In honorem, Profesor PETRU COTFAS

 

   (Născut în 1939, la Subcetate - Călnaci; profesor gr. did. I)

Text publicat în cartea 

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE,

vol. 4, 2016, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

 Doina Dobreanu: Vă mulţumsc, domnule profesor, pentru bucuria reîntâlnirii la Subcetate. Avem nevoie de bucurii ca de pâinea cea de toate zilele, fiindcă ele ne fortifică, ne dau viaţă. Vom depăna împreună, prin această convorbire, aduceri-aminte ale unor clipe fericite, trăiri pe care le vom împărtăşi, spre citire, căci fericirea se poate înmulţi numai împărtăşind-o.

Petru Cotfas: În primul rând doresc să îţi mulţumesc pentru acest demers. Bucuria reîntâlnirii este reciprocă. Voi încerca să exprim cum pot de bine atât starea de spirit, cât şi activitatea didactică şi viaţa socială din Subcetate din perioada 1939- 1973. După această perioadă m-am mutat la Miercurea-Ciuc, unde mi-am continuat activitatea.

 Doina Dobreanu: Aţi trăit mult timp la Subcetate. Aici v-aţi născut, aici v-aţi început cariera didactică, aici v-aţi întemeiat familia.

V-aţi născut într-o familie de ţărani numeroasă, parte componentă a unei comunităţi săteşti cu oameni simpli, de o bunătate şi jertfelnicie deosebite, cu educaţie şcolară elementară, dar cu credinţă şi iubire, oameni pentru care suferinţa, ca trăire spirituală, a fost marele lor pedagog.

Petru Cotfas: Într-adevăr, în 14 mai 1939, în casa părintească situată pe Pârâul Călnaciului, venea pe lume, odată cu sora sa geamănă Iulia, Petru Cotfas, al nouălea copil din cei 12 ai lui Nicolae şi ai Ioanei.

 Doina Dobreanu:  Frumos povestea bunicul meu Vasile Dobrean despre părinţii dvs! Bunicul se născuse în acelaşi an cu tatăl dvs., 1897. Împreună au umblat la şcoală, împreună au fost recrutaţi, o dată încorporaţi; amândoi au dus greul războiului dintâi, bunicul în Apusul Europei, tatăl dvs, în Răsărit, în Rusia; împreună au luptat apoi, în 1919, pentru statornicirea hotarelor patriei. Au lucrat impreună la plutărit, împărţind aşternutul şi mâncarea în mai multe ierni… Bunicul l-a condus apoi cu regret pe ultimul drum şi a găsit de cuviinţă să rostească, la despărţire de bravul său prieten -, reper al comunităţii noastre, câteva cuvinte.

Tatăl dvs. făcea parte dintr-o familie de oameni vrednici şi buni gospodari, a lui Ilie a Cioncului din satul Călnaci. Ilie Cotfas rămăsese văduv cu şase copii mici, când Nicolae şi fratele lui geamăn Gavril aveau numai cinci ani. A crescut greu şase feciori, ca să-i „trimită apoi pe toţi la nimicire, pe front”. La izbucnirea războiului au fost duşi deodată patru fraţi: Ionuţ, Petru, Dumitru şi Ilie. Dumitru a căzut în luptă în primele luni de război. În 1915 a fost dus Nicolae, iar în anul următor Gavril. Petruca s-a întors bolnav la sfârşitul războiului şi a murit după patru ani şi jumătate de suferinţă.

Despre prietenul său Nicolae şi despre soţia sa Ioana, bunicul spunea că „au avut multe şi grele sarcini de purtat în viaţă. Dumnezeu le-a dăruit 12 copii, între care două perechi de gemeni. O familie numeroasă, dar care a traversat cu demnitate vremurile grele... Tot în anul 1944, capul familiei a fost concentrat şi a lucrat la fabrica din Bilbor, satul Răchitiş. În acelaşi an, 1944, din produsele obţinute în gospodărie de soţie şi copiii mai mărişori au fost obligaţi să dea o parte pentru război, fără a se ţine seama dacă familia va avea cu ce să se hrănească în continuare, până la noua recoltă.

Nicolae şi Ioana (fiică a lui Ionuţ al lui Ion Dobrean), au crescut băieţi şi fete care până în prezent n-au nicio pată pe comportarea lor şi care sunt, poate, pentru părinţii lor singura mulţumire sufletească din viaţa lor.”

Bunicul ţinea să sublinieze că oameni precum părinţii dvs., Nicolae şi Ioana Cotfas, au trecut prin viaţă cu demnitate şi înţelepciune, cu muncă şi jertfelnicie, înţelegându-şi menirea de părinţi şi cetăţeni.

Cum v-aţi prezenta dvs. părinţii?

Petru Cotfas: Mi-ar plăcea să-ţi pot vorbi mai mult despre înaintaşi, dar date sigure am numai începând de la bunicul meu după tată, Cotfas, şi de la fraţii acestuia precum şi de la bunicii din partea mamei, Dobreanu. Sunt descendent al familiei Cotfas, ramura Cionculenilor [1], bunicul numindu-se A’ Cioncului, iar fraţii lui, A’ Cionculesei.

([1] În susţinerea ideii despre Cotfăseni, că sunt cel mai mare grup familial din Subcetate, atrag atenţia că mai sunt încă cinci ramuri ale acestei familii:  Neculai de la Poartă, care era mai bogat decât bunicul meu, a avut patru feciori şi o fată, fiecare cu mulți urmaţi: Grigoraş a avut un fecior, Maria (căs. Ţepeluş) a avut 9 copii, Nuţu a avut 6 copii, Petru a avut 11 copii, Alexandru a avut 9 copii, deci un total de 37 de veriţori primari. Apoi: Măşcălanii, Călbaşii, Părhaiţă, Filip.) 

Familia Nicolae şi Ioana Cotfas în 1939

Bunicul meu, Ilie a Cioncului, a avut şase feciori, toţi participanţi la Primul Razboi Mondial, doi dintre aceştia, Dumitru şi Petru, căzând la datorie, ceilalţi patru întorcându-se acasă: Ionuţ a avut 5 copii, Ilie a avut 11 copii, Nicolae, tatăl meu, a avut 12 copii, Gavril n-a avut urmaşi.

Ionuţ a Cionculesei, fratele bunicului meu, a avut nouă fete, prin căsătorie ele devenind Urzică, Dobreanu, Ţifrea şi Hurubă. Dumitru a’ Cionculesei a avut trei fete, care prin căsătorie au devenit Dobreanu şi Pop. Petru a Cionculesei nu a avut copii. George a Cionculesei a fost tatăl profesorului Andrei Cotfas, singurul copil.

Părinţii mei s-au căsătorit în 1926. Cei 11 fraţi ai mei sunt Lucreţia, Vasile, Maria, Aurel, Ileana, Nicolae, Paraschiva, Iulia, Ion, Ioana, Ion. Anii grei ai celui de-al doilea Război Mondial şi epidemiile din acea perioadă au secerat vieţile a trei dintre fraţi în decurs de o săptămână, în 1942, şi a unuia în anul 1946.

Tata era un om foarte blând şi ponderat. Nu l-am auzit niciodată certându-se cu cineva, ba era uneori mediator în conflictele dintre vecini. Avea şapte clase făcute în perioada Austro-Ungară. Era un om credincios, crescut în cultul greco-catolic, având funcţii bisericeşti cum ar fi cantor, dar şi curator primar din 1926 până în 1948, anul scoaterii în ilegalitate a cultului greco-catolic. Funcţia de administrator al bisericii şi-a îndeplinit-o şi după trecerea la ortodoxism, până la data trecerii lui în nefiinţă.

Mama, fiica lui Ion şi Ioana Dobreanu, a avut şase fraţi: Ana căsătorită cu unchiul meu după tată Ilie, care au avut 11 copii, Maria, căsătorită cu Petru Suciu, care au avut 5 copii, Ioan căsătorit cu Eudochia, care au avut 3 copii, Dumitru căsătorit cu Aurelia, care au avut 5 copii, Paraschiva căsătorită cu Ioan Pop, unchiul tău, care au avut trei copii, Ileana căsătorită cu Petru Urzică, care au avut doi copii şi Vasile, erou în cel De-al Doilea Război Mondial.

Mama, cu două clase primare la început, a terminat în 1950 patru clase la „alfabetizare”. După ce copiii i-au ajuns la şcoală, a învăţat toate poeziile din manuale fără să ştie a citi, punându-i pe fraţii mei să înveţe poeziile cu voce tare. Mama era o femeie energică, cu o putere de muncă incredibilă, fetele ei neputând-o întrece la niciuna din activităţile specifice femeilor de la ţară. Orice muncă o făcea cu fetele. Ţeseau pânză pentru cămăşi, torceau lână pentru pulovere şi cioareci, secerau şi se ocupau de toate activităţile care le reveneau în gospodărie.

Părinţii mei au fost oameni gospodari. Trebuie să menţionez că ramura Cionculenilor era una înstărită, ei deţinând păduri, păşuni şi teren arabil, suprafeţe comparabile cu proprietăţile deţinute de familiile Muscă, Dobreanu, familii de vază ale comunei. Bunicul meu fusese proprietarul a 60 hectare dintre care 20 hectare de pădure şi 40 hectare de teren agricol. În urma decesului său, fiecare fecior a moştenit 15 hectare de teren. Pentru acest pământ, părinţii au fost consideraţi „chiaburi” în 1945, fără ca autoritatea comunistă să ţină seama de familia numeroasă pe care o aveau de întreţinut. În 1948 ni s-au naţionalizat 5 hectare de pădure, dar am rămas în continuare „chiaburi”, până în 1968…

Erau ani marcaţi de lupta pentru lichidarea chiaburimii ca patură socială. Mulţi aşa-zişi chiaburi au fost arestaţi şi duşi la cules de stuf în Delta Dunarii. Unii s-au întors acasă, dar alţii acolo şi-au găsit sfârşitul. Din Subcetate au fost închişi Dumitru Dobrean, a Lungului şi Rusu Petru al lui Dănilă din Călnaci.

 Doina Dobreanu: Având puternice rădăcini în Subcetate, aţi crescut în respectul pentru familie, învăţând ce înseamnă dragostea celor apropiaţi, armonia familială. Un frate este un prieten care ne-a fost dat de natură. Au fost fraţii şi surorile prietenii dvs?

Petru Cotfas: Deşi am fost o familie numeroasă, eu nu îmi aduc aminte ca surorile sau fraţii să se certe, dimpotrivă, surorile mai mari se îngrijeau de fraţii mai mici, iar în ceea ce mă priveşte, fiind Prâslea, m-au ocrotit şi la şcoală şi în relaţiile cu copiii din vecini. Nu ştiu ca părinţii mei să ne fi agresat pe vreunul dintre noi, am crescut şapte fraţi sănătoşi şi am rămas buni prieteni şi după ce ne-am întemeiat familii. Mai trăim trei fraţi şi o soră, doi dintre noi avem 77 de ani, unul 80, iar cel mai mare 84 de ani.

 Doina Dobreanu: Vorbiţi-ne despre anii de şcoală, despre momentul determinant în orientarea dvs. spre cariera didactică.

Petru Cotfas:  La vârsta de şapte ani am început clasa întâi la Şcoala Primară din Călnaci unde am învăţat până în anul 1950. În perioada 1950-1953 am urmat ciclul gimnazial la Şcoala din Centru, unde am avut câţiva profesori care mi-au marcat nu doar cariera, ci şi destinul. Simt nevoia de a-i menţiona, în special pe Andrei Cotfas şi Ioan Sandu, pedagogi de şcoală veche, dar adevăraţi sculptori de caractere. La terminarea celor şapte clase, am dat examen la Liceul Pedagogic din Reghin. Voiam să ajung învăţător ca să câştig cât mai repede bani, fiindcă părinţii nu aveau posibilităţi materiale de a mă ţine la facultate. Am fost 200 de candidaţi pe 30 de locuri. Din cei opt candidaţi din Subcetate a reuşit doar Lucreţia Ilisan. Având nota de la examen peste şapte, mi-am scos dosarul şi am venit la Liceul din Gheorgheni, unde mai erau locuri neocupate şi unde am intrat fără să mai dau un alt examen.

M-am bucurat că am reuşit la liceu numai că în această perioadă, în loc să fiu apreciat după cunoştinţe, datorită originii mele sociale – considerat „fiu de chiabur” -, la început nu am fost primit nici în internat, doar după un pătrar, cu condiţia să duc alimente de acasă. În 1954 a avut loc în învăţământ o nouă epurare prin scoaterea din şcoli a fiilor de preoţi şi chiaburi. Ministerul de Învăţământ, prin Ordinul 229, a stabilit că după primul pătrar toţi elevii care au la două obiecte media 2 (pe o scală de la 1 la 5) să fie exmatriculaţi. Din 8 copii din Subcetate, elevi la Liceul din Gheorgheni, am rămas 3.

Pentru a plăti despăgubirile de război către URSS, în România s-au impus cetăţenilor cote obligatorii, inclusiv cereale. Erau atât de mari, mai ales pentru „chiaburi”, încât la recoltare cetăţenii nici nu obţineau cantităţile necesare pentru a-şi plăti obligaţiile impuse de stat. Părintii mei au ramas în toamna anului 1953, după predarea cotei, cu un kg. de grâu, iar în 1956, după ce am treierat şi ni s-a luat cota obligatorie de cereale, am rămas doar cu cerealele necesare însămânţării, aşa că mama, împreună cu două surori de-ale mele, s-au dus la Bandul de Câmpie, în judeţul Mureş, şi în două săptămâni au adus două care de saci cu grâu, suficient pentru a hrăni cele zece guri ale familiei.

Deci, părinţii mei nu aveau posibilitaţi să îmi asigure şederea în internat, nici prin produse, nici in bani. Am avut noroc pe fraţii mei cei mari, Vasile şi Aurel. Ca fii de chiaburi, ei au fost trimişi în armată la muncă. În clasa a VIII-a şi a IX-a, mi-a achitat cheltuielile fratele meu Vasile, iar în clasa a X-a, fratele meu Aurel, tatăl eroului Revolutiei din 1989, Marinel Cotfas. De la părinţi primeam 10 lei pentru biletul de tren dus-întors, când veneam în vacanţă.

e mergea la film în fiecare joi, dar eu nu am vazut niciun film în anii de liceu, deşi costa 50 de bani un bilet. Am terminat liceul în 1956, însă nu am putut merge la admitere la Istorie, unde îmi doream, fiindcă trebuia dosar „sănătos”, ori situaţia mea socială nu îmi permitea, iar situaţia financiară nici atât. Între timp, fratele Vasile, care era salarit şi care ar fi putut să mă ajute în continuare, s-a îmbolnavit de TBC, fiind internat perioade îndelungate în sanatoriile TBC din Borşa, Turia şi Tulgheş, murind la două luni după întoarcerea mea din armată.

În acel an, 1956, m-am întors în Subcetate, pedagog la Liceul proaspăt inaugurat, până în 1958,când am fost încorporat. Mi-am efectuat stagiul militar la pompieri, în Turnu Măgurele, până în 1960.

În perioada armatei, la o inspecţie făcută de colonelul Nicoară, acesta i-a ordonat comandantului unităţii să îmi facă dosar pentru un post neocupat la Academia de Pompieri. Comandantul a trimis un ofiţer la Subcetate să îmi verifice originea, iar Dumitru Urzică, secretarul de partid din comună, a dat o referinţă în scris precum că tata a fost „chiabur”, fapt incompatibil cu cariera de ofiţer.

Mi-am terminat stagiul militar şi am început să mă pregătesc temeinic pentru admiterea la facultate. În perioada în care îmi efectuam stagiul militar modificările administrative au mutat liceul din Subcetate la Topliţa, motiv pentru care, din 1 octombrie 1960, m-am întors la post, dar de această dată la Topliţa, unde mi-am continuat activitatea de pedagog. Admiterea în învăţământul superior era pasul firesc pe care trebuia să îl fac pentru a-mi urma destinul. Într-un an, ca pedagog la Liceul din Topliţa, am participat la toate orele de limba română şi istorie ale claselor de liceu. Astfel am reusit să acumulez cunoştinţele necesare pentru a mă prezenta la examenul de admitere la Institutul Pedagogic din Târgu Mureş, secţia Română-Istorie, în iulie 1961. Erau 30 de locuri, din care 8 erau la „fără bursă” şi 22 de locuri „cu bursă”. Doi dintre candidaţii la bursă din judeţul Alba nu au promovat examenul şi eu, fiind al doilea din cei opt nebursieri, am încheiat un contract cu Sfatul Popular al Regiunii Alba, urmând ca după terminarea facultăţii să ajung profesor într-o comună din Munţii Apuseni.

Când eram în anul III, s-au sistat bursele acordate de Sfatul Popular Regional şi, în consecinţă, s-a anulat şi contractul meu semnat în anul I. Ca student, timp de doi ani am fost ales secretarul Asociaţiei Studenţeşti din Centrul Universitar Târgu Mureş. Această asociaţie reprezenta studenţii de la Medicină, Teatru şi Institutul Pedagogic. În anul III am rămas fără bursă şi dacă nu ar fi fost funcţia administrativă de la Asociaţie aş fi fost nevoit să mă transfer la „fără frecvenţă”, pentru că suma de 330 de lei pe lună era pentru părinţii mei imposibil de achitat.

 Doina Dobreanu: Eram în clasa a VIII-a când dvs. aţi venit profesor de istorie la Liceul din Subcetate.

Petru Cotfas: Am fost repartizat la terminarea Institutului la Liceul din Subcetate, unde mi-am început cariera didactică. Aici am intrat într-un colectiv de cadre didactice cu studii universitare, iar eu nu aveam decât institutul pedagogic. Câte nopţi nu am dormit ca să îmi pregătesc lecţiile, şi tu ştii foarte bine cât eram de exigent, cu elevii, dar şi cu mine. După doi ani am dat definitivatul (normal se dădea după trei ani) şi în acelaşi an am fost declarat şi profesor fruntaş. Ca profesor, m-am străduit să asigur elevilor o bună pregătire în vederea examenelor de admiterile la liceu şi la facultate. Nu am dat ore în particular, dar dacă un elev îmi solicita să-i testez cunoştinţele înaintea unui examen o făceam cu mare plăcere.

 

Petru Cotfas şi Maria Cotfas, profesori la Liceul din Subcetate

M-am relizat profesional continuându-mi studiile la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Facultatea de Filosofie-Istorie, mi-am dat toate gradele didactice. Lucrarea de licenţă şi cea de obţinere a gradului didactic I au fost bine apreciate de către comisiile de evaluare. Ca dascăl, am ştiut să îmi apropii elevii facându-i să înţeleagă că şcoala este o activitate plăcută şi care, făcută cu tenacitate şi dorinţă arzătoare de cunoaştere, devine utilă. Trebuie să recunosc că am avut mult de învăţat de la colegii cu studii universitare: Dan Cremenciuc, Traian Ciociu, Nicolae Becze, Aurel Roman, Valer Vodă, Ştefan Popa, Emil Diţu ş.a. Recunosc de asemenea că întreg colectivul didactic de la Subcetate m-a ajutat şi în exercitarea funcţiei de director adjunct. Ce-i drept, mi-am reprezentat cu cinste colegii în faţa forurilor superioare. Mă mândresc cu faptul că niciun coleg nu a fost sancţionat pecuniar, findcă conducerea şcolii a reuşit să medieze micile derapaje inerente într-un colectiv.

 Doina Dobreanu: Aţi pus piatră solidă la temelia liceului din Subcetate prin profesionalism, seriozitate, demnitate, exigenţă şi autoexigenţă, aţi fost model multor generaţii de elevi. „Sunt mândru cu şcoala din Subcetate!” v-am auzit adesea, cu prilejul întânirilor absolvenţilor de după ani.

Doar prin învăţare omul poate da un sens vieţii. Cum pot profesorii, dascălii în general, să cultive copiilor plăcerea învăţării, având în vedere că învăţarea autentică e cea făcută cu pasiune (Solomon Marcus)?

Petru Cotfas: Până în anul 1964 am acumulat cunoştinţe şi experienţă, pe care m-am grăbit să le pun în practică în comuna natală, la liceul care între timp se reînfiinţase, astfel că 1 septembrie 1964 mă găsea în colectivul profesoral al acestui liceu, venit prin repartiţie. Au început ani de muncă susţinută atât pe plan didactic, cât şi administrativ, pentru că între 1 noiembrie 1964 si 1 septembrie 1973 am ocupat şi funcţia de director adjunct al acestei instituţii de învăţământ. Nu au fost ani uşori, dar faptul că am avut de manageriat un colectiv de cadre didactice tinere, energice şi foarte bine pregătite mi-a dat nenumărate satisfacţii. Nu o spun doar eu. Rezultatele obţinute pe parcurs de absolvenţii liceului din Subcetate au confirmat acest lucru. Au fost câteva generaţii de elevi de-a dreptul strălucitori printre care te numeri şi tu. Numirea mea ca director adjunct a surprins pe toată lumea având în vedere faptul că eram proaspăt angajat şi nu absolvisem decât institutul. Persoanele care m-au propus şi susţinut pentru a ocupa aceasta funcţie au fost Dumitru Dobreanu, vicepreşedintele Consiliului Raional Topliţa de la acea dată, profesorul Andrei Cotfas, despre care îţi spuneam mai înainte că mi-a marcat destinul, şi directorul liceului, profesorul Dan Cremenciuc, care ştia că urma să înceapă construcţia a zece noi săli de clasă, lucrare care a şi demarat în 1965, şi a fost executată pe baza unor planuri făcute de acelaşi profesor Andrei Cotfas. Liceul însuşi fusese creaţia arhitectonică a profesorului Cotfas Andrei. Pentru a construi cele zece săli de clasă, fondurile erau practic inexistente, dar de clase era nevoie, astfel că singura soluţie era metoda des utilizată în epocă, şi anume MUNCA PATRIOTICĂ.

Pentru că eram fiu al comunei şi făceam parte din una din familiile cu cei mai mulţi membri - Cotfas, Dobreanu, Urzică, Ciubucă, Tănase, Hurubă - persoanele care m-au propus şi m-au susţinut au considerat că sunt capabil să mă ocup cu mobilizarea consătenilor în vederea începerii proiectului. Zis şi făcut, am început construcţia exclusiv cu materialele şi aportul de manoperă adus de membri familiilor de mai sus. Fiecare a contribuit cu ceva, dar lucrul cel mai de preţ a fost bunăvoinţa. Autorităţile văzând cu câtă determinare ne-am apucat de treabă au început să adere la proiect contribuind cu materialele de construcţie. Documentele construcţiei pot fi şi astăzi consultate în arhiva liceului. Nu pot să nu o amintesc aici pe contabila Lucreţia Ilisan care în fiecare an reuşea să obţină de la Raion sume suplimentare pentru finalizarea investiţiei. La plecarea mea, în anul 1973, sălile de clasă erau date în folosinţă îndeplinindu-şi cu brio scopul pentru care au fost construite. Trăiesc cu sentimentul că prin activitatea noastră atât la catedră şi în administraţie, cât şi în plan cultural, am contribuit la dezvoltarea comunei prin educarea generaţiilor. Acesta a fost felul prin care am putut să mulţumesc părinţilor şi dascălilor mei pentru încrederea pe care au avut-o în mine.

Cu acest prim pas realizat, fiind şi consilier la Primăria comunei, dorinţa mea era să se construiască un bloc de locuinţe pentru profesori, eu fiind nevoit să mă mut de opt ori în opt ani, la diferite gazde. Am făcut demersuri şi la Raion, dar propunerea nu a fost acceptată. Le-am comunicat că în trei ani majoritatea profesorilor titulari vor pleca. Nu m-au crezut, dar aşa s-a întâmplat: în următorii trei ani au plecat, pe rând, profesorii Aurel şi Ioana Roman, Nicolae Becze, Valer Vodă, Dan Cremenciuc, Petru şi Maria Cotfas, Maria şi Vasile Urzică, Maria Aitoneanu, Ileana Corcea ş.a.

 

Prof. Andrei Cotfas, Vasile Dobrean - veteran de război, prof. Valer Vodă şi prof. Petru Cotfas, la o întâlnire cu elevii (1968), sărbătorind 50 de ani de la Marea Unire 

 Doina Dobreanu: Este foarte adevărat că profesorii nu aveau condiţii elementare de locuit în camerele închiriate de la cetăţeni, dar şi în alte condiţii nu ştiu câţi ar fi rămas. Au ajuns la Subcetate prin repartiţie guvernamentală, obligaţi a-şi îndeplini stagiul de trei ani la ţară, dar fiecare visa un loc de muncă la oraş. După această perioadă şi după examenul de titularizare în învăţământ, dascălii se puteau înscrie în acei ani la cuncursuri de ocupare a unui post didactic în mediul urban. Toţi profesorii care şi-au făcut stagiul în Subcetate au plecat în oraşe ca Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Târgu Mureş, Sighişoara, Braşov, Bucureşti. Puţini au rămas: Horia Dobrean-Urzică, Ştefan Popa, Emil Diţu, Gheorghe şi Victoria Laczko-Cotfas.

Cu acest val aţi plecat şi dvs .Colectivul didactic s-a înnoit cu alţi absolvenţi de universitate, repartizaţi obligatoriu în şcolile rurale, pentru efectuarea stagiului didactic de trei ani. Spre deziluzia lor, chiar dacă problema locuinţelor tot nu a fost rezolvată, legea nu le mai permitea prezentarea la un concurs de titularizare în oraşe, aşa că dascălii din generaţia care a asigurat continuitatea s-au împământenit la Subcetate, precum: Ioan şi Sofia Cutlac, Ana Maria Iconomu, Doina şi Vasile Dobreanu, Marian Dinu, Rodica şi Ioan Rizea, Elena Chintoan -Cotfas, Dumitru Ţepeluş.

 

Colectivul didactic în anul şcolar 1971-1972, Liceul din Subcetate

Petru Cotfas: În 1973, la 1 septembrie, am plecat prin transfer la Şcoala Generală Nr. 1 din Miercurea-Ciuc, dar am predat istoria românilor şi la secţia maghiară. În cei 18 ani în care am profesat la această şcoală, mi-am completat studiile universitare şi am obţinut gradele didactice II şi I. În 1990 am ajuns profesor la Şcoala Generala Nr. 9/ „Liviu Rebreanu” din Miercurea-Ciuc, unde, începând cu noiembrie 1990 am fost numit director, funcţie pe care am deţinut-o până în 1996. În 1999, am ieşit în pensie, dar am continuat să lucrez încă doi ani, până in 2001.

Din cele expuse mai sus, aş dori să se înţeleagă că am explicat cum am ajuns profesor, nu pentru a mă victimiza, ci pentru a arăta că socialismul s-a instaurat în România prin exterminarea burgheziei (Nationalizarea din 1948) şi a ţăranilor proprietari de terenuri agricole şi păduri, prin trecerea la colectivizarea agriculturii. Unii ţărani au acceptat de bunăvoie, dar aşa-numiţii „chiaburi” au trecut forţat Refuzul îi clasifica drept duşmani ai poporului, urmând să fie scoşi din comunităţile în care trăiau şi strămutaţi, aşa cum se întâmplase şi cu intelectualitatea şi burghezia. Făcând parte dintr-o familie de „chiaburi”, am reuşit cu mari eforturi, dar cu întârziere, să îmi realizez scopul iniţial de a ajunge profesor. Ca profesor, m-am remarcat printre cei mai exigenţi din şcoală, fără a mă răzbuna pe cei care mi-au pus atâtea piedici în a ajunge profesor şi fără a înţelege cum un copil, cu condiţii materiale bune în familie şi cu profesori calificaţi, nu poate învăţa corespunzător.

Sunt mulţumit că în cei nouă ani de activitate didactică la Liceul din Subcetate am contribuit în mod real, ca cetăţean al comunei şi ca profesor, la îmbunătăţirea actului educaţional.

 Doina Dobreanu: V-aţi realizat profesional şi familial, străbătând o bună parte din drumul vieţii, dar şi călătorind în trecutul istoric al omenirii împreună cu doamna profesoară Maria Cotfas. Sunteţi de părere că orice drum e uşor dacă ai o companie plăcută?

Petru Cotfas: M-am realizat şi familial căsătorindu-mă cu Maria Marc în anul 1966 şi împreună am avansat în carierele noastre. La data căsătoriei, ea era studentă în anul II la Institutul Pedagogic din Bacău, facultatea de Geografie-Istorie. Şi-a continuat studiile la Universitatea „Al. Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Istorie-Filozofie.

In 1967 s-a născut unicul nostru fiu, Adrian - Marius Cotfas, care este inginer mecanic. Acesta mi-a dăruit o nepoată, Beatrice-Maria, studentă în anul II la UBB – Cluj Napoca. Ca bunic, mă mândresc cu ea pentru că este o studentă foarte bună şi conştiincioasă.

Contrar pronosticurilor date de colegi, căsătoria mea a fost una fericită, urmând să sărbătorim Nunta de Aur. Nu am avut timp să ne certăm pentru că în aceşti 50 de ani am avut lucruri de făcut tot timpul, iar controverse pe teme ştiinţifice avem şi astăzi pentru că doctrinele Universităţii din Cluj nu sunt totdeauna la fel cu cele ale Universităţii din Iaşi. Soţia mea Maria are mai puţini ani de învăţământ decât mine pentru că a desfăşurat activitate în diferite sectoare ale administraţiei cum ar fi Organizaţia Judeţeană de Pionieri, Inspectoratul Şcolar Judeţean, Inspectoratul Judeţean pentru Cultură şi Educaţie Socialistă.

Sărbători în familie, la Subcetate: Nicolae Cotfas, Petru Marc, Ioana Cotfas, Adrian-Marius, Ioana Marc, Petru şi Maria Cotfas

 Doina Dobreanu:  „Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară”, afirma convingător Mihai Eminescu. Ce înseamnă pentru profesorul de istorie patriotismul?

Petru Cotfas: Eu am patrotismul în sânge. Bunicul meu a fost membru al Partidului Naţional Român din Transilvania, tata, de asemenea. Tata şi fraţii săi mi-au fost întotdeauna exemple de patriotism, prin participarea lor la Primul Război Mondial cu arma în mână pentru întregirea fruntariilor ţării. Pentru mine, însă, patriotism înseamnă implicarea în muncă şi presupune atât patriotismul local (prin realizări în beneficiul comunităţilor din care facem parte, în cazul meu fiind vorba de contribuţia la construirea celor zece săli de clasă) cât şi patriotismul naţional. Patriotism nu înseamnă vorbe, ci fapte. Cred cu tărie că orice cetăţean este patriot dacă a construit o casă, a întemeiat familie, are copii şi nu renunţă la tradiţii. Mă bucur să constat că şi foştii mei elevi au obţinut şi obţin rezultate, şi-au arătat valoarea şi şi-au manifestat patriotismul în ţară şi peste hotare, unii ajungând membri marcanţi ai comunităţilor din Canada, Franţa, Germania. Constat cu plăcere că mulţi absolvenţi ai liceului din Subcetate, după terminarea studiilor superioare, s-au întors în comună ca buni profesionişti.

1973 – Expoziţie de artă tradiţională organizată la Căminul Cultural din Subcetate, cu: Valeria Suciu, prof. Maria Cotfas, Ioana Dobrean, înv. Lucreţia Stan, Iulia Dobrean, Ileana Purţa

Sunt mândru că familia noastră a dat comunei intelectuali încă din secolul al XIX-lea şi amintesc pe unchiul meu Gheorghe, care a urmat cursuri ale Universităţii din Viena, pe Doctorul Ţifrea, pe profesorii Andrei Cotfas şi Gheorghe Cotfas. Din familia mamei s-au ridicat preotul Petru Dobreanu, preotul Ioan Urzică şi fiul său, Vasile Urzică, în timpul căruia s-a ridicat biserica de piatră din Subcetate. Datorită existenţei liceului, acum, după 50 de ani aproape că nu există casă în care să nu fie măcar un intelectual.

 Doina Dobreanu: Vă ştiu preocupat de istorie, în general, dar şi de istoria localităţii noastre. Ce descoperiri aţi făcut, legat de această problemă, în Arhivele Statului din Miercurea Ciuc?

Petru Cotfas:  Încercând să fac studii de cercetare pentru istoria comunei, am rămas surprins că la Arhivele Statului din Miercurea-Ciuc sunt puţine documente în limbă română pentru că majoritatea acestora se găsesc la Arhivele Statului din Târgu Mureş.[2] Singurele documente din care am putut să extrag o concluzie privind istoria şcolii din Subcetate se găsesc într-un dosar din care îţi voi transmite sub formă de anexe documentele privind construirea şcolii din Subcetate.[3] Tot ceea ce faci, stimată doamnă profesoară, prin punerea în pagină a trecutului comunei Subcetate, înseamnă patriotism, înseamnă dragoste de neam şi ţară.

 Doina Dobreanu: Vă mulţumesc mult, domnule profesor. Gânduri de final ?

Petru Cotfas:  La 14 mai 2016 am împlinit 77 de ani. Îmi doresc ca cetăţenii comunei Subcetate să îmi recunoască aportul, alături de cel al domnului profesor Andrei Cotfas, la construirea aripii noi a liceului cu cele 10 clase, iar pe frontispiciul acelor săli de clasă merită a fi dezvelită o placă memorială cu numele colectivului managerial de la acea data: Dan Cremenciuc, Petru Cotfas, Andrei Cotfas, Lucreţia Ilisan.

În final, vreau să transmit urări de sănătate foştilor colegi şi elevi, oriunde s-ar afla ei. Acelaşi lucru mi-l doresc mie şi familiei mele, în special nepoatei mele care este studentă la Cluj şi în acest an împlineşte 20 de ani .

La întâlnirea de 20 de ani a promoţiei 1965 a Liceului din Subcetate.

Profesorii prezenţi: Petru Cotfas - director adjunc și Traian Ciociu - diriginte

---

[2] Dosare de Arhiva la Arhivele Statului din Miercurea-Ciuc.

Dosare – Registru de procese-verbale 1935-1940,

Registru ale Organelor Superioare – 1950-1952,

Registru cu procese verbale ale Sesiunilor Consiliului Popular Subcetate 1950-1952 .

[3] În legătură cu construcţia şcolii din centrul comunei Subcetate fac următoarele precizări:

S-a impus construirea unei noi şcoli „aceasta rezultând din Hotărârea Consiliului Comunal Subcetate din 23.11.1936”, pentru ca localul şcolii din Centru este o cladire din lemn cu o vechime de peste 200 de ani aproape complet ruinată care aparţinea confesiunii Greco-Catolice (Proces-verbal din 23.11.1936, pag. 80). Încă din 1934 se implică şi Prefectul Fr. Porubeski care prin adresa 9559/1934 arată că „Legea Învăţământului obligă comunele ca să construiască localuri proprii.

Apoi a fost achiziţionat şi terenul pentru construcţia şcolii de la Urzică Ioan. Comisia Interimară decide „Art. 1 Aprobăm Hotărârea cu nr. 4/1935 a Consiliului Comunei Subcetate pentru cumpărarea imobilului înscris în Coala Funciară nr. 284 cu 75.000 de lei”. Deci la 13.05.1936 exista terenul pentru noua şcoală care nu s-a mai relizat.

Foarte important, la data de „25.07.1950 a ieşit la faţa locului o comisie formată din tov. Molnar Francisc şeful Gospodăririlor Locale de la Regiune, tov Peterfi Ştefan şi Lako Mihai insectori şcolari, delegati ai Regiunii Mureş, care au pus Comitetul Executiv la curent cu măsurile ce vor trebui luate în vederea începerii lucrărilor la noua Şcoală Elementară. Ministerul Învăţământului în cadrul planului de investiţii a alocat pentru acest scop 600.000 lei. Suma nefiind suficientă, Sfatul Popular se angajează să pună la dispoziţia şantierului 49 de metri cubi de grinzi de lemn şi cherestea, precum şi mijloace de transport pentru nisip şi lemn.

Până in anul 1951-52 au fost executate 204 zile muncă cu braţul si 32 cu carele. La 15.09.1952, când eu eram elev in clasa a VII-a, s-au început cursurile în noile Sali de clasă.

💙💛💓

 https://viatalasubcetate.blogspot.com/2020/12/gandurile-unui-octogenar-la-1-decembrie.html