In honorem, AUREL URZICĂ, ziarist (n.1933, Subcetate)

Doina Dobreanu: Se pare că drumurile dumneavoastră, domnule Aurel Urzică, sunt mai dese în Germania, unde s-au stabilit cei doi fii, decât la Subcetate…

Aurel Urzică: Da, asa este, dar nu pot uita, chiar la bătrâneţe, anii copilăriei petrecuţi în satul natal, Filpea. Era un cătun cu câteva zeci de gospodării aşezate pe dealuri uşoare,în lunci de pârâuri, secate de-a lungul timpului, dar o aşezare de munte din Ardeal dintre cele mai frumoase. 

În mijlocul satului Filpea, într-un loc de peste tot vizibil, se ridicase încă din anii 1930, sau chiar mai devreme, şcoala, cu trei săli de clasă, cu două încăperi în care puteau locui învăţătorii şi cu un teren agricol aferent. Casa noastră era faţă în faţă cu şcoala, la o aruncătură de băţ. Când ne-am trezit la viaţă, aveam în faţă clădirea impresionantă a şcolii cu geamuri mari, arcuite în partea de sus, cu acoperiş din ţiglă roşie, cu o curte mare şi, de jur împrejur, un gard frumos din scândură de brad.

 Nu departe era o clopotniţă, unde la anumite sărbători preotul din centrul comunei Subcetate săvârşea slujba şi binecuvânta credincioşii din sat.

Centrul comunei era, însă, pentru mine, un adevărat miraj. Duminica şi la alte sărbători aşteptate cu nerăbdare mergeam la biserică cu toţii: trei surori, şase fraţi şi părinţii noştri fără pereche. Timpul a trecut repede şi atunci, ca şi acum, poate nu chiar în acelaşi ritm. Am început a ne risipi prin ţară, încercând a ne găsi un rost în viaţă. În prezent, în comuna natală, au mai rămas sora Mariţa şi fratele Ionel, care şi-au făcut rostul lor în sat.

DD: Ati plecat, totuşi, devreme din sat. Unde, cum?

AU: Aveam 15 ani când, în toamna lui 1948, am plecat la cules de zmeură undeva, la poalele Ceahlăului. Era acolo un centru de colectare, unde aduceau zmeura mulţi culegători de prin zonă şi din localităţi mai îndepărtate. Eu, cu fratele meu Nicolae, plecat prea devreme în lumea celor drepti, adunam zilnic 3-4 galeţi de zmeură pe care o predam la acest centru de colectare şi pentru care primeam banii pe loc. Timp de o săptămână am muncit aşa, de dimineaţa până seara. Când premânda, adică brânza, slănina şi pâinea primite de acasă s-au terminat, am coborât din munte. Cu banii câştigaţi de amândoi am putut cumpăra un singur bilet de tren Subcetate-Braşov, numai dus. Aşa, eu, Aurel Urzică, fiul lui Ion Jbăncanu de pe Filpea, dus am fost ! Braşovul, botezat Oraşul Stalin de noua administraţie, arăta în toamna lui 1948 ca un stup de albine supraaglomerat şi sufocat de lume. După anii de secetă în Moldova, şi nu numai, speranţa multor oameni, mai ales din această parte de ţară, era Braşovul. Aici m-am bucurat de grija părintească a fratelui meu, Petre, care era de doi ani la Braşov şi care avea să devină unul din primii piloţi din România, instruind tineri pe avioane cu reacţie supersonică.

Am fost găzduit temporar într-un cămin de ucenici, fapt cu totul extraordinar în acele vremuri când sute şi sute de oameni veniţi în căutarea unui loc de muncă dormeau prin pieţe, gări ori prin parcurile de la marginea oraşului. Uzinele Braşovului – Astra, I.A.R.-ul, Metromul, cele de industrie textilă, de chimie etc. – îşi schimbau profilul de război în acela de pace. Au apărut primele tractoare I.A.R., primele camioane Steagul Roşu, semănători şi alte utilaje pentru viaţa civilă. În anul 1948 s-a reformat învăţământul tehnic. Tata, care dorea mult ca eu să urmez o şcoală de arte şi meserii, şi-a văzut visul îmlinit. Am dat examen şi am reuşit la Şcoala profesională de pe lângă Uzina mecanică din oraş. Aici m-am calificat strungar în fier, una din cele mai frumoase meserii din industria metalurgică şi prelucrătoare de metal. În cei trei ani de şcoală am urmat şi cursurile teoretice şi practice ale Şcolii de Aviaţie Civică, în programul căreia am executat mai multe salturi cu paraşuta de la înălţimi de peste 1000 metri, iar la sfârşit am fost calificat şi brevetat paraşutist sportiv. Am fost angajat apoi la Fabrica de avioane Braşov, unde strunjeam pistoane de avion.

DD: Nu a fost uşor să începeţi viaţa pe cont propriu atât de tânăr !

AU: Anii 1951-1954 au fost ani grei din toate punctele de vedere: cu cartele de pâine, de lemne, de haine şi încălţăminte, cu bani foarte puţini. În căutarea de mai bine, am ajuns la Sibiu, apoi la Tg.Mureş, mai aproape de casă. Aici am urmat Şcoala de Maiştri Mecanici şi mi-am finalizat studiile liceale. În urma unui concurs de texte pentru presă şi radio, am obţinut o recomandare pentru a mă înscrie la Facultatea de Ziaristică din Bucureşti, absolvită în anul 1961, când m-am angajat la un ziar cotidian din Târgu-Mureş. După doi ani de muncă şi trudă cu creionul, am fost solicitat să lucrez, în calitate de Corespondent al Agenţiei Nationale de Presă AGERPRES, devenită apoi ROMPRES. Aria mea de activitate ca ziarist s-a dezvoltat mult, incluzând judeţele Mureş, Harghita şi Bistriţa-Nasaud.

DD: Aţi ajuns, aşadar, ziarist la cea mai prestigioasă instituţie de presă oficială din ţară: AGERPRES. Îmi amintesc de relatările dumneavoastră la radio, de prin anii 1970, de sprijinul pe care l-aţi acordat bunicului meu, Vasile Dobreanu, mereu în căutare de documente care să ateste vechimea localităţii Subcetate, de a ajunge la Arhivele Statului din Târgu-Mureş. Îndrăznesc să vă întreb dacă vă mai amintiţi de dumnealui…

AU: Locuiam în Tg.Mureş… Într-o zi bate cineva la uşă. Deschid şi în faţa mea apare un bărbat înalt, uşor uscăţiv, ars de soare, cu o privire pătrunzatoare, uşor stânjenit, cum stă bine unui ardelean. După scurte dialoguri de bun venit, bădiţa Vasile (îi plăcea mult să-l numesc aşa) a scos din traista cu care a venit un dosar voluminos legat cu o sforicică. „Domnule, mi-a spus el, aici am nişte documente despre comuna noastră şi aş dori ca cineva să le folosească pentru a scrie o monografie. Sunt aici multe documente, dar aş mai vrea câteva şi de la Arhivele Statului”. Omul acesta, cu mâinile bătătorite de muncă şi ani de viaţă, ştia foarte bine cam ce ar trebui să conţină o monografie: cunoştinţe şi date istorice, coordonate geografice şi climatice, arheologie, viaţă economică şi culturală, religie, învăţământ, personalităţi marcante din comună etc. Până spre ziuă, am tălmăcit împreună o serie de evenimente şi momente din viaţa şi perenitatea comunei Subcetate. Mărturisesc că multe lucruri despre moşii şi strămoşii mei le-am auzit atunci pentru prima oară.

Aşezată la poalele unui deal - Dealul Muscanilor –, în vârful căruia fusese o veche cetate, comuna noastră a primit numele de Sub Cetate, apoi cele două cuvinte s-au unit şi au format numele de azi al comunei, adică Subcetate. A fost întotdeauna o localitate frumoasă şi atractivă pentru năvălirile barbare. Mulţi cetăţeni îşi părăseau vetrele, rătăcindu-se în munţii din apropiere. Aşa se pare că s-au format satele din jur, dinspre munte, cum sunt: Călnaci, Saştiu, Şăştina, Filpea, Duda, precum şi alte mici comunităţi care au ramas după tăvălugul istoriei. Legat de Cetatea din Dealul Muscanilor, o fortăreaţă, poate preromană, ar fi fost inclusă prin anii 1900 în programul de cercetări arheologice iniţiat de cunoscutul istoric şi arheolog Vasile Pârvan în cadrul cercetărilor privind istoria Daciei.

DD: Este impresionant ce ne spuneţi...

Plecat din Subcetate, fiul lui Ion a Jbăncanului  ajunge în cele din urmă ziarist de Agenţie de Presă. E grea munca de ziarist cu grad diplomatic?

AU: Munca de ziarist a fost frumoasă, trepidantă, cu nopţi albe petrecute în faţa hârtiei şi a maşinii de scris, şi, când puteam contura o faptă bună şi demnă pentru prezent şi pentru viitor, eram fericit şi o luam de la început… Hotărât lucru, am avut în această institutie, unde am lucrat până la ieşirea la pensie, în 1993, cele mai mari satisfacţii ca ziarist profesionist. Paralel cu munca de zi cu zi am urmat şi Facultatea de Drept din Cluj-Napoca, pe care am absolvit-o cu o lucrare din Dreptul Internaţional. Ulterior, am urmat şi Cursurile Postuniversitare la Academia de Ştiinţe Politice din Bucureşti, specialitatea ziaristică.

DD: V-aţi împărţit activitatea mult timp între Bucureşti şi Budapesta, ceea ce presupunea să cunoaşteţi foarte bine şi limba maghiară.

AU: Pentru a fi angajat la Agerpres, era obligatorie cunoaşterea unei limbi străine. Eu am ales limba maghiară. După cum se ştie, din august 1940 şi până în septembrie 1944, Ardealul de Nord a fost cedat, prin Pactul de la Viena, Ungariei. Şi astfel, în şcoala noastră din satul Filpea, ca în toate şcolile din comună, s-a învăţat obligatoriu şi în totalitate în limba maghiară. Timp de patru ani, respectiv primele patru clase, le-am făcut, aşadar, în limba maghiară, alături de toţi copiii din sat. Şcoala era foarte riguroasă, cu multe inspecţii venite de la centru, în faţa cărora noi, copiii, trebuia să citim în limba mghiară. Apoi, în activitatea de ziarist, în judeţele Mureş, Harghita şi Bistriţa-Năsăud, utilizam des această limbă.

DD: Reuşitele profesionale sunt adesea susţinute şi de cele în plan familial.

AU: În toată activitatea mea am fost încurajat şi sprijinit mereu cu multă imaginaţie pozitivă de soţia mea care gândea la vremuri mai bune. Soţia mea, Maria, şi-a tocit şi ea coatele în lumea mirifică şi zguduită de istorie, tot în mass-media. A lucrat mai întâi la AGERPRES Bucureşti, apoi la prestigioasa revistă de cultură „Vatra” din Tg.Mureş. La Timişoara, şi-a continuat activitatea la Studioul Timişoara al Televiziunii Române.

Avem doi baieţi: Aurelian şi Horia. Ambii şi-au ales să trăiască în Germania. Au studii superioare şi specializări în IT. Fiecare dintre ei are câte o fetiţă: Oana şi, respectiv, Anastasia. Ambele sunt pentru noi sursa de alimentare cu energie şi tinereţe, necesare pentru a contribui şi noi, cât de cât, la creşterea şi educarea lor, evident, alături de părinţii lor.

DD: Sunt dezvăluiri emoţionante, mărturisiri parcă rupte dintr-o istorie îndepărtată şi totuşi actuală. Dar să ne întoarcem la profesiunea de ziarist. Cum aţi ajuns la Timişoara, unde, cu siguranţa aţi prins şi evenimentele memorabile din 1989?

AU: La Timişoara am ajuns cu 6 luni înainte de evenimentele din decembrie 1989, în urma locului vacant rămas la AGERPRES prin pensionarea bunului meu coleg de serviciu. Ce să vă spun? Zilele de 17, 18, 19 şi 20 decembrie au fost zile de foc, zile de război curat. Nu puteai distinge combatanţii unii de alţii. Aici, în acest oraş martir, au murit peste 100 de oameni, mai ales tineri, în toate zonele oraşului. În hotelul Continental erau prezenţi, încă din 17 decembrie, mulţi ziarişti străini, mai ales occidentali. Parcă prevedeau evenimentele. Mi-am pus întrebarea, ca şi alţi colegi, cum şi de unde a aflat presa străină că în curând va începe Revoluţia la Timişoara. Răspunsul nu s-a găsit nici până azi! Aşadar, revoluţia a început. O iarnă blăndă a favorizat adunarea manifestanţilor în Piaţa Operei din Timişoara. S-au adunat zeci de mii de oameni care au rămas acolo zile şi nopţi la rând, în vreme ce la balconul Operei se citeau declaraţii, proteste, încurajări, dar şi lozinci împotriva regimului Ceauşescu. S-a dat citire Proclamaţiei de la Timişoara, un vast program de schimbare a regimului şi de trecere la o viaţă democratică normală. Au fost zile de mari încleştări între forţele de ordine şi protestatari, între armată şi civili, soldate, aşa cum am spus, cu zeci şi zeci de victime. Din toate fibrele oraşului Timişoara, rămas ca după cutremur, răzbătea o adiere primăvăratică cu majuscule: LIBERTATE.

Vreau să vă spun că am fost primul ziarist care a anunţat prin depeşă Agerpres că din morga Spitalului Judeţean Timişoara au fost scoase în strict secret 42 de cadavre, care au fost transportate la Bucureşti şi încinerate. Niciuna din aceste persoane nu a fost reclamată de aparţinători. Cine să fi fost aceştia?

Cei 22 de ani care au trecut nu au devenit cei visaţi atunci de oameni. Viaţa a devenit mai grea, mai împovărată şi bisturiul care a sfâşiat inimile oamenilor a fost: neîncrederea. Şi această neîncredere în viitor a adunat din nou oameni, protestatari, de diverse categorii sociale, care au strigat în Piaţa Operei Ultima soluţie: încă o revoluţie. Dar hai, să ne întoarcem la meseria de ziarist, aşa cum îmi sugeraţi. Paralel cu gazetăria, am lucrat şi ca translator de limba maghiară, ca însoţitor de ziarişti din ţara vecină, oaspeţi ai Agenţiei noastre de Presă. Am făcut parte din numeroase delegaţii de ziarişti români trimişi pentru documentare în Ungaria. În urma multor asemenea deplasări în Ungaria, am devenit aproape permanent corespondent special Agerpres la Budapesta. Astfel, între anii 1970-1988, am scris multe corespondenţe pentru Agerpres, care furnizau material de presă ziarelor din România şi unor Agenţii de presă străine. Tot de acolo am transmis relatări pentru radio şi televiziunea română.

DD: Ca ziarist, probabil că aţi avut şi opinii proprii asupra unor evenimente. Cum au fost ele primite în lumea politică de atunci?

AU: Conduita mea fundamentală în toată activitatea şi viaţa mea a fost profesionalismul. Născut în zodia peştilor, am reuşit să mă strecor prin mrejele politicii. Sigur, am avut şi satisfacţii şi unele decepţii sau nedumeriri. Îmi amintesc că înainte de 1989 eram la Budapesta de Ziua Naţională a Ungariei. Însoţeam o delegaţie oficială din România. La asemenea sărbători se depun coroane de flori la monumentele şi cimitirele eroilor. La Budapesta erau monumente ale eroilor din SUA, Anglia, Franţa, Germania, România şi din alte ţări. Cimitirul şi monumentul eroilor români se afla într-un sector populat, Rakoslyget, monument ce amintea de jertfa celor peste 10.000 de ostaşi români ucişi în al doilea Război Mondial pentru eliberarea Budapestei. Curios, de data aceasta ceremonia de depunere a coroanelor din partea delegaţiei române nu s-a mai desfăşurat la cunoscutul monument al eroilor români din Rakoslyget, ci la un cimitir în care erau câteva morminte ale ostaşilor români din localitatea Hajduboszormeny, aflată nu departe de Oradea. Şi de atunci, an de an, aici se desfăşoară aceste ceremonii, dar la un grad şi nivel mult mai scăzut, ceremonii organizate de autorităţile locale. Oare să însemne această mutare a cimitirului eroilor români mai aproape de graniţa cu România o ştergere lentă a memoriei şi jertfei ostaşilor români? Ca o dorinţă pentru viitor: în comuna Subcetate sunt mulţi intelectuali şi poate mulţi viitori intelectuali care ar putea studia cu bursă la Budapesta din fabuloasa avere lăsată în capitala Ungariei, cu gură de moarte, de eminentul jurist şi om politic transilvănean Emanoil Gojdu...

DD: Vă mulţumim, domnule Aurel Urzică, pentru bunăvoinţa de a ne permite să vă insoţim în această scurtă călătorie printre amintirile dumneavoastră şi vă dorim multă sănătate pentru toată familia dumneavoastră, din România şi din Germania!

 

REUNIUNE DE FAMILIE, în 1962

Părinții Urzica Ioan (1997-1973) si Ioana (1905-1998) cu copiii: Maria (n. 1925), Ileana (n. 1929), Petru (n, 1931), Aurel (n. 1933), Nicolae (n. 1936), Vasile (n. 1939), Dumitru (n. 1941), Ioan (n. 1944) şi Ioana (n. 1951)(de la dreapta la stânga)

Text publicat în cartea LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, autori Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu, Editura Cezara Codruța Marica, Târgu-Mureș, 2013

Sicriul tatălui purtat pe umeri de cei șase feciori

REUNIUNE DE FAMILIE în 2013