, în realizările de zi cu zi. Ne doare când oamenii pe care îi prețuim nu mai sunt…

Da, mi-e dor să o mai văd pe mama la războiul de țesut, sau să o văd venind pe uliță, cu mâinile încrucișate sub bunda pe care o știu de o viață. Mi-e dor să îl mai ascult pe tata povestind dezertarea de la nemți, și întâmplările lui din război, sau să lucrez cu el în atelierul de fierărie.

Nostalgii? Da, le am. În iernile lungi, când obosit să mai dau zapada enormă din fața geamurilor ca să am lumină în casa din Quebec, în avion în drum spre Kigali, sau în așteptările lungi prin aeroporturile din Nairobi sau Paris. Da, le am și îmi îndulcesc viața, sunt norocos că le am.

DD: Traseul dumneavoastră existențial?

DLT: Traseul… Interesant termen foloseşti… Într-un traseu, cineva se deplasează trecând printr-o succesiune de puncte distincte… Da, în spaţiu mă deplasez, dar în timp… Eu simt mai degrabă că timpul trece peste mine şi că mersul timpului e continuu, nu discret, nu compus din puncte… Timpul e cel care trece peste mine şi eu încerc să îl frânez, să profit la maxim de fiecare secundă care mă traversează, să o savurez, să îi simt culoarea, gustul, tendinţele, efectul, să îi întârzii trecerea, să întârzii moartea fiecărei secunde, să îi amân dispariţia… Hhmmm! Prea multă filozofie, nu ?

Bun, să începem cu începutul, care, desigur, nu poate fi decât la Subcetate. Sunt multe amintiri, dar să începem cu instituţionalizarea lui Dănuţ, când am avut un început excelent de grădiniţă, doar că frecventarea grădiniţei s-a oprit la prima zi…Viaţa din afara ei era mai interesantă. Şcoala apoi, unde în prima zi am întârziat şi nu am mai găsit loc în bancă decât în fundul clasei, şi, desigur, m-am îndrăgostit din prima zi de frumoasa Elena. (Rămâne secretul nostru, ok ? Nu ştie nimeni despre asta, nici măcar Elena!)

Am aflat recent că în vara dinainte de a ajunge eu la școală, aceasta fiind în construcție, grație neprețuitului profesor Andrei Cotfas, cel care a păcălit autoritațile comuniste și a obtinut fondurile pentru a construi liceul, eu culegeam pietre de pe drum, le adunam în buzunare și le duceam pe șantier, spunând muncitorilor să se grăbească și să gate școala pană când ajung eu să încep clasa I.

Şcoala, cu învăţători şi profesori de inimă şi de mare calitate! Am cam fost premiant, cu excepţia anilor în care am avut nota scazută la purtare…

Liceul l-am făcut la Târgu Mureş, profitând de reînfiinţarea liceelor industriale, locuind la surorile mamei şi mai apoi cu fratele meu, Ilie, sau, în ultimul an, la căminul liceului. Trecerea de la viaţa de sat la cea de oraş a avut evenimentele, șocurile ei, care m-au marcat puternic… Acomodarea, adaptarea la viaţa de oraş a avut preţul ei şi l-am plătit din plin, dar, cum se zice, experienţele dure care nu ne omoară ne întăresc. Cu postura de premiant, vezi aceeaşi istorie ca și în școala generală, dar am studiat cu plăcere şi profund toate materiile, de la cele de specialitate până la literatură, ceea ce m-a propulsat la olimpiade de matematică, fizică, limba română, sau la activităţi ca radioamatorismul, orientarea turistică, gimnastica, judo. Şi ca să nu încarc prea mult cheltuielile părinţilor, dădeam meditaţii sau lucram cu fratele meu Ilie, la reparat maşini. Ilie ar merita o carte aparte, un roman întreg, aş zice, dar în interviul tău nu e suficient spaţiu pentru câte istorii aş avea cu el !

Şi… pe la sfârşitul liceului, după ani de zile în care mă vedeam în industrie, inginer de aviaţie sau electronică, am decis că trebuie să schimb și am optat pentru… astronomie, aşa că m-am prezentat la admitere la Facultatea de Matematică din Bucureşti. Doar că astronomia a cam fugit de mine, am prins-o în ultimul an de abia, aşa că între timp am trecut prin informatică, mecanică teoretică şi magnetohidrodinamică, terminînd cu o cercetare de vârf în teoria undelor de şoc în plasmă. Soarta studenților din generaţia mea era însă pecetluită. Unul din profesori, Dl. Ioan Roșca, matematician de prestigiu, fost coleg de clasă la Subcetate cu Doina, sora mea, ne-a spus la un moment dat: „Pe voi o să vă înghită informatica şi calculatoarele!” Şi aşa a fost. Am ajuns informatician la uzinele „Electronica”, unde traseul m-a purtat de la programator la inginer de sistem, la şef de atelier, în final, şeful compartimentului de informatică. Am uitat să spun că în ultimul an de facultate m-am căsătorit cu o bucureşteancă, Virgilia, profesoară de matematică, o pasionată de profesie, de matematică, dar mai ales de a învăța copiii matematica. Virgilia este şi mama celor trei copii ai mei, Mircea, Alexandru și Ileana, realizarea majoră a întregii mele vieţi.

Ca o anecdotă, deşi e reală: mă ferisem, în gândurle mele despre viitor, de câteva lucruri cum ar fi: să nu locuiesc într-un oraş mare, să nu devin şef, să nu locuiesc la bloc, să nu lucrez în industrie şi… să mă feresc de bucureştence. Ei bine, m-am ferit degeaba, că le-am avut pe toate ! Am rămas în București, am ajuns șefu’ aproape tot timpul, ne-am cumpărat apartament la bloc, am lucrat în industrie timp de 24 de ani și m-am îndrăgostit… de o bucureșteancă. Probabil că aşa a fost să fie, ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus !

Am avut şansa unor copii deosebiţi, talentaţi, muncitori, inteligenţi, iar, profesional, am avut şansa să fiu printre cei aleşi să conducă proiecte majore, de pionerat pe plan naţional, aş zice.

Primul calculator personal, destinat marelui public, de exemplu - unul din proiecte -, a fost pus în fabricaţie de o echipă în care am contribuit în mod determinat, trecându-l de toate aprobările, de filtrele comuniste, sub numele ridicol de „automat programabil de instruire”, pentru că autorităţile comuniste nu concepeau ca cetăţenii de rând să aibă aşa ceva acasă: un calculator.

Am gestionat două proiecte mari de sisteme informatice, pilot, de urmărire a producţiei în timp real, noutate în România: unul de inspiraţie germană, altul conceput în România, ambele implementate la uzina la care lucram, „Electronica”.

„Revoluţia” (între ghilimele, să ne înţelegem!) din ’89 m-a prins în primele rânduri ale naivilor care au crezut că pot schimba ceva de la o zi la alta. Evenimentele m-au împins iar în poziția de leader, fiind cel care a trebuit sa organizeze, din culise, niste schimbări în uzina în care lucram. Am produs schimbări, am forţat schimbări, dar am realizat, după o vreme, că nu am făcut decât să tăiem vârful piramidei. Piramida s-a săltat cu un nivel mai sus şi totul s-a păstrat în stare operaţională. Ar trebui mai degrabă să îi spunem „caracatiţă”, nu piramidă.

Mai apoi, una din primele firme de informatică înregistrate în Bucureşti a fost „Casa de Software WDS”, pe care am înfiinţat-o cu câţiva colaboratori şi cu care am pus în funcţiune, în mai puţin de un an de zile, un sistem informatic de spital, pe una din primele reţele de PC -uri din România. Au urmat ani grei de muncă intensă, delegaţii prin toată ţara, la clienţi, începând din Bucureşti la Constanţa, Brăila, Tulcea, Galaţi, Bacău, Baia Mare, Turnu Severin, Craiova, trecând prin a doua firmă, şi a treia, dezvoltând aplicaţii informatice pentru diverse sectoare, începând de la firme de contabilitate, până la fabrici de pâine sau de avioane.

Copiii creşteau, societatea evolua, piaţa era în formare, concurenţa în devenire şi nu întotdeauna loială. După un timp, am renunţat la iniţiativa privată şi am trecut la o firmă de asigurări, ca director de departament informatic. Fiul cel mijlociu, Alex, a început la un moment dat să întrebe de ce nu emigrăm. Nu am fost de acord la început, dar   i-am făcut pe plac şi am încercat, o dată fiind refuzaţi. Alex a continuat să insiste. La o analiză mai aprofundată însă, am decis, totuşi, să plecăm. Nu pentru binele părinţilor, eu şi soţia având deja cariere realizate, ci pentru a asigura copiilor o deschidere de viață. Aşa se face că pe 8 august 2000 aterizam în Montreal cu statutul de rezidenţi permanenţi.

Dupa 10 ani în aceeași firmă, o companie IBM, am decis să revin pe cont propriu şi am trecut să lucrez ca și consultant independent. Am avut ocazia să câştig destulă experienţă nord-americană, pentru o diversitate de clienţi din Canada şi Europa, dar, şi cu câteva contracte personale, cu proiecte finanţate de Banca Mondială pentru ţări din Africa. Momentul de faţă mă găseşte cu propria mea firmă de consultanță în tehnologii informationale, plus o mică agenţie artistică, prin care furnizez contracte câtorva grupuri de muzicieni.

Familia? Altă istorie… adunată, împrăştiată, adunată parţial, refăcută în altă structură, iar desfăcută, probleme majore de sănătate în familie – din fericire rezolvate sau în curs de rezolvare, şi, în final, hmm!... Da..., copiii sunt mari, independenţi, uneori mă simt ciudat, că nimeni nu mai are nevoie de mine, dar, face parte din viaţă, nu ? Mai găsesc întotdeauna pe câte cineva care să aibă nevoie de un sprijin, sunt un fel de „life enabler” cum se spune în engleză. Unii trăiesc pentru ei, alții sunt croiți să trăiască pentru celialți, așa se simt ei bine.

DD: Ați schimbat liniștea satului transilvănean cu tumultul vieții bucureștene, apoi v-ați integrat culturii canadiene. Locul fiecăruia este acolo unde el poate fi firesc și convingător în tot ceea ce face. Asemănările și diferențele, nu doar între persoane, ci și între culturi, conferă frumusețe vieții. Omul este în permanentă căutare, căutare a Sinelui, dar și a posibilităților de exprimare. Ați găsit posibilitățile dorite de exprimare în Canada?

DLT: De exprimat, te poţi exprima oriunde – bun, aproape oriunde. Ceea ce face diferenţa, însă, e să poţi convinge ceva lume să te asculte, şi măcar câţiva, să te urmeze. Altfel e ca a vorbi cu pereţii sau a predica în pustiu.

Fiecare societate, fiecare cultură are părţile ei bune şi mai puţin bune. România a fost considerată, dupa ’89, ca un nou „eldorado” pentru o anumită categorie de oameni de afaceri. Pieţele africane, avântul economic din unele ţări africane creează oportunităţi neaşteptate. Stabilitatea şi forţa financiară a Europei oferă de asemeni oportunităţi.

Canada, Quebec-ul are un alt fel de ofertă socială: libertate de exprimare, deschidere, toleranță, multiculturalism, stabilitate socială, nivel performant de servicii sociale şi sprijin al iniţiativei în orice domeniu - lucruri cu care nu ne întâlnim în cultura comunistă sau ceea ce se numeşte spiritul balcanic (ironic!), cum ar fi: dreptul la a greşi, de a se simţi bine în pielea proprie, de a gândi şi a privi pozitiv viaţa, de a vorbi când ai o problemă, nu a o ascunde din mândrie sau mai știu eu din ce motiv abscons -, apoi civilizaţia comportamentală, amabilitatea, voluntariatul social, o societate în care nu întâlneşti aşa de des pe „nu se poate”, corupţia mai redusă sau măcar nemanifestată absolut peste tot, deschiderea spre nou şi spre cunoaştere.

Fiica mea lipsește la un curs odată. Îl sună pe profesor, o zi după, își cere scuze, iar profesorul îi spune: «nu-i nimic, doar ai dreptul să lipsești», după care îi trimite pe email conținutul cursului, ca să poată recupera. Această toleranță, deschidere, acceptare a greșelii, a imperfecțiunii umane face parte, până la urmă, dintr-un anumit nivelul de cultură socială.

Aspecte mai puţin pozitive există peste tot, fără ele nu se poate, perfecţiunea e în cel mai bun caz o tendinţă, niciodată o realitate concretă, nici într-un caz o realitate umană. Un slogan politic practicat aici, în Quebec, la un moment dat spunea „a fi diferit este o calitate”. Dincolo de izul politicianist şi utilizarea în general demagogică, o societate care este în stare să profite de aceste diferenţe are un mare avantaj în a-şi accelera progresul. Trăim azi în ceea ce se numeşte „global village” şi a integra fără a asimila, a crea ceva nou prin fuzionare, în creuzetul social, fără a distruge, este o artă a politicii sociale contemporane pe care puţine ţări o au. Canada o posedă, în mare parte. Quebecul o are de asemeni, cu particularităţile lui de insulă francofonă într-o lume anglofonă.

În ce priveşte locul fiecăruia, există o zicală românească: „omul sfinţeşte locul”. Acum, desigur, putem nuanţa, anumite locuri se „sfinţesc” mai uşor decât altele…

Privind diferenţele culturale şi integrarea socială şi culturală, prima condiţie de integrare este să te defineşti pe tine însuţi ca apartenenţă socio-culturală. Încă o dată, vorbesc de integrare, nu de asimilare. E punctul meu de vedere, poate alţii văd diferit această integrare. Mulți pleacă pentru a-și nega trecutul, pentru a uita. Negarea originilor, a culturii în care ai crescut și te-ai format ca persoană, eu o consider o formă de disimulare a incapacitatii de te fi integrat mai întâi în propria ta cultură. Îndiferent de motiv și de justificări uneori reale. Niciodată în viaţă eu nu am simţit aşa de puternic, așa de stringent nevoia să îmi declar şi să îmi definesc apartenenţa la spaţiul cultural, istoric şi emoţional românesc. Trăind în ţară, în interiorul culturii în care te-ai născut le iei pe toate de-a gata. Nici nu le gândeşti, nici nu conştientizezi, nici nu apreciezi, nici nu ştii că le ai, toate acele valori care definesc propria ta cultură şi, în final, pe tine însuţi. Când însă eşti confruntat, opus, pus faţă în faţă cu diferenţe, cu alte culturi, cu alte valori, cu alte obiceiuri, când eşti întrebat de zeci de ori pe zi „vous venez d’où” – de unde veniţi – nu poţi răspunde, pur şi simplu: din România, pentru că România nu e doar un simplu spaţiu pe o hartă. Simţi nevoia să îţi afirmi apartenenţa, să îţi prezinţi oferta personală de cultură ca să poţi echilibra ceea ce oferă localnicii, ca să poţi dovedi că aduci ceva specific, ceva nou, şi că nu ai venit să îţi uiţi rădăcinile şi să pretinzi că ai devenit canadien, sau quebecois în câteva zile, învăţând rapid jargonul lingvistic local. Probabil că se poate şi aşa. Nu am simţit că acesta ar fi modul meu de a proceda. Pot oferi mult mai mult, având în spate o istorie şi o cultură solidă, milenară. Dacă o cunosc şi dacă fac parte din ea, şi dacă nu o neg. Am simțit nevoia să completez lipsa de informație, să corijez imaginile false despre România, asociată și redusă în percepția multora la numele Nadiei și al lui Ceaușescu. Un tânăr român, fost coleg de liceu cu Ileana, fiica mea, pe la sfârşitul adolescenţei a obţinut o bursă de studii în SUA. În primele săptămâni, mărturisea: am simţit o nevoie imperioasă, imediată să răspund la întrebări ca: cine sunt eu, de unde vin, ce caut eu aici. Simţea nevoia să se definească în raport cu noua societate. A început să ceară de acasă CD-uri, poze, obiecte specifice, şi-a afişat pe peretele camerei harta şi poze din România, asculta muzică româneasca. E faza de conştientizare a apartenenţei la spaţiul cultural în care te-ai născut.

Ca să pui în valoare asemănările şi diferenţele culturale, istorice, de tradiţii şi obiceiuri, de stiluri de viaţă, de valori morale, trebuie în primul rând să identifici toate aceste valori și să le accepți. Integrarea e un proces mai de durată, pentru cei care emigrează la vârste mai avansate, şi e un proces care nu reuşeşte întotdeauna. Mulţi rămân suspendaţi, undeva între cele două culturi, între cele două spaţii existenţiale, oscilând, ezitând şi, uneori, nemaifiind în stare să îşi mai găsească locul, nici în ceea ce a fost, nici în ce au în prezent. Alţii, mai norocoşi, s-au învăţat să ia cu ei acel loc de suflet, să îl ia cu ei peste tot, indiferent unde sunt. Ei sunt cei care se simt bine, se simt ca acasă, oriunde ar fi. Le poţi spune „dezrădăcinaţi”? Hmmm! Aș zice că sunt cei în stare să îşi ia rădăcinile cu ei, mai degrabă. Lorena McKennit spunea, în prefața albumului ei „The Visit” ceva de genul: „Viața e ca în vizită. Și când ești în vizită, în casa cuiva, trebuie să știi cine ești, de unde vii, ce faci și să fii atent la ce impresie și ce amintiri lași în urmă” Să îți pese de propria ta persoană. Sântem deci, în general, în vizită pe lumea asta toata viața, dar aplicat la condiția celui care și-a schimbat țara, e mult mai pregnantă nevoia de auto-identificare și de acel „self-awarness”, „la conscience de soi”, „conștiința de sine” în care știm de unde venim, unde suntem, ce căutăm și ce facem. Dacă ajungi să faci din asta un mod de viață, fără tensiune, fără efort, și în mod natural, te vei simți „acasă” oriunde. Cu observația că ar putea exista și persoane care nu se simt bine „în vizită” pentru că ei percep niste constrângeri și distrug sau alterează, de cele mai multe ori inconștient, frumosul omenesc. Ce să zic? Fiecare cu „elementul” lui: peștele se simte bine în apă, păsările în aer… Să completeze cititorul și cu alte patrupede. Își va dea seama la ce mă refer…

Unde mă simt eu cel mai bine? Intuiesc că asta vroiai să mă întrebi? Răspunsul e: printre oameni. Da, printre oameni.

DD: Ce înseamnă viața dumneavoastră în afară de profesie și familie? Ce vă bucură, ce vă pasionează?

DLT: Oamenii mă pasionează, în primul şi în primul rând. Mă fascinează individualitatea lor, unicitatea, personalităţile, cultura lor, istorile lor personale, valorile lor individuale, modul în care evoluează în răspuns la provocările şi încercările vieţii. Am avut şansa să cunosc foarte mulţi, de pe tot globul, extrem de diferiţi, şi am avut norocul să adun câtiva oameni de valoare printre cei pe care îi consider mai apropiaţi şi prieteni de suflet. E interesant să afli în 10 minute istoria vieţii unui şofer de taxi, fost inginer horticol, sau, în câteva ore de călătorie în avion, istoria vieţii unei fete frumoase, dar folosită de o bandă de traficanţi pentru transport de bijuterii, sau, într-o săptămână de lucru într-o echipă mixtă de experţi, istoria fiecăruia, unul venind din insulele Canaris, altul, arab stabilit în Ontario, Canada, altul, senegalez stabilit în Quebec, sau un fost prim ministru african, expert în programe de eliminare a sărăciei.

E pasionant să îi afli și prin mijlocul limbii vorbite de ei. M-am jucat, să zicem, cu limbile: un an de limba rusă, reluată mai apoi în facultate pentru că lecturile de specialitate le găseam foarte ușor traduse în limba rusă, 12 ani de limba fanceză, câțiva de engleză, perfecționată mai încoace în familie, un an de studiu de arabă, maghiara învățată prin liceu, ca să impresionez cu scrisori lungi de dragoste, germana practicată un pic prin anii ’90, când afacerile m-au purtat prin Germania; citesc și scriu grecește. Limba e definitorie pentru oameni. Personalitatea și construcțiile mentale se structurează în jurul elementelor lingvistice. Fiica mea vitregă, Ariane, s-a născut într-o familie bilingvă. Ai putea spune ca are două personalitați diferite: când e în mediul francofon și vorbește franceză (dialect de Quebec, bineînțeles!) și când e în mediul anglofon.

Din plăcere şi pentru a aduna împreună lume diversă, ne întâlneam, organizam, de exemplu, într-o vreme, o dată pe lună, un „gathering”, un fel de mică petrecere în spaţiul pus la dispoziţia noastră de un român, „vigneron” - podgorean, unul dintre cei mai buni din Quebec, proprietarul, în acea vreme, a celei mai vechi podgorii din Quebec – Domnul Radu Jorj – unul din acei oameni excepţionali pe care am avut şansa să îi întâlnesc şi să le fiu prieten. În jurul mesei, ne adunam de la europeeni la nord-americani, africani, localnici sau trecători prin Quebec. Asemenea întâlniri erau aducătoare de o mare satisfacţie intelectuală.

Da, diversitatea socială, culturală, de origini e interesantă, îmbogățitoare, dar… depinde cum şi la ce o foloseşti. O realizatoare TV româncă din Toronto lansase odată pe facebook, ca să își pregătească o emisiune, o discuţie cu întrebarea: cât de mult putem accepta compromisul, încălcarea propriilor noastre valori, în scopul de a ne integra într-o societate care nu ne împărtăşeşte integral valorile personale? Cum facem incompatibilul compatibil pentru a ajunge la un „modus vivendi” în acest amalgam cultural, religios, social, de valori morale? Discuția se poate duce între extremele de izolare în mici comunități până la a renunța la integrare, trecând prin invenția terminologică - și faptică - a unor politicieni din Quebec: „acomodări rezonabile”. Humor sau dramatic?

În rest, ca preocupări, desigur, familia e pe primul loc, profesia mai apoi, dar mai am destule preocupări, de la muzică la grădinărit, de la a călători la a cultiva flori, de la a face poze la a petrece timpul în compania unor oameni interesanţi, cu discuţii interesante şi aducătoare de noi deschideri intelectuale.

Mă preocupă evoluția „lumii virtuale”, a ceea ce se îmtâmplă pe internet. E fascinant să descoperi cum se adaptează, cum se reinventează oamenii, relațiile, socializarea, personalitațile individuale, inclusiv dragostea, inclusiv criminalitatea, inclusiv poezia, inclusiv modul de viață. Totul se reinvenează în acest spațiu virtual fără limite.

Îmi place să „bricolez” - sunt doar fiu de meseriaş, nu? -, fie că e vorba de reparaţii în jurul casei sau electronică, tâmplărie sau maşini. Şi ar mai fi încă destule de făcut.

Mi-ar plăcea să am timpul şi liniştea să scriu, de exemplu. Sunt un grăbit tot timpul; se vede, probabil, şi din stilul rândurilor de faţă. Prea încărcat, prea condensat. Textul nu „respiră larg”, nu-i așa Doina?

Poate la pensie? Hmmm! Nu cred că mă văd în postura de pensionar!

DD: Balsam pentru suflet este și muzica. Este ea, muzica, o cale de a ajunge la Dumnezeu? Fiul dumneavoastră, Mircea, este pasionat de muzică. Ați dezvoltat împreună proiectul „Valuri de mătase”, generator de multe bucurii. Vorbiți-ne despre acest proiect!

DLT: Da, e un capitol special şi inedit, acesta cu preocupările mele artistice. Îmi amintesc o prezenţă pe scenă la un spectacol de elevi, prin anii ’60, la Topliţa, unde la un moment dat au intrat pe scenă într-un duo de acordeon Doiniţa Dobreanu şi Dănuţ Trifan… Îţi mai aminteşti?

Prin facultate, am avut preocupări, în cadrul unor studii interdisciplinare de matematică-muzică. Am urmat un an de zile cursurile de armonie şi contrapunct la conservatorul de muzică, în paralel cu matematica.

Dar, în afară de asta şi de a asculta, de a consuma muzică în maniera cea mai banală, nu am avut apropieri importante de muzică. Istoria a început în Quebec, unde cea care a devenit pentru o vreme partenera mea de viaţă este muzician de profesie, flautistă, pasionată şi deschisă spre a experimenta. Cu ea și împreună cu Mircea, fiul meu, muzician autodidact, am lansat prin 2004 proiectul „Valuri de Mătase”. Ideea de bază, conceptul artistic este de a găsi, mergând pe firul timpului, locul comun de întâlnire a muzicii tradiţionale româneşti şi celtice. Cele două culturi s-au încrucişat în timp. Celţii, care până prin 400 Î.C. erau prin Europa (vezi referinţele la cultura Hallstatt, Austria), au traversat şi spaţiul dacic la un moment dat. Au fost puşi pe fugă de Burebista din câte spune istoria şi apoi, dupa 400 D.C, şi-au început migraţia spre actuala Anglie, părăsind continentul. Cultura lor nu a lăsat nimic scris, însă urme, influenţe, elemente culturale celtice au rămas în culturile cu care s-au intersectat. Există elemente comune, de exemplu, în muzica veche românească şi cea celtică, iar grupul „Valuri de Mătase”, cei doi muzicieni, au prezentat aceste elemente comune, prin stilul lor, prin selecţia pieselor, prin aranjamentele şi maniera de interpretare. Grupul a produs două albume, „Valuri de Mătase” și „A Year’s Day”, care sunt înregistrate în patrimoniul cultural canadian.

Implicat pentru o vreme în viaţa comunităţii românilor din Quebec, am ajuns să fiu şi director artistic, şi organizator de spectacole, ceea ce mi-a făcut multă plăcere. A lucra cu artişti, aceste personalităţi deosebite și „întortocheate”, „afurisite” uneori, e provocator, dar și un privilegiu. Colaborări cu câteva zeci de artişti români, din Quebec sau alte părţi ale lumii, puşi pe scenă alături de artişti din Quebec, localnici, m-a îmbogăţit sufleteşte enorm, iar artiştii s-au descoperit reciproc şi au fost încântaţi să vadă că dincolo de diferenţe, muzica poate fi un limbaj universal.

Dacă cineva vizitează siturile web www.valuridematase.com şi www.tridamusic.com şi siturile web conexe, îşi va da seama despre ce vorbesc. De prin 2004 am traversat Quebecul cu spectacole, în aer liber, în catedrale, în amfiteatre, la petreceri sau în concerte publice, în muzee sau staţii de radio, festivaluri sau concerte promoţionale în malluri. Cu grupurile de muzicieni şi invitaţii lor, am cules satisfacţii cu preţul unui efort imens, dar a meritat.

În prezent, mica mea agenţie reprezintă câteva grupuri de muzicieni, inclusiv actualul grup al lui Mircea, „Melao International”, cu muzică latino. Am urmat cursuri intensive de salsa în vara anului 2013, ca să pot profita de muzica lor, şi ca spectator, nu numai ca impresar şi cameraman.

Dacă muzica ne apropie de divinitate? Viaţa, spaţiul nostru existenţial, al fiecăruia, ne oferă, dacă suntem în stare să le decelăm, să le sesizăm, toată paleta de posibilităţi în ce priveste trăirile spirituale, tot ce ar putea exista ca alegere individuală, ca opţiune, ca mod de acțiune, credință, simțire, de la pragmaticul diurn, în care îţi pui doar problemele de zi cu zi, materiale, anoste, dar necesare, de la compensarea lipsurilor, până la momentele în care ne deplasăm trăirile spre zone mai spirituale, zonele sufletești, zonele emoționale. E la latitudinea noastră să ne dăm seama de aceste posibilităţi şi să păşim într-o direcţie sau alta. Totul e să nu ne lăsăm marcaţi, definiţi, limitaţi de ceea ce ni se întâmplă în fiecare zi, în diurnul impus. Muzica poate fi un mijloc de călătorie prin spaţii spirituale, dacă e privită şi folosită ca atare, nu doar „consumată”. La fel şi meditaţia, şi rugăciunea, ca şi arta, în general. Sunetul cristalin al flautului şi sonorităţile strunelor unei chitare, sau inflexiunile vocilor unei corale liturgice, într-o catedrală, ca şi o colindă ancestrală cântată a capela în ecourile unui altar pot deschide spaţii spirituale nebănuite în sufletul oricui. Am avut şansa să avem o vreme, ca dirijoare a coralei bisericii noastre din Quebec, o persoană deosebită, de un mare talent, care a produs cu niște amatori ca mine şi ceilalţi membri ai coralei un concert religios ce a impresionat până la lacrimi audienţa din catedrală. Reascult din când în când concertul sau alte înregistrări pe care le-am făcut cu ocazii similare şi… da, pot să spun că muzica te poate transporta, îţi poate dezvălui, releva, descoperi simţăminte şi trăiri de care nu ştiai înainte că eşti în stare … Ne apropriem de Dumnezeu ? Sau, mă întreb, dacă nu cumva Îl descoperim, surprinzător, surprinzător de aproape, chiar lângă noi sau în noi înșine, în sufletul nostru, unde a fost și e de fapt tot timpul.

DD: Călătoriile ne hrănesc sufletul, iar dumneavoastră aveți șansa de a călători. Care este locul cel mai minunat pe care l-ați văzut și ce doriți să vizitați?

DLT: Fiecare loc e special. Totul merită văzut pe glob. Fiecare loc aduce o îmbogăţire sufletească şi de cultură, prin oamenii care îl locuiesc şi prin realizările lor. Bucureşti, Cluj, Constanţa, Timişoara, Iași sau orice sat din România, le privesc cu acelaşi interes ca şi marile metropole ale lumii: Paris, Londra, Frankfurt, Berlin, Budapesta, Praga, Viena, Lausanne, Havana, Toronto, Boston, Montreal, sau Ougadagou, sau Kigali, sau Nairobi, sau orice sătuc pierdut „dans la brousse”, în spaţiul african, sau micile localităţi cochete din Bretania, sau lanţul de localităţi cochete şi castele în vârful munţilor, de pe valea Rinului. Îmi place să călătoresc. În compania unor oameni deosebiţi, mai ales. Ce nu poți împărtăși cu nimeni nu are valoare.

Rămân însă în memorie unele imagini mai puternice decât altele prin semnificația lor. Am o poză din Ouagadougou, de la fereastra hotelului, unde se vede, pe de o parte, curtea hotelului, luxos, modern, curat, cu piscine interioare, și, dincolo de zidul de ciment, un teren cu solul roșu, cu murdărie și resturi răspândite peste tot, cu niște localnici fără adăpost, stând sub un copac. Mai am destule locuri de vizitat pe listă: America de sud, Asia, Oceania, Rusia. Mai am încă multe de văzut şi în România, și în Europa.

DD: Care din visele din copilărie le-ați realizat?

DLT: Oh, visele copilăriei! Aşa de multe, că ar trebui câteva vieţi numai pentru încercări, dară-mi-te să le şi atingi! Da, realizări? Am lansat în lume trei copii, am contribuit şi mai contribui încă la succesul în viaţă a mai multora, am fost şi mai sunt ceea ce se cheamă un „life enabler” pentru mai multe persoane, am călătorit, am devenit un profesionist de reputaţie internaţională, zic unii, dar nu am zburat încă cu planorul construit de mine în casă, nu am ajuns aviator, şi nici constructor de avioane. Mircea e, însă, inginer în aerospațiale! Nu am ajuns să mă exprim foarte liber prin muzică - ştiu un pic de pian şi ghitară -, dar copiii - Mircea, Alex, Ileana, Ariane - o fac cu vârf şi îndesat. Nu am învăţat să desenez sau să pictez, dar Ileana o face, şi încă nu am descoperit antigravitaţia, şi încă nu am scris nici o carte …

Nu are legatură cu visele copilariei, dar cea mai mare nerealizare e aceea de a nu fi fost mai aproape de părinţi atunci când erau în viaţă, de fraţi şi de soră, de locurile natale... E una din marile mele dureri pe care le port cu mine. Nu cred ca aş fi realizat lucruri de excepţie.

Mă nedumerește și acum faptul că m-ai selectat pentru cartea ta alături de nume de prestigiu, printre oameni de mare talent și cu contribuții majore în spațiul social, cultural, științific, artistic, literar. 

DD: Vreți să păreți modest, dar sunteți un om deosebit și vă muțumesc că ați acceptat să ne vorbiți cu atâta sinceritate, căldură și bucurie despre personalitatea dumneavoastră atât de fascinantă, vă mulțumesc pentru posibilitatea de a ne îmbogăți cunoscându-vă trăirile și profunzimile gândurilor dumneavoastră.

DLT: Aș categorisi realizările mele normale. Inclusiv greşelile sunt „normale”. Fără greşelile comise aş fi putut, probabil, mult mai mult, dar nu aş fi învăţat atâtea. Am mers doar pe drumul pe care viaţa mi l-a aşternut în față, având grija ca la răscruci, la intersecții să nu o iau într-o direcție greșită, într-o direcție care să nu îmi fie pe măsură, sau să îi afecteze negativ pe cei din jur.

DD: Tot ceea ce ați realizat până în prezent se datorează unui anume crez ?

DTL: Un crez…Nu știu ce să spun… E mult spus. Un „crez” presupune un pic de fanatism, un pic de orbire involuntară, un pic de limitare existențială. Eu sunt, cred, mai degrabă un experimentator, cineva căruia îi place să se joace cu frontierele, cu ideile, cu limitele lui însuși; piedicile și barierele sânt provocări pentru cei ca mine.

Dar, ceea ce m-am străduit să urmez în viaţă, ceea ce am încercat tot timpul, și ar putea fi considerat un „crez”, într-un fel, e ceea ce tata, ardelean prin definiţie, mi-a spus odată: „Indiferent ce faci în viaţă, fă bine!”…

Dar nu mă întrebi de planuri de viitor, cum se face ?

DD: Cu mare drag o fac. Vă poftesc să ne vorbiți despre acestea, dacă vă face plăcere. Vă rog!

DTL: No, păi dacă m-ai întrebat așa de insistent, îți răspund.

În primul rând, aș vrea să planific să am niște nepoți. Nu ține de mine, zici ? Da, așa e… Îmi place să am copii mici împrejur. Îți umplu casa, și sufletul, și viața. Dacă ai mei copii nu mă ajută… va trebui să mă descurc singur?

Mai am câteva continente de văzut. Foarte mulți oameni de cunoscut. Mai sunt, de asemenea, câteva persoane prin jurul meu, care mai au nevoie de mine un timp, până se pun pe picioare proprii, după care… cine știe …

Plănuiesc să vin mai des acasă. La unul din „acasă”, la cel din Subcetate.

Plănuiesc să încep să scriu. Nu memoriile, că încă, zic, sunt prea tânăr. Proză și poezie de dragoste. Câteodată cu spini e dragostea – îl plagiez un pic aici pe Mitică Hurubă.

Mai plănuiesc să continui cursurile de dans latino.

Un plan mai practic un pic: am de amenajat o grădina mare, nouă, în care să plantez legume, flori, cocozari negri din care scot, ajutat de Mircea, vinul după rețeta lui tata, modificată un pic. Al meu duce mai mult spre vin de gheață sau spre porto.

Pe plan profesional, m-aș întoarce la studii. Poți fi student aici, în Quebec, la orice vârstă. Am în minte câteva teme de cercetare științifică interesante, pe care le-aș relua: antigravitația, compoziția muzicală algoritmizată și undele de șoc în plasmă.

Și mai plănuiesc să continui să îmi pun întrebări fără răspuns, un fel de nonsensuri cele mai multe, cum ar fi: ce caut eu pe lume, de ce trandafirul are spini, de ce dragostea doare, dacă cândva, cu milenii în urmă, cineva a folosit carul mare de pe cer să aducă fânul acasă, de ce dorul e dulce, de ce îți poate fi drag pământul, de ce nu pot niciodată urî pe nimeni, de ce mă rănesc așa de profund nesinceritatea și lipsa de onestitate și care e secretul mamei de a fi fost tot timpul în pace cu ea însăși și cu întregul univers, chiar și atunci când a avut de suferit.

DD: Dumnezeu să vă dea sănătatea și timpul necesar pentru a vă bucura de reușitele dorite, să vă mențină sclipirea minții, pentru a vă bucura de spectacolul existențial cu atâtea necunoscute, până la adânci bătrâneți!

Aștept cu nerăbdare să vă citesc prima carte! Și să ne revedem la Subcetate cât mai des!

NB. Interviul a fost publicat în cartea următoare:

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2015/10/intalnirecu-inginerul-gheorghe-trifan.html