Născută în 1950, la Subcetate
„Oriunde m-aș afla, nu pot uita satul în care m-am născut și am crescut. Voi aparține acestor locuri atâta timp cât sufletul meu va tresări.”
Interviu publicat în volumul II al seriei de carte LA OBÂRȘIE , LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, 2014, autori: Doina și Vasile Dobreanu, pp. 278-282.
Doina
Dobreanu: Doamna
profesoară, v-ați desprins de familie, de satul natal, ca urmare a căsătoriei,
dar, deși au trecut niște zeci de ani de atunci, nu v-ați putut rupe definitiv.
Dragostea pentru părinți, frați și rude, amintirile copilăriei, ale
adolescenței, respectiv ale anilor de liceu v-au chemat și vă cheamă mereu
aici… la Subcetate, unde a început povestea dvs. Viața fiecăruia este o
poveste…
E grea desprinderea de locul natal!
Rădăcinile, dorul de „acasă” ne cheamă mereu. Vă întoarceți la Subcetate ori de
câte ori este posibil. Cine sunt părinții dumneavoastră? Cum îi păstrați în
amintire?
Maria Vuc: M-am
născut în ziua de 2 septembrie a anului 1950, după ce mama își petrecuse ziua
precedentă legând sacii cu grâu la batoză. La Primărie m-au înregistrat pe data
de 1 septembrie, ceea ce pe mine m-a bucurat mai târziu, fiindcă la Subcetate
era și este în prima zi de septembrie marele târg de toamnă, un fel de
sărbătoare.
Primii patru copii ai părinților mei
erau băieți: Ioan, Petru, Augustin și Aurel, eu fiind a doua fetiță, după
Lucreția, dar nu și mezina, cel mai mic fiind Dumitru.
Cred și eu că cea
mai frumoasă perioadă din viața unui om este copilăria, vârsta la care grijile
importante le duc părinții. Eram copil, dar le simțeam strădania de a face față
vremurilor grele pe care le traversam după război, părinții mei fiind țărani cu
o familie numeroasă, oameni harnici, minunați. Singura resursă existențială era
munca în gospodăria individuală, unde era mereu de lucru pentru fiecare, de la
mare la mic, după puteri. Toți banii casei proveneau din eventuale vânzări de
animale și erau puțini.
Pentru că părinții mei – Bunii mei
părinți, Dumnezeu să-i odihnească în pace! – proveneau din localități diferite,
respectiv mama din cătunul Jolotca, comuna Sărmaș, iar tata din Subcetate,
aproape toată copilăria și adolescența le-am petrecut între cele două
localități. În Jolotca, unde mama primise pământ ca zestre de la bunici, ne
petreceam aproape toată vara. Nu-mi plăcea acolo, deși o aveam încă pe bunica,
de care nu am reușit să mă atașez prea mult.
Mi-amintesc că
într-o primăvară, în aprilie, mă luase tata de la școală o săptămână, să fiu
pogănici la arat. Am plâns toată săptămâna pe Jolotca, iar tata îmi spunea din
când în când că Lucreția, sora mea, a fost mai cuminte și mai ascultătoare cu
un an înainte.
Copilăria petrecută
împreună cu părinții, frații și sora mea, cu prietenele mele din vecini, Rodica
Bordea și Tina Marcu, mi-a rămas vie în memorie și reprezintă partea cea mai
luminoasă a vieții mele.
DD: A vorbi despre casa părintească și despre
satul natal… în ce măsură vă hrănește sufletul?
MV: Odată cu
trecerea anilor, dorul de casa părintească, de locul în care am crescut și care
ne cunoaște tainele adolescenței, amintirile legate de familie se acutizează, mă
cercetează tot mai des, îmi încețoșează ochii. Oriunde ne-am duce, orice am
face, casa părintească cu cele mai senine amintiri o purtăm cu noi în suflet.
DD: Cât de important este rolul părinților, al
familiei, al școlii în demersul de a ne construi propria persoană? Care au fost
darurile primite de la părinți - zestrea ereditară și educația fundamentală -
și cum le-ați dezvoltat și valorificat?
MV: Foarte
important! Părinții noștri, prin omenia și hărnicia lor, prin simțul datoriei,
prin iubirea și sacrificiul pentru copii au fost pentru noi modele de viață. Au
luptat pentru noi toți și niciodată nu au abandonat lucrurile la jumătate.
Deși tata era un om
mai sever, l-am iubit foarte mult. Trăise pe front încercările grele ale
războiului mondial, în timp ce mama rămăsese acasă să îngrijească cei trei
băieți mici și soacra bolnavă.
DD: Considerați că Liceul din Subcetate v-a
oferit pregătirea necesară, încrederea în forțele proprii și imboldul de a urma
o școală superioară, ca și modele pentru viitoarea profesie? Cui datorați
pasiunea pentru chimie și fizică?
Am urmat Liceul din Subcetate, cu
dascăli tineri absolvenți veniti din diverse centre universitare, bine
pregătiți și exigenți. Nu a fost deloc ușor. Mulți dintre colegii mei de clasă
au abandonat școala din cauza matematicii. Eu m-am descurcat, dar nu foarte
ușor, fiind apreciată și încurajată de profesorii de chimie Aurel Roman și
Maria Urzică. În anii de liceu și în scurta perioadă în care am lucrat ca
profesor suplinitor de matematică la Subcetate, s-a născut în mine dorința să
devin profesoară de chimie și, imediat după aceea, am urmat Facultatea de
Chimie de la Institutul Pedagogic din Oradea.
DD: În anii studenției, l-ați cunoscut pe soțul
dvs., Eugen Vuc. Acolo și atunci ați decis să vă căsătoriți. Plecarea la
facultate a însemnat și desprinderea de Subcetate, definitiv…
MV: Eram
fericită că am fost admisă la facultate, gândindu-mă la tot ce mi se povestise
despre studenție, la câte petreceri urmau… dar nu a fost chiar așa, ci multă
muncă, multe emoții la examene, multe lipsuri. În anul doi
l-am cunoscut pe Eugen, serios și foarte muncitor, cu care m-am căsătorit în
anul următor. A urmat repartiția guvernamentală, pe care o doream în județul
Huneodoara, județul de domiciliu al soțului meu și al familiei sale. Singurul
post oferit era în Valea Jiului. Orice început este greu, dar mie mi-a fost
foarte greu în primul an de învățământ deoarece Eugen rămânea pentru încă un an
student la Oradea, în vreme ce eu mă aflam singură în Valea Jiului, așteptând
un copil…
DD: Era într-o vreme în care mineritul era în
floare, iar Valea Jiului era intens populată, cu școlile pline de copii… Vorbiți-ne
despre această perioadă petrecută în Valea Jiului, deloc ușoară, cu multă muncă
și cu dorul de copiii crescuți de bunicii de la Baia de Criș.
MV: Nu știam
prea multe despre Valea Jiului… Sub aspect geografic, este o vale între munți
pe care îi simțeai uneori amenințători, că se prăvălesc peste tine. Încet,
încet, am început să mă acomodez. Lucram într-o școală mare, cu multe clase
paralele și cu un corp profesoral gigant, cuprinzând peste 70 de cadre. Erau
anii aceia de mare sărăcie pentru România constrânsă de Ceaușescu să-și plătească datoriile externe, dar în
Valea Jiului viața nu am simțit-o grea. Valea era bine aprovizionată cu
alimente și se găseau de toate.
Copiii mei, Eugen și Iulian, și-au făcut
mulți prieteni acolo și în anul 1990, când am plecat, au regretat foarte mult. Pentru
familia mea, părinți și copii, era un nou început: noi instituții, noi colegi…
Ne-am transferat în zona Brad, aproape
de socri, unde soțul meu avea o proprietate.
Fiii Eugen și Iulian Vuc
DD: După „stagiul” făcut în Valea Jiului, ca
urmare a repartiției guvernamentale, familia dvs. s-a stabilit în Țara Moților.
Cum
v-ați integrat într-o familie și într-o comunitate de moți? Cum sunt moții? Vă
întreb la scurtă vreme după tragedia aviatică din Munții Apuseni din 20 ian.
2014, impresionată de spiritul de solidaritate, de atitudinea și de omenia
moților, trăsături pe care le au, cred, în programarea lor genetică…
MV: Am fost
profesoară în localitatea Ribița, satul lui Crișan, timp de 20 de ani, până la
pensionare. Am găsit și aici oameni minunați, copii inteligenți și cuminți.
Nu poți trăi în Țara Moților fără să
fi atins de spiritul acestui loc sacru. Spiritul tribunului este viu în Țara
Moților, întreținut prin educația primită de copii în familie și în școală…
DD: Mi-amintesc momentele emoționante în care
ascultam, la Subcetate, în vacanțe, poeziile recitate de copiii dvs. despre
Horia și Avram Iancu…
Vorbiți-ne
despre bucuriile pe care le-ați trăit în școală, despre satisfacțiile
profesionale și despre crezul dvs. de dascăl. Sunt convinsă că succesul în
carieră este susținut în bună parte de reușita familială. În ce măsură v-ați
sprijinit reciproc, ca profesori de aceeași specialitate?
MV: Am început
activitatea mea didactică în Valea Jiului cu rezultate bune la concursurile
școlare, iar în 1981 am făcut parte din Comisia Guvernamentală la Olimpiada de
chimie care s-a ținut la Deva. Într-un an, la acest concurs, primii șapte elevi
la clasa a VIII-a din județul Hunedoara au fost elevii mei. Părinții elevilor,
mineri fiind, se implicau foarte mult în problemele școlare și erau interesați
de progresul copiilor lor.
În scurt timp am obținut toate
gradele didactice.
Având aceeași
profesie, predând în școală aceeași disciplină, chimia, eu și soțul meu Eugen
ne-am susținut, ne-am sprijinit, ne-am încurajat reciproc mereu. Am fost
deopotrivă soți iubitori, buni colegi și sinceri prieteni. Am reușit în familie
și profesional, fiind călăuziți de același crez: iubire, seriozitate, respect,
încredere, corectitudine, dăruire, asumarea unor responsabilități și
îndeplinirea lor.
DD: Dacă până nu de mult gândurile dvs. erau
împărțite între „acasă” la Baia de Criș și „acasă” la Subcetate, de la o vreme
dorul vă poartă la Cluj, unde se află Eugen, fiul cel mare, sau trece
Atlanticul, în America, unde fiul cel mic, Iulian, și-a întemeiat familia.
MV: Ne-am
stabilit la Baia de Criș, să fim aproape de părinții lui Eugen. Viața trece, cu
bune, cu rele… mult prea repede. Părinții s-au mutat pe rând Dincolo, s-au
îndepărat încet-încet copiii, mai întâi la liceu, apoi la facultate… Trăim cu
dorul lor și al nepotului nostru din America. E bine că ne revedem și vorbim
zilnic prin internet.
Oriunde m-aș afla –
la Baia de Criș, la Cluj, în America – nu pot uita satul în care m-am născut și
am crescut. În minte îmi stăruie dangătul clopotelor de la biserica din sat chemându-i
pe locuitori la slujbă în zilele de sărbătoare. Niciunde nu se aude la fel de
frumos!
Voi aparține acestor locuri atâta
timp cât sufletul meu va tresări.
Părinții Dumitru și Maria Dobrean,
la nunta de aur,
înconjurați de familie
Te așteptăm alături de noi la locația din Duda (loc. Subcetate, jud Harghita) în data de 15 august să ai parte de workshop-uri, activități sportive, cabină foto și delicatese pe măsură. Seara va continua cu muzică live și se va încheia cu o petrecere pe muzica DJ-ilor invitați. 
Respectând măsurile impuse, dăm spre vânzare un număr de 50 de bilete disponibile online, pentru locația noastră de 2000 mp. În curând vor fi disponibile și bilete în locațiile fizice.
Originar din Subcetate, pasionat de muzică, tradiții și promovarea zonelor natale, GABRIEL SUCIU ne va încânta cu vocea sa la prima ediție a evenimentului nostru. 
Outdoor Oasis este un festival al prieteniei și de aceea vă invităm să ascultați o compoziție proprie a invitatului nostru: 
