N-am negat niciodată, nu neg şi nu
voi renunţa la originea mea de varvigean. Dimpotrivă, sunt fălos că
Subcetate-Mureş a rezistat bine şi frumos intemperiilor
istorico-habsburgice fără a se lăsa întinată de apucături lipsite de rădăcini
etnografice, locale sau zonale. Şi au fost destule perioade de-a lungul
istoriei în care viaţa românilor varvigeni s-a putut traduce corect prin lupta
pentru supravieţuire. Astfel, se cunosc destule cazuri care atestă fără dubii
că în vremea lui Horty Miklós, agresaţi de situaţia specială din al doilea
război mondial, românii au fost agresaţi şi supuşi unui proces de maghiarizare
fără precedent. Dar aceasta e altă poveste, lungă, complicată şi, sperăm,
rămasă ca o pată neagră în istoria localităţii.
Pentru aceasta şi pentru alte cele,
la care nu mă pricep, îmi recunosc vinovăţia, însă am curaj să repet: port în
mine făloşenia că sunt varvigean, iar în biografia mea apare, obsedant, zic
unii, treimea Şăştina-Călnaci-Subcetate-Mureş, inclusiv în Dicţionarul editat
de Academia Română, ca şi în datele mele personale din evidenţa membrilor
Uniunii Scriitorilor din România. Mai în glumă, mai în serios, n-am spus şi
nu-mi voi exprima vreodată regretul că nu m-am născut la Paris, Tokio sau
Londra, ci îmi voi afişa ori de câte ori va fi nevoie, mândria că fac parte
dintre varvigeni.
Ştiu, poate nu tocmai corect, că
Subcetatea noastră nu a avut o vocaţie culturală clar-individualizată, latură a
istoriei locale în care aş îndrăzni să mă implic din punct de vedere al
originii, fie şi referindu-mă doar la partea de existenţă social-culturală, doar,
existenţa unei instituţii şcolare punctată în evoluţia prin timp cu şcoală primară, şcoală generală, liceu,
colegiu şi, în fine, grup şcolar,
vorbeşte de la sine. Iar înfiinţarea acum 60 de ani (în 1956) a instituţiei
şcolare la nivel de liceu, mă scuteşte de alte comentarii. Nu ştiu amănunte,
însă a avea continuitate la acest nivel de şcolarizare ţinând de nişte condiţii
nu totdeauna prielnice, mi se pare un act de temeritate pentru care eminentul
şi regretatul dascăl Andrei Cotfas – primul director al primului liceu teoretic
din localitatea mea natală, Subcetate Mureş – merită cele mai respectuoase şi
pioase aduceri aminte.
Aşadar, am una dintre cele mai
sănătoase origini, adică sunt fiu de ţărani varvigeni, născut într-un sat de
munte cu pământ slab roditor, dar cu oameni harnici şi mari truditori pentru
a-şi agonisi pâinea cea de toate zilele. De-abia acum îmi dau seama că, de
exemplu, aratul pe coaste, pe dealuri, în orice caz în locuri de multe ori
abrupte şi greu accesibile, cu plugul tras de două vite, pentru mulţi varvigeni
era un adevărat act de temeritate.
Călnaciul, satul despre a cărui
obârşie, din nefericire, nu cunosc mare lucru, tot aşa cum nu cunosc nici originea
cătunului Şăştina, unde m-am născut. DEX-ul defineşte doar varianta şéştină, şeştini, ca fiind un s.f. (reg.) coliba strungii în care se mulg oile. Având în vedere
geografia locului, relieful şi una dintre ocupaţiile principale de-a lungul
anilor ale locuitorilor – ciobănitul,
oieritul – se pare că, de fapt, numele cătunului are o semnificaţie
corectă, doar uşor paronimică. Aşadar, acolo, pe Şăştină, sau/şi pe
Călnaci, mi-am petrecut o parte din viaţă, începând cu copilăria şi o parte din
adolescenţă, ducând vitele la păscut pe Dealul Andricanilor sau pe Dosul Şăştinii
coborâtor spre pârâul Călnaci. Oho, cătunul cu cu vedere, noaptea, spre
luminile oraşului Gheorghieni, cu cele câteva case, vreo 13, aparţinând de
satul Călnaci, al cărui locuitor am fost şi sunt şi acum printr-o virtualitate
şi o deplină nostalgie. Minunatul Cătun Şăştina deasupra căruia se afla cea mai
limpede boltă cerească din câte am văzut, cele mai strălucitoare stele şi cei
mai desăvârşiţi cântători de noapte – greierii! Şi tot în acel ţinut pe care îl
consider acum locul de unde s-a inspirat Dumnezeu când a stabilit ca reşedinţă
supremă şi finală a omului cuminte – vorbesc despre Rai – am trăit primele
frământări specifice adolescenţei, între care îndrăgostirea normală de cine nu
trebuia convins fiind că e marea şi unica iubire. Ne-am înşelat amândoi: şi ea
şi, mai ales, eu, după cum s-a dovedit mai târziu când acea fătuţă cu ochi
de-un albastru care înfiora orice fecioraş, s-a măritat cu un consătean mai
bogat, mai puţin visător şi, în orice caz, mai cu picioarele mai pe pământ
decât mine, care începusem să mâzgălesc primele poezele crezându-le… geniale. I
le dedicam acelei fătuţe care, biata, deloc impresionată, se pare, şi-a văzut
de o viaţă practică. Şi bine a făcut! Poate că din acest motiv, poate că şi din
altul, tot sentimental(!), dar… cu ochi căprui, după ce această altă „unică
iubire” a plecat la Cluj, iar cu proxima ocazie, am evadat şi eu spre mirifica
şi ucigătoarea de puritate lume a oraşului. Astfel am devenit, pentru o vreme,
locuitor al municipiului Constanţa, ceva mai târziu stabilindu-mă la Deva după
o raită prin Mangalia, Arad, Bucureşti, Slobozia şi altele, inclusiv Cluj şi
Târgu-Mureş. Într-un târziu, am ajuns la Deva, deci, oraş pe care, cred, l-am
iubit sincer ani de zile şi în care am trăit bucuria primelor reuşite literare,
alte mari iubiri, pentru care, sentimental din fire fiind, am suferit destul...
Aceasta nu înseamnă că… „mariajul” dintre mine şi Deva a fost întotdeauna
ideal, sau batăr normal – dar aceasta
este o altă poveste fără a se pune problema unor eventuale resentimente, nici
de-o parte nici de alta, aşa îmi convine să cred...
Dar, revenind la Varvigi, la
Subcetate – înţelegând aici, neapărat, Şăştina şi Călnaciul – deci, la
localitatea al cărui fiu am fost o perioadă bună din viaţă, îmi amintesc,
nostalgic, de cofetăria din centru unde Milica, sărmăşeanca aceea frumoasă şi
binevoitoare, cofetăreasa, ne servea
cu una-alta: cafea, în nişte ceşcuţe nu totdeauna atrăgătoare din punct de
vedere al aspectului, cu câte-un suc cu gust de câine plouat, ori cu câte-o
prăjiturică având nume pompos, dar, adeseori, cu gust cam ciudat. Dar ce conta?
Ne aşezam la câte-o masă „înfăţată” cu un material de nailon pânzat, uzat prin
zona de la colţurile mesei şi, acompaniaţi de roiul de muşte – zburătoare
iscusite, enervante şi mari iubitoare de suc, de cafea şi de nechezol – pseudocafeaua aceea cu gust
de orice în afară de cafea. Acolo discutam aprins despre literatură cu
regretatul Dumitru Stan, cu Doru Dobreanu ş.a., dar nu mulţi, mai degrabă
puţini. Pentru că, probabil ca şi acum, literatura, arta în general, interesa
cu mult mai puţin pe consumatorii tineri din cofetărie decât frumuseţea multor
tinere consătence. Pentru că Varvigiul a avut întotdeauna fete şi femei în care
Dumnezeu a investit cu dărnicie frumuseţea. Discutam aprins şi ne îmbăţoşam
care de care în calitate de iubitori de cultură, pe fondul muzical asigurat de
unul dintre cele mai hârşiitoare picup-uri
din lume, de la care ne mângâiau
cântece interpretate de Margareta Pâslaru, Rita Pavonne, Dalida, Paul Anka,
Giani Morandi, Dan Spătaru, Salvatore Adamo, formaţia Sincron sau Savoy, sau,
nu rar, Rika Zarai, cu al său minunat „Kazaciok” – ehe! Milica, înţelegătoare,
adapta programul cofetăriei, adesea, după cum eram noi de prinşi de discuţii,
până după miezul nopţii. Încuia uşa, trăgea perdelele şi, în timp ce ea se
refugia într-un mic separeu, noi continuam să facem legea lumii începând de la
Socrate şi terminând cu Hegel. Dar eram importasnţi! Acum îmi dau seama că
tânjesc tot mai mult şi mai acut după acele inocente şi nu total inutile
discuţii care nu au cum să se mai întoarcă vreodată. Aveau romantismul şi
ineditul lor, eram privilegiaţii cofetăriei şi mai luam şi câte-un amestec de
rom Jamaica, de exemplu, cu lichior de vanilie. Mare sărbătoare, când ne puteam
permite o astfel de… destrăbălare.
Sigur că, între timp, varvigenii
îşi vedeau de-ale lor, însă pentru noi, pentru mine acest lucru conta mai puţin
sau, de multe ori, deloc. Citeam o grămadă de cărţi, lecturi haotice, începând
cu cărţi despre agricultură, să zicem şi terminând cu… Rabindranath Tagore. O,
ce roman uluitor mi s-a părut „Gora”! Biblioteca din clădirea Căminului
cultural îmi satisfăcea în mare măsură…
setea de lectură, poate şi pentru că acolo era o călnăceancă frumoasă – Viorica
Suciu, căsătorită apoi Diţu, pe nedrept
plecată în lumea umbrelor la vârstă la care mai spunem că viaţa este în faţă.
Pentru ea n-a mai fost. Păcat, mare păcat! Dumnezeu s-o adihnească! Ca şi pe
Dumitru Stan, plecat şi el în aceeaşi lume a neîntorşilor, unul dintre cei mai
culţi locuitori pe care i-a avut Varvigiul.
Aşadar, „la Milica”, se încingeau spiritele în conversaţii, cu… cărţile
pe masă, împrumutate de la Biblioteca din Cămin, cu argumente, contraargumente…
Pledoarii care, nu o dată, se terminau spre ziuă, după câte-un somn în fân –
vara – în „podu’ şurii”. Şi nu erau tocmai rare cazurile când îl invidiam pe
câte unul dintre noi că rămânea să-i ţină de urât Milichii. Ehe, păcatele
tinereţii N-am avut, personal, niciodată acest noroc (?). Iar acum nici nu sunt
sigur dacă regretam sincer sau... Nici nu mai contează.
…Cu vreo zece ani în urmă am fost
pe Şăştină, şi nu trebuia. Dar, plecat de-atâta vreme din Subcetate, am crezut
în iluzia că mare lucru nu mă mai leagă de locul unde m-am născut, unde am
trăit minunea primului răsărit de soare şi de unde o lume întreagă a dispărut,
la propriu. În cătunul Şăştina nu mai există niciuna din cele treisprezece case
din vremea copilăriei şi adolescenţei mele. Să-şi fi demonstrat, încă o dată,
puterea fatidică cifra treisprezece? Nu e imposibil, dar nu cred, fiindcă nu
sunt un ins superstiţios. Categoric, nu acesta a fost motivul, ci implacabila
trecere a timpului, guvernată de puterea misterioasei legi a lui Cronos, cu
toate consecinţele sale, dublată de o logică pe care nu totdeauna reuşim să o
analizăm la adevăratele sale dimensiuni. Pentru mine, însă, explicaţia sună
simplu şi uman: dorinţa firească de mai bine a fiecăruia dintre noi. De ce nu
le-am acorda şi şăştinenilor această
circumstanţă? Mai ales că, în acel cătun, nu era uşor deloc de trăit. Mai bine,
resemnându-ne, să aflăm omeneşte: aşa i-a fost scris respectivei aşezări
minuscule – din nefericire, fenomenul nu e singular – să dispară lăsând în urmă
un pustiu asemănător celui din sufletul meu, apropiindu-se acestuia. Aşadar,
întorcându-mă acolo, exact pe locurile prin care duceam vitele la păscut: pe Dos, ori pe Dealul Andricanilor, am trăit momente înălţător e şi de mare
vibraţie sufletească, însă am trăit şi clipe de tristeţe adâncă, aşa cum nu
mi-aş fi imaginat. Deci, Şăştina, Dealul Andricanilor înaintând spre Mortonca
şi Muntele Bătrâna de unde se rostogoleau vara spre Cătun repezile şi
fantasticele ploi de munte însoţite de fulgere şi tunete făcând să zdrăngăne
ferestrele cum n-am mai auzit nicăieri în altă parte în umblările mele prin
ţară. Acolo, pe locul unde aveam casa bătrânească, mi s-a părut că-mi reverberează
pentru câteva clipe în urechi, înfiorându-mă, sunetul clopotului de la Clopotniţa de la Săştiu care, cu
adevărat, făcea ca urgiile naturii şi – de ce nu? – mânia lui Dumnezeu, să
ocolească zona de furiile naturii dezlănţuite. Aş fi, poate chiar fericit,
ştiind că fenomenul semisuperstiţios continuă şi azi în toată splendoarea şi
puternicia lui cu nuanţe înfricoşătoare părând a demonstra nimicniciei omeneşti
puterea lui Dumnezeu, măreţia şi perenitatea Universului. Încerc să nu devin
patetic sau, doamne fereşte, patriotard, văd şi pricep această atitudine a
locuitorilor din Călnaci-Săştiu-Şăştina, o semnificaţie clară a continuităţii
acestui neam de oameni – consătenii mei… Dar cu ce rezonanţă ciudată şi de-o
acuitate aproape dureroasă s-au năpustit din amintiri spre sufletul meu extraordinarele
ierni şăştinene cu lună decembrie bântuită de tânguitoarele, dar înfiorătoarele
urlete ale haitelor de lupi „comunicând” de pe Dealul Andricanilor cu prin
urlete cu cele ale „confraţilor” de pe Coasta Săvinocilor – ce denumiri de
neuitat pentru mine! Ca şi nopţile cu lună când, cu inconştienţa şi
iresponsabilitatea mea de copil, ieşeam la schiat pe acelaşi Dedal al
Andricanilor pe un ger care abia-abia-abia mă lăsa să respir. Pe omătul îngheţat,
schiurile alunecau aproape ireal făcându-ne bucuria deplină, mie şi dragului şi
nelipsitului prieten, vecin şi coleg la săniuşul de… noapte, regretatul
şăştinean Petru Muscă. Avea loc un fenomen căruia nu-i conştientizam unicitatea
în existenţa mea, fenomen de-o măreţie şi de-o contopire om-natură care, iată,
în subconştientul meu, a rezistat prin timp, putându-l retrăi sufleteşte şi
mintal fără eforturi. Ciudat şi, totuşi, atât de normal! Le-am simţit pe toate
cu toată fiinţa mea într-o acută tânjire după liniştea acelor vremuri şi locuri
pe care n-am mai simţit-o niciunde şi nicicând şi nu voi mai regăsi-o vreodată.
Pentru că, evident din varii motive, mulţi dintre noi ne-am îmbulzit spre oraş,
spre un cenuşiu care a înlocuit, treptat şi agresiv, puritatea şi, în multe
privinţe, cred că ne-a şi dezumanizat. Am realizat intim acest adevăr şi, nu de
puţine ori îmi zic: Doamne, câtă diferenţă în relaţiile dintre
şăştineni/varvigeni faţă de cele dintre locatarii unui bloc şi chiar a unei
scări! Parcă aud cu claritate întrebarea liniştitoare, că un verdict al păcii
şi binelui: „-Ce mai faci, cumetre?” Sau „-Fârtate” sau „-Cuscre” sau pur şi
simplu „-Mă, Ioane”, „-Mă, Petre”, „-Mă, Gavrile”. E o apropiere dintre oameni
în acest apelativ pe care ei nici nu o mai sesizează, darmite să încerce să o
explice, tocmai fiindcă ea vine din moşi-strămoşi luând/adoptând frecvent mult
mai reprezentativele forme ale numelor diminutivate, la auzul cărora ştiai că
eşti printre ai tăi, oameni harnici şi ambiţioşi, dotaţi de Providenţă cu un
simţ al trăitului cum rar se află în alte părţi de ţară. Iar acest lucru se
petrecea şi se petrece încă în condiţiile de climă şi slaba rodnicie a
pământului pe care numai ei le simt, le trăiesc şi – de ce să nu o spun? – le
sfidează cu o îndărătnicie deseori supraomenească. Minunat! Pentru fiecare
părticică de bine, şăştinenii/varvigenii au fost nevoiţi dintotdeauna să tragă
din greu pentru a se ţine în rând cu lumea, cei mai mulţi au reuşit, cu ce
sacrificii a fost izbânda lor o ştiu numai ei şi bunul Dumnezeu, părtaş şi
ajutor în acele locuri potrivnice aproape în toate cele. Spun aceasta
comparându-i pe varvigeni cu oameni de prin alte locuri din ţară pe unde-am
umblat, pentru care Dumnezeu a fost cu mult mai darnic, cel puţin cu calitatea
pământului, dar nu pot zice că trăiau sau trăiesc mai bine. Este un adevăr pe
care trebuie să-l spun chiar dacă voi fi învinuit de patriotism local (de fapt
nu e nicio ruşine acest lucru): oamenii din comuna mea natală au ştiut să fie
de-a lungul vremii nişte foarte buni gospodari datorită unei sârguinţe şi
ambiţii depăşind normalul; aceeaşi oameni care, în zile de sărbătoare, mergeau
cuvioşi la impunătoarea biserică din centru, purtând numele meu, adică Sfântul
Dumitru, dar şi la baluri sau nunţi, unde se pricepeau extraordinar (sper
sincer că o mai fac şi acum!) să-şi petreacă prin „jocurile” tradiţionale
însoţite de chiuituri: „De-nvârtit”, „Raţa”, „Lăzasca”, „Banu-Mărăcine”, „De-a
Bota”, celebrele 24 de ştraiere, melodii şi jocuri oarecum specifice locului
care, în orice caz individualizau „zona Varvigi”…
Apoi, un lucru extrem de
important: existenţa şcolilor generale în toate satele comunei şi, mai ales,
liceul care a dat personalităţi în mai toate domeniile de activitate, ceea ce
nu-i deloc puţin lucru. Este o dovadă indiscutabilă a valorii şcolii varvigene
şi a dascălilor care şi-au dovedit nu doar profesionalismul, ci şi dragostea şi
ataşamentul faţă de cei care veneau şi vin să completeze cu noi valori
spiritualitatea românească. Nu ştiu câţi dintre dascălii actuali sunt
băştinaşi, ştiu numai că, pe vremuri, erau destui veniţi şi, oarecum ciudat un
timp, rămaşi în Subcetate pentru tot restul vieţii. Iar acest fapt spune mult
despre varvigeni, despre ei ca Oameni trăitori pe acele meleaguri; spune că
ştiu să preţuiască valorile şi să aibă grijă de ele. Iar dascălii, ca
luminători de minţi şi suflete, fac parte dintre acestea. Se cuvine, deci, ca
generaţiile de elevi să fie învăţaţi să ştie bine acest lucru, fie şi dacă
reducem totul la un simplu patriotism local. Pentru că aceştia suntem noi,
varvigenii, aşa cum ne-a lăsat bunul Dumnezeu, dar cu menirea de a fi Oameni în
tot ce gândim şi înfăptuim, începând cu… viaţa de elev sub îndrumarea
dascălilor.
Cele notate aici nu sunt altceva
decât încercarea mea de a mă întoarce cu dragoste prin amintiri şi retrăiri,
alături de cei care, într-un fel sau altul, m-au învăţat să trăiesc cu binele
şi ne-binele care ne e hărăzit fiecăruia dintre noi. În acest fel, mă simt din
nou, măcar pentru un timp, „varvigean”
ajuns să se bucure că poate fi considerat un consătean care s-a străduit cât
i-a stat în putere să poarte cu demnitate identitatea unui reprezentant al
acestei mirifice zone harghitene numite simplu: Subcetate-Mureş…
Am fost şi sunt un fiu rătăcitor,
dar nu risipitor. Rezultnta „rătăcirilor” sunt cărţile pe care le-am scris şi
publicat, în care, mai direct sau mai indirect, se pot regăsi oamenii şi
locurile dragi sufletului meu. Calitatea mea de membru al Uniunii Scriitorilor
din România le-o datorez în mare măsură, undeva aproape de datoria supremă faţă
de mama căreia, din păcate, nu voi reuşi vreodată să-i fiu suficient
recunoscător pentru ce a făcut pentru mine…
Din nefericire, atât la Subcetate-Mureş
(Varvigi), cât şi, mai ales, pe Şăştină ajung din ce în ce mai rar, am început
să întâlnesc oameni pe care nu-i cunosc, parcă nici locurile nu mai sunt
aceleaşi, de fapt, nimic nu mai e ca în vremea copilăriei mele…
Ba da: rămâne iubirea mea,
nostalgiile şi o permanentă chemare spre alte vremuri, alţi ani, altă lume,
chemare pe care o onorez tot mai rar – din nefericire…
Dumitru Hurubă
💥💥💥
https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2011/12/dumitru-huruba.html
