De vorbă cu Traian - Miron CIUBUCĂ, magistrat

(n. 1943, în Subcetate; domiciliul actual: Bistrița)

Doina Dobreanu: Vă mulțumesc, domnule Traian Ciubucă, pentru bucuria zilei de astăzi: întâlnirea cu dvs. Voiam de mult să vă provoc la o convorbire despre chemarea obârșiei, deși se pare că, după moartea mamei, întoarcerile dvs. la Subcetate sunt tot mai rare. Trăiți de foarte mulți ani în Bistrița, unde v-ați împlinit frumos, profesional și familial.

V-aș propune să ne vorbiți , pentru început, despre familia în care ați crescut, despre rolul mamei în educarea copiilor întru iubire și respect, în asigurarea armoniei și coeziunii familiale.

Traian – Miron Ciubucă: M-am născut în anul 1943 și am crescut în familia întemeiată prin căsătorie în anul 1944, alături de tatăl adoptiv Alexandru Urzică și mama Ana, născută Ciubucă, împreună cu ceilalți frați ai mei : Petru - Vasile, Ioan - Nicolae și Maria - Leonora.

Am simțit încă de la început atmosfera de bună înțelegere în familie și grija părintească, neexistand nicio diferență de atitudine sau tratament față de mine, care purtam numele mamei, și ceilalți frați, relațiile existente în acea perioadă în familia noastră rămânând la fel de apropiate și sincere și ulterior, după trecerea anilor.

Trebuie sa amintesc aici grija și atenția mamei, mereu preocupată ca noi, copiii, să avem cele necesare în condițiile dificile existente la sfârșitul anilor '40 și începutul anilor '50, dar și preocuparea permanentă de a ne transmite învățămintele necesare copilului care face primii pași în viață: credința în Dumnezeu, buna cuviință, respectarea cuvântului dat, seriozitatea în tot ceea ce faci, antrenându-ne totodată în dobandirea primelor cunoștințe necesare pentru a putea ajuta la micile treburi din gospodarie, potrivit vârstei și puterilor noastre. Toate acestea erau în sarcina mamei, întrucât până la sfârșitul anilor '50 eram acasă majoritatea timpului numai cu mama, tatăl lucrând în acea perioada ca fochist pe locomotiva C.F.F. a Fabricii de cherestea Hodața, care transporta vagonabil din localitatea Tulgheș, unde era depozitul intermediar, buștenii exploatați din zonele apropiate la fabrica din Hodașa, spre a fi prelucrați în cherestea. Pentru aceasta, tata pleca de acasă dimineața în jurul orelor 4.00 și se întorcea seara, pe la orele18.00 - 20.00 sau chiar mai târziu, pentru ca a doua zi să o ia de la început.

Ulterior, situația s-a îmbunătățit la sfarsitul anilor '50 și începutul anilor '60, după desființarea sistemului de transport al bustenilor prin intermediul C.F.F., timp în care tata a trecut să lucreze ca fochist la centrala termică a Fabricii de cherestea Hodoșa. În acea perioadă, îmi amintesc că și-a cumpărat și o batoză veche, acționată de un tractor cu roți metalice, marca Fordson, fabricat în anul 1912 în Michigan U.S.A., astfel că toamna reușea să-și mai rotunjească veniturile. Tot atunci, când eu deja eram plecat la facultate în București, parinții au reușit să-și construiasca o casa nouă care, din păcate, din anul 2006, după moartea mamei, a rămas nelocuită.

DD: Cum a început aventura cunoașterii la școala din Subcetate și ce rol au avut dascălii acesteia în incitarea interesului dvs. pentru învățătură?

TMC: Revenind la perioada copilăriei, dupa trecerea celor "7 ani de acasă", în anul 1950 am întrat în clasa I, avand ca învățătoare, pe rând, pe doamnele Laura Urzică, Aneta Ciubucă și Paulina Suciu, preoteasa. Am fost o clasa norocoasă cu asemenea cadre didactice, autoritare, dar, în același timp, sufletiste, foarte dedicate procesului de învățare, cu un tact pedagogic deosebit, calități pe care noi, copiii, le-am putut aprecia la valoarea reală abia mai târziu, după trecerea anilor.

Deși eram un copil, îmi amintesc că în acea perioadă se lucra de zor la adunarea materialelor de construcții pentru edificarea sediului viitorului liceu. După terminarea clasei a IV-a, parinții mei mi-au spus că dacă învăț bine o să mă dea să urmez o școală profesională în Brașov, unde mama mea avea mai multe rude apropiate. Bineînțeles că la început m-am bucurat că voi pleca într-un oraș mare, dar în anul 1955, după ce s-au deschis cursurile liceului din comună, atât opțiunea parinților, cât și a mea, s-a schimbat, astfel că, punându-mă cu burta pe carte am fost admis în anul 1957 în primul an de liceu (clasa a VIII-a ), într-o clasă de 42 de elevi (examenul de admitere avand loc în orașul Toplița). Eram foarte bucuros!

DD: Mă bucură să găsesc în dvs. pe unul dintre elevii liceului din Subcetate din prima sa etapă de existență, cea anilor 1955-1958.

TMC: Bucuria că urmez cursurile liceului din comuna natală a durat numai un an, pentru ca celelalte clase de liceu le-am urmat la Toplița, întrucât în anul 1958 atât cadrele didactice cât și noi, elevii absolventi ai claselor a X-a, a IX-a și a VIII-a, am fost mutați la Toplița.

Peste timp, am realizat că bucuria mea se datora în principal eforturilor deosebite depuse de domnii profesori Andrei Cotfas și Sandu Ioan în efectuarea demersurilor necesare aprobarii construcției sediului liceului și apoi edificarea a ceea ce a devenit Liceul Subcetate, care a dat aripi multor sute de elevi ce nu aveau, în acel timp, acces la studii liceale și, implicit, universitare. Pentru toate acestea, celor doi mari dascăli le port o pioasa recunoștință, pentru tot ce au făcut pentru noi, elevii, în calitate de profesori, dar și pentru binele pe care l-au făcut comunității. 

 

 

Profesorii Andrei Cotfas   și Ioan Sandu

 

DD: Iată-vă, după primul an de liceu frecventat la Subcetate, de acasă, făcând primul pas spre lume! Ce amintiri păstrați din anii de liceu petrecuți la Toplița?

TMC: Să fiu sincer, apreciez că mutarea liceului de la Subcetate la Toplița a fost total nejustificată pentru că la Toplița am găsit condiții inferioare celor existente la Subcetate. Începând cu internatul, amenajat în pripă în statiunea Banffy, în niște vile degradate, pline de igrasie și cu apă la subsol, aflat la o distanță de peste 2 km de școală și continuând cu școala propriu-zisă care, deși era nouă, era mai puțin încăpătoare decât cea din Subcetate, nu avea sală de sport și nici teren pentru activități sportive etc.

Dar, la vârsta noastră, ne-am acomodat relativ repede cu noua situație. Ceea ce am câștigat în mod cert era pentru clasa mea noul nostru diriginte și profesor de matematică și fizică, prof. Titus Bânzaru, un OM și un profesor de excepție, care ne-a condus până la absolvirea liceului, după care a plecat la Timișoara, unde, la scurtă vreme deveni Profesor Universitar Doctor și șeful catedrei de matematică la una din facultățile Universității Tehnice Timișoara.

Toți elevii din clasa noastră (din 42 în clasa a VIII-a am ajuns în clasa a XI-a 26) l-am apreciat în mod deosebit. Faptul că și în prezent, la vârsta de aproape 80 de ani, vine aproape anual la întâlnirile noastre la Toplița, denotă că și Domnia sa ne-a apreciat, noi fiind prima clasa de liceu, cu care și-a început cariera de dascăl.

Nu pot sa închei acest capitol (referitor la perioada liceului, 1957 - 1961) fără să specific faptul că am fost o clasă foarte unită, că am legat prietenii pe viață, amintind aici pe cei mai dragi mie: șefa clasei din prima clasă de școală până la bacalaureat, Ana Cotfas (Dobre), inginer, în prezent în Toronto - Canada, Dorin – Dobre Dinu, inginer geolog, în prezent în Cluj, și bunul meu coleg de clasă și de cameră la internat, Carol Stoica, profesor în Subcetate.

La încheierea cursurilor de liceu, în vara anului 1961, am susținut examenul de bacalaureat la Toplița, împreună cu absolvenții secției române a liceului din Gheorgheni. Toți elevii din clasa noastră (26 la număr) am promovat examenul de bacalaureat, în prima sesiune.

DD: Și nu trecem de acest capitol, referitor la anii de liceu, fără a ne vorbi despre vacanțele școlare, care însemnau, bănuiesc, întoarceri acasă, în familie.

TMC: Desigur, toate vacanțele de vară le-am petrecut acasă, în comună, când mulți dintre noi ne întâlneam să organizăm mici distracții, începând de la mersul la scăldat în Mureș și continuând cu organizarea unor excursii, culesul fructelor (fragi, zmeură, afine), organizarea unor întâlniri la bibliotecă sau la Caminul Cultural ș.a.

Îmi amintesc că vacanțele de vară ce au urmat după absolvirea claselor a IX-a și a X-a le-am folosit, mai mulți colegi de clasă, care locuiau în Subcetate, angajându-ne ca muncitori necalificați la Fabrica de Cherestea Hodoșa. Pentru noi era un bun prilej pentru a ne procura bani de buzunar pentru începutul de an. Trebuie să recunosc că norocul nostru se datora nu neapărat faptului că am fi fost niște elevi foarte harnici, ci și faptului că peste vară muncitorii permanenți erau în concediu (de fapt lucrau în gospodariile proprii) astfel că noi eram tocmai buni să efectuăm muncile necalificate (stivuire scânduri, transport rumeguș etc. ).

DD: Au urmat frumoșii ani ai studenției…

TMC: A urmat vara anului 1961, o vară foarte fierbinte, dacă mă gândesc la faptul că învățam între 12 -14 ore pe zi, pentru pregătirea examenului de admitere la facultate. Încă de la terminarea clasei a X-a (vara 1960) am luat hotărârea să-mi încerc norocul pentru admitere la una dintre cele trei facultăți de drept din țară. Potrivit programei, examenul consta în trei probe : Limba și literatura română (scris și oral), Istoria României (scris și oral) și Constituția României (oral). Am insistat mai mult pe gramatică și Constituție întrucât erau materii pe care le învățasem cu mai mulți ani în urmă,  iar eu consideram gramatica la fel de grea ca matematica ).

După cum se știe, în acea perioadă examenele de admitere în învățământul superior aveau loc între 15 și 30 septembrie, astfel că am folosit toată vara pentru a-mi atinge scopul propus. Problema era: ori intram la facultate, ori plecam în armată timp de 2 ani!

În acea toamnă norocoasă (1961) am ales Facultatea de Drept din cadrul Universității București, pentru că erau alocate 160 de locuri, în timp ce la celelalte două facultăți din țară, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” Cluj și Universitatea din Iași, erau alocate doar câte 60 de locuri. Era deci o șansă în plus.

După susținerea concursului de admitere, am urmat cursurile de zi, cu durata de 5 ani. Bucuria a fost și mai mare pe la sfârșitul lunii octombrie, când am aflat că am obținut și bursă. Au urmat 5 ani deosebiți (1961 - 1966), perioada cea mai frumoasă a tinereții mele. Studiul nu a constituit o dificultate deosebită, cu excepția Dreptului Roman, la care se cereau bune cunoștințe de limba latină (pe care nu prea le aveam, după ce am învățat materia în cauză la un liceu cu profil real).

Cu puțin efort în plus, am trecut cu bine și acest examen (cu nota 9), astfel că pot să afirm că în perioada studenției am găsit timp suficient și pentru sport, spectacole, și în mod deosebit pentru numeroasele excursii pe care le efectuam în cursul anului pe Valea Prahovei, în Munții Bucegi, la Snagov sau, vara, în Delta Dunării.

Așa cum am menționat mai sus, după ce am obținut bursa în anul I, mi-am păstrat-o toți cei 5 ani, suma asigurându-mi casa, masa și 30 de lei, bani de buzunar lunar.

La fel ca în perioadele liceului, în vacanțele de vară de după anul II și IV (1963 și 1965) am lucrat ca salariat, câte 2 luni, la Sfatul Popular Toplița și C.L.F. Toplița, astfel că toamna mi se părea mai bogată la întoarcerea la facultate.

Au trecut cei 5 ani și în luna iunie 1966 am promovat examenul de stat, care a constat în 3 examene orale și susținerea lucrării scrise de diplomă. În acel an, repartiția ministerială s-a făcut la Facultatea de Drept din București, unde au venit și absolvenții de la cursurile de zi din Cluj și Iași.

DD : Pe baza repartiției ministeriale, v-ați prezentat la post...

TMC : Dar numai după cele 6 luni de stagiu militar obligatoriu, la Școala Militară de Ofițeri de rezervă din Bacău, în perioada august 1966 - ianuarie 1967.

În luna martie 1967 m-am prezentat la locul de muncă, ca procuror stagiar la Procuratura raională Luduș, unde am parcurs doar primul an de stagiu întrucât, la sfarșitul lunii februarie 1968, s-a trecut la noua forma de organizare administrativ - teritorială a țării, fiind desființate regiunile și raioanele și înființate județele (ca nouă structură administrativă). În aceste condiții, am fost transferat la Bistrița, județul Bistrița - Năsăud, ca procuror stagiar în anul II, la Procuratura Locală Bistrița.

DD : Și la Bistrița ați prins rădăcini…

TMC : Adevărat. Am parcurs al doilea an de stagiu până în luna februarie 1969, când am susținut examenul de definitivat, după care am lucrat timp de 8 ani ca procuror definitiv în sectorul judiciar, până în luna septembrie 1977, pentru ca apoi, în perioada septembrie 1977 - martie 1999 (aproape 22 de ani) să îndeplinesc funcția de prim-procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bistrița, unitate cu o competență teritorială pentru municipiul Bistrița, orașul Beclean (până în anul 1994, când s-a înființat Parchetul Beclean) și 27 de comune.

Ulterior, dupa înființarea Curții de Apel, ca un nou grad de jurisdicție, potrivit legii, un mandat pentru o funcție de conducere pentru magistrați (judecători și procurori) era limitat la durata de 3 ani, cu posibilitatea de reînvestire o singură dată, tot pentru 3 ani, pe bază de interviu sau examen.

În aceste condiții, am aplicat pentru funcția de prim - procuror la unitatea superioară, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistrița - Năsăud, astfel că pe bază de interviu la conducerea Ministerului de Justiție, am obținut primul mandat de 3 ani în aprilie 1999 și apoi pe al doilea, în anul 2002, iar la împlinirea acestuia, în luna aprilie 2005, am solicitat pensionarea, având vârsta de 62 de ani și vechimea de 38 de ani numai în munca de magistrat.

DD : Felicitări pentru această carieră de magistat. Ce calități trebuie să dovedească un magistrat ?

TMC : Privind acum înapoi, pot să afirm că pe lângă talent și abnegație - necesare oricărei profesii - ca magistrat este necesar sa fii onest, echilibrat, să cunoști bine legea pentru a o putea aplica corect și să fii rezistent la stres, uneori fiind pus în situația de a lucra multe ore peste program, noaptea, în zile nelucrătoare, cu persoane ori grupuri recalcitrante.

Dar a fost un efort pe care mi l-am asumat încă de la început, făcându-mi munca cu pasiune și cu răspundere. Rezultatele obținute în timp au fost apreciate, cel puțin la nivel oficial, inclusiv prin acordarea în anul 2000, la propunerea conducerii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justitie, de către președintele României Emil Constantinescu, a Ordinului Steaua României în Grad de Cavaler (Decretul nr. 528/1 XII 2000 - cavaler nr. 102 ).

 

DD : Astăzi, vă puteți considera un om ferict, realizat profesional și familial.

TMC : Revenind la perioada ce a urmat absolvirii facultății, trebuie să menționez că anul 1969 a fost important pentru mine nu numai pentru faptul că m-am definitivat în profesie ci, mai cu seamă, pentru că mi-am întemeiat o familie, căsătorindu-mă în vară cu Olimpia Ștefănuț, profesoară de arte plastice, care apoi mi-a adus pe lume, în anii 1970 și respectiv 1972, doi baieți frumoși și sănătoși, Radu și Adrian, ulterior ambii devenind ingineri, absolvenți ai Universității Tehnice din Cluj (Radu - Facultatea de Electrotehnică, promoția 1995 și Adrian - Facultatea de Calculatoare, promoția 1996). La rândul lor s-au căsătorit și ne-au dăruit două nepoțele (Radu) și doi nepoței (Adrian).

După absolvirea facultății, Adrian a lucrat în România doi ani în calitate de inginer de sistem, după care, în anul 1998, a plecat în SUA, trâind și lucrând în Chicago - Illinois timp de aproape 17 ani, din care 15 ani ca manager - executiv la o firmă medie de retail. Tot aici s-a căsătorit cu o românca turdeancă, Diana, iar după ce copiii - ambii cetățeni americani - au ajuns la vârsta școlară, părinții - apreciind învățământul românesc - au hotărât să se întoarcă în țară, astfel că în prezent ambii băieți sunt elevi la o școala din municipiul Bistrița.

DD: Ați plecat foarte devreme din casa părintească să vă faceți un rost, să vă împliniți. Cum ați păstrat legătura cu familia, cu obârșia?

TMC: Poate am spus prea multe lucruri despre mine și despre locurile în care m-a purtat viața după ce am plecat din casa părintească, la vârsta de 15 ani (în anul 1958). Vreau însă să mărturisesc că timpul scurs, deși foarte lung, nu mi-a alterat cu nimic dragostea pentru locurile natale și că nu a existat nici un an - atâta timp cât parinții mei au fost în viață - să nu afectez cel puțin 10 zile din concediu pentru a mă afla alături de cei dragi. Atunci când timpul îmi permitea, vizitam locuri dragi din copilărie, cum sunt frumosul sat Filpea, dealul Hodoșa, unde în copilărie veneam deseori cu copiii de vârsta mea să admirăm câmpul plin de flori ori să culegem căpșuni, sau zona Fagețel, pur și simplu pentru a mă încărca sufletește prin admirarea frumoaselor păduri din zonă.
DD: Păduri care, în prezent, nu mai există...

TMC: Este adevărat că legătura cu locurile natale mi-a fost facilitată și de faptul că locuind în apropiere, la distanță de numai 150 km de casa parintească, veneam deseori pentru perioade mai scurte la sfârșit de săptămână când îmi vizitam rudele ori, pur și simplu, urcam dealul la Șura Bilboranului, de unde admiram localitatea, râul Mureș, școala de unde am pornit în viață, locuri care mi-au fost și mi-au rămas dragi pentru totdeauna.

DD: Ați făcut o frumoasă mărturisire a iubirii față de locul natal.

TMC: Consider ca locul unde vezi pentru prima oară lumina zilei și unde ți-ai petrecut copilăria nu poate fi uitat niciodată .
DD: Vă mulțumesc pentru sinceritatea cu care ne-ați vorbit despre dumneavoastră, domnule magistrat.