Amintiri din Primul Război Mondial (1914-1918)

 Comuna Subcetate de Mureș

       1. Date statistice

Din localitatea Subcetate au fost mobilizați pentru a participa la Primul Război Mondial 580 de ostaşi, dintre care au murit 119 şi au rămas invalizi de război 55.

Din cei 119 eroi din Subcetate, numai în Rusia au murit pe câmpul de luptă 56 şi au dispărut 13 ; pe frontul italian au murit 18, în spitalele din Austro-Ungaria au murit răniţi 25 şi în lagărele din Moldova, răpiţi de tifosul exantematic au murit 7, ca prizonieri. Au rămas de la cei morţi în acest război 146 de orfani în grija a 63 de mame văduve.

Desigur, cei mai mulţi dintre eroi au fost tineri: 4 sub 20 de ani, 58 între 20-30 de ani, 26 între 30-40 de ani, 16 între 40-50 de ani şi 6 de 50-60 de ani.

Mulţi dintre românii din această zonă, care au trecut munţii în România, au cerut cetăţenia română pentru a se putea înscrie ca voluntari în război, între care Toader Lascu (n. 1894), Iacob Blaga (n. 1897), ale căror cereri au fost aprobate prin Decretul regal din 1917 (document aflat la Arhiva Centrală din Bucureşti).

Dumitru și Maria Dobrean, la plecarea pe front

Nicolae și Maria Hurubă, la plecarea pe front

Gavril și Ana (n. Lascu) Hurubă, la plecarea pe front

 Gavril Urzică, la înrolare; după ani de zile, cu soția Iulia

Aproape fiecare familie a dat tributul său de jertfă. Numele celor plecaţi în război care nu s-au mai întors acasă, în număr de 119, sunt înscrise pe monumentul de piatră aşezat în cimitirul din comună (vezi anexa 2), întru veşnică cinstire şi pomenire. Monumentul a fost ridicat în anul 1930, la iniţiativa lui Vasile I. Dobrean, Nicolae Cotfas și Vasile Urzică, din contribuţia familiilor celor dispăruţi. Pe monument sunt încrustate în piatră versurile:

„Nu-s morţi cei ce căzut-au pe câmpul de onoare!

S-au dus numai pe drumul aprins de ideal”.

 Ziua Eroilor, 2016

 

 

                   Eroii din Primul Război Mondial

Nr. crt.	Numele	Iniţiala tatălui	Prenumele
1	ABRUZAN		SIMION
2	BACIU		DUMITRU
3	BACIU		MIHĂILĂ
4	BLAGA		GAVRIL
5	BORDEA		ILIE
6	BOLDIJAR		DUMITRU
7	BOLDIJAR		NICOLAE
8	BORDEA		DUMITRU
9	BORDEA	C-tin	DUMITRU
10	BORDEA		IOAN
11	BORDEA		MIHĂILĂ
12	BORDEA		PETRU
13	BUZDUGAN		PETRU
14	CAIA		IOAN
15	COLANIOŞ		IOAN
16	COTFAS	Ilie	DUMITRU
17	COTFAS		IOAN
18	COTFAS	T.	IOAN
19	COTFAS		NICOLAE
20	COTFAS	N.	NICOLAE
21	COTFAS		PETRU
22	COTFAS		VASILE
23	COTFAS	G.	VASILE
24	COTFAS		VASILE
25	CIUBÂCĂ	N.	DUMITRU
26	CIUBÂCĂ	T.	GAVRIL
27	CIUBÂCĂ		IACOB
28	CIUBÂCĂ	I.	IOAN
29	CIUBÂCĂ	N.	IOAN
30	CIUNGARIU		IOAN,înv
31	CZARAN		IOSIF
32	CHINDEA	P.	IOAN
33	CHERECHEŞ	P.	VASILE
34	COŞARCĂ		IACOB
35	COZMA	D.	PETRU
36	CRIŢ	I.	IOAN
37	DEAC	D.	IOAN
38	DOBREAN	S.	DUMITRU
39	DOBREAN	I.	GAVRIL
40	DOBREAN	I.	GHEORGHE
41	DOBREAN	T.	GRIGORE
42	DOBREAN		IOAN
43	DOBREAN	S.	IOAN
44	DOBREAN	I.	NICOLAE
45	DOBREAN	Gh.	VASILE
46	DOBREAN	I.	VASILE
47	DOŢI	D.	IOAN
48	DOŢI	P.	VASILE
49	FLOAŞ		DUMITRU
50	GAFTON	P.	IOAN, doctor
51	GETI		IULIU
52	GIDRO		ALEXA
53	GIDRO		IGNAT
54	HANGA	P.	DUMITRU
55	HANGA	C.	VASILE
56	HURUBĂ	I.	DUMITRU
57	HURUBĂ	N.	ILIE
58	HURUBĂ	P.	MIHĂILĂ
59	HURUBĂ	T.	NICOLAE
60	HURUBĂ	D.	VASILE
61	GAFTON	G.	IOAN
62 63	IGNATZ LACZKO		FRANCISC ADAM
64	LACZKO		IOAN
65	MARCU	N.	GAVRIL
66	MARCU	P.	GHEORGHE
67	MARCU	I.	IOAN
68	MARCU	P.	IOAN
69	MARCU	I.	PETRU
70	MARCU	P.	VASILE
71	MORAR	P.	DUMITRU
72	MORAR	G.	GHEORGHE
73	MORAR	G.	IOAN
74	MOLDOVAN		MIHĂILĂ
75	MOLDOVAN	G.	VASILE
76	MUREŞAN	P.	DUMITRU
77	MUREŞAN	P.	IOAN
78	MUREŞAN	V.	IOAN
79	MUREŞAN	P.	MIHĂILĂ
80	MUREŞAN	I.	PETRU
81	MUREŞAN	M.	PETRU
82	MUREŞAN	D.	VASILE
83	MUREŞAN	D.	VASILE
84	MUREŞAN	G.	VASILE
85	MUREŞAN	I.	VASILE
86	MUREŞAN	P.	VASILE
87	MUSCĂ	G.	IOAN
88	MUSCĂ	I.	NICOLAE
89	PAŞCU	Chirilă	PETRU
90	PAŞCU	P.	PETRU
91	POP	N.	GAVRIL
92	MUREŞAN	P.	PETRU
93	PERGHELT		IOAN
94	POP	N.	IOAN
95	POP	P.	IOAN
96	POP	I.	IOAN
97	POP	S.	PETRU
98	POP	N.	PETRU
99	POP	G.	VASILE
100	PUIA		SIMION
101	RUSU	P.	GHEORGHE
102	RUSU	I.	IOAN
103	RUSU	Gh.	PETRU
104	STAN		IOAN
105	TĂNASE	V.	PETRU
106	TĂNASE	V.	VASILE
107	TRIFAN		GAVRIL
108	TODOR		DUMITRU
109	TODORAN	P.	DUMITRU
110	TOMPEA		MIHĂILĂ
111	ŢĂRAN		PETRU
112	URZICĂ	G.	GAVRIL
113	URZICĂ	Gh.	IACOB
114	URZICĂ	G.	IOAN
115	URZICĂ	N.	IOAN
116	URZICĂ	V.	IOAN
117	URZICĂ	Gh.	NICOLAE
118	URZICĂ	P.	NICOLAE
119	URZICĂ	V.	PETRU
120	VĂSCAN	G.	IOAN
121	VĂSCAN	V.	IOAN
122	VODĂ	I.	DUMITRU
123	VODĂ	I.	PETRU

                    2. Mărturii despre război

2. 1. Vasile I. Dobrean (1897-1982)

 „La 26 iulie 1914 au fost chemaţi la arme câţiva inşi din comuna noastră, iar după câteva zile, la 1 august, au fost mobilizaţi toţi bărbaţii instruiţi milităreşte până la vârsta de 42 de ani. Au rămas acasă femeile, copiii şi bătrânii.

Mulţi dintre cei plecaţi au rămas presăraţi pe pământul Galiţiei, Austriei şi Poloniei Ruseşti până la Lemberg.

Zile grele au fost pentru comunele româneşti ca şi pentru soldaţii români de pe fronturile austro-ungare în anul 1916, când România a declarat război Austro-Ungariei.

Regimentul 82, cu sediul la Odorhei, a fost scos pe graniţă la Zărneşti, unde 300 de români, organizaţi de sergentul Ion Popescu din Bicazul Ardelean, au trecut de partea trupelor româneşti.

În acele zile oamenii de seamă din satele româneşti au fost arestaţi şi transportaţi până în vestul Ungariei, iar alţii, de frica arestării, s-au refugiat.

Moldovenii i-au primit pe refugiaţi cu simpatie frăţească, dându-le adăpost şi împărtăşind cu ei toate necazurile momentului.

Părinții mei (Dobrean Ion al lui Vasile al lui George și Maria), după plecarea pe front a fratelui mai mare, Nicolae, și a mea, au plecat în Moldova cu frații mai mici: Nuţu, Măriuca, Anuţa, Mitru şi Petru. Au locuit la preotul Bârliba din Vânători-Neamţ, iar Anuţa, sora mea, a fost servitoare în casa preotului în timpul şederii lor acolo. Petru, cel care avea să devină preot, îşi amintea adesea de milostenia părintelui Bârliba, care, în fiecare duminică, împărţea prescura copiilor refugiaţi.

Mai dificilă a fost pentru refugiați întoarcerea acasă. Un prim grup de refugiaţi, între care mai mulţi copii între 15-18 ani, a trecut graniţa pe la Prisăcari, în ianuarie 1918. Aici au fost luaţi de comandantul militar de graniţă şi purtaţi din închisoare în închisoare (Cluj, Braşov-Cetăţuie).Trecându-le de mai multe ori îmbrăcămintea la etuvă, pentru deparazitare, aceasta, fiind din lână şi uzată, s-a distrus, mai ales cojoacele, şi oamenii au rămas dezbrăcaţi.

Spre sfârşitul lui februarie 1918, fiindcă se încheiase armistiţiul, a plecat spre casă un alt grup de refugiaţi, care a fost nevoit să stea în apropierea graniţei, la Grinţieş, timp de două săptămâni. Din cauza frigului şi a mizeriei s-au îmbolnăvit şi au murit copii, între care Anuţa Pop a Surduleţului şi, la câteva zile, mama ei.

După ce li s-a admis trecerea peste graniţă, de la Tulgheş au fost duşi la Ditrău, unde au fost despărţiţi de animalele şi de bagajele ce le aveau. Bărbaţii au fost duşi la închisoarea din Braşov, iar femeile şi copiii au fost ţinuţi în carantină la Remetea şase săptămâni.

Un alt convoi, care s-a întors mai târziu, în primăvara anului 1918, a adus în căruţe rezerve de hrană, confiscate la sosire din porunca notarului Simon Endre. Din acest ultim convoi au fost întemniţaţi, sub diferite învinovăţiri, Urzică Dumitru lui Dumitru şi fiul său Nicolae, Corondean Toader, Todoran Petru lui Filip, care a şi murit la câteva zile după eliberare, Lucreția Urzică, soţia fostului notar Iacob Pop.

În satul Hodoşa a existat un lagăr pentru prizonierii italieni. Mulţi dintre ei, din cauza mizeriei şi a foamei, au murit şi au fost îngropaţi în cimitirul din Subcetate, de unde, după câţiva ani, osemintele lor au fost scoase de autorităţile statului italian şi duse în patria lor.

Pe mine, sfârşitul primului război mondial mă găsea la graniţa austriacă cu Italia, într-un centru de pregătire pentru mitraliori. În acea localitate, numită Fiberbrun, se instruia un efectiv de circa 4000 de militari de diferite naţionalităţi.

Toate trenurile care transportaseră soldaţi, armament şi alimente pentru trupele de pe frontul care se întindea de la Marea Adriatică şi până în Munţii Tirolului, se înapoiau cu soldaţii care părăseau frontul.

Comandantul unităţii din care făceam parte, era din Miercurea - Ciuc. Locotenentul de rezervă Zokoryas Jeno ne-a sfătuit să rămânem compacţi sub comanda lui şi să încercăm să plecăm spre casă. Tot locotenentul acesta a propus să împărţim fondul bănesc pe care îl avea unitatea noastră (36ooo coroane) astfel: jumătate între ostaşi şi jumătate să o păstreze el pentru a asigura hrana necesară în timpul călătoriei. Banii nu i-am putut folosi pentru mâncare. Mi-amintesc că am primit de la civili o pâine sau chiar numai o jumătate în schimbul unei perechi de încălţăminte.

În gara Viena, comandantul militar al gării ne-a cerut să-i raportăm asupra armamentului pe care îl aveau ostaşii din tren şi să-l predăm. Ni s-a permis să continuăm călătoria numai după ce s-a predat armamentul şi după ce trenul şi soldaţii fuseseră controlaţi.

Când am ajuns în Ungaria, într-una din gări am găsit un tren al Crucii Roşii italiene, trimis cu daruri pentru prizonierii italieni aflaţi în Ungaria, iar şeful gării era împuşcat în faţa gării. Soldaţii noştri au tăbărât asupra celor două vagoane rămase neatinse. S-au înghesuit atât de tare încât doi soldaţi mai bătrâni şi-au găsit acolo sfârşitul, fiind striviţi sub călcâiele celorlalţi.

În gări, de santinelă stăteau, în locul soldaţilor, ofiţeri cu grad de colonel şi maior. În gările mari ale Ungariei revoluţionarii strigau din trenuri împotriva ofiţerilor care mai purtau rangurile şi ovaţionau pentru republică.”

Abia întors acasă de pe frontul din Galiția, a fost solicitat ca, împreună cu alţi foşti participanţi la război, să facă parte din garda civilă din Subcetate, organizată de Iacob Pop. Nu a participat la adunarea de la Alba-Iulia pentru că avea o misiune de îndeplinit pe plan local, iar delegaţia comunei era alcătuită din oameni mai în vârstă, gospodari fruntaşi şi destoinici din comună: Muscă D. Dumitru, Cotfas Ioan (a Cionculesei), Urzică V. Ioan, Cotfas Nicolae (Măşcălan) şi Iacob Pop, în frunte cu preotul din Subcetate, Dr. Augustin Tatar, din partea protopopiatului greco-catolic.

Propunerile privind componenţa delegaţiilor din localităţile româneşti din zona Topliţei şi Gheorghenilor s-au făcut în ziua de 17 noiembrie 1918, cu prilejul unei întâlniri secrete a reprezentanţilor din aceste localităţi, organizată în casa lui Simion Sbârcea din Topliţa, la iniţiativa avocatului Mihăilă Dobrean din Gheorgheni.

După ce populaţia Ardealului a susţinut şi a votat cu multă însufleţire Unirea, prin delegaţii trimişi la Alba-Iulia, guvernul român a lut măsuri de organizare a unor formaţiuni militare din care aveau să facă parte cei abia întorşi la vatră de pe fronturile Primului Război Mondial.

Vasile Dobrean a făcut parte din batalionul 2 al Regimentului 82 infanterie de la Târgu-Mureş şi a participat în anul 1919 la luptele din zona râului Tisa, considerat atunci hotar provizoriu. Își amintește de prietenii și tovarășii săi de luptă: Antal Constantin şi Vodă Toader din Topliţa, de Puia Ioan din Luduş, de Şimon Iuliu din Târgu-Mureş. Acolo și-a pierdut în lupte alți prieteni: soldatul Vodă Dumitru din Topliţa, sergentul Gheorghe Butnaru din Bicazul Ardelean, căpitanul Toncean Ioan din Reghin, sergentul Stoica Valer din Luduş.

Despre acele momente istorice, citise un articol scris de căpitanul Vasile Dumitrescu, Copiii Ardealului, publicat în ziarul bucureştean Curentul, în una din zilele din iunie ale anului 1919.

În acelaşi an, 1919, la 13 octombrie i s-a conferit medalia Bărbăţie şi Credinţă cu spade clasa a II-a, însoţită de următorul Brevet (nr. 40 944): „Noi, Ministru Secretar de Stat la Departamentul de Războiu adeverim că prin Înaltul decret Nr. 5217 din 13 Decembrie 1919, Majestatea Sa Regele a binevoit a conferi medalia Bărbăţie şi Credinţă cu spade clasa a II-a Plutonierului Dobrean Vasile, din Regimentul 82 Infanterie, pentru bravura cu care a condus piesele de mitralieră la atacul satelor Gava şi Vencsello, în 1919.”

 

  Din Înaltul Ordin al Maiestăţii Sale Regelui Ferdinand I, s-a conferit Plutonierului Dobrean Vasile din Regimentul 82 Infanterie Medalia Victoria a marelui războiu pentru civilizaţie 1916-1921, însoţită de brevetul nr. 9892 din 6 noiembrie 1926, şi Crucea Comemerativă a războiului 1916-1918 cu baretele 1919, însoţită de brevetul nr. 1893 , din 19 martie 1929.

 

„Spre sfârşitul anului 1918 s-a abătut o altă nenorocire, gripa spaniolă, care a secerat multe vieţi omeneşti timp de două luni. Se întâmpla să fie zilnic 9-10 morţi în comună pentru care preotul făcea slujba de înmormântare la toţi deodată. Dobrean Ion al lui Simion a înmormântat trei copii în aceeaşi zi şi în aceeaşi groapă, iar Dobrean Gavril al lui Toader şi soţia lui au fost înmormântaţi în aceeaşi zi şi în aceeaşi groapă.

Cei ajunşi prizonieri în lagărele din Rusia s-au întors abia în 1920: Urzică Ioan al lui Gavril (Coruţaşu), Pop Ioan al lui Dumitru, Dobrean Dumitru al lui Grigore.

Rănile provocate de acest război s-au vindecat greu şi timp îndelungat”. (Subcetate, 1975)

După 50 de ani de la terminarea acestui război, Vasile Dobrean a avut plăcerea şi curiozitatea să refacă drumul parcurs de părinţii şi fraţii lui cu căruţa până în Moldova, căutându-i pe oamenii de suflet de altădată care i-au ajutat să depăşească greutăţile momentului. În aceste împrejurări s-a înfiripat o frumoasă prietenie între el şi Cantemir Coroamă din Ceahlău, judeţul Neamţ. S-au vizitat reciproc şi-au scris, iar „fratele” Coroamă și-a condus prietenul pe ultimul drum.

2. 2. Luca Gafton  (1907- 1998)

 

„Mulţi cetăţeni au fost scoşi peste Munţii Gurghiului, pe la Cristici, pe Valea Gurghiului, de unde o parte au fost luaţi de trupele române în retragere şi trecuţi în Moldova. Locuitorii rămaşi acasă, sub motivul că e zonă de război, au fost scoşi pe Mureş şi împrăştiaţi prin diferite comune ca Râpa de Sus, Râpa de Jos, Dumbrava şi alte localităţi, unde au trebuit să-şi ducă traiul timp de 2 ani, până în primăvara anului 1918.

În 1916 România a intrat în război pentru cucerirea Transilvaniei, care făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Graniţa între Moldova şi Transilvania era pe la Tulgheş. Auzind vestea că frontul înainta spre Subcetate, cei mai mulţi dintre locuitori s-au refugiat în munţi, luând cu ei vite, porci, găini şi punându-şi în căruţe strictul necesar.

Patrulele româneşti i-au găsit pe refugiaţi în pădure şi i-au adus acasă; armata românească se instalase la Gurghiu, în apropiere de Reghin.

În Reghin era un tren nemţesc blindat. Românii au încercat să-l captureze, dar nemţii din tren au făcut deal din ostaşii români. Când trăgeau în tren, cartuşele le veneau în ochi. Ostaşii români rămaşi în viaţă s-au retras după şase săptămâni până la vechiul hotar de la Tulgheş.

Foarte multe familii din sat s-au refugiat, mergând, în faţa frontului, în Moldova, în toamna anului 1916 şi s-au stabilit în diferite localităţi: Ţibucani, Războieni, Cristeşti, Hangu, Piatra - Neamţ”. (1995)

Moş Luca Gafton îşi amintea că au luat cu ei în refugiul din Moldova şi clopotul de la clopotniţa din Padină, „ca suvenire”. În vremea aceea au murit unchiul său, Nicolae Gafton, pe care l-au îngropat creştineşte în comuna Războieni, „trăgându-i clopotul” dus cu ei de acasă. La întoarcerea din refugiu, clopotul acesta fu aşezat la locul său în vechea clopotniţă. După ştiinţa lui moş Luca, clopotul, de care se leagă atâtea amintiri, se află actualmente la biserica din Gălăuţaş.

Întrebat cu ce s-au ocupat în timpul refugiului în Moldova, moş Luca a răspuns simplu: „cu foamea”. S-au aciuat pe lângă diferite gospodării, fiindcă s-au găsit oameni inimoşi şi binevoitori care le-au oferit adăpost. O parte din animalele pe care le-au luat cu ei „le-au prădat”, cum zicea moş Luca, adică le-au vândut la preţuri sub valoarea lor pentru că nu le puteau asigura hrana necesară,dar şi pentru a-şi procura cele necesare supravieţuirii.

 

2. 3. Ioana Dobrean (1925-2016)

Părinții săi, Gavril şi Ana Pop (născută Muscă), au plecat şi ei în refugiu cu băieţii Petru şi Ioan. Ca să asigure hrana familiei, mama a slujit la o mănăstire.

Ca și alți urmași ai celor refugiaţi între 1916-1918, şi-a auzit adesea părinţii povestind despre anii petrecuţi departe de casă, dar şi despre necazurile, lipsurile şi mizeria din anii care au urmat, deoarece la întoarcere şi-au găsit casele jefuite şi distruse de către unii dintre cei rămaşi acasă. Şi-au refăcut cu multă trudă gospodăriile ruinate, ajutaţi de consătenii lor, buni creştini, care au oferit celor lipsiţi grâu pentru semănat şi îmbrăcăminte.

 

2. 4. Jalea celor rămaşi, de Măriuța D. Roșca din Varviz

„Bădişorul meu cel drag,

Când ne-am despărţit în prag,

Frunză verd-era pe coastă,

Har ceresc în casa noastră;

Dar de-atunci am tot oftat,

Frunza verde s-o uscat,

Florile s-au scuturat.

Bade dragă, vremea trece,

Vântul suflă trist şi rece;

Bade dragă, vremea vine,

Tu mereu prin ţări străine;

Apa a secat pe vale,

Dragostea-i schimbată-n jale

Şi mă usc de supărare.

Lunile-au trecut de-a rândul,

 Eu tot mă frământ cu gândul,

Şi durerea nu mi-o frânge

Făr’  copilul când mai plânge,

Plânge micul, plâng şi eu,

Jalea-i mare, dorul greu...

Bun e însă Dumnezeu”.

(În Foaia poporului, anul 22, nr. 56, joi - duminică, 25-28 decembrie 1914, Sibiu)

 

2. 5. Cântecul deportaților în Siberia

„Păsărică trecătoare,

Ceea ce cerul străbătând

Legănată pe-aripioare

Vii din patrie cântând,

Te salut cu bucurie

Pe-acest pământ străin,

Unde nimenea nu ştie

De-s voios sau de suspin.

Numai ţie, drăguşoară,

Îţi voi spune dorul meu:

Depărtat de ţărişoară,

Nu mai tace plânsul meu.

Du-mă, doamne, înc-odată

Din pustiu-ndepărtat

La căsuţa strămoşească

La cei dragi ai mei din sat.

Rău, maică, m-ai blestemat

De mic, când eram băiat.

Nu m-ai închinat la lună

Să trăiesc cu voie bună,

Ci m-ai blestemat la nor

Ca să umblu pe vapor,

Mările să le străbat

Pe la Oceanu-ngheţat”.

(Textul este cules în 1974 de Vasile I. Dobrean de la Ioan D. Pop, de 86 de ani, prizonier în Siberia, în portul siberian Vladivostok, între anii 1914-1920)

 

2. 6. Învățătorul Petru Gafton (1862-1921)

 Petru și Ionel Gafton

A fost o vreme deportat în Ungaria.

Unicul său fiu, Ionel Gafton, a studiat medicina, a plecat ca voluntar medicinist în primul război mondial şi nu s-a mai întors. Cu emoţie am recitit scrisoarea originală adresată „iubiţilor părinţi”, scrisoare păstrată cu sfinţenie de „dăscăliţa” printre lucrurile dragi inimii sale. Scrisoarea era trimisă din Târgu-Mureş, unde Ionel Gafton participa la pregătirile militare pentru front. Cerea părinţilor săi să-i caute şi să-i trimită urgent actele de voluntar, în special cel de la Universitate prin care să ateste că este „voluntar medicinist”, deoarece nu-i fuseseră trimise de la Ciuc.

2. 7. Pop Petru-Alexandru (n.1921) păstrează fotografia localităţii Subcetate din 1915, fotografie pe care tatăl său, Emanuel Pop a purtat-o cu sine pe frontul Primului Război Mondial în Tirol.

 

Pop Petru Emanoel

Subcetate în 1915

     3. Bibliografie:
 

1.            Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu, Subcetate-Mureș. File de monografie, Editura Motiv, 1999

2.            2. Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu, Subcetate. Un secol de istorie în imagini, Editura Cezara Codruța Marica, Târgu-Mureș, 2013

Prof. Doina Dobreanu
Asociația Culturală „Dobreanu”

De vorbă cu Traian - Miron CIUBUCĂ, magistrat

(n. 1943, în Subcetate; domiciliul actual: Bistrița)

Doina Dobreanu: Vă mulțumesc, domnule Traian Ciubucă, pentru bucuria zilei de astăzi: întâlnirea cu dvs. Voiam de mult să vă provoc la o convorbire despre chemarea obârșiei, deși se pare că, după moartea mamei, întoarcerile dvs. la Subcetate sunt tot mai rare. Trăiți de foarte mulți ani în Bistrița, unde v-ați împlinit frumos, profesional și familial.

V-aș propune să ne vorbiți , pentru început, despre familia în care ați crescut, despre rolul mamei în educarea copiilor întru iubire și respect, în asigurarea armoniei și coeziunii familiale.

Traian – Miron Ciubucă: M-am născut în anul 1943 și am crescut în familia întemeiată prin căsătorie în anul 1944, alături de tatăl adoptiv Alexandru Urzică și mama Ana, născută Ciubucă, împreună cu ceilalți frați ai mei : Petru - Vasile, Ioan - Nicolae și Maria - Leonora.

Am simțit încă de la început atmosfera de bună înțelegere în familie și grija părintească, neexistand nicio diferență de atitudine sau tratament față de mine, care purtam numele mamei, și ceilalți frați, relațiile existente în acea perioadă în familia noastră rămânând la fel de apropiate și sincere și ulterior, după trecerea anilor.

Trebuie sa amintesc aici grija și atenția mamei, mereu preocupată ca noi, copiii, să avem cele necesare în condițiile dificile existente la sfârșitul anilor '40 și începutul anilor '50, dar și preocuparea permanentă de a ne transmite învățămintele necesare copilului care face primii pași în viață: credința în Dumnezeu, buna cuviință, respectarea cuvântului dat, seriozitatea în tot ceea ce faci, antrenându-ne totodată în dobandirea primelor cunoștințe necesare pentru a putea ajuta la micile treburi din gospodarie, potrivit vârstei și puterilor noastre. Toate acestea erau în sarcina mamei, întrucât până la sfârșitul anilor '50 eram acasă majoritatea timpului numai cu mama, tatăl lucrând în acea perioada ca fochist pe locomotiva C.F.F. a Fabricii de cherestea Hodața, care transporta vagonabil din localitatea Tulgheș, unde era depozitul intermediar, buștenii exploatați din zonele apropiate la fabrica din Hodașa, spre a fi prelucrați în cherestea. Pentru aceasta, tata pleca de acasă dimineața în jurul orelor 4.00 și se întorcea seara, pe la orele18.00 - 20.00 sau chiar mai târziu, pentru ca a doua zi să o ia de la început.

Ulterior, situația s-a îmbunătățit la sfarsitul anilor '50 și începutul anilor '60, după desființarea sistemului de transport al bustenilor prin intermediul C.F.F., timp în care tata a trecut să lucreze ca fochist la centrala termică a Fabricii de cherestea Hodoșa. În acea perioadă, îmi amintesc că și-a cumpărat și o batoză veche, acționată de un tractor cu roți metalice, marca Fordson, fabricat în anul 1912 în Michigan U.S.A., astfel că toamna reușea să-și mai rotunjească veniturile. Tot atunci, când eu deja eram plecat la facultate în București, parinții au reușit să-și construiasca o casa nouă care, din păcate, din anul 2006, după moartea mamei, a rămas nelocuită.

DD: Cum a început aventura cunoașterii la școala din Subcetate și ce rol au avut dascălii acesteia în incitarea interesului dvs. pentru învățătură?

TMC: Revenind la perioada copilăriei, dupa trecerea celor "7 ani de acasă", în anul 1950 am întrat în clasa I, avand ca învățătoare, pe rând, pe doamnele Laura Urzică, Aneta Ciubucă și Paulina Suciu, preoteasa. Am fost o clasa norocoasă cu asemenea cadre didactice, autoritare, dar, în același timp, sufletiste, foarte dedicate procesului de învățare, cu un tact pedagogic deosebit, calități pe care noi, copiii, le-am putut aprecia la valoarea reală abia mai târziu, după trecerea anilor.

Deși eram un copil, îmi amintesc că în acea perioadă se lucra de zor la adunarea materialelor de construcții pentru edificarea sediului viitorului liceu. După terminarea clasei a IV-a, parinții mei mi-au spus că dacă învăț bine o să mă dea să urmez o școală profesională în Brașov, unde mama mea avea mai multe rude apropiate. Bineînțeles că la început m-am bucurat că voi pleca într-un oraș mare, dar în anul 1955, după ce s-au deschis cursurile liceului din comună, atât opțiunea parinților, cât și a mea, s-a schimbat, astfel că, punându-mă cu burta pe carte am fost admis în anul 1957 în primul an de liceu (clasa a VIII-a ), într-o clasă de 42 de elevi (examenul de admitere avand loc în orașul Toplița). Eram foarte bucuros!

DD: Mă bucură să găsesc în dvs. pe unul dintre elevii liceului din Subcetate din prima sa etapă de existență, cea anilor 1955-1958.

TMC: Bucuria că urmez cursurile liceului din comuna natală a durat numai un an, pentru ca celelalte clase de liceu le-am urmat la Toplița, întrucât în anul 1958 atât cadrele didactice cât și noi, elevii absolventi ai claselor a X-a, a IX-a și a VIII-a, am fost mutați la Toplița.

Peste timp, am realizat că bucuria mea se datora în principal eforturilor deosebite depuse de domnii profesori Andrei Cotfas și Sandu Ioan în efectuarea demersurilor necesare aprobarii construcției sediului liceului și apoi edificarea a ceea ce a devenit Liceul Subcetate, care a dat aripi multor sute de elevi ce nu aveau, în acel timp, acces la studii liceale și, implicit, universitare. Pentru toate acestea, celor doi mari dascăli le port o pioasa recunoștință, pentru tot ce au făcut pentru noi, elevii, în calitate de profesori, dar și pentru binele pe care l-au făcut comunității. 

 

 

Profesorii Andrei Cotfas   și Ioan Sandu

 

DD: Iată-vă, după primul an de liceu frecventat la Subcetate, de acasă, făcând primul pas spre lume! Ce amintiri păstrați din anii de liceu petrecuți la Toplița?

TMC: Să fiu sincer, apreciez că mutarea liceului de la Subcetate la Toplița a fost total nejustificată pentru că la Toplița am găsit condiții inferioare celor existente la Subcetate. Începând cu internatul, amenajat în pripă în statiunea Banffy, în niște vile degradate, pline de igrasie și cu apă la subsol, aflat la o distanță de peste 2 km de școală și continuând cu școala propriu-zisă care, deși era nouă, era mai puțin încăpătoare decât cea din Subcetate, nu avea sală de sport și nici teren pentru activități sportive etc.

Dar, la vârsta noastră, ne-am acomodat relativ repede cu noua situație. Ceea ce am câștigat în mod cert era pentru clasa mea noul nostru diriginte și profesor de matematică și fizică, prof. Titus Bânzaru, un OM și un profesor de excepție, care ne-a condus până la absolvirea liceului, după care a plecat la Timișoara, unde, la scurtă vreme deveni Profesor Universitar Doctor și șeful catedrei de matematică la una din facultățile Universității Tehnice Timișoara.

Toți elevii din clasa noastră (din 42 în clasa a VIII-a am ajuns în clasa a XI-a 26) l-am apreciat în mod deosebit. Faptul că și în prezent, la vârsta de aproape 80 de ani, vine aproape anual la întâlnirile noastre la Toplița, denotă că și Domnia sa ne-a apreciat, noi fiind prima clasa de liceu, cu care și-a început cariera de dascăl.

Nu pot sa închei acest capitol (referitor la perioada liceului, 1957 - 1961) fără să specific faptul că am fost o clasă foarte unită, că am legat prietenii pe viață, amintind aici pe cei mai dragi mie: șefa clasei din prima clasă de școală până la bacalaureat, Ana Cotfas (Dobre), inginer, în prezent în Toronto - Canada, Dorin – Dobre Dinu, inginer geolog, în prezent în Cluj, și bunul meu coleg de clasă și de cameră la internat, Carol Stoica, profesor în Subcetate.

La încheierea cursurilor de liceu, în vara anului 1961, am susținut examenul de bacalaureat la Toplița, împreună cu absolvenții secției române a liceului din Gheorgheni. Toți elevii din clasa noastră (26 la număr) am promovat examenul de bacalaureat, în prima sesiune.

DD: Și nu trecem de acest capitol, referitor la anii de liceu, fără a ne vorbi despre vacanțele școlare, care însemnau, bănuiesc, întoarceri acasă, în familie.

TMC: Desigur, toate vacanțele de vară le-am petrecut acasă, în comună, când mulți dintre noi ne întâlneam să organizăm mici distracții, începând de la mersul la scăldat în Mureș și continuând cu organizarea unor excursii, culesul fructelor (fragi, zmeură, afine), organizarea unor întâlniri la bibliotecă sau la Caminul Cultural ș.a.

Îmi amintesc că vacanțele de vară ce au urmat după absolvirea claselor a IX-a și a X-a le-am folosit, mai mulți colegi de clasă, care locuiau în Subcetate, angajându-ne ca muncitori necalificați la Fabrica de Cherestea Hodoșa. Pentru noi era un bun prilej pentru a ne procura bani de buzunar pentru începutul de an. Trebuie să recunosc că norocul nostru se datora nu neapărat faptului că am fi fost niște elevi foarte harnici, ci și faptului că peste vară muncitorii permanenți erau în concediu (de fapt lucrau în gospodariile proprii) astfel că noi eram tocmai buni să efectuăm muncile necalificate (stivuire scânduri, transport rumeguș etc. ).

DD: Au urmat frumoșii ani ai studenției…

TMC: A urmat vara anului 1961, o vară foarte fierbinte, dacă mă gândesc la faptul că învățam între 12 -14 ore pe zi, pentru pregătirea examenului de admitere la facultate. Încă de la terminarea clasei a X-a (vara 1960) am luat hotărârea să-mi încerc norocul pentru admitere la una dintre cele trei facultăți de drept din țară. Potrivit programei, examenul consta în trei probe : Limba și literatura română (scris și oral), Istoria României (scris și oral) și Constituția României (oral). Am insistat mai mult pe gramatică și Constituție întrucât erau materii pe care le învățasem cu mai mulți ani în urmă,  iar eu consideram gramatica la fel de grea ca matematica ).

După cum se știe, în acea perioadă examenele de admitere în învățământul superior aveau loc între 15 și 30 septembrie, astfel că am folosit toată vara pentru a-mi atinge scopul propus. Problema era: ori intram la facultate, ori plecam în armată timp de 2 ani!

În acea toamnă norocoasă (1961) am ales Facultatea de Drept din cadrul Universității București, pentru că erau alocate 160 de locuri, în timp ce la celelalte două facultăți din țară, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” Cluj și Universitatea din Iași, erau alocate doar câte 60 de locuri. Era deci o șansă în plus.

După susținerea concursului de admitere, am urmat cursurile de zi, cu durata de 5 ani. Bucuria a fost și mai mare pe la sfârșitul lunii octombrie, când am aflat că am obținut și bursă. Au urmat 5 ani deosebiți (1961 - 1966), perioada cea mai frumoasă a tinereții mele. Studiul nu a constituit o dificultate deosebită, cu excepția Dreptului Roman, la care se cereau bune cunoștințe de limba latină (pe care nu prea le aveam, după ce am învățat materia în cauză la un liceu cu profil real).

Cu puțin efort în plus, am trecut cu bine și acest examen (cu nota 9), astfel că pot să afirm că în perioada studenției am găsit timp suficient și pentru sport, spectacole, și în mod deosebit pentru numeroasele excursii pe care le efectuam în cursul anului pe Valea Prahovei, în Munții Bucegi, la Snagov sau, vara, în Delta Dunării.

Așa cum am menționat mai sus, după ce am obținut bursa în anul I, mi-am păstrat-o toți cei 5 ani, suma asigurându-mi casa, masa și 30 de lei, bani de buzunar lunar.

La fel ca în perioadele liceului, în vacanțele de vară de după anul II și IV (1963 și 1965) am lucrat ca salariat, câte 2 luni, la Sfatul Popular Toplița și C.L.F. Toplița, astfel că toamna mi se părea mai bogată la întoarcerea la facultate.

Au trecut cei 5 ani și în luna iunie 1966 am promovat examenul de stat, care a constat în 3 examene orale și susținerea lucrării scrise de diplomă. În acel an, repartiția ministerială s-a făcut la Facultatea de Drept din București, unde au venit și absolvenții de la cursurile de zi din Cluj și Iași.

DD : Pe baza repartiției ministeriale, v-ați prezentat la post...

TMC : Dar numai după cele 6 luni de stagiu militar obligatoriu, la Școala Militară de Ofițeri de rezervă din Bacău, în perioada august 1966 - ianuarie 1967.

În luna martie 1967 m-am prezentat la locul de muncă, ca procuror stagiar la Procuratura raională Luduș, unde am parcurs doar primul an de stagiu întrucât, la sfarșitul lunii februarie 1968, s-a trecut la noua forma de organizare administrativ - teritorială a țării, fiind desființate regiunile și raioanele și înființate județele (ca nouă structură administrativă). În aceste condiții, am fost transferat la Bistrița, județul Bistrița - Năsăud, ca procuror stagiar în anul II, la Procuratura Locală Bistrița.

DD : Și la Bistrița ați prins rădăcini…

TMC : Adevărat. Am parcurs al doilea an de stagiu până în luna februarie 1969, când am susținut examenul de definitivat, după care am lucrat timp de 8 ani ca procuror definitiv în sectorul judiciar, până în luna septembrie 1977, pentru ca apoi, în perioada septembrie 1977 - martie 1999 (aproape 22 de ani) să îndeplinesc funcția de prim-procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bistrița, unitate cu o competență teritorială pentru municipiul Bistrița, orașul Beclean (până în anul 1994, când s-a înființat Parchetul Beclean) și 27 de comune.

Ulterior, dupa înființarea Curții de Apel, ca un nou grad de jurisdicție, potrivit legii, un mandat pentru o funcție de conducere pentru magistrați (judecători și procurori) era limitat la durata de 3 ani, cu posibilitatea de reînvestire o singură dată, tot pentru 3 ani, pe bază de interviu sau examen.

În aceste condiții, am aplicat pentru funcția de prim - procuror la unitatea superioară, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistrița - Năsăud, astfel că pe bază de interviu la conducerea Ministerului de Justiție, am obținut primul mandat de 3 ani în aprilie 1999 și apoi pe al doilea, în anul 2002, iar la împlinirea acestuia, în luna aprilie 2005, am solicitat pensionarea, având vârsta de 62 de ani și vechimea de 38 de ani numai în munca de magistrat.

DD : Felicitări pentru această carieră de magistat. Ce calități trebuie să dovedească un magistrat ?

TMC : Privind acum înapoi, pot să afirm că pe lângă talent și abnegație - necesare oricărei profesii - ca magistrat este necesar sa fii onest, echilibrat, să cunoști bine legea pentru a o putea aplica corect și să fii rezistent la stres, uneori fiind pus în situația de a lucra multe ore peste program, noaptea, în zile nelucrătoare, cu persoane ori grupuri recalcitrante.

Dar a fost un efort pe care mi l-am asumat încă de la început, făcându-mi munca cu pasiune și cu răspundere. Rezultatele obținute în timp au fost apreciate, cel puțin la nivel oficial, inclusiv prin acordarea în anul 2000, la propunerea conducerii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justitie, de către președintele României Emil Constantinescu, a Ordinului Steaua României în Grad de Cavaler (Decretul nr. 528/1 XII 2000 - cavaler nr. 102 ).

 

DD : Astăzi, vă puteți considera un om ferict, realizat profesional și familial.

TMC : Revenind la perioada ce a urmat absolvirii facultății, trebuie să menționez că anul 1969 a fost important pentru mine nu numai pentru faptul că m-am definitivat în profesie ci, mai cu seamă, pentru că mi-am întemeiat o familie, căsătorindu-mă în vară cu Olimpia Ștefănuț, profesoară de arte plastice, care apoi mi-a adus pe lume, în anii 1970 și respectiv 1972, doi baieți frumoși și sănătoși, Radu și Adrian, ulterior ambii devenind ingineri, absolvenți ai Universității Tehnice din Cluj (Radu - Facultatea de Electrotehnică, promoția 1995 și Adrian - Facultatea de Calculatoare, promoția 1996). La rândul lor s-au căsătorit și ne-au dăruit două nepoțele (Radu) și doi nepoței (Adrian).

După absolvirea facultății, Adrian a lucrat în România doi ani în calitate de inginer de sistem, după care, în anul 1998, a plecat în SUA, trâind și lucrând în Chicago - Illinois timp de aproape 17 ani, din care 15 ani ca manager - executiv la o firmă medie de retail. Tot aici s-a căsătorit cu o românca turdeancă, Diana, iar după ce copiii - ambii cetățeni americani - au ajuns la vârsta școlară, părinții - apreciind învățământul românesc - au hotărât să se întoarcă în țară, astfel că în prezent ambii băieți sunt elevi la o școala din municipiul Bistrița.

DD: Ați plecat foarte devreme din casa părintească să vă faceți un rost, să vă împliniți. Cum ați păstrat legătura cu familia, cu obârșia?

TMC: Poate am spus prea multe lucruri despre mine și despre locurile în care m-a purtat viața după ce am plecat din casa părintească, la vârsta de 15 ani (în anul 1958). Vreau însă să mărturisesc că timpul scurs, deși foarte lung, nu mi-a alterat cu nimic dragostea pentru locurile natale și că nu a existat nici un an - atâta timp cât parinții mei au fost în viață - să nu afectez cel puțin 10 zile din concediu pentru a mă afla alături de cei dragi. Atunci când timpul îmi permitea, vizitam locuri dragi din copilărie, cum sunt frumosul sat Filpea, dealul Hodoșa, unde în copilărie veneam deseori cu copiii de vârsta mea să admirăm câmpul plin de flori ori să culegem căpșuni, sau zona Fagețel, pur și simplu pentru a mă încărca sufletește prin admirarea frumoaselor păduri din zonă.
DD: Păduri care, în prezent, nu mai există...

TMC: Este adevărat că legătura cu locurile natale mi-a fost facilitată și de faptul că locuind în apropiere, la distanță de numai 150 km de casa parintească, veneam deseori pentru perioade mai scurte la sfârșit de săptămână când îmi vizitam rudele ori, pur și simplu, urcam dealul la Șura Bilboranului, de unde admiram localitatea, râul Mureș, școala de unde am pornit în viață, locuri care mi-au fost și mi-au rămas dragi pentru totdeauna.

DD: Ați făcut o frumoasă mărturisire a iubirii față de locul natal.

TMC: Consider ca locul unde vezi pentru prima oară lumina zilei și unde ți-ai petrecut copilăria nu poate fi uitat niciodată .
DD: Vă mulțumesc pentru sinceritatea cu care ne-ați vorbit despre dumneavoastră, domnule magistrat.